Pe scurt, despre un curs de prim-ajutor si resuscitare

De cativa ani ma tot bate gandul sa fac un asemenea curs. Acum vreo 2 veri eram foarte aproape de a face unul, dar m-am razgandit cand am aflat ca nu ar fi gratis.

Acum, un pic impulsionat si de niste imprejurari personale, m-am hotarat sa nu mai aman acest lucru pentru mai tarziu. Da, cel mai probabil mi se vor preda niste concepte de baza in anul 3, la Medicina de urgenta si Nursing specific, dar de ce sa astept inca 14 luni?

M-am documentat un pic, am aflat ca multe entitati private organizeaza cursuri, cerand sume diferite pentru aceasta. M-am hotarat sa-l fac la Crucea Rosie Romana – filiala sector 6. Dupa ce m-am inscris rapid si eficient prin e-mail, sambata si duminica am petrecut cate 6 ore in care am invatat despre primul-ajutor de baza (adica non-medical) in diferite situatii de urgenta. Costul: 105 lei pentru elevi/studenti, 150 lei pentru adulti. Totul cu chitanta, legal. Am ajuns sa ma mir cand se taie chitanta in tara asta. 🙂

Ni s-a prezentat ce ar trebui sa faca un om normal, cu (aproape) 0 cunostinte medicale, in diverse situatii de urgenta. Pe scurt: ce sa faci in caz de cutremur, incendiu, accident de masina, inec, degeraturi, hipotermie, intoxicatie cu medicamente/substante toxice, insolatie, plagi, arsuri, cazaturi de la inaltime, intepaturi de insecte. S-a lucrat cu 2 manechine + 1 voluntar pentru a exemplifica diversele situatii de urgenta. La sfarsit am avut si un test scris + unul practic. Totul a fost destul de modern prezentat.

Trebuie sa recunosc ca am invatat destul de multe lucruri pe care nu le stiam. Poate unele imi pareau ‘logice’ sau le stiam partial deja, dar n-as fi fost in stare sa le fac cum trebuie in situatii de urgenta.

In putine cuvinte, totul se rezuma la 4 pasi: 1. Asiguri siguranta ta si a celor din jur (si a persoanei/lor accidentate); 2. Evaluezi situatia (in general si persoanele accidentate in special); 3. Suni la 112 si dai detalii; 4. Oferi ajutor de urgenta (pe cat posibil).

Ca lucrator in domeniul sanitar – wannabe, care pune intrebari peste intrebari intotdeauna cand nu stie de ce se intampla ceva, as fi dorit ceva mai multe detalii despre procesele fizilogice si/sau patologice care se petrec in corpul uman in diferitele cazuri prezentate. Din pacate, timpul limitat (desi sunt 2×6 ore) si numarul mare de cursanti prezenti face acest deziderat imposibil. Oricum, persoana care tine cursul era dispusa sa raspunda la majoritatea intrebarilor mai specifice.

Ce nu mi-a placut (personal) a fost numarul prea mare de cursanti si faptul ca am primit prea putine detalii fiziologice (se intampla asta, asta, urmata de asta). Loc pentru 22 de persoane a fost suficient, doar ca tot timpul exista timpi morti, cand observi ce fac ceilalti cursanti (aproape fiecare procedura a fost incercata de fiecare cursant in parte – pe manechine/voluntar). Din ce am vazut, am fost cam singurul deranjat de asta, deci probabil sunt eu tampit. 🙂

Mi-a placut (pe langa ce am invatat) faptul ca nu am avut colegi/colege de curs care erau preocupati cu-a face remarci ‘inteligente’ si/sau cu-a vorbi unii cu altii in timp ce o persoana incerca sa ne invete ceva. Cu toate ca am avut cursanti de toate felurile (medici stomatologi?, studenti la medicina, elevi de liceu, parinti veniti cu copii, muncitori pe echipamente de mare tonaj, IT-isti), toata lumea a fost majoritar atenta la curs, si nu s-a pierdut timp din cauza unora din colegi. Stiu, pare o problema minuscula, dar din experienta proprie, in Romania asta e o problema des intalnita, care te poate impiedica sa inveti (cateodata) ceva nou.

Dupa acest curs, am citit chiar azi un articol in der Spiegel despre resuscitarea medicala. Notiunea universal acceptata printre medici este ca moartea cerebrala (deci finala) apare dupa 3-5 minute de oprire a inimii = lipsirea creierului de oxigen. Un doctor specialist in medicina de urgenta sustine ca poate resuscita pacienti declarati pana nu demult drept morti si la 50minute – 1 ora sau chiar mai mult (in conditii speciale) IN SPITAL. Incredibil cat de mult a evoluat medicina ca stiinta si cat de multe notiuni au ramas la nivelul acceptat in anii 1900. Un mic citat:

In my view, young, otherwise healthy people shouldn’t die from heart attacks anymore. Remember James Gandolfini, the actor from “The Sopranos” who died last month at age 51 in Rome? I believe if he died here, he could still be alive. We’d cool him down, put him on ECMO, so oxygen gets to the tissues and prevents them from dying. Clinically dead, he could then be cared for by the cardiologist. He would make an angiogram, find the clot, take it out, put in a stent and we would restart the heart.

Cea mai tare fraza citita vreodata: “daca ar fi murit aici, ar putea fi in continuare in viata acum“.

Advertisements

Cum ma angajez ca Asistent Medical

Dupa articolul meu de real succes “Cum devin Asistent Medical“, in care tratam partial problema angajarii, am observat mai multe vizite aici cu cautarea “Cum ma angajez ca Asistent Medical“. In primul rand, nu am vreun raspuns universal valabil. O sa prezint in cele ce urmeaza informatii stranse de mine de la profesori de Nursing, asistente medicale cu ceva vechime sau mai tinere, Asistente-Sefe si colege care au terminat o Postliceala Sanitara si s-au angajat in spitale din Bucuresti. Articolul asta nu e terminat. Voi mai adauga informatii pe masura ce le culeg.

1. Romania (ok, mai degraba Bucuresti):

1.1 La spitale de stat:

1.1.1. Unde?

Pe posturi.gov.ro exista destul de des oferte de joburi pentru asistenti medicali in spitalele de stat.

Ai aici o lista cu (aproape) toate spitalele si clinicile din Bucuresti. Aproape toate au un site propriu, unde poti gasi niste sectiuni de ‘concursuri/angajari’. Incearca la cat mai multe. De exemplu, Spitalul Marie Curie angajeaza acum (la sfarsitul lui iulie 2013, in functie de cand vei citi acest articol, cred ca nu mai poti candida) destul de multi asistenti medicali. Posturile sunt FOARTE PUTINE, dar exista. Daca nu gasesti informatii direct despre niste posturi vacante, suna la spitale si cere informatii de la departamentele Resurse Umane. Mai devreme sau mai tarziu vei gasi informatii utile. Sfatul meu este sa te interesezi la spitalele unde ai facut deja practica, apoi la altele noi.

1.1.2 Cum?

Depui un dosar de candidatura, care de regula contine: CV, cerere de inscriere la concurs, copie dupa acte de identitate, copie dupa certificatul de atestare profesionala, copie dupa cartea de munca (daca e cazul), cazier judiciar, adeverinta de la Medicul de Familie ca esti apt(a) de munca.

Apoi urmeaza concursul propriu-zis, cu o proba scrisa si un practica + un interviu (in functie de spital si post pot fi mai multe interviuri). Bibliografia pentru examen e in general aceeasi: manualul de Nursing al Lucretiei Titirca, Medicina interna a lui Borundel si alte carti ultrautilizate in educatia in nursing in Romania.

1.1.3 Spaga – da sau nu?

Din 10 discutii avute pana acum cu 10 Asistente medicale angajate in ultimii 6 ani, as zice ca spaga nu e obligatorie in 100% din cazuri, mai ales daca in 3/4 ani de scoala ai invatat. Conteaza foarte mult si pentru ce post candidezi si in ce spital. Daca te duci la un spital unde n-ai mai fost niciodata in viata ta, e foarte posibil sa ai sanse mici de angajare, inclusiv daca iei examenele cu 100%. Din ce am observat eu, sistemul medical de stat e condus cam feudalist. Relatiile si spaga imping, in general, un candidat bun in spatele unui candidat mai slab. Daca afli ca trebuie sa “ungi” pe cineva pentru a ocupa postul, e foarte probabil sa nu-l poti ocupa fara spaga.

Daca e un spital unde ai facut deja practica si ai impresionat pozitiv o asistenta sefa, ai un MARE avantaj. Exista si spitale unde se fac angajari fara spaga. Daca iti faci meseria bine si o Asistenta Sefa a vazut asta, ai sanse sa te angajezi pe bune, atata timp cat nu o dai in bara la examene (sau nu exista cineva mult mai bine pregatit).

La un an de la scrierea postului asta, dupa ce am mai vorbit cu alte proaspete asistente, raman la parerea ca spaga nu e obligatorie si ca unul din modurile mai eficiente de-a-ti gasi un job este sa iti faci relatii prin spitale in cei 3 ani de practica.

1.1.4 Practica/Voluntariat/Experienta suplimentara – sunt bune la ceva?

Contrar opiniei unora (inclusiv a mea, pana acum 1 an), practica si voluntariatul (neplatite) chiar iti permit sa inveti multe. Si iti permit sa arati cuiva (o Asistenta Sefa sau mai multe Asistente care pot vorbi cu o Asistenta Sefa) ca stii ceva. Pana si voluntariatul la Serviciul de Ambulanta Bucuresti, de exemplu, poate fi util. Din cele 10 discutii de pana acum, peste 50% dintre asistente s-au angajat intr-un spital unde au facut practica SI VOLUNTARIAT in timpul scolii. Ok, 6 opinii nu inseamna asa mult. Da, e un esantion mic. Daca-mi ofera cineva alte opinii, sunt dispus sa-mi schimb concluziile.

1.2 La privat

L.E. Exista  un portal dedicat joburilor din medicina. In 2 ani (de cand a aparut) a evoluat si in 2017 se lauda cu “pe langa sectiunea de anunturi, un algoritm de recomandare a joburilor disponibile pentru toti candidatii din platforma, in functie de detaliile legate de experienta lor profesionala, alaturi de o echipa de recrutare care tine legatura cu candidatii si le face recomandari in functie de dorintele si aptitudinile acestora.” Asta mi-au zis intr-un e-mail primit in iunie 2017. Pentru moment, tot au relativ putine oferte de joburi. Intr-un e-mail de clarificare, ei mi-au zis ca ar fi ceva mai mult decat un “portal de joburi”. Ca om trecut prin procese de recrutare si in tara si in strainatate, as putea spune ceea ce povestesc ei pare foarte frumos. Nu le-am incercat serviciile, dar le fac publicitate gratuit, pentru ca merita.

Pe scurt, angajatorii ne contacteaza, ne comunica faptul ca au un job disponibil in cadrul clinicii si ne solicita ajutorul pentru recrutarea unei persoane potrivite. In momentul in care noi deschidem un proces de recrutare, strangem toate informatiile de la angajator: experienta pe care trebuie sa o aiba candidatul, programul, beneficiile de ordin financiar, bonuri, diurna etc. Alegerea candidatilor potriviti se face din platforma noastra (ii selectam conform cerintelor angajatorului), facem un short-list si incepem sa ii contactam pentru a le prezenta oportunitatea de cariera. In momentul in care ii contactam, avem grija sa le explicam cerintele angajatorului pentru jobul disponibil si intotdeauna le comunicam salariul pecare acesta il ofera. Astfel, de fiecare data cand se programeaza interviurile, candidatii stiu din start care este salariul la care s-ar putea astepta.

Pe langa marile lanturi de clinici (Medlife, MedicoverSanador, Regina Maria, Med-AS, Gral Medical, Synevo si care or mai fi), exista o sumedenie de cabinete micute si mini-clinici cu diverse specializari. Cauta informatii pe google “clinica …”. Deschide cat mai multe site-uri si vezi la toate daca exista o sectiune “cariere” si incearca-ti norocul. Clinicile mari posteaza anunturi pe siteurile mari de cautare de munca (bestjobs, ejobs, myjob). Cauta si acolo. Procedura de selectie e cam la fel ca la stat, doar ca nu mai apare omniprezenta spagii (nu ca n-ar exista si aici, in anumite cazuri).

2. In strainatate

Aici am scris despre cazul unui coleg care s-a angajat relativ repede intr-o tara nordica.

Aici am vorbit despre 2 colege care lucreaza in UK, respectiv Danemarca.

Cum am primit eu o oferta de angajare intr-un spital de stat din Anglia la 2 zile dupa examen am scris aici. Am scris si despre cum obtii dreptul de munca in UK (pasi, costuri si acte necesare).

Pe site-urile de joburi exista sectiuni de joburi in strainate. Cam peste tot (pe site-urile de anunturi de munca) sunt cateva zeci de anunturi cu “Cautam Asistenti Medicali pentru Germania“. Alte tari in mare cautare de Asistente Medicale ar fi Anglia si Franta. Aici vei avea de-a face in 99% din cazuri cu firme de intermediere. Unii sunt tepari, asa ca mare atentie cui ii trimiteti dosarul vostru de candidatura si mai ales mare atentie daca vi se cere vreun comision in avans. Pe tjobs gasiti oferte de joburi pentru asistenti medicali cam pentru orice tara europeana. Asta presupune in schimb sa cunoasteti limba straina a tarii unde vreti sa profesati. Nivel B2, cel mai probabil. Si sa fiti pregatiti pentru un proces de recrutare mai complicat si indelungat. In functie de firmele de intermediere, e posibil sa fie nevoie sa platiti si un comision. Si daca nu exista comision, cel mai probabil vor exista cheltuieli cu bilet de avion, cazare, mancare pentru un eventual interviu fata-in-fata cu angajatorul final. In functie de tara, asta poate insemna o suma, de la deloc mica (in opinia mea) la mare .

Evident, puteti face acelasi lucru ca la punctul 1: cautati spitale in orasul x din tara y, unde vreti sa munciti, cautati o sectiune de cariera sau contact si vedeti ce puteti afla in plus.

Sau mergeti la nimereala, pe orice agregator de joburi dintr-o tara anume, si cautati job ca “Nurse” sau traducerea termenului in limba respectiva: Krankenschwester, Sygeplejerske, Infirmier, Infermiere Professionale, Registered nurse, Verpleegkundige, Sykepleier, Enfermeiro/Enfermera, Sjuksköterska etc.

 

 

P.S. Pentru agentiile de intermediere care lasa comentarii aici (sau in alta parte pe blog): daca doriti publicitate gratuita, veniti cu ceva continut. Nu vreau nici un ban, dar ma intereseaza macar un caz real si ceva testimoniale ale unor romani reali ajutati sa isi gaseasca un job. Pentru ca asta prefer eu sa postez pe blogul meu. Explicatie.

Doriti si un flotor cu masajul asta, sau…

… un sac de ciment?

In buricul Bucurestiului gasesti singurul loc din lumea asta unde poti sa mergi la un salon de masaj erotic, sa faci o copie xerox, sa cumperi materiale de constructii, sanitare si electrice.

Clar, romanul e nascut afacerist.

masaje, aparate sanitare, xerox, materiale de constructii
masaje, aparate sanitare, xerox, materiale de constructii

Inca o campanie idioata de la BRD

Cea mai proasta banca din Romania. Am avut 1 an si 1 luna de zile un cont la ei. In viata mea n-o sa le mai dau vreun leu (de-al meu, cel putin). 🙂 Ultima lor campanie e o mare prostie

Prin “Serviciul de economisire la plata cu cardul” iti ofera posibilitatea de-a transfera intr-un cont de economii o suma de bani la fiecare plata cu cardul. Nimic inovator, nimic extraordinar. Nu inteleg cu ce vor ei sa atraga un client nou pentru a plati cam cele mai mari comisioane de pe piata, in conditiile in care nu ofera practic nici un avantaj.

Singurele elemente de atragere a atentiei sunt un cuvant tampit inventat (cumparamisirea) si un comision imens de 25 de lei (pentru un numar limitat de clienti).

NICI O INFORMATIE despre dobanda pe care o ofera in contul de economisire ales. NIMIC. Nici in reclama radio, nici in afisele din sucursale, nici in fluturasi nici pe bannerele stradale. Eu, unul, cand aud ‘hai sa economisesti la noi‘, in primul rand ma gandesc la dobanda oferita. Apoi la cat de sigura pare banca (adica nu as depune nici macar 1 leu la o banca greceasca in zilele astea, orice ar zice Isarescu sau mai stiu eu cine). Ei bine, BRD nu considera aceasta informatie drept importanta.

Daca economisesti bani la o banca, vrei sa primesti ceva in plus la suma economisita. La 3% dobanda anuala, daca scazi comisioanele lunare, comisioanele de retragere numerar, comisioanele anuale si alte comisioane, ramai cu fix nimic. Deci CE ECONOMISESTI la BRD?

Ca sa ajungi la dobanzile pe care le ofera trebuie sa scormonesti serios intr-un site in care navigarea e greoaie. Pana la urma am gasit. 3,4% sau 3,65%. ING ofera o dobanda mai buna (4%) pentru un produs mult mai eficient. Pentru sumele nou-atrase ofera o dobanda mai mare. Millenium Bank ofera o dobanda mai mare de-atat pentru un cont de economii standard. La un depozit pe termen fix ofera dobanzi si mai mari. Multe banci ofereau sau ofera niste programe prin care primesti 1-2-3% inapoi din orice plata facuta la anumiti comercianti cu cardul lor (daca primesti salariul la ei sau ceva de genul asta).

Poate de asta nu fac nici o referire la dobanzi. Nu ofera nici macar ceva comparabil cu ce e pe piata.

Problema e ca atunci cand nici nu oferi vreun avantaj real (25 lei nu inseamna nimic), ceri niste comisioane mai mari decat media pietei (care oricum e prea ridicata pentru nivelul de trai al romanilor) si oferi o dobanda sub media pietei pentru sumele economisite – in opinia mea ai un produs prost. Cine e desteptul care s-a gandit ca o sa atraga vreun client nou cu porcaria asta, nu stiu. Dar sunt sigur ca el se considera un mic geniu in marketing si banking.

Nu stiu exact cine e Agentia de Publicitate care are contul BRD acum (GMP sau Leo Burnett), dar cu siguranta n-au vreun Client service capabil sa gandeasca in termeni financiari sau dispus sa comenteze in fata clientului. Campania asta n-ar trebui sa aiba deloc succes. E un esec predeterminat. Cineva ar fi trebuit sa le spuna asta maretilor strategi economici din BRD, poate se scremeau de alta idee, mai vandabila.

Image
umitor, dar adevarat, nu iti spunem ce beneficii iti oferim

Gresesc eu daca nu mai cred in povesti frumoase?

La sectia de spital unde fac practica avem internata o doamna in varsta foarte de treaba, care avea o tumora la san. Sa faci o operatie de extirpare de tumora la peste 80 de ani mi se pare un act de curaj enorm. Mai ales cand ai si un accident cardiovascular in istoric.

La o discutie banala, in care o intrebam cum se simte postoperator si daca a venit cineva sa o vada, a inceput sa-mi spuna pe scurt povetea vietii ei. Nu mai are rude (pana la gradul 2). Si-a pierdut sotul la Cutremur, fiica la Revolutie si fiul din cauza unei amigdalite netratate, care a dus la complicatii. Tot zicea ca acum are grija de ea “televiziunea”. Dupa cateva explicatii mai elaborate, de fapt am inteles ca, la cererea ei, un reporter a facut un reportaj despre ea si cum si-a pierdut toti apropiatii. Care reporter a inceput apoi sa aiba si grija de ea. Cumparaturi, o vizita din cand in cand, poate si mancare/menaj din cand in cand (daca am inteles bine – n-am descusut-o, nu aveam de ce). Intr-un final, batrana i-a dat reporterului casa ei (un apartament de 3 camere). Inca locuieste in ea (presupun ca a fost o vanzare cu drept de uzufruct viager). Acum, cat e internata in spital, vine s-o vada zilnic. Anumiti pacienti nu sunt vizitati deloc in spital, desi pe fisele de internare au mai multe rude in viata trecute (pentru contact in caz de urgenta). La naiba, nici macar eu nu mi-am vizitat tatal chiar zilnic atunci cand a fost in spital 3 saptamani.

Judecand dupa antecedentele pacientei si dupa gravitatea starii ei de sanatate, prea usor as putea trage concluzia ca toata atentia care ii este acordata batranei are un motiv ulterior. Sunt eu tampit daca imi trece asa ceva prin cap?

Acum… stiu eu ca de regula, de inselaciuni sunt suspiciosi chiar cei care sunt predispusi sa faca asa ceva. Sau cei ultra-precauti. Sau cei care sunt prea pesimisti de felul lor. Oare sunt eu o persoana rea (sau predispusa la rele) daca  nu sunt deloc incredintat ca toata povestea e un exemplu fericit despre niste oameni buni care au vrut sa aiba grija de un semen cu probleme? Sau pur si simplu m-am obisnuit sa vad doar rau in jurul meu si am ochelari de cal, nu mai sunt in stare sa vad si binele, chiar atunci cand ma loveste in fata? Oricum, macar sper sa ma inselImage.

copyright poza: 1comewhatmay.blogspot.com

 

Cum poate esua o simpla incercare de-a rade cu un pacient

Dintre toate asistentele din sectia unde fac practica in perioada asta, una singura are peste 50 de ani. O persoana de la care am invatat foarte multe lucruri in doar 1 luna de practica (pana acum). Foarte bun profesionist, dar nu e genul care sa asculte orbeste orice tampenie ii cere un doctor – incearca sa intrebe “de ce facem asa si nu altfel” – daca stie (din experienta ei de peste 30 de ani) ca ce i s-a cerut e in neregula si poate avea consecinte nefaste asupra pacientului. A avut si probleme cu anumiti sus-pusi ai spitalului din cauza ca nu asculta orbeste. Poate si de-asta n-a ajuns asistenta-sefa, dupa atatia ani.

Intr-una din zile, la tratament, ajunge si la singurul pacient sub 30 de ani din toata sectia (la momentul ala). Un tanar de maxim 23-24 de ani. Cu o piele de culoare foarte alba. FOARTE alba. Incercand sa deschida o conversatie cu o gluma si sa il faca sa nu se gandeasca un pic la operatia lui, il intreaba “domnule, dar pe tine nu te-a vazut soarele toata vara, la cat de alb esti. Nu prea iesi la soare, nu?“. Raspunsul a facut-o sa se fastaceasca brusc: “sunt predispus la probleme, amandoi parintii mei au murit de la metastaze ale unui cancer de piele, tatal meu a murit acum 10 ani din cauza asta“. Cu toata experienta ei, s-a vazut ca nu prea a stiut cum sa dreaga situatia. Si-a cerut scuze, i-a explicat ca a incercat sa il inveseleasca cumva, n-a vrut sa-l jigneasca. Prea tarziu, raul era deja facut. Pacientul n-a reactionat urat, dar ea… si-a pierdut un pic din prestanta (cel putin in opinia mea).

Mesaj pentru toti nesimtitii care se ocupa de recrutari in Romania

Inca o candidatura trimisa direct prin e-mail, inca o ignorare totala a e-mailului meu (nici un raspuns dupa 1 luna de la trimiterea lui). A cata oara mi se intampla asta, oare? Da, eImage foarte probabil ca experienta cu care ma laud in cv sa fie insuficienta. E foarte posibil ca cv-ul si scrisoarea mea de intentie sa nu fie pe gustul tau, cu oricat de multa grija le-oi fi facut si refacut eu.

Dar cat de greu o fi sa scrii un e-mail in care sa ii spui unui om ca n-ai nevoie de el? Presupunand ca anuntul tau era real – nevoia firmei care te angajeaza era reala. Cum eu nu aplic (stiu, e un calc) decat la companii/agentii de publicitate de care chiar am auzit, cu cifre de afaceri maricele si cu mai mult de 10 angajati, sansele sa fie un anunt pus “la misto” sunt destul de mici. Asadar repet: cat de greu poate fi sa raspunzi unui e-mail si sa-i spui unui om ca ii respingi candidatura lui?

A, candideaza 100-200-300 de oameni? Daca nu vrei sa primesti e-mailuri multe, nu-ti posta anuntul in 10 locuri, e atat de simplu. Oricum, in Romania nu se obisnuieste sa se raspunda in vreun fel candidaturilor facute pe site-urile de recrutare. Se citeste cv-ul (sau nu) si atat. Fraierii care se asteptau la vreun feed-back… raman fraieri. Deci ramane doar e-mailul de raspuns  pe care ar trebui sa-l dai tu, nefericita care te ocupi cu recrutarea, celorlalti fraieri, care ti-au trimis direct e-mail (pentru ca de, poate unii spera ca asa vor primi o veste).

Iti spun eu, dureaza mai putin de 10 minute sa trimiti 100 de e-mailuri cu acelasi text laconic: “Va multumim pentru candidatura, dar NU ati fost selectat pentru a participa la un interviu.” Cam cat iti ia tie sa fumezi o tigara, cand tu zici ca “muncesti“, intr-una dintre multele tale pauze.

A, mai ai si altceva de facut si ti s-a aruncat in cap sa te ocupi si de selectionarea unor candidati pentru interviu? Nu-ti bate joc de munca pe care o faci. Si nu-ti bate joc de alti oameni doar pentru ca poti sau pentru ca te simti subapreciata si/sau supraincarcata. NU, nu-ti garantez ca exista karma in lumea asta. Dar, judecand din experienta mea si a multor cunoscuti de-ai mei, nesimtirea e raspandita printre cei care fac ceea ce faci tu acum. Mai devreme sau mai tarziu vei pleca de la firma la care lucrezi. Mai devreme sau mai tarziu vei ajunge si tu sa-ti trimiti ca proasta cv-ul catre niste necunoscuti, sperand la un raspuns. O sa vezi ce frumos e sa nu-ti raspunda nimeni. O sa vezi ce bine o sa te simti dupa ce faci chestia asta de 10-20-50 de ori. O sa vezi cat de mult valoreaza, de fapt, nemasurata ta experienta profesionala.

Daca trecem de acest prim pas – raspunsul la e-mail, apare interviul. Intotdeauna cand poti tu, nu cand poate intervievatul. Pentru ca tie ti s-ar parea normal ca un coleg sa plece la miezul zilei de la locul de munca pentru a da un interviu, nu?

Trecem si peste interviu(ri). Pana la urma nu a fost selectat nefericitul. The powers that be au hotarat sa-l angajeze pe altul. A cerut mai putini bani, a parut mai destept/servil/pregatit sau pur si simplu le-a placut mai mult de fata lui/ei. Acum chiar ca nu mai ai nici o scuza sa nu trimiti 5-10 e-mailuri in care sa-i anunti pe restul candidatilor de pe short list ca n-ai nevoie de ei. Si daca tot trimiti e-mailurile alea putine, nu copia textul dintr-un manual de 2 lei. Nimanui nu-i place sa citeasca o insiruire de fraze bombastice, fortat politicoase. Fii cat de cat onesta: “altul/alta a stiut mai multe sau a cerut mai putini bani”. Revin la explicatia de mai sus. O sa ajungi si tu in situatia de-a-ti cauta de munca. O sa vezi ce bine te simti cand nu ti se va spune niciodata de ce ai fost respins, dupa ce ai avut un interviu in care ti s-a spus ca esti perfect(a) si dupa ce eventual ai dat si vreun test pe care esti sigur(a) ca l-ai trecut cu brio.

Imi adresez postul preponderent femeilor deoarece (pana acum) nu am interactionat nici macar 1 data cu un barbat aflat in pozitia de-a selectiona candidatii pentru un interviu. Interviuri am dat si cu barbati si cu femei, dar prima filtrare au facut-o NUMAI femeile.

Copyright poza: toonpool.com

Cosmarul numit “CV de tip Europass”

Omul care l-a inventat ar trebui judecat pentru crime impotriva umanitatii.

Iar desteptul care a facut fisierele word pe care le poti downloada de pe siteul europass ar trebui condamnat la a completa PERFECT 20 de cv-uri de cate 3 pagini cu fisierele lui. Dupa cele 10 zile de munca silnica sper ca va regreta amarnic unele din alegerile facute in viata lui.

 

E incredibil. Pe un fisier-sablon (teoretic “profesionist”), dureaza mai mult sa completez si paginez perfect un amarat de CV decat daca l-as face de la 0 in Indesign/Illustrator/Corel/whatever. Si daca as face fisierul de la 0 in Photoshop (care numai editor de texte nu e) mi-ar lua mai putin timp decat in porcaria asta facuta-n Word.

Asta ca sa nu ma iau de faptul ca obligatia de-a folosi un sablon unic pentru un CV e inca un mod de-a inregimenta oamenii si de-a zdrobi orice urma de creativitate (acolo unde o fi cazul).

Parerea mea despre Europass*:

Image*cu scuzele de rigoare pentru cei care s-ar arata oripilati de poza – rahatul cu mot din poza e de plastic (o jucarie pentru tampiti).

 

Asa nu!

Va parea ca pic in capcana negativismului, dar nu relatez doar aspecte negative ale sistemului nostru medical cu intentia de a forma o opinie (mai) proasta despre el. Eu sper ca prin mediatizarea cazurilor de genul asta, poate-poate se va schimba ceva in timp.

1. Avem 1 bucata copil de 14 ani, plecat in vacanta la bunici, la tara (undeva in zona Arges). Intr-o zi se urca intr-un copac, se dezechilibreaza, cade. Cade cu capul fix intr-un arac de vie. Nu foarte gros, dar ascutit si lung. Ca prin minune, nu ii trece prin ochi sau creier. Ii intra prin gusa si ii iese pe undeva pe langa un ochi. Ii strapunge fata undeva intre osul zigomatic si maxilla. Reuseste (un mic Rambo) sa-si extraga singur fata din arac (care nu se rupsese) si fuge plangand spre casa bunicilor.

De acolo e dus la un spital judetean. Acolo ii dau antiinflamatoare, si un antibiotic, curata un pic rana si-l trimit cu ambulanta spre Bucuresti, la Urgente. La Floreasca nu vor sa-l interneze, pe motiv ca este vorba de o urgenta ORL – il trimit la ORL Panduri. La ORL Panduri nu mai merge cu ambulanta, ci cu masina familiei. Nici acolo nu este internat, pe motiv ca este copil si ca ar trebui internat la Spitalul de Copii (Grigore Alexandrescu). La Grigore Alexandrescu nu vor sa-l interneze pentru ca nu au chirurg ORL in garda pentru un consult de urgenta, tot la ORL Panduri considera ei ca ar trebui internat si (eventual) operat. Se duc inapoi la ORL Panduri (e deja pe undeva pe la ora 4.00 AM) – unde refuza in continuare sa-l interneze, de data asta invocand lipsa unui consult de specialitate al unui chirurg plastician pediatru. Dupa tipete, certuri si amenintari, familia se duce inapoi la Grigore Alexandrescu, unde reusesc sa gaseasca un chirurg pentru un consult de specialitate. Dar tot nu este internat copilul – sunt trimisi inapoi la ORL Panduri pentru a fi internat. Acolo este internat doar dupa amenintari cu chemarea presei (desi indeplinisera pana la urma cerinta initiala – consultul chirurgical).

Finalitatea povestirii: copilul e intreg, vederea ii e afectata doar partial dar are sanse foarte mari sa nu aiba nici o sechela. Infectie n-a facut. Va ramane o vreme cu o cicatrice urata pe fata, care aparent va fi operata abia cand va fi adult si toate oasele ii vor creste la dimensiunea normala. Plimbarea in sine nu i-a facut nici un rau lui personal. Familia, in schimb, a petrecut cam 14 ore in drumuri intre spitale… N-as vrea sa fi fost in situatia lor.

2. Avem una bucata adult. Din cauza unei accidentari la fotbal, ajunge la SUUB unde i se pune mana in ghips. Medicul de garda care l-a vazut ii spune sa se intoarca peste 2 saptamani pentru a-i fi scos ghipsul. Peste 2 saptamani el se intoarce, asteapta linistit 3 ore pana este vazut de alt doctor. Acesta incepe sa tipe la el ca de ce a venit cu o situatie non-urgenta la camera de urgente si-l trimite la medicul de familie. Refuza sa-i taie ghipsul. Pacientul iese din spital si-si scoate ghipsul singur, cu o foarfeca imprumutata.

Doctorul avea partial dreptate. Nu era o urgenta, putea (si ar fi trebuit sa) fi rezolvata usor de medicul de familie. Doar ca medicul precedent (care a pus ghipsul) i-a recomandat sa se intoarca ‘la consult’ si scoaterea ghipsului peste 2 saptamani. Daca vroia sa fie ultra-corect, putea sa-i faca o observatie pacientului si sa-i scoata totusi ghipsul si sa-i ofere si o scurta consultatie (“esti bine”). Dar nu, mai bine sa urle la el si sa-l dea afara.

3. Si la SUUB si la Spitalul de Urgente “Floreasca” vin foarte des tigani pentru a fi internati pentru diverse urgente (mai mult sau mai putin reale). Conceptia lor este ca sunt cele mai bune spitale, deci acolo trebuie sa-si duca rudele. N-am vazut nici macar o data 10-20 de tigani dati afara pentru ca faceau scandal si mizerie in zona de urgente. N-am vazut o data un tigan dat afara pe motiv ca starea lui medicala nu este o urgenta.

E adevarat, exista multe cazuri de doctori agresati in spitale de tigani. Am vazut reportaje, am si vorbit cu unii care au fost amenintati cu sabia/cutitul.

Ideea este ca unii medici isi permit sa fie nesimtiti cu unii pacienti si sunt numai miere cu alti pacienti, pe motiv de frica. Asta nu e normal. In primul rand n-ar trebui sa existe teama pentru siguranta ta – (si) de asta exista bodiguarzi si politie mai tot timpul in zona spitalelor. Problema e ca asta nu e suficient pentru tara noastra. Dar nici sa fii nesimtit cu cineva doar pentru ca nu ti-e teama de el/ea nu e ok. Problema ar fi ca sunt cam multi doctori/asistenti medicali (inclusiv din generatiile mai tinere) care obisnuiesc sa fie nesimtiti cu pacientii cu care ei CONSIDERA CA POT SA FIE NESIMTITI. Din diverse motive, mai mult sau mai putin intemeiate. Nimeni nu e perfect, nu cred ca se asteapta cineva sa-ti pastrezi calmul in orice situatie. Dar poate ar trebui sa ia exemplu de la multi alti colegi de-ai lor, care isi fac meseria fara sa fie nesimtiti.

La baschet

Aseara am fost prima data la baschet dupa 1 an de zile de pauza fortata*.

Intr-o sala ca oricare alta din Bucuresti, 1 data sau de 2 ori pe saptamana se strang 10-20 de oameni in toata firea pentru a juca baschet. Pe unii dintre ei ii stiu de 12-16 ani (din liceu/facultate). Pe unii ii stiu de pe terenurile de baschet (comunitatea de jucatori de baschet nu e atat de mare precum pare). Pe unii nu-i cunosc. Cu toate acestea, e interesant sa observi cateva lucruri:

– evolutia (sau involutia) oamenilor pe masura ce imbatranesc. Aici vin oameni care erau printre cei mai buni atleti in liceu/facultate. Unii jucau pe la echipe de baschet din liga A/B de baschet (asta nu spune multe – nivelul baschetului profesionist n-a fost niciodata extraordinar la echipele de pluton la noi). Dupa 8 ani (mai mult sau mai putin) de ‘incadrare pe piata muncii’, majoritatea numai a atleti nu mai arata. Unii au burti mai mici sau mai mari, chelie, altii nu mai rezista la mai mult de 2 jocuri de cate 10 minute.

– mi se pare incredibil cati nervi se pot strange in anumiti oameni care teoretic n-au atat de multe griji pe cap. Oameni cu un job caldut, masina, casa etc. incep sa tipe si sa se enerveze de la un fault pe care cu siguranta l-au facut si ei de-a lungul vietii si care cu siguranta n-a fost ‘dur‘. Daca la 16-20 de ani te mai astepti la nervi, de, nu stii sa-ti controlezi inca psihicul, iei fiecare fault drept un afront personal, reactii de copil la un adult de 30-35 de ani mi se pare absurde.

– e foarte interesant cum niste oameni care sunt foarte calmi la locurile lor de munca, unde se comporta foarte ‘corect’, devin niste masini de injurat (unii chiar violenti) atunci cand se intalnesc cu fostii lor colegi/prieteni din liceu/facultate, intr-un mediu relativ competitiv. Daca as sti mai multe despre psihologie si psihicul uman, as putea sa-mi dau cu parerea mai corect pe tema asta. Ma voi documenta 🙂

– e trist faptul ca poti fi cat de cat in forma fizica buna, dar daca nu alergi sau nu faci un efort sustinut aerob mai des – se duce pe apa sambetei orice dram de rezistenta pe care-l aveai. Da, te incalzesti, da, faci toate lucrurile pe care le faceai dintotdeauna inainte de-a incepe sa joci baschet – dar rezistenta, capacitatea de-a alerga atac/aparare minute in sir se duce repede. Imbatranirea e un proces trist.

– daca nu mai joci baschet deloc o perioada indelungata, nu uiti sa bati mingea, nu uiti sa arunci la cos, nu uiti sa te demarci sau sa faci marcaj om-la-om sau zona. Dar cu siguranta nu o sa joci ‘bine’, cel putin nu primele zile. E foarte frustrant sa intri pe teren si sa vezi ca esti praf fata de altii – desi nici aia nu par ei cine stie ce jucatori. 

*De-a lungul timpului am primit coate in coaste, in burta, in ochi, am avut ochi vineti, zgarieturi lungi pe toata mana sau pe fata, am primit capete in gura, mi-am muscat limba pana la sange de mai multe ori, o data am luat bataie de la jumatate de curte de liceu – pentru ca l-am troznit pe un prost care mi-a pus mana in gat dupa ce a cerut fault (pe care tot el il facuse). Cu toate astea, am continuat sa joc baschet (mai rar decat la 18 ani, dar macar jucam).

Ei bine, dupa ce am “primit” un deget puternic in ochiul drept (la care am si o miopie maricica) si am facut o microfractura de retina anul trecut – am ramas cu o frica destul de mare. Chit ca totul s-a rezolvat destul de repede cu un tratament nu foarte dureros. Frica de a sta din nou pe o masa de operatie cu un laser pozitionat pe ochiul meu (sau mai rau – daca microfractura ar fi evoluat in ruptura si dezlipire de retina si orbire) a lasat ceva urme in mintea mea. Asta si din cauza ca de cand sunt mic, nu m-am temut de multe lucruri, dar ideea de a ramane orb din cauza unui factor extern m-a speriat dintotdeauna. Cine stie ce film am vazut cand eram prea mic si influentabil si am ramas cu sechele toata viata. Uite asa te tampesti fara sa-ti dai seama 🙂

Scurt studiu de caz: cum sa distrugi un mare retailer

Am citit un post al economistului Paul Krugman, in care discuta un pic despre un articol care prezenta o opinie despre declinul puternic al unui retailer care la un moment dat era cel mai mare de pe piata americana: Sears (“Where America shops”).

Mi-am adus aminte in timp ce citeam articolul despre o intamplare de anul trecut. Atunci cand Auchan a anuntat ca va cumpara Real la nivel european (inclusiv in Romania), zvonuri despre aceasta vanzare circulau deja de mult prin centrala Real Romania. Directorul general pentru Romania a tinut sa trimita personal un e-mail catre toti angajatii, in care sa-i linisteasca, spunandu-le ca sunt doar zvonuri si ca totul va fi in regula. A doua zi, Auchan anunta achizitia. Pe langa faptul ca 4 magazine nu vor fi achizitionate (deci cel mai probabil vor fi inchise si lichidate), aproape toti angajatii din centrala Real vor ramane fara job, cel mai probabil candva anul asta (achizitia a fost in 2012). Indiferent de ce zic cei de la Auchan Romania, nu au cum sa integreze o mie si ceva de oameni intr-o structura care functiona deja. Directorii astia de mari companii gandesc altfel decat oamenii normali. Iar onestitatea cred ca e un concept necunoscut pentru ei.*

Sears a fost printre primii intreprinzatori care au simtit ca pot avea un avantaj in retail daca folosesc un catalog de produse, inca din 1893. Primul magazin propriu-zis a fost deschis abia peste inca 30 de ani. In 1931, in mijlocul Marii Depresii in SUA, profitul raportat de Sears ajungea la niveluri record. In deceniul urmator, vanzarile totale ale Sears ajungeau la 1% din PIB-ul SUA. Pana in 1980, Sears si catalogul lor au devenit un simbol national al SUA si al capitalismului (la nivel mondial). In anii ’80-’90, compania a creat si diferite entitati non-retail, care au avut efect negativ asupra profitului. Concurenta acerba a Wamartului, K-Martului si a altor retaileri care ofereau discounturi mult mai mari (pentru produse mai slabe calitativ) i-a erodat puternic cota de piata.

In 2005 a fost cumparat de K-Mart si rebranduita (impreuna cu K-Mart) in Sears Holdings Corporation. Totul a fost pus la cale de un om care reprezinta visul american ‘din filme’: Eddie Lampert. Un om care a muncit in depozite ca adolescent, a studiat la Yale, a fost angajat de Goldman Sachs, si-a deschis propriul fond de investitii (Hedge Fund) cand inca n-avea 30 de ani. Dupa investitii foarte reusite, a ajuns miliardar la 41 de ani. In 2003 reuseste sa preia controlul K-Mart (care la momentul ala era in insolventa). Apoi reuseste sa preia controlul asupra Sears.

Ideea geniala de restructurare: imparte firma in divizii (de haine, electronice, echipamente etc.) si le pune sa se lupte unele cu celelelate pentru Business Operating Profits. Lupta intre divizii, in loc sa conduca la colaborare pentru profitul general, duce la certuri interminabile pentru spatiu de afisare in magazine, in reclame si in brosurile de oferte, ceea ce duce la compromisuri absurde. Se ajunge la brosuri pe care se promoveaza in aceeasi pagina surubelnite si lenjerie.

Image

Eddie Lampert conduce totul prin videoconferinta. Insista ca fiecare divizie trebuie sa aiba un board de directori, ceea ce duce la cresterea costurilor cu salariile – care e compensata prin scaderea salariilor lucratorilor finali si a oamenilor din pozitiile de middle-management. Unii critici argumenteaza ca foloseste corporatia pentru investitii financiare, banii care in mod normal ar fi fost folositi in magazine fiind acum folositi pentru speculatii financiare (cu rezultate fluctuante).

Rezultatul actual: ani la rand de pierderi raportate. 814 milioane de $ pierdere in anul fiscal 2013. Cel mai probabil, vor intra in faliment. Bineinteles, cohortele de manageri si geniul capitalist nu vor pierde prea mult (managerii isi vor gasi usor un alt job si oricum nu traiau de pe o zi pe alta, iar capitalistul nu va saraci). 274.000 de angajati ai Sears in schimb vor avea de suferit, in schimb.

* Stiu ca Real Romania n-a fost niciodata profitabila. Aici problema zic eu ca e in primul si primul rand la management. Investitii aiurea, magazine deschise in camp, prea multi sefi, prea putine idei utile + o piata si-asa suprasaturata.

Copyright comic strip: Scott Adams. http://dilbert.com/strips/comic/1995-06-30/

Prostia de azi

Cum sa oferi tu, ca reprezentant al unui departament de marketing al unui mare retailer, un buget de aproximativ 2000 euro (tva inclus) pentru o sedinta foto (pentru transport, machiaj, stilist, fotograf, mancare, 4 fotomodele) si sa intrebi galeș, ca o vacă blândă: Image“Așa-i că nu ne ajung banii pentru Catrinel Menghia?”. Asta dupa ce ai respins cateva zeci de propuneri de fotomodele pentru toate motivele din lume. Si dupa ce la precedenta sedinta foto ai cerut (la acelasi buget) fotomodele “ca alea de pe site-ul Victoria’s Secret”.

Daca era o fata abia iesita de pe bancile facultatii, poate mai intelegeam. Dar vorbim despre o persoana cu peste 6 ani vechime in “marketing”.

copyright poza: copywritematters.com.au

Cum au altii energie, bani, timp si vointa pentru a merge la facultate la 30+ ani?

Tot n-am terminat The Emperor of all Maladies – A biography of cancer*, de Siddhartha Mukherjee. Am mai mentionat-o intr-un post de saptamana trecuta.

Intrebarea mea retorica de azi porneste de la faptul ca am tot citit in cartea asta despre diferiti cercetatori (din SUA) in domeniul cancerului/medici/geneticieni/biologi etc. care au facut o prima facultate, si-au dat licenta, eventual si un master si apoi au facut si o scoala de Medicina + rezidentiat samd. Si care chiar au facut descoperiri importante in domeniul medicinei. Ok, nu erau romani, dar chiar si-asa… Cum si-au gasit oamenii astia resursele pentru atatea studii? Trecand peste aspectul financiar primar (costul facultatii), care in SUA e mai important ca la noi (una e sa te coste 6 ani de Medicina 6 x 4,5 salarii medii pe economie si alta e sa te coste 60-100.000 dolari sau mai mult, imprumutati sau nu), cum iti incepi o familie? Cand ai timp liber, pe care sa-l petreci cu acea familie ipotetica? Cum treci peste faptul ca ti-ai irosit 4-6 ani din viata (cu prima facultate)? Cum si cand castigi bani in timpul unei facultati ‘grele’? Cand ai 8 ore de petrecut la facultate + ceva timp petrecut invatand/repetand tot ce ti s-a predat, cum gasesti timp si pentru munca?

Toti oamenii aia sa fi provenit din familii cu venituri maricele? Toti sa fi fost genii, care au trecut prin scoala ‘fluierand’? Nu-mi explic.

Personal, nu stiu decat 3 persoane care au terminat o facultate la peste 30 de ani. O matusa, care a terminat o facultate particulara de Drept, care a fost tot timpul sprijinita de sotul ei destul de bogat. Aici avem circumstante speciale (facultate mai usoara si sustinere financiara puternica). Si 2 amice, care au terminat Psihologia, si-au terminat si Stagiile de formare personala in specializarea profesionala post-licenta si au devenit Psihologi cu drept de libera practica. Una dintre ele a fost la randul ei sustinuta financiar de un prieten, dar a si muncit pana la finalizarea Formarii profesionale… Cealalta n-are grija locuintei, a muncit pe timpul facultatii, apoi a continuat sa mai faca mici joburi (freelance) si a inceput sa castige si din psihoterapie ‘la negru’ – adica a facut psihoterapie fara sa aiba dreptul de libera practica, inainte sa-si termine Stagiul de formare profesionala. E usor sa ma uit la cazurile lor si sa zic ca lor le-a fost mai usor decat mi-ar fi mie. Dar in realitate nu le-a fost deloc usor (nici macar matusii mele).

Asta nu schimba dificultatea demersului meu (in opinia mea):

Din martie imi tot fac calcule. 6 ani de Medicina m-ar costa 6×9000 lei. Apoi urmeaza rezidentiantul, minim 5 ani. Presupunand prin absurd ca m-as putea descurca cu salariul de rezident (o perspectiva fantasmagorica la nivelul actual al salariilor), ar trebui sa gasesc resurse financiare sa traiesc 6 ani. Primii 3 ani de facultate sunt foarte grei – toata lumea zice asta (am vorbit cu ceva absolventi de UMF). Deci un job e exclus. “Poate din anul 4 sa-ti gasesti un job” a aparut des in discutie – desi nici unul dintre cei cu care am vorbit (si care sunt acum doctori sau rezidenti in ultimii ani) nu a avut vreun job in facultate (de ce oare?). Daca la 18 ani mi-ar fi fost usor sa accept sa traiesc cu parintii inca 6 ani, cu doar niste bani de buzunar primiti lunar (echivalentul a 100 lei de azi), astazi perspectiva asta mi se pare deprimanta si inacceptabila (nu in ultimul rand – imposibila, deoarece ai mei sunt saraci si bolnavi). Nici atunci nu mi s-a parut acceptabil, mi-am gasit primul job in anul 1, cand n-aveam inca 19 ani, desi primeam si bursa de la facultate.

Am tot calculat – cati bani mi-ar trebui lunar ca sa traiesc cat de cat ok. Bani pe care eventual sa-i imprumut. Cati ani mi-ar trebui mai apoi ca sa-i returnez. Oricum calculez si oricum incerc sa intorc situatia pe toate fetele, in cazul meu mi se pare un vis absurd. Asa cum mi s-a parut si anul trecut, in primavara, cand am facut aceleasi calcule pentru cateva luni. Ce s-a schimbat de atunci si pana acum? M-am convins ca-mi place medicina, asa dificila si lipsita de multe recompense cum e ea in Romania. Dar convingerea asta nu tine de foame.

Tot nu inteleg cum reusesc altii. Eu nu cred ca as putea.

Image

NU, nu citesc 1 carte pe an. Doar ca merg la serviciu de dimineata pana dupa-amiaza, apoi mananc de seara, apoi merg la practica in spital si ajung acasa pe la 21 si ceva – 22 zilnic. In timpul ramas liber mai citesc cate ceva pentru admitere (vreau sa dau la o a doua facultate), mai citesc cate ceva despre medicina, mai pierd si vremea citind stiri sau mai stiu eu ce. Cartea o citesc cand vreau sa ma relaxez.

Pacific Rim – un blockbuster ca cele din anii ’90

E mult mai greu sa aperi un film usurel, mai mult mediocru, decat sa injuri un film prost. Majoritatea oamenilor ori considera un film ‘bun’, ori il considera ‘prost’. Mie imi place sa fiu mai onest in evaluarile mele. Rar e un film ‘de 10’, dar cam la fel de rar e ‘de 2’. PR ar fi un film cam de nota 7 – 7,5.
Pe scurt, Pacific Rim nu e un film extraordinar sau inovator. Filme cu monstri mari au mai fost. Filme cu extraterestri care vor sa distruga Pamantul apar pe banda rulanta. Filme cu roboti imensi au mai fost. PR nu aduce nimic nou, dar incearca sa suplineasca asta prin atentia la detalii.
Povestea e simpla. Extraterestrii ne ataca, noi ne luptam, incepem sa pierdem, mai avem o ultima sansa pentru a castiga.
Nu avem actori-vedete in film, actorul principal este de-a dreptul prost, actorii adaugati pentru momente comice nu prea sunt amuzanti, povestea nu e prea ‘adanca’ si nu evolueaza prea mult iar luptele roboti-monstri sunt prea putine. Cgi mult, distrugeri multe, multe culori pastelate.
Cu toate acestea, filmul nu e plictisitor si n-are prea multe momente moarte sau in plus. Luptele sunt facute cu atentie la detalii, dar cam scurte si cu ceva gauri de logica. Plus, nu inteleg de ce fix cele doua mai lungi si importante se petrec noaptea, ziua ar fi aratat mult mai bine.
Daca ti-au placut sau te-au distrat blockbusterele din anii ’90 ( ID4, Jurassic Park, chiar si prostul-dar-amuzantul Godzilla sau stupidul Starship Troopers) dar blockbusterele ultimilor ani te-au deranjat sau ti s-au parut prea proaste (Transformers, Battleship), atunci s-ar putea sa-ti placa PR. Daca vrei un SF inteligent, nu te uita la PR.
Per ansamblu, mie mi-a placut filmul. Culmea e ca i-a placut si logodnicei mele, pe care aproape c-am tarat-o la film si care m-a amenintat cu plecarea de la film de mai multe ori inainte sa inceapa filmul. Eu as zice ca e ceva mai bun decat Iron Man 3 si mult mai bun decat Man of Steel. Cam atat.

P.S. A fost prima data cand am vazut un film (in saptamana cu premiera) la Patria cu doar 4 spectatori in sala. Incet, dar sigur, vor muri toate cinematografele Romaniafilm. In curand movieplexurie vor ramane singurele cinematografe. O fi rau, o fi bine?

image

Un motiv de mirare pentru un chirurg

Domnule, de ce am atat de multi pacienti (pe care ii operez n.a.) care nu mai dau Imagedeloc pe aici pentru o consultatie post-operatorie? E incredibil.” – un medic chirurg primar, bun in ceea ce face si care se poarta destul de bine cu pacientii sai.

 

Sa vedem ce motive am gasit eu:

– Foarte multi pacienti nu vin din Bucuresti. Ori sunt de la sat, ori dintr-un oras care n-avea aparatura sau specialistii necesari pentru a le face operatia. Drumul, operatia, recuperarea postoperatorie au fost un chin pentru ei. Au plecat relativ convinsi ca “sunt bine”, prefera sa ignore noile simptome aparute decat sa treaca din nou prin prima experienta.

– Majoritatea covarsitoare a pacientilor operati sunt batrani si saraci. Cu toate acestea, se dau peste cap sa “multumeasca” cu “cat trebuie” medicilor, asistentelor etc.. Asta inseamna un efort financiar major pentru ei. La un moment dat, dupa ce ai petrecut deja 2 saptamani sau mai mult in spital pentru o rezectie de colon sau rect din cauza uneia sau mai multor tumori… poate incepi sa te gandesti daca-ti mai permiti sa te mai duci 1 data la o consultatie/internare.

– Multi pacienti batrani nu (mai) stiu si nu (mai) inteleg prea multe lucruri. Sunt multumiti ca au fost operati prima data, spera ca sunt mai bine, n-au inteles prea bine ce au avut, tot ce au inteles e ca au fost operati si trebuie sa fie bine acum. Asta poate vine si de la lipsa de timp a chirurgilor sa le mai si explice tot pacientilor.

– Unii pacienti (tot mai in varsta) nu vor sa-l mai deranjeze pe doctorul ala “dragut si ocupat” cu problemele lor. De parca i-ar povesti banalitati, nu problemele lor de sanatate. Multi batrani au senzatia ca il tin ocupat din treaba lui pe doctor (desi “treaba” lui este chiar sa-i faca bine).

– Din ce am vazut pana acum, exista doctori si doctori, exista asistente si asistente. Pana acum n-am dat inca la practica peste asistente 100% nesimtite. Desi m-am plans de anumite lucruri pana acum, trebuie sa recunosc ca meseria si-o fac cat stiu si cat pot de bine majoritatea absoluta a asistentelor cu care am interactionat. Si ca exista multe asistente incredibil de bine pregatite in spitalele de stat, care-si fac meseria foarte bine. Cu toate acestea, cateva mici lucruri pot face o internare in spital un chin. Cand abia ai trecut printr-o operatie in care puteai muri, in care ti-au scos un organ sau o parte dintr-un organ,  sa tipe cineva la tine dintr-o prostie e extrem de enervant. Daca stai intr-o rezerva cu mai multi pacienti si dai peste 1-2 care sunt zgomotosi sau cu spiritul la pamant, te recuperezi ceva mai greu. Daca iti bate in cap un aparat de aer conditionat sau stai fix langa usa intr-o incapere de Terapie Intensiva, ajungi sa crezi ca ai fost “in iad”.

– In unele situatii, un spital foarte bine dotat, cu medici foarte buni si cu asistente ok poate sa fie suprasolicitat. Exemplul cel mai bun e Floreasca. La una din sectiile de Chirurgie pacientii stau in rezerve de cate 4-8 sau mai multe paturi, rezerve care in alte spitaluri sunt pentru 2, 4, maxim 6 paturi. Cand iti petreci recuperarea inghesuit ca o sardina intr-o camera in care e prea cald iarna si extraordinar de cald vara, parca n-ai nici un chef sa mai ajungi vreodata acolo.

Tot ce am notat cu ghilimele e luat din discutii cu pacienti, postoperatoriu.

Copyright poza: clipart.com

Ce te face fericit?

Am citit acum 5 saptamani un articol.

Pe scurt: daca faci niste activitati cu scopul si asteptarea ca vei deveni mai fericit, asta poate sa ricoseze si sa te faca de fapt sa te simti nemultumit si prin extensie nefericit. “Aaaa, am facut asta si asta, de ce nu sunt fericit?”

Concluzia unui studiu facut de o profesoara de marketing de la Facultatea de Management (The Kellogg School of Management) a Universitatii Northwestern din Illinois, SUA, este ca pentru a fi mai fericit ar trebui sa-ti aduci aminte zilnic faptul ca ceea ce faci tu  te face fericit.

Cam stupid, dar e suficient de ‘la mintea cocosului’ ca sa-ti dai seama ca poate fi corect. Tot timpul ma astept sa fiu fericit din diverse motive. De fapt, totul trebuie sa vina de la ceva ce fac eu, in care-mi gasesc linistea si fericirea.

Sugestia autoarei articolului era sa-ti trimiti o intrebare zilnic (folosind un serviciu gratuit, cum ar fi http://www.askmeevery.com) in care sa te intrebi daca ai facut tot posibilul astazi sa fii fericit sau ce te-a facut fericit azi. Daca zi dupa zi nu ai nimic de raspuns, poate ca ceva e in neregula, nu? Daca gasesti ceva ce te face fericit, retine-l si repeta-l.

Dupa  4 saptamani de test, tot ce pot spune clar e ca daca nu faci nimic care te face mai fericit, e foarte posibil sa nu fii fericit, orice ti-ai zice tu. Si ca e important sa iti faci niste prioritati. La ce renunti din lipsa de timp? Daca in mod constant renunti la niste activitati care te fac fericit, atunci poate faci niste alegeri incorecte.

Sa vedem cum va arata situatia peste inca 1 luna.

P.S. Stiu ca suna a pseudostiinta si tampenii scrise de cate un dobitoc pentru a face un pic de trafic. Nu-mi pasa. Nu scriu blogul asta pentru ‘trafic’. Scriu despre ce ma preocupa in general. Mai si gresesc. Mai scriu si prostii. Sunt deschis la discutii, astept contraargumente.

Lectiile unor asistente cu vechime pentru un invatacel

1. In primul rand, nu corecta pe nimeni. Asculta, intreaba, invata, dar nu corecta pe nimeni. (Adica atunci cand imi spune o asistenta ca “rectul e puternic Enervat si vascularizat”, sa tac si sa nu comentez)

2. Fa ce-ti spun eu ca e bine, nu neaparat cum ma vezi pe mine ca lucrez. Eu imi permit dupa 10-15-20 de ani de vechime sa fac lucrurile cum m-am obisnuit, tu trebuie sa le faci ca la carte. (Daca eu sunt prea obosita sau enervata pentru a-ti spune ca ce fac eu e teoretic incorect, asta e, o sa inveti sa faci o tehnica gresit. Problema ta.)

3. Nu mentiona niciodata cuvintele șpagă sau mită intr-un context negativ. Mai bine nu le mentiona deloc. (N-o sa te mai invete nimeni, nimic, deoarece toata lumea o primeste).

4. Nu conteaza ce ai citit tu in cartile alea care sunt si bibliografia pentru examenul de final de scoala, daca eu stiu mai bine, eu stiu mai bine. (Vezi punctul 1).

5. Cand noi “predam tura”, daca avem chef de vorba (nu, nu vorbim intotdeauna despre fiecare pacient si lista de operatii samd), nu ne intrerupe cu probleme (e adevarat, banale) ale vreunui pacient de pe coridor. Discutiile noastre despre plozii de-acasa si ce tampenii au facut sunt mai importante.

6. Desi fiecare asistenta tine seringile in toate felurile posibile cand extrage continutul unei fiole, recipient, sticluta etc., daca tu o tii in aceeasi situatie intr-un mod care tie ti se pare mai eficient, asteapta-te la o admonestare. La intrebarea ‘cum e corect’ n-o sa primesti 1 raspuns de 2 ori de la 10 asistente diferite. Dar cum faci tu e sigur gresit. (Imita, dar niciodata nu improviza).

7. Prea multe intrebari strica. Nu conteaza ca tu vrei sa inveti lucruri si n-ai cum sa le inveti decat intreband. Desi tot timpul iti spunem ca vrem sa-ti raspundem la intrebari, mai bine nu intrebi nimic. Dupa aia, evident ca vei auzi: “Am niste elevi care vor sa devina asistenti medicali. Nu fac nimic, tot timpul. Doar sprijina peretii pe aici“.

8. Noi nu ingrijim un pacient intotdeauna pentru ca vrem sa se insanatoseasca sau ne pasa de el. (E adevarat, multi chiar n-au sanse prea mari sa iasa vii dintr-un spital, mai ales de la Chirurgie. De asemenea, daca-ti pasa prea mult, in scurt timp o sa ai o criza de nervi) Nu, o facem pentru ca nu vrem sa ne moara vreun pacient pe tura noastra! Hartogaraia de completat si investigatiile interne sunt mai de temut decat faptul ca un om… moare.

9. Ti-am zis sa nu mai pui atatea intrebari. Vezi 7. Nu stiu ce inseamna chiar toate prostiile alea de pe fisele de operatie. Ce e scorul de risc ASA? Nu stiu, intreaba un anestezist.

10. Daca eu iti zic ca algifenul nu are algocalmin in el, crede-ma pe mine, nu ce scrie pe prospect. Evident, NU MA CORECTA! Vezi 1.

Nu BAC-ul e problema cea mai mare in sistemul nostru de invatamant

Buna analiza lui Lucian Davidescu, mi-a placut.

Nu procentul prea mic sau prea mare de promovati la un examen ‘al maturitatii’ ar trebui sa fie motivul de indignare, ci incapacitatea scolii de-a produce dupa 12 ani niste adulti care sa nu fie analfabeti.Image

Judecand la rece, dupa 12 ani de zile nu numai ca ar trebui sa fii in stare sa citesti un text cu usurinta, dar ar trebui sa te poti exprima cursiv, in scris si vorbit, pe orice tema data. Asta e o minima cerinta dupa atatia ani de ‘scoala’. Cum sa “pici” un examen cu intrebari retorice? De ce ai fost lasat sa ajungi in clasa a 12-a, daca tu nu esti in stare sa citesti un text si sa extragi 2 notiuni evidente din el? Prin primele 8 clase toti elevii sunt trecuti pe ‘repede-inainte’. Daca pana aici te-ai strecurat cu succes fara sa stii nimic, sa-mi fie cu iertare, dar cineva ar trebui sa te lase corijent sau repetent macar de-acum incolo. N-ar trebui sa ajungi la sfarsitul clasei a 12-a din mila. Toti profesorii care se plang de faptul ca sunt prost platiti (pe buna dreptate) ar trebui in primul rand sa isi gaseasca curajul sa-si recunoasca partea lor de vina. Trecand peste aspectul financiar si peste cel al prostiei elevului, daca vezi ca elevul tau e tâmpit si nici nu stii sau nu poti sa-l faci mai destept, atunci foloseste-te de singura arma pe care o ai la indemana: lasa-l corijent si repetent. Si atunci poti sa te alegi cu acelasi lucru: un analfabet care renunta la scoala. Dar macar te-ai straduit sa-l inveti ceva si i-ai aratat ca nu ‘merge si-asa’.

Lipsa de relevanta a Bacalaureatului in sine pe piata muncii e o alta problema mare. Singurul lucru pentru care te pregateste bacalaureatul este ‘datul examenelor’. Pe vremea cand majoritatea facultatilor aveau examen de admitere, materia era concentrata pe capitole/ani – foarte rar pe toata materia din toti anii. Pentru ASE invatai doar economie si matematica. Pentru Politehnica invatai matematica si fizica/economie (in functie de facultate). Pentru Medicina invatai (si inca inveti) Anatomia umana (clasa a XI-a), Chimia Organica (clasele a X-a si a XI-a) si/sau Fizica. Samd. Vrei sa dai la facultate/postliceala, ok, dai si Bacalaureat. Nu vrei vreodata sa dai la facultate sau la o postliceala, atunci la ce-ti va folosi o diploma de Bacalaureat? O evaluare mai corecta in anii de liceu + o adeverinta ca ai terminat 12 ani de scoala ar fi mult mai eficiente.

Din pacate, conceptul asta de ‘trecem pe toata lumea si se cerne totul la final cu un examen‘ l-am vazut si la ASE si acum la postliceala pe care o fac. Mi se pare de-a dreptul criminal ca niste elevi care nu stiu sa numeasca grupele de sange (in macar unul dintre sistemele antigenice sanguine) sa treaca in anul 2 in scoala noastra (care se tot mandreste ca e cea mai cea).

Nu in ultimul rand, invatamantul romanesc preuniversitar e prea axat pe a oferi doar un bagaj minim de cunostinte generale si cunostinte relativ aprofundate in domeniile profilului urmat si atat. Caz concret: eu am terminat unul din primele 5 licee din Bucuresti,  daca evaluam dupa numarul de olimpici internationali, media la admitere, procentul de elevi care au promovat BAC-ul (100% sau 99%), procentul de elevi care au intrat la facultate dupa samd. Profil de Informatica. Nu, n-am fost un elev bun. Cel mult mediocru. Am avut o medie generala pe toti anii de un pic sub 8. In clasa a 12-a am invatat doar la ce ma interesa – adica materiile pentru bac si pentru admiterea la facultate. Matematica, Economie + Engleza, Romana si Informatica. Chiar am invatat. Am luat 9,44 la Bac. Am dat admitere si am intat la 3 facultati, la fara taxa, la 1 dintre ele chiar cu bursa (2 din ASE si una de la Politehnica). Ma rog, am facut alegerea cea mai proasta dintre cele 3, dar asta e alta discutie.
Mai multe probleme:

1. Am copiat la informatica (singura materie la care s-a facut asta). Nu stiam deloc un subiect de 0,5p. Daca nu copiam acel subiect, luam 9. In afara de faptul ca s-a putut copia, subiectele au fost concepute prea stupid. Cel mai bun elev din clasa la informatica, un baiat care la atestatul de informatica din a 12-a a prezentat un joc RPG (cu grafica, poveste si toate cele) facut de el, care acum e prin America, Software Engineer la o mare companie de Software, a luat tot 9,5. Intr-un examen facut corect pentru informatica de liceu, eu ar fi trebuit sa iau in jur de 7 sau mai putin si baiatul ala ar fi trebuit sa ia 10.

2. La 29 de ani am inceput sa invat din nou, intr-un nou domeniu (Sanatate). Studiind anul trecut si anul asta Biologie, Genetica, Fizica si Chimie (in mare parte cam aceeasi materii din clasele a 10-a, a 11-a, a 12-a), am descoperit cu stupoare ca nu stiam mai nimic. Genetica, desi este incredibil de misto si de usoara (in opinia mea de-acum) era 100% ceva nou pentru mine. Anatomia omului o mai stiam mai mult din cauza ca de la 20 de ani incoace am tot citit cat mai multe despre diverse boli si cum functioneaza diversele organe ale corpului. Oricum, stiam foarte putin si credeam o gramada de tampenii. La Chimie, desi materia din clasele 9-11 chiar mi-a placut foarte mult in liceu (sau cel putin cu aceasta impresie am ramas eu), eram 0. La Fizica n-am scuze. Nu mi-a placut, n-am invatat-o niciodata cu placere.

Ok, sa presupunem ca am reusit sa tocesc suficient, in mici izbucniri, cat sa iau note de trecere. Dar daca n-am retinut nimic sau aproape nimic peste ani, la ce mi-au folosit acesti ani de liceu dpdv al cunostintelor? Ok, problemele incep cu elevul care nu sta cu gandul la alchene, tesuturi si grupe de sange in timpul liceului. Dar poate ca si profesorii ar trebui sa fie in stare sa-i insufle dorinta de-a sti cat mai multe – mai ales cand nu e vorba de un liceu unde profesorii erau amenintati sau agresati. Ideea e ca sistemul asta in care inveti din toate cate ceva si nu retii mai nimic e stricat.

Imaginea e cu copyright JWT Cohn, cred – luata de pe gandul.info (panoul de pe Arthur Verona).

Medicina si cancerul

Primul studiu care a dovedit fara tagada legatura directa dintre fumat si cancer a fost facut pe doctori – in Anglia. La sfarsitul anilor ’40, nationalizarea Sanatatii a dus la crearea unui Registru al Medicilor din Anglia. Primeai licenta de doctor, trebuia sa te inscrii in Registru. Cand murea un doctor, intotdeauna era anuntat Registrul – cu cauza mortii inclusa. 2 doctori, Doll si Hill au trimis scrisori catre toti membrii Registrului Medicilor Englezi in 1951, in care-i rugau sa completeze un chestionar in care erau intrebati daca fumau sau nu si cat de multe tigari fumau. De fiecare data cand murea un doctor care a raspuns la chestionar, cei 2 se interesau de cauza mortii acestuia. Prima concluzie: in 29 de luni de la completarea chestionarelor, din cei 789 de medici morti, 36 au murit de cancer la plamani. Toti 36 erau fumatori. Studiul a continuat pana in 2001, concluziile lui fiind evidente:

– fumatul scade durata medie de viata cu pana la 10 ani

– mai mult de 50% dintre fumatori mor de o boala cauzata direct sau indirect de fumat.

[…]as cigarette consumption escalated into a national addiction, it became harder and harder to discern an association with cancer.[…] when a risk factor for a disease becomes so highly prevalent in a population, it paradoxically begins to disappear into the white noise of the background. […] If nearly all men smoked, and only some of them developed cancer, then how might one tease apart the statistical link between one and the other?
[…] In the 1920s, when Evarts Graham, the renowned surgeon in St. Louis who had pioneered the pneumonectomy (the resection of the lung to remove tumors), was asked whether tobacco smoking had caused the increased incidence oflung cancer, he countered dismissively, ”So has the use of nylon stockings.”

The Emperor of all Maladies – A biography of cancer, de Siddhartha Mukherjee

Citesc de cateva saptamani o carte excelenta. Daca as avea mai mult timp liber, as fi terminat-o de mult. Un indian cu licenta in Biologie (Stanford University), Doctorat in Imunologie la Oxford si apoi cu titlul Doctor in Medicina obtinut la Harvard Medical School s-a hotarat sa scrie o biografie a cancerului. O istorie a cancerului, de la cele mai vechi cazuri despre care s-au pastrat documente sau relatari scrise pana in ziua de azi.
Este o istorie in care citesti despre supozitii, superstitii, prostie, ingeniozitate, cruzime si mult noroc in diagnosticarea si tratamentul cancerului.

E incredibil cat de putine se stiau despre cancer acum nu mai mult de 30 de ani. Daca stau sa ma gandesc la faptul ca multi dintre profesorii care predau Medicina la facultati si-au format bazele cunostintelor medicale acum 30-40 de ani, e foarte posibil ca multor tineri studenti la Medicina sa li se predea de multe ori niste absurditati, de mult infirmate. Bine, e o supozitie argumentativa de-a mea, sper sa ma insel.
Oricum ar fi, mi se pare incredibil ca in randul tinerilor studenti/rezidenti/viitori doctori avem un procent important de fumatori inraiti.
Nu inteleg cum poti sa studiezi Medicina in secolul 21 si sa fii in continuare fumator de 1 pachet/zi.

Daca trecem peste faptul ca pana in anii ’80-90 multa lume din Romania nu stia sau nu credea ca e posibil sa existe vreo legatura intre fumat si diverse tipuri de cancer, in zilele noastre suntem bombardati zilnic cu mesaje de avertizare in privinta efectelor negative ale fumatului iar imagini care incearca sa genereze frica de efectele nocive ale fumatului sunt vizibile peste tot. Cu toate acestea, avem o gramada de fumatori in Romania. 45% dintre orasenii romani cu varsta peste 18 ani fumeaza minim 5 tigari pe zi. Daca tigarile ar fi mai ieftine, ar fuma mai mult.
”Romanii care se gandesc sa renunte la fumat, considera drept principal motiv costul tigarilor, in procent de 32% si secundar, in proportie de 31% motivele de sanatate.”

Ok, multi romani nu-si pretuiesc prea mult sanatatea. Dar si cei care ii vor trata sunt la fel? Cum poti sa vezi live cum arata un plaman de fumator si sa fumezi in continuare?

Dintre colegele mele de grupa, cam 50% sunt fumatoare. Dintre cele sub 30 de ani, procentul e aproape de 80%. In scoala, procentul e asemanator. Prin spitalele in care am facut practica, procentul de fumatori intre asistente mi s-a parut mai mic (pe undeva pe la 30%). Oricum e foarte mare, mai ales ca procentul asta era la fel si la cei de la chirurgie. Printre medicii specialisti/primari, parca procentul e ceva mai scazut. Dar printre rezidenti si studenti e jale.

This slideshow requires JavaScript.

Puseu de corectitudine

Textul asta l-am scris la nervi, acum 3 zile. Nu pot sa zic ca judec situatia altfel “la rece”, acum.

PUSÉU, puseuri, s. n. Manifestare bruscă și puternică (însoțită de ridicarea temperaturii) a unei boli; acces. ♦ Fig. Izbucnire, elan, vervă, exuberanță. – Din fr. poussée.

Am un fost coleg de liceu. Baiat foarte destept. Fiu al unui doctor casatorit cu o asistenta. Din clasa a 9-a a stiut ca vrea sa se faca doctor. A intrat la UMF, a terminat-o. Acum e la sfarsitul rezidentiatului. Va fi oncolog.

Primii ani de rezidentiat si contactul zilnic cu MOARTEA l-au transformat intr-o epava. A ajuns sa fumeze foarte mult. Aproape 1 pachet de tigari pe zi. Era un om intr-o forma fizica de invidiat in cursul facultatii. La 27 de ani avea o (nu mare, e adevarat) burta vizibila si a inceput sa cheleasca (nu mult, dar vizibil). Intre timp s-a mai calmat. Si-a regasit echilibrul intern. Sau s-a fortat sa si-l gaseasca. E din nou intr-o forma fizica destul de buna. De tigari nu s-a lasat, dar le-a mai redus numarul.

A facut 1 semestru din rezidentiatul lui (mai precis vreo 6 luni) intr-o tara cu apa calda (unde se vorbeste limba lui Molière), la un spital de oncologie. A vazut cum e sistemul in afara. Dar s-a intors.

La o discutie mai cinstita cu el acum cateva luni, imi spunea ca n-are de gand sa plece din tara. Cand isi va lua primariatul, daca va gasi un post de medic primar la noi, va fi cel mai Imageprobabil aranjat pe viata (gasirea unui post presupune o alta șpagă foarte mare data unde trebuie). Nici el nici profesorul lui NU conditioneaza ingrijirea medicala de primirea unei sume de bani. Dar primesc bani (profesorul mai mult si mai des, el… mai rar si mai putin). Adica ȘPAGĂ.

Un bolnav diagnosticat cu ‘tumoră la organul X‘ este extrem de darnic fata de doctori si asistente. Asta am vazut chiar eu in practica – inclusiv in ultimele zile -, am vazut si in cazul din familia mea. Asta imi spune si amicul asta. Majoritar este vorba de persoane de 60-70-80 de ani. Nu stiu prea multe lucruri – dar cam toti se tem de moarte. Toti spera ca un doctor ii poate salva. Multi ‘ung’ doctorul, poate-poate asa vor primi ingrijire mai buna si se vor insanatosi. Si mai departe – pe asistentele care le administreaza citostaticele. Ma rog, aici e o discutie lunga, o pastrez pentru mai incolo, dupa inca 1-2 ani de viata in spitale.

Ideea e ca acest coleg de-al meu n-are absolut nici o problema cu a lua ȘPAGĂ. Considera ca nu ii face nici un deserviciu spitalului unde lucreaza. Considera ca nu e o problema atat de mare de etica. E platit cu bani putini, deci trebuie sa-si rotunjeasca cumva veniturile. Discutabila logica, dar o accept. N-am inima sa condamn pe cineva care invata 11 ani pentru a fi platit ca medic primar cu aproximativ 1800 lei + bonuri de masa. N-am facut-o niciodata, n-o s-o fac vreodata. Repet, e vorba de primirea unei șpăgi ca MULȚUMIRE, nu o plata ceruta pentru oferirea un serviciu medical (inca o data platit, practic, prin asigurarile de sanatate colectate toata viata ta).

La o discutie despre principii, in schimb, mi se pare ca omul asta nu poate emite vreo opinie. Iei șpagă, etica ta scârțaie. Nu exista discutie.

Se aduce in fata acestui medic un caz. Un pacient (al unui alt medic primar oncolog) are un marker tumoral care a crescut dupa 6 luni de tratament. Primul medic a recomandat un consult chirurgical/o operatie, desi pacientul a trecut prin aceeasi operatie majora inainte de a incepe tratamentul cu citostatice – la finalul careia Medicul primar chirurg (mare profesor, sef de comitete și comiții) a declarat tumora inoperabila. Pacientul s-a panicat. Stie ca tipul de cancer de care sufera e considerat netratabil. Stie ca o variatie mare in plus a unui marker tumoral nu poate insemna ceva bun. Stie ca tumora i-a fost declarata inoperabila. Daca medicul oncolog ii sugereaza sa se opereze din nou, isi da seama ca situatia e proasta.

Aici intervine rolul amicului meu. I se propune sa il consulte (el sau profesorul lui) pe pacientul cu pricina. Cum cazul e evident terminal – si chiar el a recunoscut ca cel mai probabil pacientul va muri in curand – i se cere sa spuna o minciuna alba. “Domnule, nu trebuie sa va ingrijorati din cauza acestui marker tumoral, e normal sa creasca, urmati-va tratamentul si starea dumneavoastra poate se va imbunatati”. In principiu, sa-i redea increderea pacientului si sa-i ofere de 2 lei speranta. Spunand si o minciuna intre timp.

“Ma, nu pot face asta, nu e etic si nu e deontologic“.

Sa-i dai o mica speranta unui pacient spunand o minciuna nu e etic, dar sa primesti ȘPAGĂ este?

Privind din exterior, mi se pare un mare ipocrit. Daca as fi in situatia lui, nu stiu ce as face.