Cat costa transportul in comun in cateva orase europene

Transportul cu metroul se scumpeşte din nou!

Raportat la veniturile lunare medii, transportul in Bucuresti e mult mai scump decat in Viena, Munchen sau Praga, dar comparabil cu Budapesta si Sofia. In ritmul in care se maresc tarifele, o sa ii prindem repede din urma pe unguri.

Oricum ar fi, e deranjant sa vezi ca e relativ mai scump sa mergi cu transportul in comun la noi decat in alte orase europene, unde locuitorii au salarii mai mari.

Bucuresti: salariu mediu lunar 2171 lei (februarie, INS) = 490 euro

abonament lunar nelimitat (RATB + Metrorex), de pe 11 noiembrie: 50 + 75 lei = 125 lei = 28,22 euro

abonament lunar limitat (dar varianta utilizata de majoritatea calatorilor, RATB nelimitat + Metrorex limitat), de pe 11 noiembrie: 50+65 lei = 115 lei = 25,96 euro (5,3% din salariul mediu)

Sofia: salariu mediu lunar 830 BGN = 424 euro

abonament lunar nelimitat: 50 BGN = 25,55 euro

Abonament lunar nelimitat (1/12 dintr-un abonament anual): 500 BGN/12 = 21,29 euro (5,02% din salariul mediu)

Budapesta: salariu mediu lunar – 508 euro

abonament lunar nelimitat 10.500 forinti = 35,61 euro

abonament lunar (ca 1/12 dintr-un abonament anual) = 114.600 ft (388,56 euro)/12 = 32,38 euro (6,4% din salariul mediu)

Viena: salariu mediu lunar – 1950 euro

abonament lunar nelimitat = 47 euro

abonament lunar (ca 1/12 dintr-un abonament anual, platit 1 data) = 365 euro/12 = 30,41 euro

abonament lunar (ca 1/12 dintr-un abonament anual, platit in 12 retrageri lunare de pe un card de credit) = 375 euro/12 = 31,12 euro (1,6% din salariul mediu)

Munchen: salariu mediu lunar – 2320 euro

Ei au o retea imensa de transport in comun, care cere tarife diferite pentru zone diferite. Pentru zona orasului si-atat ar fi nevoie sa platesti pentru 4 inele

Abonament lunar (4 inele) nelimitat = 68,9 euro

Abonament lunar (4 inele, ca 1/12 dintr-un abonament anual) nelimitat = 57,42 euro (2,47% din salariul mediu)

Praga: salariu mediu lunar – 855 euro

Abonament lunar nelimitat: 550 coroane = 21,38 euro

Abonament lunar (1/12 dintr-un abonament anual): 4750 coroane (184,6 euro)/12 = 15,4 euro (1,8% din salariul mediu)

Advertisements

Munca (aparent) nu trebuie platita

Sotia mea este (printre altele) jurnalista. De curand a fost contactata de o cunoscuta, mica “vedeta” autohtona de televiziune.munca pe bani Pentru o emisiune (al carei realizator este), numita “vedeta” avea nevoie de un om bun-la-toate care sa se ocupe de munca de cercetare, contact, stabilit intalniri si altele cu diferiti parteneri (actuali sau potentiali) ai emisiunii. Munca de cateva ore pe zi, cam 4 zile pe saptamana, cateodata si-n week-enduri.  Bani nu ar urma sa primeasca pentru aceasta munca. Contract de colaborare, conventie civila? Nu, nu, nu. La ce are nevoie de bani? Ar fi platita (teoretic) prin diferite barteruri facute cu numitii parteneri. Apar in emisiune, in schimb cineva (de la emisiune) poate primi diferite servicii, poate chiar bunuri, “gratis” de la aceste firme partenere. Ce, omul care face treaba asta trebuie sa manance, sa plateasca utilitati, transport samd? Da-l incolo, poate sa manance tort (culmea, la propriu, in cazul asta). A refuzat-o, bineinteles.

Din intamplare, “vedeta” cu pricina se “stie” de ceva vreme cu sotia mea. S-au intalnit de cateva ori la diferite evenimente/pranzuri/interviuri la care sotia mea a ajuns trimisa de angajatorul ei de-atunci (meseria asta suna mult mai stralucitoare decat este de fapt). “Vedeta” asta cheltuieste fara sa clipeasca sute de lei pentru un pranz, o sampanie sau mai stiu eu ce mancaruri “rafinate”. Hainele si accesoriile pe care le poarta intr-o zi “proasta” costa mai mult decat 10 salarii medii nete din Bucuresti. Cheltuieste mai mult pe benzina intr-o luna decat as castiga eu in 2 luni ca asistent medical incepator. Bai, dar daca ii ceri sa plateasca CU BANI un om pentru munca depusa (buna, rea, grea, usoara, multa, putina, cum o fi), pe care altfel ar trebui s-o faca ea – ca sa fiu clar -, atunci n-ar da 1 leu.

Asta nu e deloc primul caz in care ma lovesc de mentalitatea asta la romanii cu bani. Nici macar prima data cand scriu pe blogul asta pe acest subiect. Cum pot trai oamenii de genul asta in tara asta fara sa aiba niste notiuni minime de consideratie fata de munca semenilor?

Ati intrebat, va raspund (1)

Ce mai cauta* lumea pe google (si ajunge pe blogul meu).

“pot face cursuri de imagistica daca sunt asistenta” R: DA! Din informatiile pe care le am eu, cel mai simplu ar fi sa faci aceste cursuri odata ce te-ai angajat intr-un spital. In functie de spital, le poti face in interiorul spitalului (rar) sau la o Scoala de perfectionare in domeniul sanitar (cursuri platite de spital). Exemplu de scoala: SNSPMS (site cu informatii mai multe aici).

“cat tine un voluntariat pt asistenti medicali” R: Cat vrei tu. Cand faci cererea de voluntariat, trebuie sa mentionezi o perioada (care poate fi reinnoita). Daca nu-ti place spitalul/sectia, poti sa pleci de acolo oricand (la alt spital/sectie). Cazul ideal: voluntariatul iti permite sa-ti faci suficiente cunostinte ca sa afli foarte repede cand se elibereaza un post pe undeva prin spital si poti transforma perioada de voluntariat intr-un mic avantaj la examenul de post.

“postliceala carol davila asistent dentar”. R: Nu exista cursuri la o Postliceala pentru asa ceva (pentru moment). Studiile aparent se completeaza “la job”, dupa ce termini Scoala Postliceala (intr-un cabinet de stomatologie). Poti face doar Facultatea de Tehnician Dentar (3 ani) – dar atentie, Tehnicianul Dentar nu e Asistenta! L.E.: din anul scolar 2014-2015 exista si specializarea de ASISTENȚĂ DENTARĂ la facultatea de AM (din cadrul UMF “Carol Davila”) din Bucuresti.

“pe ce sectie este cel mai bn sa faci voluntariat in spital?” R: In opinia mea, nu exista o sectie unde e “cel mai bine sa faci voluntariat”. Exista anumite sectii unde poti INVATA foarte multe, deoarece au foarte multi pacienti, deci foarte mult de munca, deci mare nevoie de ajutor (deci de voluntari). Daca ai noroc si te primeste cineva, la UPU intotdeauna e nevoie de ajutor, la Oncologie la fel. La Neurochirurgie (in functie de spital) ai parte de multi pacienti-leguma. Chit ca asta va suna foarte urat (recunosc) – exact genul asta de pacienti iti permit sa recoltezi, montezi branule, intubezi etc. Nu uita, te rog, ca Asistentul Medical in primul rand trebuie sa nu provoace suferinta unui pacient, deci nu te comporta cu niste pacienti care au suferit un AVC/AIT fara grija doar pentru ca nu par constienti sau nu pot sa se planga

“pot sa fac doua scolii postliceale sanitare in acelasi timp!” R: Teoretic, poti face vreo 3-4, in functie de orarul fiecarei scoli (cursuri dimineata/seara/la pranz). Dar de ce ai vrea sa faci asa ceva? Daca simti ca ai putere de invatat, pune mana si invata ca sa intri la o Facultate de Medicina. Parerea mea 🙂

salariu amg” R: Mic. Prost. O rusine. Minimul pe economie + bonuri de masa (la incadrare, pentru un AMG debutant).

“se poate sa muncesti si sa faci si facultatea de asistent”. R: Teoretic, da. Practic, e dificil, pentru ca numarul de ore e mai mare (ca la o Postliceala) si profesorii sunt destul de exigenti in evaluare. Citez de pe forumul injectia.ro: “4 ani ff grei, la zi, primul an extrem de greu, unde ti se scadea 1 punct la examen pt 5 absente, unde trebuia sa vii mort-copt daca voiai sa treci, unde stateai de la 8.30 pana la 6 seara la cursuri in diferite locatii, pt ca nu faceam numai in Facultate, ci si la Inst de Igiena, sediul UMF din Universitate etc.” Evident, informatia asta e luata de la un necunoscut de pe internet. Poate situatia nu sta chiar asa…

dc ai facultate faci posliceala 6 luni de farmacie?” R: NU! Apropo, ce facultate “ai”? Facultatea de Management Comunitar al Maselor Plastice?

care e mai buna postliceala fundeni sau carol davila” Din ce am vorbit eu cu absolvente de la ambele scoli, intalnite in practica (faceau voluntariat, pentru ca nu si-au gasit un job)… As zice ca la “Carol Davila” ai mai mici sanse sa nimeresti intr-o clasa unde nu se invata nimic. Din ambele Scoli Postliceale poti iesi un tâmpit cu diploma, fara sa te chinuiesti prea mult. Per ansamblu, “Carol Davila” are niste avantaje (practica in mai multe spitale, interes ceva mai mare fata de elevi, posibilitatea sa ajungi, daca esti silito(a)r(e), sa faci practica o perioada scurta in strainatate). Oricum ar fi, meseria o poti invata in ambele locuri, depinde mult si de vointa ta.

mai pot devenii asistenta medicala la 35 de ani?” R: DA! Evident! Daca te atrage asta, poti incepe Postliceala sau Facultatea oricand. Bani si vointa sa ai.

“din anul 4 de asistenta pot trece in anul 2 la doctori?” R: In principiu, NU. Practic, cursurile din anul 1 sunt asemanatoare la UMF C. Davila (de exemplu), deci poti intreba la secretariatul facultatii tale daca se poate sau nu.

“vreau+sa+devin+medic+bft+ce+studii?” R: Presupun ca te referi la Medic Specialist in Recuperare Medicala. Deci trebuie sa faci Facultatea de Medicina (6 ani) + Rezidentiat (5 ani, daca nu ma insel).

Si la final:

salarii grafician calculator” R.: Daca nu ai deloc experienta, dar te descurci onorabil in Suita Adobe + stii ceva Corel si (evident) nu ai probleme cu MS Office, un salariu de incepator e pe undeva pe la 800-1000 lei. Daca ai facut internship in timpul facultatii la o Agentie mare de Publicitate, ai ceva sanse sa ti se ofere un post de Junior Graphic Designer pentru 1500 lei sau mai mult. Altfel, pe piata, majoritatea angajatorilor mici/medii incearca sa ofere un salariu cat mai mic. Asta inseamna pe undeva pe la 1200-1800 lei/luna (net) pentru un om cu 2-4 ani vechime. La un angajator mai mare (de exemplu: Kaufland, Lidl) sau o companie farmaceutica (ex.: Catena/Galenus) salariile se invart pe la 2000 lei (persoana cu putina experienta) spre 3000 lei (persoana cu 4 ani+ vechime) si chiar 4000 lei (multa experienta si interviu dat intr-o perioada mai buna pentru angajare). Asta nu e o regula. La una din firmele de mai sus, acum cativa ani un angajat nou a primit 4000 lei, acum cam 1 an a primit 2000 lei. Poti primi mai mult doar daca stii si Web Design + Flash + ceva programare (tendinta e de-a se angaja un om care sa faca tot ce faceau 3 oameni inainte).

*Atentie: Greselile gramaticale din textele cautate nu-mi apartin. Eventualele greseli din raspunsuri imi apartin in totalitate 🙂

Cateva formule chimice

Cateva formule chimice

Cine le stie pe toate 9?


Eu am stiut 3 (pe care ar trebui sa le cunoasca majoritatea oamenilor care au 12 clase: sarea, praful de copt si varul/antacidul/suplimentul de Ca – in functie de utilizare), iar de 2 nu eram sigur (2 elevi de clasa a 10-a ar trebui sa le recunoasca imediat – otetul/acid acetic si alcoolul etilic). Trist moment.
1 ar trebui s-o recunoasca usor un doctor/farmacist: paracetamolul.
3 ar trebui sa fie cunoscute oricarui absolvent de chimie, ori unuia care e foarte atent la ingredientele obiectelor pe care le foloseste: perclorit de sodiu (clorul folosit ca inalbitor), Oxidul de Titan e folosit in industria cosmetica la produse de tip crema de soare, iar clorohidratul de aluminiu e folosit tot in cosmetica, la deodoranti.

Mentiune: NU, evident ca nu e poza mea, am gasit-o pe internet, dar nu pot adauga o mentiune de copyright pentru ca nu stiu cine e proprietarul original.

O mica frantura de realitate romaneasca

Bucuresti, ora 8:20, o strada aglomerata, la 10 minute de Piata Victoriei.

Trotuar relativ larg, in fata unei cladiri de birouri. Pe trotuar, masini parcate – majoritatea masini ale angajatilor corporatiei multinationale care are sediul in cladirea de langa*.

Impreuna cu 2 colegi, ne indreptam spre locul de munca. Cel mai firav dintre noi a ramas un pic in spate. In spatele lui, pe trotuar(!), un BMW (cu volan pe dreapta) inmatriculat in Bulgaria isi tot ambala motorul. Dupa ce vede ca nu i se da din fata “fraierul“, soferul (ceafa-lata, tuns scurt, față buhăită de meltean) deschide geamul si striga la el sa se dea mai repede la o parte, nu vede ca el “vrea sa intre in trafic?”. Colegul ii raspunde ca e pe trotuar, care nu e pentru masini – ce cauta cu masina pe trotuar? Melteanul raspunde “n-ai vazut ca eram parcat?”. Colegul ii raspunde “pai unde te grabesti, nu vezi ca e oricum rosu pentru masini si n-ai unde sa te bagi?”. Melteanul ii raspunde “hai poate iti dau un pumn si te grabesti”. Asta am auzit-o si eu, m-am oprit cu colegul celalalt (care nu mai suntem firavi) si ne-am intors (eram la 10 m in fata). Melteanul a evaluat situatia si n-a mai zis nimic. A plecat apoi de la stop (cand noi traversam) cu derapaj.

Daca era singur, probabil colegul meu s-ar fi vazut nevoit sa fuga, daca ceafa-lata iesea dupa el.

Asa m-am saturat de porcariile astea zilnice.

 

*Parcarea cladirii (una incapatoare, are loc cam pentru 100 masini) sta tot timpul goala – acolo trebuie sa platesti ca sa-ti parchezi masina (70 euro/luna/spatiu de parcare). Se pare ca multinationala nu are chef sa negocieze cu proprietarul cladirii un discount la parcare pentru fraieri, dar pentru masinile mai-marilor multinationalei s-au gasit bani (si vointa) pentru cateva locuri de parcare.

Impulser

Cititi articolul asta din Viata Medicala despre Impulser si apoi relatarea mea.
L.E. 2014 Sa fiu clar:

Problema mea nu este cu salteaua (ar trebui sa-i zic “dispozitiv terapeutic“?) si nici cu pretul ei. Din partea mea, daca cineva isi permite o asemenea “terapie” si e convins ca il face sa se simta mai bine, sa faca ce vrea. Personal, as vrea niste dovezi stiintifice pentru ceea ce impulser sustin ca face “dispozitivul” lor – dar nu le-am gasit. Impulser nu le ofera pe site-ul lor. Pentru ceva care costa 4000 euro se ofera incredibil de putine informatii! In lipsa acestor DOVEZI, imi rezerv dreptul sa nu cred in eficienta “terapiei“. Asta nu inseamna ca sustin (sau ca am sustinut) ca salteaua lor “nu functioneaza” – nu am dovezi pentru a face aceasta afirmatie, recunosc! Eu am o problema cu felul in care a fost convinsa mama mea ca ar avea nevoie de saltea – desi NU avea – si cu faptul ca i s-au oferit ca argumente un set deanalize” gresite, absurde sau inventateNu pot sa cred ca e eficient ceva ce o persoana incearca sa ma convinga sa cumpar folosind dovezi gresite sau inventate! Ca sa fiu mai precis: intr-un moment extrem de sensibil pentru ea (tocmai ii murise sotul), niste straini i-au facut “un set de analize” cu bioimpedanta magnetica (au pus-o sa tina un cilindru in mana, conectat la Quantum Analyzer, conectat la randul lui la un pc), au printat un “raport complet despre” (plin de greseli), in care toate valorile MĂSURATE ei erau in afara “parametrilor de referinta”. Printre acesti parametri existau: “coeficientul” glicemiei in sange (sic) – corect ar fi fost glicemie si atat, glicemie pe care i-am testat-o cu un glucometru in aceeasi saptamana de 2 ori si a iesit in valori normale; “coeficientul” glicemiei in urina (sic) – corect este glicozurie (glucoza in urina); si pH 3 (pH de acid tare, pH care nu exista in corpul uman decat in stomac – unde poate fi si mai scazut -, in anumite conditii). Apoi i s-a spus ca daca va cumpara si folosi salteaua impulser, nu va mai avea nici o problema de sanatate (oricum nu avea!). Dupa un pic de marketing agresiv (intai i s-a spus ca salteaua costa 17.200 lei, apoi 9000, apoi 7000 lei – la pachet cu niste oale si-o plita), a fost convinsa sa faca un credit pe 4 ani, pentru 200 lei/luna. Asta la o pensie de sub 1000 lei/luna! Din fericire, n-a avut un talon de pensie recent cu ea, a ajuns acasa, unde a fost convinsa de fratele meu sa nu cumpere nimic. ACUM, impulser, o companie care sustine ca face R&D in valoare de milioane de euro, prefera sa ma AMENINTE CU DATUL IN JUDECATA in loc sa ofere un comunicat oficial in privinta procedurilor folosite in actiunile lor de vanzare a “dispozitivelor” sau ceva dovezi stiintifice pentru ce zic ei ca vand. Filmul asta e singurul mesaj de marketing suplimentar care a aparut din octombrie si pana acum (martie 2014). Alaturi de ele a aparut un articol in Libertatea si unul in Revista vip, plus un mesaj de marketing pe romedic.ro. Pe un alt blog (il gasiti pe google, daca dati o cautare dupa impulser – asa cum ati ajuns la mine), un necunoscut ma acuza ca as “ataca” o companie multinationala pentru ca sunt “vandut” si pentru a “pune niste slanina in plus pe masa“. Nu am si nu am avut vreodata de-a face cu competitia celor de la impulser. Nici nu stiu cine sunt. Nu am ce sa castig din faptul ca am relatat experienta neplacuta a mamei mele cu cei de la impulser. Aparent, am de pierdut. Desigur, as parea ipocrit cand afirm “uite, cineva ma denigreaza” – cand eu i-am numit (in varianta veche a articolului asta) pe angajatii celor de la impulser “escroci” pentru tot procesul in care au incercat sa ii vanda mamei mele un dispozitiv scump. Corect. Doar ca eu am adus niste argumente (inclusiv definitia de dictionar a unui escroc: “Persoană necinstită care înșală buna-credință a cuiva“) pentru afirmatia mea – argumente repetate mai sus. Necunoscutul cu pricina nu stie absolut nimic despre mine, dar ma acuza ca as lucra pentru competitie si ca mi-as fi deschis blogul asta specific pentru a ataca impulser. Blogul l-am pornit in octombrie 2012 si am inceput sa scriu mai des de prin martie-aprilie 2013, majoritar despre experienta mea la scoala si despre lucruri legate de medicina sau publicitate. Competitia impulser habar-n-am nici acum cine ar fi. In schimb, daca veti cauta informatii despre dansul pe google, veti vedea ca a colaborat cu impulser. Hmm, lupul striga “lupul!”? Nu am timp, bani si energie sa ma cert cu o ditamai compania.

Restul articolului “vechi” spunea acelasi lucru ca mai sus, doar ca in mai multe cuvinte. Imi pastrez o copie de siguranta si las doar partea asta.

Pentru cei de la Impulser (stiu ca imi vizitati pagina): Decat sa va pierdeti bani si timp amenintandu-ma ca ma veti da in judecata, va invit sa imi trimeti orice fel de comunicare oficiala pe marginea celor povestite de mine mai sus. O voi publica needitata fix aici! IN felul acesta veti putea avea niste clienti informati si publicitate gratuita. Daca intr-adevar aveti un tratament revolutionar, sustinut de cercetari stiintifice sau de specialisti in domeniul cardiologiei/reumatologiei/ortopediei, evident ca voi recunoaste ca am gresit in a PRESUPUNE ca nu are nici un beneficiu. Ramane faptul ca mi-ati speriat mama (folosind un “raport” cu informatii bizare sau gresite), spunandu-i ca sufera de dezechilibre grave in organism, tratabile cu salteaua-minune. Presupun ca aveti o explicatie si pentru asta. O astept. Poate a fost vorba de niste angajati prea zelosi, dar nepregatiti? Greseli de traducere?

La sfarsit: Persoana care ma acuza ca as fi “vandut competitiei” mentioneaza ca cei de la impulser au avut de-a face cu altii ca mine in alte tari. Stiind ca impulser actioneaza si in Ungaria, am cautat pe google.hu. Ce am gasit? un blogger ungur (folositi google chrome – auto-translate to english/romanian) sustine ca un pachet Quantum Analyzer (pe raportul care i s-a printat mamei mele sau altor cititori ai blogului scrie in partea de jos ca ar fi printat de un soft numit “Quantum Analyzer”) ar costa cam 200$ pe ebay.
Am gasit un filmulet al unui norvegian pe youtube in care se intreaba daca un Quantum Analyzer din asta e bun de ceva. Desigur, poate astea sunt niste produse contrafacute, iar originalul este 100% util ca instrument de diagnostic…

  • Impulser Ungaria a primit in decembrie 2013 2 amenzi in valoare totala de aprox. 72.000 euro. Asta pentru ca au sustinut in manualul de folosire al saltelei ca terapia cu salteaua lor are efecte benefice nedovedite pentru anumite afectiuni medicale.
    “The GVH did not consider that the appropriate operating instructions claim is genuine.”
    Asta nu neaga faptul ca, pentru anumite afectiuni, “terapia” impulser este eficienta, intr-o anumita masura. Link pe Autoritatea Maghiara a Competitiei (GVH) Google Chrome poate traduce automat (dar cam prost).

L.L.Edit Mai 2014. De pe forumurile wordpress sunt acuzat de un anume paungabriel ca eu sunt un “malicious “individual”” si ca am facut postul asta “to take advantage of wordpress – google friendliness and spread malice & defamation” despre “a good intend medical company “Impulser” . If you go on google.ro and search impulser you will see this post 2 rows under the original & official website , most surely it’s the company competition .

  1. Domnule Paun Gabriel, mai invatati limba engleza. Va recomand un curs pentru lower-intermediates.
  2. Bai oameni buni de la impulser: chiar nu m-ati contactat macar 1 data sa imi demonstrati ca va stric imaginea cu afirmatii nefondate. De ce nu imi oferiti aici punctul vostru de vedere la ce zic eu mai sus? Punctual, unde gresesc si de ce. Repet promisiunea de mai sus: daca primesc orice comunicare oficiala de la voi, o voi scrie in postul asta, chiar la inceput, daca va simtiti mai bine. Puteti sa o scrieti si la comentarii, daca butonul mare de contact vi se pare prea complicat de folosit.
  3. Vad ca stiti doar una si buna “sunt de la competitie“. Nu lucrez, n-am lucrat vreodata si nu am de gand sa lucrez (direct sau indirect) pentru o companie ca impulser. Oricum, repet: nu stiu cine va sunt competitorii si nici nu ar avea cum sa ma angajeze, sunt part-time un grafician deloc talentat care se reprofileaza, facand o scoala de asistenti medicali (in restul timpului). N-am nici o treaba cu vanzarea de saltele “medicale“.

LLE august 2014: De curiozitate, am vrut sa vad ce alte informatii au mai aparut despre impulser Romania in ultimele luni. Ei bine, la o cautare simpla pe google, veti gasi cateva zeci de posturi pe alte bloguri. Wow, mi-am zis, oare au aparut multi oameni care chiar au testat “dispozitivele” astora si chiar au niste opinii despre aparat? Opinii despre produs, nu despre procesul de vanzare, care pe mine m-a deranjat si caruia i-am dedicat tot postul de mai sus. Realitatea este ca totul a fost facut “la cerere”. In aprilie 2014, Impulser Romania si Blogal Initiative (o entitate care ofera bloggerilor oportunitatea de-a scrie despre anumite produse si servicii in cadrul unor campanii web) au derulat un concurs in care au oferit posibilitatea obtinerii unor premii oricaror bloggeri care scriau despre Impulser Romania si terapiile lor “revolutionare”.
De unde trebuiau sa se documenteze bloggerii? De pe site-urile Impulser Romania. Pe bune – scrie negru pe alb aici. Deci fara sa testezi personal “dispozitivul”, tu scrii despre el, folosind informatiile pe care compania le ofera.
Ma rog, cel putin unul dintre cei care au scris despre impulser sustine a folosit “tratamentul” – dar e vorba de un cabinet de masaj – macar ei sa il fi folosit.
Desigur, asta nu i se pare nimanui bizar. De exemplu, e ca si cum Coca-Cola ar oferi niste premii bloggerilor care scriu un articol despre “beneficiile aduse de consumul de Coca-Cola” – folosind numai informatii oferite de Coca-Cola. Sau RMGC ar oferi o uncie de aur ca premiu pentru cel mai bun articol scris despre beneficiile exploatarii de la Rosia Montana, folosind numai informatii de pe site-ul RMGC. Sau o companie farmaceutica (stiu ca multi oameni le considera Răul Întruchipat) ar oferi un premiu pentru cel mai bun articol scris despre beneficiile aduse de un medicament minune, asa cum reiese doar din cercetarile initiale facute de companie.
Aparent, asa se face “brand awareness” pe bloguri – folosind datele oferite de companie, nu experienta personala a bloggerului cu produsul companiei.
Mi se pare ironic ca o companie care continua sa ma invinuiasca (prin vocea colaboratorului lor, cel cu blogul care denunta atacurile “romanesti“) ca folosesc acuze nefondate, se bazeaza cu placere pe laude nefondate (intr-un final, e vorba doar de rescrierea unor informatii oferite de Impulser pe site-urile lor).
Oricum, REPET: problema mea ramane nu cu “dispozitivul medical” in sine – ci cu procesul prin care unor pensionari saraci li se vinde acest “dispozitiv”, speriindu-i cu un “raport complet despre” plin de greseli si absurditati (obtinut cu un dispozitiv ce pare sa coste 100$) si apoi convingandu-i ca “numai atunci, numai pe loc” se poate achizitiona acest produs. Asta desi se poate achizitiona practic la orice prezentare Impulser, deci “oferta speciala” este una continua, pretul “de catalog” fiind mai degraba de vitrina.

Edit septembrie 2014: Pentru a fi corect, ofer si informatii mai noi: Impulser Romania sustin mai nou (pe una din paginile lor) ca anumite clinici private din Romania folosesc deja saltelele lor. Printre aceste clinici: Medicover si Regina Maria (nu am gasit link catre ei). Doritorii de asemenea tratamente pot verifica autenticitatea informatiei si eventual si eficacitatea tratamentului discutand cu personalul acestor clinici. Pentru ce ar fi buna terapia? Cei de la Medicover zic (desi nu mentioneaza specific numele producatorului): afectiuni precum boli reumatice degenerative si inflamatorii (coxartroze, gonartroze, epicondilite, tendinite, etc), leziuni traumatice (contuzii, entorse, luxatii, leziuni musculare), recuperare postoperatorie (hernii de disc, fracturi operate) si afectiuni neurologice (nevralgii, pareze). Nimic despre alte afectiuni.
Ce inseamna asta? Ca e posibil ca aceasta saltea sa aiba beneficii pentru sanatate, cel putin in afectiunile mentionate pe pagina Medicover. Ceva ce n-am negat niciodata.

Inca o luna, inca un spital, inca o sectie

Dacă vrei să înveți meserie, trebuie să vii dimineața la spital“. O fraza pe care am auzit-o de foarte multe ori pana acum. Nu e neaparat o regula, poti invata destul de multe si dupa-amiaza, dar doar in anumite cazuri (norocoase). Oricat de mult urasc eu truismele, asta e un adevar de care nu poti scapa. Asadar, daca iti faci iluzii ca poti termina FOARTE BINE PREGATIT Scoala Postliceala de Asistent Medical Generalist invatand si facand practica DOAR dupa-amiaza, te cam inseli.

Acum a fost prima data cand am vazut diferenta intre dupa-amiaza si dimineata pe o sectie foarte aglomerata. De la 7:30, 3-4 ore chiar ai tot timpul ceva de facut, vazut si invatat. Dat fiind faptul ca intotdeauna sunt prea multe de facut si prea putine asistente, daca nu ai 3 maini stangi, tot vei avea ceva de facut. Daca vii dupa-amiaza, in 3-4 saptamani de practica (tot cate 3-4 ore) abia apuci sa faci cam ce poti face intr-o dimineata grea sau in 2 normale.

Am vazut si diferenta intre cunostintele practice ale unor colege care din anul 1 au venit doar dimineata (desi ele invata doar dupa-amiaza) si mine. E enervant sa vad ca altii au avansat mai repede decat mine la tehnica. N-am o problema cu ele, desigur, problema e cu mine, e deranjant sa realizez ca-s inferior. Si mai enervant e sa realizez ca asta inseamna ca de-acum incolo o sa trebuiasca sa ma obisnuiesc cu trezitul la 6 fara un sfert in perioada de practica. Trezit la 5:45 + ajuns acasa seara pe la 21:00: nu chiar ceea ce-mi inchipuiam eu c-o sa fac zilnic la 30 de ani. Super!

Trebuie sa recunosc ca am acceptat cam greu sa ma trezesc la orele astea. Combinat cu problemele personale din ultima luna, asta a fost si perioada de practica la care am “chiulit” cel mai mult. Cu toate astea, e si perioada de practica in care am experimentat cel mai mult la capitolul “tehnica”. Eh, data viitoare o sa fiu mai pregatit si o sa compensez pentru zilele pierdute acum.

Poti sa te angajezi in UE doar cu diploma de Postliceala de AMG?

O intrebare foarte des intalnita pe la scoala (dar si prin spitale).

Exista un anume cadru legal** pentru acest lucru (mai multe informatii mai jos). In principiu, fiecare stat din UE are anumite norme suplimentare pe care trebuie sa le indeplinesti*, dar da, diploma de Postliceala este recunoscuta in tarile UE (si-n Elvetia) daca ai terminat scoala dupa 1 ianuarie 2007.

Eu am sa relatez cazul unui absolvent al Scolii Postliceale unde invat si eu. Prin intermediul unei profesoare l-am contactat, dupa ce am aflat ca s-a angajat intr-o tara nordica direct dupa ce a absolvit Scoala noastra. S-a dovedit un om foarte calculat si mai mult decat dispus sa-mi raspunda la un baraj de intrebari pe tema care ma interesa pe mine (“Cum poti sa te angajezi in UE doar cu diploma de Postliceala de AMG?“).

Pe scurt (relativ), e vorba de om de 25-35 de ani, cu familie, care a mai facut la viata lui si alte lucruri pana a ajuns la concluzia ca vrea sa invete ca sa devina Asistent Medical. A absolvit Scoala in 2012. Vazuse (nu ca turist) mai multe tari din UE pana atunci, stia mai multe despre cum e sa traiest intr-o tara straina decat majoritatea oamenilor care se hotarasc sa faca pasul asta. Sotia lui a primit o oferta de munca intr-o anumita tara, a trecut prin toate formalitatile pe care le presupune acest lucru, a semnat un contract, s-a dus sa lucreze. El a plecat dupa ce a dat examenul de finalizare a studiilor de Asistent Medical. Odata ajuns in tara cu pricina, a inceput cursuri intensive pentru limba tarii (platite de guvernul lor). Dupa cam 8 luni de invatat limba, a inceput sa lucreze ca infirmiera la un spital (program redus, pentru foarte putini bani). Dupa 2 luni (timp in care a aplicat pentru si a primit recunoasterea diplomei din Romania) i s-a oferit un post “de proba” in care va lucra cu ora, dar ca Asistent Medical.

Nu suna foarte complicat – dar a implicat ceva noroc, multa vointa, un plan facut dinainte si gasirea unui job pentru nevasta (altfel probabil ca n-ar fi plecat). Iar experienta (lipsa ei) n-a contat! Dar da, se poate. In cazul lui, chiar fara examene suplimentare.

* Precum ziceam, in anumite tari trebuie sa indeplinesti niste conditii pentru a profesa ca Asistent Medical cu diploma de Postliceala din Romania. Dupa nu foarte multe cercetari, am gasit niste informatii despre UK si Italia:

• In Regatul Unit e necesara inscrierea in Nursing and Midwifery Council. Dosarul fiecarui aplicant in parte este evaluat (2-6 luni) si se trimite un raspuns catre el/ea. La primirea raspunsului se ofera un PIN sau o recomandare pentru completarea studiilor  (aproximativ 1 an). Din ce am citit pe site-ul NMC, tuturor celor care au diploma de AMG emisa dupa 2007 li se poate recunoaste diploma din Romania direct. Oricum ar fi, completarea studiilor ofera posibilitatea de a munci concomitent pe un post de Care Assistant. Salariul de Care Assistant nu e mare pentru Anglia, dar pare sa fie relativ consistent (de la 14.294 lire/an pana la 19.268 lire/an). Tinand cont de faptul ca o chirie medie pt. 1 apartament cu 1 camera intr-un oras universitar (Southampton) poate ajunge pe la 650 lire, alea 1150 lire nu te imbogatesc, dar macar nu mori de foame intr-o tara straina.

• In Italia e necesara sustinerea unui examen pentru inscrierea in Colegiul IPASVI (echivalentul italian al OAMMR) pentru a profesa ca asistent medical. Inainte de programarea pentru examen, trebuie sa iti fie recunoscuta diploma din Romania de catre Ministerul de resort (dureaza si asta o vreme). Examenul nu pare greu.

Se pot gasi informatii de genul asta cam pentru oricare tara a Uniunii Europene, trebuie doar sa cautati.

**Cadrul legal (luat de aici): DIRECTIVA 2005/36/CE A PARLAMENTULUI EUROPEAN ŞI A CONSILIULUI din 7 septembrie 2005 privind recunoaşterea calificărilor profesionale. Din ce vad eu, e destul de clar faptul ca diploma noastra (buna-rea, cum e ea) obtinuta dupa 01.01.2007 e recunoscuta in toate tarile UE (de un organism de resort).

Haha, băiatu’ ăsta vrea manuși

Azi-dimineata o asistenta (foarte ok, ca persoana si profesional, altfel) s-a oferit sa ma lase sa recoltez sange de la un pacient. Cand m-a auzit ca vreau manusi, a izbucnit in ras si nu s-a oprit din ras pana n-a ajuns la colegele ei si le-a zis, in timp ce isi lua tavita cu fiole si ace pentru recoltat “Haha, auziți, fetelor, băiatu’ ăsta vrea mănuși!“. Apoi mi-a spus ca ele recolteaza sange fara manusi dintotdeauna, pentru ca oricum primesc 15 manusi/sectie PE ZI, si o parte din ele le folosesc pe post de garou, la recoltari. Pentru emfaza, a tinut sa mentioneze ca “asa recoltam noi, asta e situatia, asa o sa recoltezi si tu, uite, eu am si ceva taieturi la mana si nu-mi pasa“. Alta asistenta a intervenit “asa am invatat si noi la scoala, folosesti manusi la fiecare pacient si le arunci dupa un pacient si iei altele. O sa vezi ca nu e asa situatia-n spitale!“.

La nici o ora dupa asta, aceeasi asistenta s-a intepat cu un ac care tocmai iesise dintr-o pacienta. Ma simt un pic vinovat, a trebuit sa fie atenta la mine, pentru ca m-am nimerit eu s-o ajut intr-o procedura in care era nevoie de rapiditate, iar eu sunt mai lent (sa fii prea atent, dar si prea lent – nu e deloc bine, ca asistent medical). S-a enervat asistenta, a incercat sa afle cat mai mult despre pacienta (din fericire/noroc, nu se stie sa fi avut nici o boala infectioasa pacienta), a injurat un pic, apoi s-a calmat cu o tigara.

La nici 30 de minute dupa asta, m-am taiat intr-o fiola. Eram curat pe maini, fiola era teoretic curata, sansele de infectie sunt minuscule. Dar tot m-am enervat. Bine, cred ca si daca aveam 2 manusi pe maini, tot ma taiam. Halal atentie din partea mea, oricum. Da-i cu sapun si apa, da-i cu dezinfectant, pune un bandaj.

Dupa 20 de minute, s-a taiat si-o colega de-a mea, tot intr-o fiola. Nervi, da-i cu sapun si apa, da-i cu dezinfectant, pune un bandaj. Deja radeau de noi asistentele.

Drept urmare, la iesirea din spital, pe drumul spre serviciu, am investit 30 de lei intr-o cutie de manusi. Macar n-o sa mai am grija asta pe viitor!

Image

L.E. A doua zi s-a mai taiat o colega intr-o fiola, s-a mai intepat o asistenta. Aparent asta se intampla mai des decat credeam. Asta e unul dintre aspectele extrem de enervante ale meseriei asteia: riscul constant de infectie.

Criptorhidia

Acum cateva saptamani, o profesoara (doctor) ne dadea un exemplu despre efectul pe care-l poate avea lipsa atentiei personalului medical asupra sanatatii unui pacient.

Un om “intre doua varste” a fost vazut de mai multi doctori si diagnosticat gresit. Se plangea de niste dureri surde in zona inferioara a abdomenului. I s-au facut teste, i s-au prescris diferite tratamente, care nu i-au imbunatatit deloc situatia. Nici unul dintre doctorii care l-au diagnosticat nu s-a gandit sa-l intrebe daca are vreo problema (medicala sau nu) pe care nu le-a mentionat-o. Asta pana un rezident a venit cu ideea de-a-l intreba daca nu cumva nu sufera de criptorhidie (testicul necoborat in scrot). Dupa ce pacientul a raspuns “da”, i s-au facut imediat testele pentru depistarea cancerului testicular. Asa s-a aflat ca pacientul avea cancer testicular – fix la testicolul necoborat. Mai multe informatii despre pacient nu am aflat, din pacate. Presupun ca totusi a fost apoi tratat si s-a insanatosit (cancerul testicular are rate de vindecare foarte apropiate de 100%, una din victoriile medicinei moderne asupra cancerului).

Se stie ca persoanele care au avut unul sau ambele testicole necoborate in scrot la nastere au un risc crescut de a dezvolta cancer la testicule. Tratamentul chirurgical (orihodepxie sau orhipexie) pre-pubertate pentru a cobori testiculul in scrot poate elimina partial acest risc.

De curiozitate, dupa ora de atunci am cautat ceva informatii despre testicule necoborate, deoarece mi s-a parut ca este o situatie rara si intotdeauna vreau sa citesc despre lucruri rare. De fapt am aflat ca e mult mai des intalnita decat credeam, aparand la pana la 30% dintre copiii nascuti prematur si la 3-4% dintre copii nascuti la termen. Dar majoritatea cazurilor se rezolva spontan in primul an de viata al bebelusului, deci incidenta reala a criptorhidiei scade. O sa fac un scurt rezumat al informatiilor pe care le-am strans despre criptorhidie, poate vor fi de folos cuiva, candva. In cel mai rau caz, rezumatul asta ma va ajuta sa retin mai bine informatiile citite.

1. Descriere, cauze si diagnostic

In stagiul embrionar incepe dezvoltarea gonocitelor. Pana la sfarsitul celei de-a doua luni de gestatie, gena SRY (Sex-determining Region Y) de pe cromozomul Y activeaza niste factori de transcriptie specifici sexului masculin, care permit gonocitelor sa se criptorhidiediferentieze si prolifereze ca gonocite-masculine. In stagiul fetal celulele se criptorhidiediferentiaza mai departe in celule Leydig si celule Sertoli. Pana in luna a 7-a de gestatie, testicolele raman sus in abdomenul fatului, cand incep sa se miste spre intrarea in canalul inghinal. Cam in luna a 8-a de gestatie, testiculele ajung in scrot, sub influenta unor factori fizici si a unui cocktail de substante (INSL3, CGRP si EGF) si hormoni androgeni. Si din cauza asta, cam 30% dintre copii nascuti prematur au testiculele necoborate. Criptorhidita presupune absenta totala sau partiala a unuia sau a ambelor testicule din scrot. Cateodata se poate ca testiculul sa fie absent de tot (anorhie) sau pur si simplu necoborate in scrot. Se poate intampla ca testiculul sa fie si pozitionat in locuri bizare (de ex.: perineal!).

La copii nascuti la termen, cauza e mai dificil de gasit. Se presupune ca e vorba de o combinatie intre factori genetici, santatea mamei si factori de mediu care perturba modificarile fizice si hormonale care ajuta in mod normal la dezvoltarea si coborarii testiculelor in scrot. Dintre acesti factori ar fi: diabetul si obezitatea mamei, expunerea parintilor la substante chimice din mediu care afecteaza sistemul endocrin (disruptori endocrini), fumatul si ingestia de alcool in sarcina, fertilizarea in-vitro, preeclampsia si istoricul in familie de testicule necoborate.

Diagnosticul se face de un medic specialist dupa nasterea copilului, prin eliminarea altor conditii mai mult sau mai putin periculoase (sau neimportante).

2. Consecinte

Aparent, un procent insemnat din toate cazurile de cancer la testicul se intampla la testicule necoborate. Un adult are de 3 pana la 17 ori mai mari sanse sa dezvolte cancer testicular daca are un testicol care n-a coborat. Cam 1 din 2000 de adulti carora nu le-au coborat ambele testicule va face cancer testicular pe parcursul vietii. Intre 50 si 75% dintre copii nascuti cu testicule necoborate au probleme de fertilitate la varsta adulta. De asemenea, au sanse crescute de a dezvolta hernii inghinale si infectii urinare. Studii ale unor psihologi au aratat ca majoritatea copiilor tratati pentru criptorhidie au ajuns adulti normali (dpdv. al sexualitatii), dar ca parintii prea ingrijorati sau cu atitudini gresite pot sa-i altereze stima de sine si sa-i provoace probleme psihologice pe termen lung.

3. Tratament

In multe cazuri pur si simplu se asteapta cateva luni (3-6), pentru ca problema se poate rezolva de la sine, cu mecanismele proprii corpului (vezi mai sus). Pentru copii nascuti la termen cu criptorhidie, 50% din cazuri se rezolva pana la 3 luni. 80% dintre toate cazurile de criptorhidie se rezolva singure in primul an din viata. Daca dupa aceasta perioada testiculul n-a coborat, se poate incerca un tratament hormonal (cu HcG sau GnRH sau o combinatie intre acestea doua), cu rezultate mixte (cam 50% rata de succes).

In cazul in care tratamentul hormonal nu are succes, se poate efectua tratamentul chirurgical, prin operatia numita orhidopexie.

Ce au retinut 3 studente (viitoare asistente) din alte tari europene dintr-un schimb de experienta in Romania

Saptamanile astea ne-au “vizitat” scoala 3 eleve din anul terminal de studiu, din 2 tari diferite: Anglia si Elvetia. Scoala are un acord cu elevii de aici (dupa un proces de selectie) care vor sa plece in acest tip de schimburi in alte tari din Europa: noi va sprijinim cu o suma de bani (aprox. 300 euro*) cand vreti sa plecati, in schimb voi ne ajutati cand e vorba sa vina elevi straini intr-un schimb de experienta. Asta inseamna mers cu vizitatorii prin spitale, mers cu ei prin Capitala – ca sa vada frumusetile Patriei si altele…

Evident, in 7-8 zile prin 3-4 spitale nu poti sa vezi foarte multe din alt sistem sanitar, dar poti sa-ti formezi o opinie cat de cat, mai ales daca ai pe cineva langa tine care e dispus sa-ti raspunda la intrebari. Din partea mea, eu am incercat sa explic de ce anumite lucruri se intampla in spitalele noastre asa cum se intampla. Destul de des, e vina bugetului limitat (“limited” sau”demented budget”, cum mi-a inteles mormaitul meu studenta pe care o conduceam printr-un anume spital din Bucuresti). Uneori e vina oamenilor in sine, care s-au obisnuit sa faca lucrurile intr-un fel, pentru ca “merge si-asa”. Dar nu e intotdeauna “rau”, oricum ai privi situatia. Din pacate, e prea rar “bine”.

Revenind: la sfarsitul acestei experiente, strainii sunt rugati sa faca niste prezentari cu sistemul lor sanitar si cu diferentele pe care le-au observat intre ce au la ei in tara si cum e la noi. 

Ei bine, cand si-au facut prezentarile si au ajuns la partea de “diferente”, mai ca m-a luat plansul. Dupa ce ca la partea descriptiva a sistemului lor te simti cam ca romanul din bancul cu mazarea**, majoritatea diferentelor pe care le-au enumerat se refereau la probleme generate mai mult de alegerile personale ale asistentelor de la noi. Suna foarte trist cand ti se spun niste adevaruri neplacute:

– la noi nu se face niciodata un tratament sau o recoltare fara manusi, care sunt intotdeauna din abundenta (ok, manusi nu prea exista in multe spitale de la noi, dar intotdeauna poti sa-ti cumperi, daca vrei sa respecti regulile de asepsie pe care le inveti in scoala si pe care semnezi ca le-ai citit in regulamentul interior al oricarui spital romanesc)

– la noi intotdeauna exista sapun si/sau dezinfectant in toate saloanele spitalului (mda, in privinta asta, unele spitale sunt mai bine “dotate” ca altele – dar din nou, poti intotdeauna sa-ti cumperi tu singur sapun)

– la noi intotdeauna ne spalam pe maini inainte de o procedura (din nou, o regula pe care o inveti in anul 1 si care ti se tot repeta – care exista in cam orice regulament intern)

– la noi intotdeauna se curata branulele montate pe pacient cu ser inainte de orice operatie pe vena (iarasi, regula pe care o inveti la scoala, anumite asistente nu au timp s-o faca tot timpul, dar cam toata lumea stie ca ar cam trebui sa se faca)

– la noi nu stau niciodata medicamentele neinchise cu cheie (eh, si la noi medicamentele importante/scumpe/opioidele stau de regula inchise)

– la noi medicii nu li se adreseaza de sus asistentelor, ci ca unor parteneri in grija fata de pacient (mda, aici depinde de cat de multe stie asistenta si poate sa se impuna in fata doctorului ca o persoana care merita respect – asta nu inseamna ca ar trebui sa se complaca in servilism, parerea mea. Oricum, exista si situatii in care doctorul e “zeu” si nimeni nu indrazneste nimic. Din nou, ceva neplacut.)

– la noi niciodata nu se permite purtarea de machiaj strident, bijuterii mari, par lasat liber samd (asta cred ca a fost printre primele reguli mentionate la “protectia muncii” inainte sa ni se permita sa intram pe o sectie de spital)

N-am avut ce pepene sa le prezint in contrapartida, dar macar am tinut sa mentionez ca tot ce au observat ele nu e neaparat o regula pentru toate asistentele si ca de multe ori fiecare alege sa faca aceste lucruri (stiind, de regula, ca incalca niste reguli) si ca totusi situatia nu e asa chiar peste tot.

Bine, e adevarat ca si ele venisera cu niste prejudecati marețe despre Romania. Elvetiencele nu vroiau initial sa iasa din casa pentru ca le era frica sa nu fie jefuite sau batute si stiau ca Bucurestiul e extrem de nesigur (fata de orice oras din Elvetia, probabil ca e, dar sa nu exageram), iar englezoaicei ii spusese tatal sau direct ca se duce in Romania ca s-o fure “tiganii aia pe care ii vede el ca fac toate problemele alea in Anglia”.

 

In incheiere, mi s-a parut interesant faptul ca multi dintre colegii/colegele mele intrebau insistent despre salariile unui asistent medical (incepator/cu experienta) in Anglia/Elvetia. Oare am fost prea transparenti in intentii fata de vizitatorii nostri? 🙂

 

* Mare diferenta fata de o facultate, unde, cu un pic de noroc si niste rezultate bune la invatatura, poti aplica pentru programul Erasmus, care-ti permite o cu totul alta mobilitate si un alt gen de experienta. Repet ce scriam acum multe luni: Daca ai 18-19 ani, nu esti prostălău si vrei sa devii asistent medical, mai bine te duci la facultate, ai multe avantaje!

** Bancul e: Intr-un tren stateau un roman si un strain. Scoate sa manance romanul o rosie, iar strainul intreaba: “- Ce-i e aia, romane?” Romanul: “o rosie”, la care strainul: “la noi sunt de 10 ori mai mari rosiile!”. Mai merge trenul ce merge si romanul scoate un castravete, iar strainul il intreaba: “- Ce e ala?”. Romanul raspunse: “un castravete”, la care strainul: “la noi castravetii sunt de 20 ori mai mari!”. Scoate romanul un pepene, iar strainul intreaba din nou: “- Ce e ala?”. Romanul raspunse atunci: “Mazare, mă, mazare!

Frica de vorbit in fata unui grup de oameni

Vorbeam zilele astea cu un cunoscut care trebuia sa faca o prezentare in fata unui grup mare de oameni, 90% necunoscuti. Nu intelegeam problema lui. Era o persoana care toata viata de adult a trebuit sa discute cu oameni sau grupuri mici de oameni (la munca) si care va deveni asistent medical in cateva luni – deci va face fix asta zilnic (va purta discutii cu oameni, mai multi sau mai putini). Surprinzator pentru mine era faptul ca persoana a facut in cadrul facultatii un curs de 1 semestru de “Comunicare interpersonala”, finalizat cu o prezentare in fata unui auditoriu. Nu in ultimul rand, nu era vorba de un “copil” de 18 ani (cand a facut cursul cu pricina avea deja peste 20 de ani, iar acum e si mai “matur”).

Multe dintre asistentele cu care am avut de-a face pana acum erau foarte pricepute in arta pierduta a “comunicarii cu pacientul si rudele lui”. Dar multe reuseau sa-si ingreuneze viata fix prin modul in care vorbeau cu pacientii. Unele erau foarte pricepute (ca tehnica de ingrijiri), dar erau niste acrituri cu care nu doreai sa schimbi nici o vorba (de frica sau scarba). Este foarte deranjant asta, mai ales cand urmeaza sa ti se faca niste lucruri pe care nu prea le intelegi, intr-un mediu necunoscut, de niste necunoscuti. Un pic de timp “irosit” pentru a explica niste lucruri pe intelesul unui pacient poate fi incredibil de util, cateodata. 

Si la multe dintre colegele mele vad ca nu prea inteleg puterea discutiei in actul de ingrijire al pacientului. Din pacate, e posibil ca generatiile prezente si urmatoare vor perpetua aceasta problema. Oare pentru asta sunt de invinuit doar scoala si sistemul – care ofera niste cursuri de comunicare, totusi, dar care esueaza in a crea niste absolventi “comunicativi”? Sau pur si simplu e o problema a generatiei actuale – care se poate exprima foarte simplu “electronic”, dar are dificultati cu o conversatie simpla față-în-față?

Oricum ar fi, e o problema pe care (mai) nimeni nu o constientizeaza.

Si un pic in completare: Poate din felul in care discut despre anumite probleme pot fi considerat increzut si/sau laudaros. Asta nu inseamna ca asa vreau sa fiu perceput sau ca nu-mi dau seama ca am o gramada de lacune in cunostinte sau dificultati in a relationa cu oamenii. Acestea fiind zise, consider ca nu mai am de mult probleme in a sta in fata unui grup de oameni si a-mi face auzita vocea. Macar in privinta asta imi pot da cu parerea “in cunostinta de cauza”. 🙂

Nu am fost deloc “dintotdeauna” sigur pe mine. In primii ani de liceu aveam dificultati majore in a vorbi cand ma ascultau mai mult de cativa oameni. De multe ori ma blocam, ma inroseam, transpiram samd. Totusi, incetul cu incetul, <i>pe masura ce mi-am rezolvat problemele personale cu imaginea mea despre mine insumi</i>, am trecut destul de usor peste aceste dificultati auto impuse. Prima data cand am vorbit in fata unui auditoriu de facultate, prin anul 1, cu aproape 100 de perechi de ochi in fata mea, a fost un pic deranjant. In timp, am invatat sa ignor vocea din cap care-mi spunea “wow, te asculta atatia oameni, oare ce zic de opinia ta, daca gresesti?“. Oricum, trebuie intotdeauna sa-ti imbratisezi teama si sa iei decizii cunoscandu-ti temerile (cum spuneau personajele din “Dune”) – dar sincer, teama de discutii in public e minuscula in comparatie cu niste temeri importante din viata noastra.

In ultima vreme am descoperit mai degraba nemultumirea pe care o incerci atunci cand discuti cu un grup de persoane si ei fac alte lucruri. Greu realizezi cat de enervant e pentru un profesor sa stea in fata unor elevi/studenti si sa incerce sa le transmita ceva si sa observe ca nu e ascultat. Asta e una din trasaturile importante pentru profesorii cei mai buni (in opinia mea) – capacitatea de-a se face ascultat si inteles, oricat de grea sau plictisitoare ar putea parea materia lor. Cam acelasi lucru se poate spune si despre o persoana care vorbeste pe o anumita tema cu altii. Eu, de exemplu, n-am o problema cu a ma face auzit, problema mea vine de la a ma face inteles – de regula prezint lucrurile prea detaliat si interlocutorii mei isi pierd rabdarea (si eu atentia lor). Dar asa sunt eu – asa prefer sa mi se expuna orice situatie, cat mai precis, nu cu pseudoargumente (lipsite de dovezi) sau cu erori de logica inteligent mascate in “informatii din surse sigure”. Gata si cu ocolul. 🙂

Paznicii “cu simțul răspunderii”

Primul meu job “oficial” a fost de paznic la Flamingo Otopeni. Ei numeau postul “întâmpinător oaspeți“, dar eram de fapt paznic pe timpul zilei (noaptea si in week-end-uri aveau o firma de paza care trimitea agenți). Aveam 18 ani, eram in anul I la Facultate, salariul minim pe economie era de 2.900.000 de lei si ei ma plateau cu 2.700.000 lei pentru 6 ore/zi (dintre care 400.000 lei “la negru” – in plic). Am rezistat fix 4 luni. Fiecare tâmpit cu un pic de autoritate din firma credea ca putea sa-mi dea ordine. Mare lucru nu era de facut, nu ma deranja sa ajut pe ici, pe colo. Dar cand au venit zapezile si “șeful femeilor de serviciu” m-a pus sa dau zapada cu lopata prin curte (desi nu era treaba mea, ci a lui, si scria clar in contractul meu de munca, la “îndatoriri”, ca nu trebuie sa raspund decat in fata sefei mele directe si a celor 3 manageri/patroni) iar mai apoi administratorul firmei mi-a oprit drept represalii curentul (si implicit caldura) in ghereta mea, cand afara erau -10 grade, mi-am zis ca munca multa e saracia omului si am plecat de la maretul loc de munca.

De ce introducerea asta lunga? Ca sa arat ca stiu cum e sa faci aceasta meserie pe un salariu de mizerie si sa te priveasca de sus toti idiotii. Si din cauza asta (si pentru ca sunt politicos de felul meu IRL) salut intotdeauna paznicii atunci cand ajung la un spital in practica si trec pe langa ei. Am tot respectul pentru oamenii care muncesc si chiar ma enerveaza cei care se uita de sus la alt om, doar pentru ca e ospatar, brancardier, paznic, gunoier sau mai stiu eu ce.

Cu toate astea, ma enerveaza extrem de mult o parte din oamenii care fac meseria asta. Atata timp cat nu trebuie sa ii intrebi ceva si mai pari si angajat al spitalului, te ignora, sau raspund in scarba. Daca esti unul dintre “sefii” din spital – imediat devin mierosi si slugarnici. Daca vad vreun vizitator care coboara dintr-o masina mai scumpa (care de regula parcheaza fix aiurea) – imediat pregatesc frazele standard cu care scot cei “5 lei pentru parcare” – desi nu au de multe ori nici un drept legal sa colecteze vreun leu.

Daca vad pe cineva ca face o poza (cu mobilul sau un aparat foto) isi ies din minti. “Nu e voie – nu e voie”. Am auzit tipete adresate unui grup de vizitatori din alta tara care se pozau in curtea unui spital (stiu, e stupid, dar tot nu e motiv de zbierat la niste straini).

Daca vine o sleahta de tigani, care interneaza o ruda mai importanta in tribul lor, n-o sa vezi niciodata un paznic (sau grup de paznici) facand pe viteazul cu ei. N-I-C-I-O-D-A-T-A n-am vazut vreun tigan dat afara de pe sectie pentru ca s-a terminat programul de vizite, e prea zgomotos sau de pe holuri pentru ca arunca ziare, ambalaje de mancare si pet-uri pe jos. In schimb am vazut vizitatori normali dati afara cu injuraturi si tipete, doar pentru ca mai erau pe sectie la momentul cand se termina programul de vizite (nu ca ar trebui sa stai toata ziua, dar nici sa fii luat la injuraturi nu-i normal).

Dar atunci cand te duci la ei incercand sa afli ceva (pe unde poti intra ca elev in practica, unde e o anumita sectie, care e programul de vizite – daca esti vizitator, unde poti parca pentru a nu fi vreo problema sau orice alta posibila doleanta) parcă sunt niste hiene, simt imediat slăbiciunea si imediat isi schimba comportamentul. Replici date in sictir sau pur-si-simplu nesimtite, glume de prost gust si minciuni apar imediat in “arsenalul” lor.

Cei mai nesimtiti sunt, intr-un clasament personal, paznicii de la Spitalul de Urgenta “Floreasca”. Pe langa luna de practica pe care am facut-o acolo, am ajuns si ca pacient 1 data acolo si de 2 ori ca “vizitator”. Mai mari șpăgari si nesimtiti ca aia n-am vazut. Acolo e si cea mai mare afluenta de tigani, pentru ca exista perceptia printre ei ca e cel mai bun spital si ca doar acolo trebuie sa-si trateze bulibasa ranit in aripa. Tigani care fac o mizerie si-un zgomot pe culoarele spitalului care contrasteaza enorm cu conceptul de ingrijire in spital si insanatosire in conditii de asepsie. N-o sa vezi vreodata vreun paznic facand ceva in legatura cu asta (desi sunt foarte multi – cam cei mai multi din toate spitalele pe unde am calcat eu). In schimb, paznicii din fata spitalului castiga din spaga zilnica cu “parcarea” mai mult decat un rezident intr-o saptamana (din salariu).

Pe locul 2 vin paznicii de la SUUB (Universitar “Central”). Spitalul ala e foarte inalt, de-asta cam trebuie sa folosesti lifturile. Aripile si sectiile sunt destul de prost semnalate, de-asta cam trebuie sa intrebi pe cineva pentru directii. Paznicii impreuna cu liftierele de la SUUB traiesc intr-o armonie perfecta, 2 rase de nesimtiti care se inteleg perfect unii cu altii dar se unesc in nesimtire impotriva oricarui ignorant ce indrazneste sa le adreseze vreo intrebare. Prima data cand am ajuns in spital in practica si am intrebat un paznic (politicos) cum se ajunge la o anumita sectie, mi-a raspuns ca el e de la “curatenie” iar o liftiera m-a trimis (la pertu) sa urc pe scari peste 10 etaje (nu ca ma deranjeaza efortul fizic, dar nu asta era raspunsul pe care-l cautam). Sunt destul de pasnic, dar cand i-am raspuns liftierei ca i-am vorbit politicos si cu “dumneavoastra” si paznicul m-a luat cu “de ce te enervezi si unde vrei sa mergi” am fost foarte aproape sa-l pocnesc pe sărăntoc! Sa nu mai zic de ce mi-au auzit urechile ca “raspunsuri” date altor vizitatori, in diverse situatii.

La Colentina am fost trimis de 2 paznici (la -10 grade, eu fiind in halat) in cu totul alt colt al spitalului cand am intrebat de-o sectie, noroc ca exista panouri mari prin curtea aia care te ghideaza mult mai bine decat orice nesimtit.

La Matei Bals, cand mi-am internat tatal acolo, paznicul refuza sa iasa din ghereta lui ca sa deschida bariera (desi fix pentru asta era pus acolo – pentru ca acolo se cere taxa de parcare de catre spital). Cand a catadicsit sa iasa, l-a abordat pe fratele meu cu un “Ă?”, pe post de “bună ziua, ce doriți?”. Dupa aia incepuse sa tipe ca mergem in directia gresita pentru a parca (desi habar-n-aveai de unde sa stii ca mergi in directia gresita daca el nu-ti spunea asta, ceea ce a “uitat” sa zica).

La “Coltea” imi raspundeau paznicii la “buna ziua” cu acelasi “ă” de mai sus, sau cu un “noroc“, de parca ne-am tras de sireturi in copilarie. Cand aparea un doctor (chiar si unul cam de-o varsta cu mine), brusc deveneau servili “bună ziua, bună ziua“.

La “Elias” un paznic incepuse sa faca pe desteptul atunci cand l-am intrebat de biroul “Sefei de ingrijiri” a spitalului – a zis ca nu exista asa ceva in spitalul asta, sa plecam acasa. La sfarsitul zilei, cand plecam, ne lua peste picior “ati gasit pana la urma pe cine cautati, hăhăhă?”.

Evident, tot ce am relatat eu mai sus ca se intampla prin spitale, se intampla si pe la alte institutii publice, unde multi oameni cred ca sunt pusi acolo doar pentru a da raspunsuri in doi peri oricui nu pare sa aiba vreo autoritate, de orice fel (bani, pozitie sociala sau politica, putere). Bineinteles ca exista si oameni normali care sunt paznici, dar parca sunt extrem de putini, intr-o mare de nesmitire.

Ultimul an din viata unui pacient cu cancer pancreatic

Imi vine destul de greu sa scriu asta. Dar tinand minte cautarile mele febrile de acum un an, in care incercam sa aflu cat mai multe lucruri despre evolutia cancerului pancreatic si prognosticul pacientilor diagnosticati cu asa ceva, plus lipsa informatiilor “personalizate” (tot ce gasesti pe internet este general valabil, dar nu o sa gasesti informatii specifice despre o anumita situatie de care te vei lovi), ma gandesc ca poate experienta asta va fi utila pentru cineva, intr-un viitor. O sa prezint totul cronologic.

Cel mai important: informatiile citite “pe internet” nu trebuie sa inlocuiasca o vizita rapida la un doctor (preferabil Oncolog). In cazul cancerului pancreatic, diagnosticul corect pus cat mai devreme imbunatateste semnificativ prognosticul.

0. Istoric (factori de risc)

Tatal meu n-a fumat niciodata, iar alcool n-a baut vreodata mai mult de “un pahar de vin/sampanie, foarte rar”. Obez nu era, diabet n-avea. Pancreatita n-a avut vreodata. De la factorii de risc standard, el se incadra doar la varsta (avea mult peste 60 de ani). La factorii rar intalniti s-ar mai incadra si la istoric de pancreatita in familie, infectie cu Helicobacter pylori (tratata) in tinerete si gingivita (dar ce batran obisnuit din Romania n-are gingivita?).

1. Semne, simptome, diagnostic

 Cancerul pancreatic este insidios in primele stagii (cand ar raspunde mult mai bine la tratament). In cazul tatalui meu, primele simptome au fost dureri vagi NOI in zona abdominala si in zona spatelui – pe care a marturisit ca le-a observat cam cu 9 luni inainte de diagnostic. Toata viata lui s-a luptat cu o spondiloza, deci era obisnuit cu dureri de spate, iar durerile in zona abdomenului le punea pe seama cate unei mese care poate nu i-a priit. Desi era obisnuit sa se duca la medicul de familie cam 1 data la 6 luni (lua medicamente pentru hipertensiune), nu s-a gandit sa se planga de noile dureri. Prima data cand i-a zis de dureri vagi in zona abdomenului, medicul de familie i-a zis ca nu are de ce sa se ingrijoreze. Abia cand, la 3 luni de la acel consulta pierdut cam 6-7 kg in greutate, medicul de familie a crezut ca e un simptom demn de luat in seama. In septembrie 2012 a facut un set standard de analize + cei 2 markeri tumorali nespecifici cancerului pancreatic (CA 19-9 + AfP). Dupa aproximativ 2 saptamani a primit rezultatul – valori foarte crescute ale markerului CA 19-9 (aproape 6000, in conditiile in care valoarea normala este 39). A urmat o ecografie (neconcludenta) apoi un CT (tomografie asistata de computer), care a confirmat suspiciunea de tumora pancreatica.

cancer pancreatic

2. Tratamentul chirurgical + complicatii postoperatorii

Dupa cateva saptamani de discutii, a ajuns sa fie internat la Floreasca, unde a fost operat. Atunci a venit marea lovitura pentru noi. Oricat de multa bunavointa au avut chirurgii, tumora “prinsese” trunchiul celiac (artera celiaca) – deci nu s-a putut incerca rezectia ei. In anumite cazuri, se poate face un fel de ‘răzuire’ a tumorii de pe artera, dar riscul e foarte mare, in cazul acesta chirurgul a decis ca beneficiile erau mai mici decat riscul. Partea buna a operatiei a fost de fapt cea preoperatorie – i s-a montat endoscopic un stent biliar, ceea ce a rezolvat o parte dintre complicatiile si durerile pacientului. De asemenea, la operatie a fost eliminata vezica biliara si s-au recoltat cativa ganglioni limfatici (pentru examen anatomo-patologic). Examenul anatomo-patologic a fost negativ – deci tumora nu se extinsese si in ganglionii limfatici din zona. Deci era cancer pancreatic in stagiul III

Faptul ca operatia s-a terminat bine, cu niste puncte pozitive si pacientul a supravietuit (e vorba de o operatie majora, cu riscuri mari pentru pacient, mai ales pentru cei in varsta) n-a fost prea mare motiv de bucurie. Fara rezectia tumorii, statisticile erau destul de clare: i se mai ofereau 3-7 luni de viata. Perioada postoperatorie a decurs ok, a iesit din spital stabil.

Problema: ori in spital (el sustinea ulterior ca a stranutat de cateva ori mai puternic si a simtit operatia “pocnind”) ori curand dupa externare (la iesirea din cada, dupa un dus, cand a ridicat cumva piciorul a simtit din nou o “pocnitura” a unei cusaturi), “cusatura” operatiei i-a cedat. Asta a dus (dupa ceva timp) la ceea ce se numeste “eventrație”. La nivelul cicatricei vechii operatii, intestinul subtire patrundea prin peretele abdominal. Intestinul subtire face o “punga” mare, fiind tinut intr-un strat foarte subtire de piele si grasime, din cauza faptului ca muschii abdominali si mezenterul nu s-au mai putut lega (dupa ce cusatura nu i-a mai “tinut”). Poze + detalii aici. Este o problema extrem de des intalnita la operatiile facute in Romania pe pacienti batrani. La practica facuta de mine intr-o sectie de Chirurgie gastrointestinala, peste 1 din 2 dintre pacientii peste 60 de ani cu operatie clasica (nelaparoscopica) aveau eventratie. In practica facuta intr-o sectie de Oncologie am intalnit destul de multi pacienti cu aceeasi problema dupa operatie majora. Exista un tratament – dar implica o noua operatie laparoscopica, in care se monteaza o plasa care sa tina intestinele in loc. Imediat dupa prima operatie nu era recomandata o noua interventie, mai apoi a refuzat el s-o mai faca (nu ca ar fi insistat vreun doctor prea mult pentru asta).

L.E.: Am primit mai multe vizite pe blog cu cautarea “cat mai are de trait un pacient cu cancer pancreatic“. Statistici complete gasiti pe site-ul SEER (L.E. Nu inteleg de ce, site-ul SEER exista in continuare, dar statisticile nu mai sunt disponibile pentru toata lumea. Surprinzator, este accesibil printr-un proxy (gen https://hide.me/en/proxy). Alte surse de statistici oficiale aici, aici sau aici). Repet sfatul meu: sa nu va darame statisticile, fiecare pacient are specificitatile lui…

3. Tratamentul adjuvant (chimoterapie) si evolutia starii generale

La aproximativ 30 de zile dupa externarea din spital a ajuns prima data la un oncolog. Tratamentul cu citostatice a inceput la aproximativ 7 saptamani de la operatie. Gemcitabina (Gemzar) i.v. si Capecitabina (Xeloda) oral (1 saptamana tratament i.v., 2 saptamani de tratament oral). Efectele secundare au existat si nu au deloc placute, dar erau gestionabile. Pentru 4 luni tratamentul si-a facut efectul destul de eficient. Markerul CA 19-9 a scazut pana pe la 675 (iesise din spital cu aproximativ 1100), incepuse sa castige un pic in greutate, complicatii n-au aparut deloc. Cu toate acestea, la un CT facut la inceputul lui mai s-a vazut ca tumora crescuse in dimensiuni (nu mult, dar crescuse) fata de externarea din spital.

Fizic, pana prin aprilie-mai s-a simtit cel mai bine dupa operatie. De la sfarsitul lui mai a inceput declinul. Intai nu mai avea energie sa urce scarile blocului la fel de usor, apoi nu mai prea putea sta treaz ziua (trebuia sa doarma macar 1 data, cateva ore), apoi a inceput sa se planga si de niste dureri vagi in zona abdomenului sau in spate (cam ca inainte de diagnostic sau mai rau).

Ultimul tratament cu citostatice l-a facut la inceputul lui august, dupa ce la niste noi analize s-a descoperit ca markerul CA 19-9 ajunsese la aproximativ 2500. A fost prima data cand s-a adaugat cisplatin la tratament. Dupa zilele de imediat dupa tratament, cand n-a avut deloc pofta de mancare si i-a fost extrem de greata (efecte secundare standard pentru cisplatin), a inceput sa se simta din ce in ce mai rau. Abia acum am inceput sa cautam sa-l inscriem intr-un test clinic pentru vreun tratament experimental. Era prea tarziu, starea generala nu-l mai facea de mult eligibil pentru un asemenea test. Din acest moment, doar medicina paliativa mai era utila.

In continuare nu prea ii era foame, nu mai avea energie sa faca mai nimic (prin consecinta si de la lipsa de ingestie de elemente nutritive) si a inceput sa faca o stare prefebrila / febra (temperaturi de 37-38,5 grade). Ficatul se marise (se simtea la palpatie pana si de un incepator ca mine), avea icter (si manifestarile secundare lui – urina inchisa la culoare si scaun albicios). Dupa cateva zile mai grele l-am internat, unde i-au fost facute niste perfuzii si tratament cu antibiotice, pentru o eventuala infectie de cai biliare. Dupa iesirea din spital s-a simtit mai bine cateva zile. Ultima zi cand a iesit din casa de capul lui a fost in primele zile ale lui septembrie. Apoi a mai iesit o singura data, ajutat de familie, pentru a merge sa-si vada nepoata.

4. Finalul

Ultimele saptamani din viata au fost un chin. Icterul, inconintenta urinara si fecala au devenit “normale”. Febra la fel. Perioade de alterare a nivelului de constienta au devenit lipsa aproape totala a constintei pentru anumite perioade. In opinia unui prieten, Medic Oncolog, era vorba de o forma de Encefalopatie sau Encefalopatie Hepatica, un sindrom nu foarte rar intalnit la pacientii cu cancer hepatic/pancreatic in stagii terminale.

In aceasta perioada ne-au fost de ajutor cei de la Hospice “Casa Sperantei”.

In ultimele zile nu mai avea pofta de mancare, nu mai putea inghiti mai nimic, nu mai prea vorbea, se plangea rar de dureri.

Cand a fost diagnosticat, avea aproximativ 80 de kg (scaderea in greutate cu vreo 6-7 kg a fost ceea ce l-a facut pe medicul de familie sa ceara un test CA 19-9 si alfafetoproteina). In ultimele saptamani de viata ajunsese la 50 si ceva de kg. La 186 cm.

Sfarsitul a venit la aproximativ 12 luni de la diagnostic, 10 luni de la operatie (esuata).

5. Observatii

Nici un pacient nu e la fel ca altul. Anumiti pacienti traiesc mai mult, unii chiar se vindeca, altii traiesc mai putin. Asta NU inseamna ca nu trebuie sa urmezi tratamentul medicului doar pentru ca sansele de supravieturire sunt foarte mici. Da, citostaticele au multe efecte adverse neplacute. Dar sunt singurul mod in care cancerul pancreatic (inoperabil) in stagii avansate poate fi ȚINUT ÎN FRÂU.

De asemenea, tin sa atrag atentia asupra faptului ca numarul de escroci care vand tratamente minune “pe internet” este imens – inclusiv in Romania. Sfatul meu ar fi ca nimeni sa nu se documenteze doar de pe internet si sa urmeze in primul rand sfatul medicilor – si sa le puna cat mai multe intrebari posibil. Ai mei au incercat o pleiada de tratamente “naturiste”, care au fost evident doar niste sarlatanii, un mod de-a face niste bani murdari pentru niste oameni lipsiti de scrupule, pe spinarea unor oameni care vor sa incerce orice pentru a se face bine. Din motive evidente, bolnavul de cancer e dispus sa incerce multe. Din motive la fel de clare, e greu sa-l convingi ca incearca niste tratamente absurde (nu fara sa ii faci mai mult rau decat bine).

P.S. Nu am scris articolul asta pentru a primi mila sau simpatia cuiva. Doar am incercat sa arat cam cum poate decurge ultima perioada din viata unui pacient diagnosticat cu cancer pancreatic (un diagnostic care poate echivala cu o condamnare la o moarte asteptata, in anumite cazuri).

Ai chemat ambulanta pentru un boschetar, bă!

Aseara, la finalul unei zile infecte, cand tocmai plecam spre casa, am vazut un om intins pe jos. Intr-o zona foarte circulata (desi era ora 21:00). Era evident un om fara adapost. Sotia mea a trecut mai departe, la fel ca multi alti trecatori. Eu m-am oprit. In primul rand, era pus in pozitia de recuperare pe care am invatat-o la prim-ajutor. Sau pur si Imagesimplu ii placea sa doarma fix pe o parte… dar parea cam prea mare coincidenta. Cel mai probabil alt “bun samaritean” a trecut pe-acolo, a vazut ca e respira, l-a pus in pozitia asta si nu si-a mai batut capul.

A alcool nu mirosea, nici a aurolac, mirosea doar a nespalat. Am verificat daca respira (da). Am sunat la 112, le-am expus situatia, fara sa uit sa mentionez nimic. Operatoarea mi-a dat un coordonator de la SMURD care a insistat sa incerc sa-l trezesc, ca sa “nu trimitem o ambulanta pentru un aurolac care doarme“. L-am zgaltait de mai multe ori pe om, am strigat la el, n-a raspuns. La telefon am fost clar ca e vorba de un aurolac care e posibil sa doarma mai adanc, ca ramane la latitudinea lor sa faca ce vor, eu doar le-am spus ce vad in fata mea si faptul ca nu raspunde la stimuli externi. Cu reticenta, mi-au zis sa astept ambulanta acolo unde sunt, care va veni in cateva minute. In cam 5 minute a fost acolo. Intre timp, trecatorii care inainte doar… treceau mai departe, au inceput sa-si dea cu parerea “băăă, ala e boschetarul locului, uite peste drum doarme el, ai chemat ambulanta pentru un boschetar, esti fericit?“. Raspunsul meu a fost unul: “da, stiu, dar daca moare aici, preferai sa ramana asa?“. Surprinzator, s-a gasit si un trecator care sa-mi sustina gestul. Oricum, primul care era cu gura mare era un țigan de la florăria de la 2 pasi. Daca stam sa alegem pe cine ajutam, ar trebui oare sa chem ambulanta pentru un tigan? Dar pentru un cocalar? Samd.

Baietii de pe ambulanta au fost ok (dar cam nemultumiti ca i-am chemat pentru atata lucru), mi-au zis ca-l “stiau pe Lică” (sau ceva de genul). Am mai stat cateva minute, de raspuns n-a raspuns nici la strigatele lor, la intorsul pe spate sau la niste palme date. Dupa aia au scos brancarda si au zis ca-l duc la spital.

Pe de o parte, stiu foarte bine ce inseamna utilizarea serviciilor de urgenta DEGEABA. Nenumarate cazuri care nu sunt urgente ajung sa umple unitatile de primire urgente din toate spitalele noastre si-asa supraincarcate. Totusi asta chiar putea fi o urgenta.

Pe de alta parte, si daca era ceva mai grav, va fi internat in spital cateva zile, stabilizat, apoi lasat pe strazi. Ce-am rezolvat cu gestul meu? Am irosit timpul si resursele unei ambulante in van. Dar daca totusi era ceva mai grav si boschetarul ar fi murit? Ar trebui sa lasi un caz social sa moara doar pentru ca… e caz social? Avea maxim 25 de ani. De ce sa nu crezi ca mai are o sansa sa se reintegreze in societate?

Oricum ar fi, chit ca nu sunt 100% sigur ca am facut un lucru bun, sunt 100% sigur ca n-am facut un lucru rau. Mai bine sa faci ceva si sa regreti decat sa nu faci nimic si sa regreti dupa aia.

Oare ar trebui sa ma ingrijorez?

In ultimele zile am intalnit nu mai putin de 3 absolventi ai Scolii Postliceale unde invat si eu. Nici unul nu era angajat ca asistent(a) medical(a) intr-un spital. Nu din lipsa de dorinta de-a profesa in domeniul asta.

Scuzele lor oare sunt doar atat… scuze? Doua dintre ele erau chiar dintre absolventele mai bune ale Scolii (judecand dupa mediile anuale si nota de la examenul final). Dupa o discutie scurta cu fiecare nu mi s-a parut ca vreunul era mai putin pregatit decat media asistentelor intalnite la practica, angajate in diverse Sectii de spitale…

1. Numarul de absolventi de Postliceale Sanitare + Universitati de Asistenti Medicali e foarte mare.

2. La Stat exista un numar foarte mic de posturi care se elibereaza (regula care spune ca trebuie sa plece 7 angajati ca sa se faca 1 angajare e destul de des invocata – si se pare ca n-a disparut). Si oricum salariul e o rusine la Stat.

3. La Privati sunt si mai putine locuri de munca – si acolo sunt cautate de regula Asistentele cu vechime mai mare.

 

Neplăcut.

Daca te bucuri cand scapi de un dobitoc – esti un om rău?

De-a lungul timpului am lucrat cu tot felul de clienti. In domeniul asta (grafica pe calculator) toata lumea se crede mai mult sau mai putin experta. Asta e, trebuie sa inghiti si sa accepti intotdeauna sa faci ce ti se cere, oricat de multe argumente ai putea aduce pentru a demonstra ca exista alte solutii mai eficiente si mai frumoase.

Dar din cand in cand dai peste un expert al expertilor. Orice faci, orice solutie grafica ii propui, nu ii place. Daca are la dispozitie 10 zile pentru un proiect, in primele zile n-o sa auzi nimic de la el/ea, dar in ultimele 2-3 zile o sa iti ceara minim 10 variante diferite de layouturi si nenumarate modificari importante (fă aia mai mică, mută aia mai sus cu 1 cm, fă aia mai frumoasă, foloseste o altă culoare mai caldă șamd). Daca are la dispozitie 20 de zile, atunci in primele 10 zile va accepta fara tragere de inima una din primele 2-3 propuneri, pentru ca in ultimele 2-3 zile iarasi sa schimbe totul si sa ajunga la o cu totul alta varianta. Varianta de care oricum nu e multumit(a), si ti-o spune si te trage pe tine la raspundere pentru ca nu a comunicat ceea ce a dorit – desi ti-a oferit liberatate creativa ZERO.

 

Expertii astia intalniti de mine au fost majoritar niste mici sefuleti, ajunsi in pozitiile lor ‘de raspundere’ nimeni-nu-stie-cum, subcalificati pentru ceea ce trebuie sa faca (fara studii de marketing, management sau publicitate), dar cu gura mare. Pentru ca munca e rar rasplatita cum trebuie, de regula ei erau cei care cadeau in picioare cand firma/departamentul unde lucrau se restructura/intra in faliment. N-am auzit pana acum de vreunul care sa fi ramas fara job dupa o problema.

 

Ei bine, e prima data cand aud ca un asemenea specimen este pus pe liber de firma la care lucreaza (unul dintre clientii nostri). De cativa ani a trebuit sa inghit toate porcariile pe care le-a debitat si a trebuit sa-mi pierd nenumarate dupa-amieze refacand munca pe care o credeam terminata, pentru ca “ceva nu-mi place”. Acum, cand aud ca pleaca – ar trebui sa ma simt prost ca ma bucur de asta? Sunt relativ pasnic si nu-mi place sa ii doresc altcuiva raul. Dar anumiti oameni sunt pur si simplu tampiti – ar trebui sa-mi para rau ca mi se pare normal sa li se intample si lor lucruri rele?

Probleme intalnite de mine la practica in spitale

Acum fix 1 an incepeam prima perioada de practica intr-un spital din Bucuresti. Asta scriam la sfarsitul acelei perioade. Intre timp am mai facut practica sau voluntariat in inca alte 3 spitale. De saptamana trecuta am inceput practica intr-un al 5-lea spital.

Un fapt surprinzator: cel mai mult am invatat in perioada de voluntariat din “vacanta” de vara. Asta vine si de la faptul ca am facut voluntariatul intr-o sectie de Oncologie – care intotdeauna sunt subdimensionate dpdv al personalului si supraincarcate dpdv al pacientilor. Deci intotdeauna ai ceva de facut sau de invatat acolo. Dar vine si de la faptul ca in majoritatea spitalelor eu nu pot ajunge decat in turele de dupa-amiaza, cand sunt mai putine lucruri de facut si, pe cale de consecinta, de invatat.

Scoala de Asistent Medical Generalist ar trebui sa te pregateasca pentru majoritatea situatiilor pe care le poti intalni intr-un spital, in cam orice sectie, ca sa poti profesa fara probleme in momentul in care o termini si-ti iei diploma de AMG. Pe hartie, reuseste asta destul de bine. Scoala ale carei cursuri le urmez eu acum are contract cu destul de multe spitale din Bucuresti. Cu un pic de time-management, se reuseste sa nu se trimita prea multi elevi in acelasi timp in acelasi spital, permitand o rotatie a elevului prin cat mai multe Sectii si evitandu-se situatiile neplacute in care 10-20 de elevi (din ani diferiti) sunt in acelasi timp in aceeasi sectie din acelasi spital.

Problemele apar la trecerea ‘de pe hartie’ in realitate. 

Viata “pe sectie” intr-un spital de stat presupune (in functie de sectie) 2 sau 3 perioade (momente) de “tratament” si o sumedenie de alte activitati “intre tratamente”.

Intre tratamente” se interneaza pacientii noi, se externeaza pacientii vechi, se completeaza diferite fise, se verifica starea (semnele vitale ale) pacientilor internati, se refac diferite stocuri de medicamente etc.

La “tratament” se administreaza medicatia sau se fac anumite proceduri pacientilor, la anumite ore fixe. De regula exista un “tratament” dimineata (la 7:00 – 8:00) si inca unul dupa-amiaza sau seara (18:00 – 22:00). In functie de sectie, “tratamentele” pot fi si 3. Ei bine, fix in aceste momente poti invata cat mai multe lucruri pe care le vei face apoi ca Asistent Medical. Daca nu poti ajunge dimineata la spital timp de 3 ani de zile, atunci e foarte probabil sa ai ceva lacune in educatia ta de Asistent Medical. Adica poti prinde “tratamentele” de seara – unde poti invata destul de multe lucruri, dar niciodata n-o sa treci prin toate situatiile cu care se intalneste un Asistent Medical daca nu ajungi si in timpul turelor de dimineata.

Scolile care au ore de dupa-amiaza reusesc sa atraga “elevi” trecuti de varsta la care nu ai job fix cu promisiunea “poti sa inveti o noua meserie bine-mersi si sa-ti pastrezi jobul, atata timp cat poti ajunge la scoala pe la 15:30 – 16:30 zilnic”. Problema e ca, din cei 3 ani de scoala de Asistent Medical, doar aprox. 60% din cele 42 saptamani x 3 sunt petrecute in sali de cursuri, invatand teorie. In restul timpului, la practica, trebuie sa faci pe dracu’-n patru ca sa ajungi cumva si dimineata. Nu ajungi? Ghinion. “Dar stiti, eu am venit la scoala asta fix pentru ca vroiam sa imi pastrez si locul de munca, pentru a castiga suficienti bani incat sa traiesc si sa si platesc taxa de scolarizare” – raspunsul (daca se oboseste cineva sa ti-l dea): “trebuia sa te gandesti la asta inainte sa incepi scoala“.

Ce e de facut? Inghiti in sec si faci cumva sa ajungi la spitale si dimineata… Oricum, majoritatea oamenilor care vor sa devina Asistenti Medicali invata dimineata sau n-au probleme cu a merge dimineata la spital, deci asta e o problema valabila pentru putini oameni.

Problema ar fi ca nici nu prea exista o solutie. Oricat ma gandesc, nu vad cum s-ar putea schimba situatia fara sa se schimbe cu totul sistemul de invatamant. Un sistem ca in Germania, unde multe spitale (private sau nu) au cate o mica scoala atasata, unde elevii invata si partea teoretica si partea practica in incinta spitalului, pare ceva mai eficient. Practica se face in timpul week-endului sau in ture prestabilite. Chiar si acolo, scoala nu prea iti ofera timp si de un job – poate si de asta primesti o suma de bani LUNAR ca plata pe perioada scolarizarii.  Dar am divagat…

Alte probleme: e posibil sa nimeresti intr-o Sectie a unui spital care NU PREA ARE PACIENTI. Suna bizar, nu? Spital fara pacienti, in Bucuresti? Ei bine, da, e posibil asa ceva. Anul trecut, in plin viscol, mergeam la Spitalul Colentina la o Sectie de Medicina Interna. Erau internati in medie cam 10 pacienti, in vreo 6 saloane. Eram repartizati 12 elevi pe acea Sectie. Noroc ca nu veneam toti odata, pentru ca am fi fost mai multi elevi decat pacienti, in anumite zile. Ce faci? Din nou, inghiti in sec si macar te bucuri ca pacientii nu sunt suficienti de stresati incat sa se enerveze de atatea fețe noi in jurul lor.

De asemenea, se mai poate intampla sa dai peste vreo Sectie in care exista doar cate 1 asistenta pe tura (mai ales dupa-amiaza). Asta inseamna ca din start e ceva mai stresata si ocupata, deci timp sa-ti raspunda tie la intrebari sau sa-ti arate cum face asta sau aia are si mai putin.

La polul opus al ultimei situatii ar fi cazul in care o Sectie prea mica are prea multe Asistente pe o tura. Asta inseamna automat ca trebuie sa te orientezi foarte repede: la ce asistenta te duci, care se duce la ce pacient, caruia i se face ce exact si la care poti ajuta cum…

Oricum ar fi, o ultima piedica este cea legala. Din punctul de vedere al Legii din Romania, elevii/studentii care studiaza ca sa devina Asistent Medical n-au voie sa atinga un pacient. Adica au voie doar sa observe si sa puna intrebari si sa experimenteze pe materialul didactic (manechine). Daca Legea asta ar fi respectata 100%, atunci am avea numai Asistenti Medicali Generalisti debutanti care habar-n-au mai nimic. Daca nu pui mana pe un pacient, nu stii cum sa-i faci o injectie intramusculara, nu stii sa-i pui o branula, nu stii sa faci o clisma (mda, trebuie sa stii si asta 🙂 ) si multe altele.

Poti tu sa stii toata teoria din lume, daca n-ai mai facut asta pana atunci, te blochezi cand ai un batranel tremurand in fata, care mai are 50 de grame de carne pe fund si tu trebuie sa-i faci o injectie IM si apoi sa-i pui o branula intr-o vena pe care n-o vezi si n-o simti oricat ai palpa-o. Desigur, toata lumea invata din greseli, doar ca scoala moderna ar trebui sa te pregateasca suficient de bine incat sa nu faci prea multe greseli – iar atunci cand “lucrezi” pe un pacient viu, nu iti permiti sa gresesti.

Ce vede un om normal in poza asta?

Ce vede un om normal in poza asta?

R: Mai nimic. Niste copaci, zapada si eventual niste cladiri (daca sta sa analizeze detaliile).
Ei, ce vede un schior/snowboarder acolo? ZĂPADĂĂĂ, PÂRTII, ZĂPADĂ, PÂRTII!
Ce gandeste un om normal (in special un orasean)? Aoleu, vine iarna, cu zapezi, namol, aglomeratie in trafic, nervi, frig, nu vedem soarele cu saptamanile…
Ce gandeste un schior/snowboarder? ZĂPADĂĂĂ, PÂRTII, ZĂPADĂ, PÂRTII! Pentru cateva luni! Super! 🙂