De ce cumpara lumea niste “produse naturale” lipsite de beneficii pentru sanatate?

Produsele “naturiste” sunt la moda in ziua de azi. Nenumarati oameni prefera sa cumpere tot felul de porcarii, doar pentru ca scrie pe ele “natural”, “100% din plante”, “din farmacia naturii” sau mai stiu eu ce. Nu zic ca toate “medicamentele” naturiste/homeopate sunt niste porcarii. Doar ca mi se pare interesant faptul ca anumite produse vandute de producatori mai mari sunt vandute cu succes ca “alternative naturale” la medicamente cunoscute, desi  eficienta lor nu prea poate fi demonstrata stiintific si (culmea) costa mult mai mult decat medicamentele normale.

Un exemplu ar fi produsele naturiste pentru tuse. Sa luam doar cazul tusei seci – fara expectoratie.

Siropurile de la Aboca sau Himalaya sunt mai mici si costa mult mai mult decat alternativele cu DM (dextromethorphan) sau codeina. Diferenta e de 10-20 de lei (sau mai mult, in functie de farmacie). Asta in conditiile in care ingredientul principal in siropurile ‘naturiste’ e mierea, un ingredient pe care unele studii il recomanda drept eficient pentru a trata  tusea la copii – altele (mai noi) considera ca nu exista suficiente date pentru a recomanda sau nu mierea ca tratament al tusei. Oricum, daca intri intr-o farmacie si ceri un sirop pentru tuse ‘eficient’, foarte des ti se va sugera un produs din asta ‘naturist’. Cu beneficii 0. Kofletul e o porcarie ineficienta, asta o pot spune cu mana pe inima (si-mi pot turna cenusa-n cap ca am cumparat un rahat prost si scump).

Acuma… daca tot nu vrei sa te ‘otravesti’ cu DM sau codeina (oricum siropurile cu codeina nu ar trebui eliberate fara reteta si sunt interzise pentru copii) si vrei ceva “naturist” (dar cu beneficii discutabile) – mai bine-ti cumperi si prepari singur niste ceai de patlagina/soc si bei, combinat cu niste linguri de miere din cand in cand. Ar fi mult mai ieftin. Si cam la fel de (in)eficient.

Alt exemplu care pe mine ma enerveaza foarte tare este oscillococcinum-ul. Un produs relativ scump (intre 13 si 26 lei sau mai mult) despre care o gramada de romani (si nu numai) cred ca este eficient pentru tratarea racelii si a gripei. Printre ei, si niste rude de-ale mele. Unii au si cautat ceva informatii pe net si au gasit un studiu (chiar recent) care spune ca oscillococcinum este eficient pentru tratamentul gripei si racelii. Gata, de acum sunt siguri ca “medicamentul” lor este foarte bun si nu le trebuie medicina moderna. Iar eu trebuie sa tac, pentru ca nu stiu nimic.

Sa vedem.

  1. Studiul este efectuat de 3 angajati ai companiei care produce Oscillococcinum (Laboratoarele Boiron). Nimeni nu vede vreo problema aici, nu?
  2. Studiul reevalueaza concluziile altor 3 studii (din ’88, ’89 si ’98). 2 dintre ele (Casanova P, Gerard R. Bilan de 3 années d’études randomisées multicentriques Oscillococcinum/placebo. Proposta omeopatica 1988;6: 14-7  si Papp R, Schuback G, Beck E, et al. Oscillococcinum in patients with influenza-like syndromes: a placebo-controlled, double-blind evaluation. Br Homeopath J. 1998) au fost publicate in reviste care promoveaza homeopatia. Pe langa faptul ca nu sunt “jurnale stiintifice respectate”, e ca si cum as publica un studiu care arata ca armele nu sunt periculoase intr-o revista care vinde arme – oare m-ar crede cineva? Al 3-lea este un studiu destul de vechi (1989), publicat in British Journal of Clinical Pharmacology, o revista “respectata dpdv stiintific”, si prezinta o concluzie bazata pe o colectie de date de la 149 de doctori care au evaluat 478 de pacienti cu simptome clinice “influenza-like”. Probleme: studiul a fost bazat pe  simptome clinice – nu pe un diagnostic clar al unei infectii fix cu virusul influenza (gripa); concluziile studiului au fost trase pe baza observatiilor proprii ale pacientilor, nu pe observatiile personalului medical; autorii recunosc ca exista o probabilitate crescuta ca multi dintre pacientii din studiu sa fi suferit de viroze cauzate de alti virusi – nu de v. influenza. Concluzia oricum NU E ECHIVOCA: “it would be unwise to claim that the study has demostrated a cause and effect relationship between the drug and the recoveries. The positive effect of the homeopathic preparation cannot be explained in our present state of knowledge and thus calls for further investigation. The effect was modest (the increase in proportion of recoveries in 48h was less than 7%)“.

In concluzie, s-au scos cateva date statistice din niste studii care nu prea au respectat principii stiintifice, s-au amalgamat, s-au ignorat niste concluzii ale studiilor si gata “studiile arata ca e eficient“.

  1. Oscillococcinum este facut din “Anas barbariae hepatis et cordis extractum” = Extract din ficat si inima de rata (rața muscovy) diluat (de 200 de ori!) + zaharoza + lactoza . Interesant este ca in toate tarile unde se vinde acest “minutat” produs, ingredientele sunt prezentate in latina – desi traducerea este una si aceeasi. Metoda simpla de inselat clientul folosind cuvinte “care par mari”. Cati ar crede ca rata are elixirul sanatatii in ficatul si inima ei? De ce ficat + inima de rata? Inventatorul “medicamentului” scria: “The Ancients considered the liver as the seat of suffering, even more important than the heart, which is a very profound insight, because it is on the level of the liver that the pathological modifications of the blood happen, and also there the quality of the energy of our heart muscle changes in a durable manner.”  Adanc, nu?
  2.  Procesul de diluare produce un “diluat” in care cel mai probabil nu se mai gaseste nici o molecula de extract din asta. De ce? Intr-o sticla de 1 l se toarna o mixtura de suc pancreatic + glucoza + 35 grame de ficat de rata muscovy + 15 grame din inima ei. Dupa 40 de zile in sticla sterila, totul se amesteca intr-un fel de masa amorfa, care este apoi potentata prin metoda de diluare Korsakov. 10 ml din acest amestec se toarna in 990 ml de apa “ultrapura”, si se amesteca. 10 ml din amestecul rezultat se iau si se amesteca cu alti 990 ml de apa ultrapura. Tot asa de 200 ori. Dupa 200 de diluari, concentratia de extract-minune initial ar fi 1 parte din 100 la puterea 200. 10 la puterea 100 este un googol. Toata materia din univers se aproximeaza ca are intre 10 la puterea 50 si 10 la puterea 60 kg. Pentru ca o molecula din extractul initial sa fie prezenta intr-un container, acel container ar trebui sa contina cam cat 2 googoli de materie. Absurd si imposibil. Deci dupa atatea diluari, tot ce mai ramane e apa, cu care se inmoaie cele 6 pastilute de zaharoza+lactoza. Deci pastilele sunt  doar zaharoza+lactoza. ATAT!

  3. Istoria “medicamentului” pute a absurd. Un doctor francez a examinat sangele victimelor pandemiei de gripa spaniola din 1918-1920. Pe vremea aia nu se stiau cauzele ei (virusul H1N1) si de ce era atat de letala (provoca o reactie in cascada a citokinelor). A “observat” cumva ca exista niste bacterii (cocci) care vibrau (oscillare). Acesti oscillococci au fost vazuti de el si-n sangele bolnavilor de TBC, gonoree, reumatism, oreion, rubeola samd. O observatie care n-a mai putut fi reprodusa de nimeni pana-n ziua de azi. Virusi clar nu erau – nu puteau fi vazuti cu microscopul optic pe care-l avea la dispozitie atunci.

Cum a tras doctorul acesta concluzia ca acesti cocci pot fi folositi pe post de tratament daca sunt tratati “homeopatic” prin dilutie si de ce exact a crezut ca solutia poate fi creata cu ficat si inima de rata… nu se stie.  A venit la Laboratoires Homéopathiques de France si de atunci au inceput sa produca “pastilele-minune”. In timp, firma si-a schimbat denumirea in Boiron. Oscillococcinum ramane produsul lor-vedeta la nivel MONDIAL!

 

Daca asa sta situatia cu un medicament vandut de o ditamai firma, care chiar a produs si “dovezi” pentru ce sustin ei ca face medicamentul asta – va dati seama cum sta situatia cu nenumaratele produse cu nume bizare si preturi umflate din farmaciile noastre? Si cat de multi romani (si nu numai) arunca banii pe niste chestii care in cel mai bun caz sunt un placebo scump, dar care pot avea ca efect nedorit automedicatia ineficienta si intarzierea vizitei la doctor?

Advertisements

Vacanta “la snowboard” cea mai plina de ghinioane din viata mea

Cand ajung primii fulgi de zapada in Bucuresti intotdeauna creste dorul de alunecat la vale in mine. Foarte multi oameni care schiaza sau se dau cu placa au in ei un dor greu de explicat unui non-schior. Ma amuza tot timpul cand ii aud si pe altii cu cata pasiune incep sa vorbeasca despre schi/snowboard atunci cand apare primul zvon de zapada. Prin metrou, vestiare de sali de fitness, la kinetoterapie (!), auzi tot timpul cate un necunoscut impartasindu-si pasiunea cu alt(i) necunoscut(i).

Din 2010, anul cand am avut cea mai lipsita de noroc iesire din tara, aceasta dorinta de-a impartasi cu altii una dintre pasiunile mele… a mai scazut. Oricum, e greu sa-i descrii cuiva placerea de-a aluneca la vale prin zapada, cu picioarele legate de o scandura care are niste margini metalice ascutite. E foarte usor sa fii considerat unul caruia-i lipseste o doaga. Ce om normal ar vrea sa faca asta, nu? 🙂

Eh, dupa ce o sa scriu povestioara mea, probabil ca o sa fie clar ca-s tampit. Dar macar o sa ma simt mai bine dupa ce le povestesc si altora “norocul” meu 🙂

In 2009 castigam ceva mai bine ca in ziua de azi. Pe parcursul verii am strans niste bani. Cand iarna a venit, m-am tot chinuit sa gasesc oameni cu care sa planific o iesire de 1 saptamana undeva prin Alpi. Stiu, “Romania nu-ti mai ajunge?”. Daca ai schia – ai intelege de ce am avut dorinte din astea “mic-burgheze”. Cu chiu, cu vai, am gasit 2 oameni cu care am stabilit statiunea din Alpi unde sa mergem (din Italia, in Dolomiti). Am gasit o locatie unde pretul si conditiile de cazare ne conveneau tuturor (e foarte greu sa impaci 4 persoane, credeti-ma). Am platit avansul si am inceput sa asteptam luna martie, ca sa plecam.

Doar ca m-a gadilat pe mine pasiunea prin februarie si l-am intrebat pe un amic daca pleaca si el pe undeva “afara” sezonul ala. Mi-a raspuns ca da, in Ischgl, Austria. Cand l-am intrebat (mai mult in gluma) daca are un loc in plus si pentru mine, mi-a zis ca da. De aici au inceput problemele. Dupa niste calcule, aveam suficienti bani ca sa-mi ajunga pentru 2 iesiri in Alpi, dar prietena mea n-avea atata banet. Eu n-aveam de unde s-o imprumut, ea oricum nu vroia sa se imprumute (de la mine sau de la altcineva). Ghinionul 0.

Deci trebuia sa plec singur intr-un grup de 6 necunoscuti si un amic. Evident ca ei nu-i convenea deloc situatia asta. Nici mie nu-mi convenea, dar dorinta de-a ma da cu placa 12 zile in Alpi in acelasi sezon era prea puternica. Dupa niste discutii mai aprinse, mi-a zis ca pot pleca singur si ca e “ok” cu decizia mea. Nimic nu putea fi mai departe de adevar, dar ce mai conta asta pentru mine? Urma sa-mi indeplinesc o dorinta arzatoare.

Eh, vine si ziua plecarii. Ceilalti oameni din grup (pe care tot nu-i cunoscusem) au votat si au hotarat ca trebuie sa plecam noaptea din Bucuresti, ca sa “avem drumurile mai goale”. Cu toate ca eu am obiectat (trebuia sa ajungem sa ne cazam peste 2 zile, n-avea nici un sens sa mergem noaptea 11-14 ore pana la Viena ca sa dormim apoi jumatate de zi, pe motiv de oboseala si lipsa de somn – mai bine plecam mai pe lumina si ajungem acolo noaptea si apoi dormim), hotararea s-a luat “democratic”. Cand am plecat, m-au invartit dintr-o masina in alta (plecam cu 2 masini). Cand am transferat echipamentul dintr-o parte intr-alta, unul dintre noii mei “tovarasi” a insistat sa-mi pun legaturile pe placa, pentru a fi siguri ca n-o sa zboare de pe masina. Orice argumente am adus eu n-au fost suficiente. Eu imi tineam placa “goala” si bootii bagati in legaturi (stranse). Mai iesisem de 2 ori din tara (cu masina) in felul asta si n-am avut vreo problema. Am scos bootii din legaturi, am strans legaturile pe placa, am pus placa pe masina, bagajul in portbagaj si hai sa plecam. Eu am crezut ca bootii mei ii va pune unul dintre ceilalti in portbagaj, dar m-am inselat. Asa au ramas bootii in parcarea cladirii de unde am plecat. Primul ghinion.

Pe autostrada, pe undeva pe drumul spre Pitesti, la ora 3 noaptea, la 130 km/h, soferul nimereste o ditamai groapa. Am avut noroc ca nu era gheata pe drum, altfel acum eram mort. Asa, am facut “doar” o pana la o roata. Al doilea ghinion. Roata pe care 7 tineri n-au fost in stare s-o desfaca de pe ax – pentru ca suruburile fusesera prinse “cu ura” la service. Nu se desfaceau de nici o culoare. Dupa 1 ora si ceva de chin, parlamentari, certuri si chin din nou, am gasit solutia: am cautat un numar de platforma de tractare care lucra 24/24 si i-am chemat sa ne ia. Pe la 5 a ajuns la noi, pe la 5:30 eram intr-un service de la intrarea in Pitesti. Roata buclucasa a fost desprinsa de pe ax doar dupa ce “baietii” de la service-ul asta au sudat scula cu care desfaceau suruburile de surub si au batut-o cu barosul. Dupa o ora si ceva plecam din service cu o roata SH in locul rotii vechi si cu urari de noroc. La 7 si un pic ieseam din Pitesti. Nimeni n-a vrut sa se intoarca sa-mi ia bootii din Bucuresti (evident). Prietena mea s-a dus si i-a luat de unde ramasesera, dar n-a vrut sa vina pana la Pitesti sa mi-i aduca (pe buna dreptate).

La hostel in Viena am ajuns pe la 18:00. A doua zi am ajuns cu bine in Kappl, langa Ischgl. Acolo am avut niste mici discutii cu gazda, deoarece desteptul care facuse rezervarea prin Interchalet nu a citit toate conditiile de pe site. Trebuia platita o garantie de 150 euro la sosire, plus o taxa de 40 de euro de curatenie. Plus ca ei vroiau specific o cabana unde sa se poata fuma – si asta era exact inversul. Pe mine nu ma afecta prea mult asta, nu-s fumator, doar ca a trebuit sa fac pe translatorul, deoarece gazda habar-n-avea engleza iar din grup doar unul mai stia ceva germana, dar nu era prea vorbaret. Da-i si explica-le “tovarasilor” tai ca trebuie sa plateasca o suma, apoi gazdei ca “ei nu stiau de aceasta suma”, apoi negociaza posibilitatea de-a fuma (desi personal te enerveaza la culmea fumatorii indoor) samd.

A 3-a zi am plecat sa ne inchiriem echipament (eu doar booti, alti 3 echipament complet). La gondola, in Ischgl, am ajuns pe la 9:45. Coada era de vreo 30 de minute. Pe partie am ajuns abia pe la 10:45. Cam tarziu, tinand cont de faptul ca ne trezisem pe la 7:00. Dar a meritat – muntii sunt foarte frumosi si partiile foarte multe. La jumatatea zilei (pe la 1:30), cand ma gandeam deja unde sa luam primul pranz, la o tura banala, am iesit un pic in off-piste. Zapada nu era prea dificila, dar era inselatoare: topita – inghetata – retopita – reinghetata (nu mai ninsese de vreo saptamana). La o intoarcere un pic neatenta, un hop m-a aruncat pe spate. M-am rostogolit in asa fel incat am ajuns cu fata la vale (pornisem cazatura cu fata la deal). M-am oprit intr-o pozitie foarte nenaturala pentru picioarele mele, in care genunchiul stang era fortat flexat la maxim, pe undeva pe langa barbia mea si genunchiul drept era mult mai jos si mai relaxat. Pe moment am crezut ca am patit ceva la coloana, deoarece durerea a fost incredibil de puternica undeva in zona lombara si am auzit si un pocnet puternic. Ghinionul 3. Dupa ce am stat cam 5 minute (stiam ca nu trebuie sa te misti niciodata brusc la un accident), am reusit cu chiu cu vai sa ma ridic. Am ajuns apoi la baza telescaunului cu greutate, doar ca incepuse sa ma doara genunchiul stang puternic. Durerea lombara s-a calmat putin, dar cea de la genunchi tot crestea in intensitate. Am luat o pauza, am mancat ceva, m-am spalat pe fata, m-am dus la salvamont – unde m-au dat cu o crema antiinflamatoare care avea si un sedativ, ceva, deoarece dupa ce am pus mana pe genunchi si am inceput sa ma masez, mi-a amortit mana (pana am spalat-o a ramas amorteala). M-a luat si o durere de cap puternica, pentru care am luat un antinevralgic (dar nu m-a lasat tot restul zilei). Cu tot efectul antiinflamator/antialgic al cremei (si al antinevralgicului), durerea de la genunchi crestea in intensitate. Am mai incercat 2 ture usurele (crispat de durere si frica sa nu cad din nou si sa-mi rup ligamentele), apoi am coborat in statiune. Asta a fost finalul alunecatului la vale pentru mine pentru acea saptamana.

Am tot vorbit in tara, unde prietena mea a discutat cu un doctor si mi-a transmis ca cel mai probabil am suferit o entorsa. Sfatul medicului ar fi sa exclud orice activitate sportiva si sa ma relaxez pe cat posibil. Daca se poate, sa-mi fac un IRM sau un CT. Plus gheata si o crema cu antiinflamator aplicate pe picior. Prima noapte abia am dormit de durere.

A doua zi i-am dat skipassul meu amicului si l-am rugat sa incerce sa recupereze banii pe el de la casierie sau sa-l vanda (in pierdere) vreunui turist. N-a reusit nimic, iar apoi l-a folosit pe parcursul zilei (in locul skipassului lui, pe care-l pusese prin alt buzunar din geaca). A doua zi m-am ridicat eu din pat si m-am dus sa returnez bootii (cei de la inchirieri au fost foarte intelegatori si mi-au returnat o parte din bani). La casa de skipass n-am avut noroc. Orice i-am zis, casierita sustinea 1 si buna “trebuie bilet de la doctor ca sa va returnez banii”. I-am tot explicat ca o consultatie costa bani, deci o sa primesc o suma mult mai mica inapoi (daca scad si consultatia). Ea nimic. I-am aratat flyerul statiunii, in care scria ca in caz de accident pe partii, contravaloarea skipassului se poate returna pe baza unui bilet de la salvamontul local. Ea nimic. Am cerut sa vorbesc cu vreun superior – mi-a raspuns ca nu e azi la munca si ca oricum mi-ar zice acelasi lucru ca ea (pe buna dreptate). Ultima speranta – m-am dus sa vorbesc cu cei de la salvamont. Atata doar ca salvamontul n-avea si vreun birou in statiune, a trebuit sa urc cu gondola pana la 2200 m. Cu toate ca am vorbit chiar cu seful salvamontului din Ischgl, care a fost foarte intelegator, mi-a zis ca nu ma poate ajuta cu nimic, trebuie sa vb. cu un doctor. Am coborat, am intrat la prima clinica (pozitionata strategic fix langa partie), unde am platit 45 de euro pentru a fi vazut de un doctor tinerel, care mi-a ascultat povestea, mi-a palpat genunchiul, s-a oferit sa-mi faca o radiografie (total inutila la entorse de genunchi) si mi-a semnat un bilet de scutire de efort fizic. Cu asta m-am dus la casierie, unde am aflat ca nu-mi vor fi returnati decat banii pentru ultimele 3 zile ramase pe skipass, deoarece fusese folosit ieri (de amic) si azi (de mine, cand am urcat sa vb. cu salvamontistii). Uite asa am primit (din 245 euro) doar 105 euro (au pastrat si ei o taxa de “dosar”). Scazand si consultatia – am ramas cu 60 euro. Practic, am cheltuit 185 euro pentru mai putin de 1 zi de dat la vale.  Ghinionul 4.

Cu greu au trecut si restul zilelor, in care ceilalti mergeau pe munte si eu stateam ca invalidul in casa. Gazdele au fost foarte ok, mi-au tot dat cuburi de gheata ca sa imi pun pe picior, s-au interesat de sanatatea mea in fiecare zi. Drept “multumire”, ceilalti din grup au fumat in bucatarie (in ciuda protestelor mele si desi pana si gazda fuma afara din casa) si si-au pus la uscat hainele pe calorifere (2 lucruri despre care gazda spusese clar ca sunt interzise). Drept urmare, unul dintre calorifere s-a murdarit (hainele de schi/snowboard au vopseluri in ele care ies foarte usor la caldura si nu se pot curata). Dupa multe negocieri (pe care tot eu a trebuit sa le port, nu desteptul care a facut tampenia) am reusit sa conving gazda sa nu ne penalizeze decat cu vreo 25 de euro (initial vroia vreo 100, pentru ca a simtit si mirosul de fum de tigara). Ca sa ma “bucur” si mai mult ca am venit cu niste romani “pe cinste” in Austria, unul dintre ceilalti si-a inchiriat un snowboard intr-una din zile, a platit si asigurarea pentru furt – apoi a declarat snowboardul drept “furat” si a plecat cu el acasa. Austriecilor nu li s-a parut dubios (din pacate), statiunea e populata de multi tineri care se imbata pe partii si apoi pleaca spre hotel cu placa altuia sau isi uita placa mai stiu eu pe unde. Stiu ca sunt niste lucruri pe care majoritatea romanilor le ignora, dar care pe mine m-au enervat – pentru simplul motiv ca nu ma asociez cu hoti sau cu dobitoci. Ca mica paranteza – in afara de amicul meu si inca unul din grup, toti ceilalti o duceau chiar bine cu banii, erau copii de bani-gata, “bine-educati”. Aparent furtul si nesimtirea intra la capitolul “educatie”.

Cu si mai mare greutate am ajuns inapoi in Romania (drumul a fost foarte lung, deoarece am dat peste ambuteiaje provocate de caderi masive de zapada fix intr-o sambata, cand majoritatea turistilor pleaca din statiuni). Acolo am vorbit cu medicul de familie, care mi-a zis sa fac repaos total de la activitati sportive pentru cel putin o luna, apoi sa vedem cum evolueaza situatia. Deci a doua iesire din tara a picat. Am pierdut banii de avans pentru cazare (100 euro). Ghinioanele 5 si 6. Cei 2 cu care trebuia sa mergem au fost foarte intelegatori si nu m-au pus sa platesc eu tot avansul (200 euro). Macar atat noroc am avut.

Ca ultima urmare, mi-a venit si o factura la telefon de aprox. 200 lei pe luna aia. Asta nici macar nu mai e ghinion – e doar taxa pe prostie.

Dupa accidentul asta am ramas cu o frica de orice chestie care-mi pune presiune pe genunchiul stang. Cateva luni bune am avut dureri (mai ales daca stateam cu picioarele nemiscate mai mult de 30 de minute). Abia pe la mijlocul iernii urmatoare am putut sa ma dau cu snowboardul cam ca inainte de accident. Genunchiul nu e 100% in regula nici acum, in anumite pozitii nu mai pot sta fara a simti durere.

Cu toate astea, dragostea mea de snowboard a ramas vie – doar ca sunt mult mai precaut acum… Si mult mai atent la cei cu care merg la munte.

Doua nelamuriri

  1. Nu ai voie sa-ti faci (chiar si contra cost) radiografie de capul tau. Am sunat la 3 mari operatori privati de sanatate si peste tot am primit acelasi raspuns “numai cu bilet de trimitere de la medicul specialist sau medicul de familie“. De ce? “Exista riscul iradierii” / “Exista teoretic un risc al iradierii” / “Stiti, teoretic este vorba de iradiere“. A fost amuzant sa primesc 3 raspunsuri de ignorant la o intrebare simpla (o radiografie se obtine intotdeauna prin iradierea unui obiect cu radiatii X – adica nu “exista riscul” ci esti intotdeauna iradiat). Raspunsul a ramas oricum incomplet.

Aparent, cineva a hotarat ca prea multi romani isi fac radiografii de capul lor si ca trebuie sa limiteze acest lucru – asta era opinia medicului meu de familie. Asta sau clinicile private se tem de vreun proces?

  1. Nu gasesc nicaieri o informatie clara despre recoltarea exsudatului faringian DUPA tratamentul cu antibiotice.

Teoria spune ca trebuie efectuat la o anumita perioada dupa terminarea tratamentului – pentru a se verifica bacteriile patogene din zona faringelui. E evident faptul ca rezultatul ar fi viciat daca s-ar face in timpul tratamentului. E evident ca antibioticele au efect o anumita perioada asupra bacteriilor din corp. Problema este: cat trebuie sa astepti pana bacteriile care nu au fost distruse/carora nu le-a fost inhibata multiplicarea cu antibiotice devin din nou patogene (si poti face un exsudat faringian)?

Medicul meu de familie mi-a zis 72 h. Pe site-ul celor de la Regina Maria scrie 5 zile de la terminarea tratamentului. Niste angajate de la o clinica mai mica de cartier sustineau ca trebuie sa astept 7 zile (o valoare gasita si prin alte parti). Am gasit si o valoare de 10 zile.

In manualul meu de Nursing nu am gasit referinte la o perioada. In alte manuale de nursing n-am gasit nici o informatie.

E enervant cand nu gasesc un raspuns cu valoare de “lege” ci multe raspunsuri diferite.

De ce merge pacientul roman la doctor foarte tarziu?

O parte din materiile din anul 2 sunt de fapt specialitati medicale: Pneumologie, Cardiologie, Ortopedie, ORL, Chirurgie. Profesorii nostri sunt de fapt doctori (rezidenti sau specialisti).

O fraza des intalnita la cursuri a fost “pacientul roman vine la doctor cand e cu un picior in groapa” sau “cand il doare foarte rau” sau “cand abia mai poate merge” samd. Anumite lucruri imi par chiar incredibile. Pacienti cu sangerari rectale combinate cu diaree/constipatie care vin la un consult la peste 1 luna dupa instalarea primelor simptome. Pacienti cu acumulari foarte mari de lichid in abdomen care nu s-au speriat de ditamai umflatura care le-a crescut in cateva zile/saptamani (am vazut si eu in practica la chirurgie o pacienta careia i-au aspirat 2 L de sange si alte lichide dintr-un abdomen imens). Pacienti cu apendicele inflamat care au preferat (in timp ce inflamatia crestea si starea de sanatate se inrautatea) sa repete de cateva ori tratamentul antibiotic prescris in prima instanta – in loc sa se duca la doctor dupa ce au terminat prima runda de tratament si simptomele nu s-au imbunatatit. Instinctul de supravietuire nu prea functioneaza cum trebuie, aparent.

 

Pe de alta parte, e greu sa-i judec pe altii cand stiu ca nici eu nu-s mai breaz. Chiar daca am avut niste cazaturi mai serioase la snowboard in ultimii 7 ani, prima m-am dus la un ortoped abia anul trecut – si acolo am ajuns mai degraba pentru ca facusem tendinita, nu ca sa ma plang de durerile de spate de care sufeream (intermitent) de multi ani. Desi am primit 2 bilete de trimitere pentru fizio/kinetoterapie pe parcursul anului asta, de fiecare data durerea s-a mai atenuat/calmat dupa cateva zile de la vizitele la medicul de familie. Deci am judecat (gresit) ca pot sa las tratamentul pe mai incolo. Pur si simplu nu vedeam cum as putea sa ajung si la munca si la scoala si la kinetoterapie. Abia cand durerea a devenit extrem de sacaitoare am gasit o solutie de compromis. Doar ca daca incepeam tratamentul mai din vara/primavara, poate mi-as fi revenit pana acum si nu ar fi trebuit sa fac asta iarna. Dificultatea de-a ajunge in 3 locuri in aceeasi zi ar fi fost aceeasi – doar ca vara toata experienta e mai usoara (nu iesi in frig, nu te trezesti pe bezna, nu mergi prin ploaie/zapada, sansele sa te mai lupti (sau sa contractezi) si cu o viroza sunt mai mici etc.).

La exemple de genul asta mi-as putea incadra si rude/colegi/prieteni – oameni inteligenti altfel, care aleg sa se trateze singuri atunci cand fac o infectie respiratorie – ajung cumva la un farmacist care le vinde antibiotice fara reteta si gata. Doar pentru ca majoritatea se vindeca (mai devreme sau mai tarziu) asta nu schimba cu nimic riscurile la care se expun (pe termen scurt sau lung) prin automedicatie. De ce fac asta? “Decat sa ma duc la un doctor, sa-mi fac un exudat faringian sau un examen de sputa si apoi sa mai astept cateva zile pana sa ma duc din nou la doctor cu rezultatul, mai bine iau direct antibiotic“. Sau “nu am timp sa ajung la doctor” sau “stiu eu ca ma fac bine doar cu antibiotic” samd.

Ce e adevarat e ca daca faci totul 100% corect (mergi la un doctor, astepti acolo, apoi sa te duci a doua zi la prelevarea de mostre pentru analize, apoi astepti rezultatul, apoi te duci din nou la doctor) totul dureaza destul de mult. Timp in care (de exemplu, la o infectie respiratorie) suporti febra, dificultati de respiratie, tuse, dureri samd. Asa-i ca e mai simplu sa te duci pana la farmacia de la colt si sa-ti iei un medicament (dupa ureche sau nu)?

Mai exista si cazul in care intrebi mai multi doctori. Primesti o opinie (cu sau fara tratament) de la un doctor. Apoi te duci la medicul de familie, care-ti da la randul lui o opinie + tratament. Apoi poate simptomele se inrautatesc – si mergi la alt doctor, care-ti spune altceva… Daca ti se intampla asta de cateva ori, oricat de mare incredere ai avea in medicina, parca-ti vine sa nu te mai duci la nici un doctor, niciodata. O hotarare care poate fi foarte periculoasa pe termen lung. Plus ca toate aceste consultatii de regula costa bani. Analizele costa si ele (foarte putine sunt decontate de CNAS).

Deci problemele identificate de mine ar fi: dificultatile pacientului de a-si prioritiza timpul, accesul perceput drept dificil la consultatia medicala de specialitate, costul destul de mare pentru anumite analize si proceduri de diagnostic

La asta se mai adauga si o anume dificultate de comunicare pacient-medic. Unii pacienti cred ca sunt ignorati de medici (pe banii lor) si unii medici considera ca pacientii sunt prea prosti ca sa merite sa le acorde prea multa atentie (desi sunt platiti pentru aceasta atentie). Un exemplu ar fi si articolul tendetios de aici. E interesant faptul ca autorul ajunge la concluzia ca daca anumiti doctori nu i-au acordat suficienta (in opinia lui) atentie la un consult (sau mai multe), atunci automat poate sa-i bage pe toti doctorii in aceeasi oala si sa-i fiarba la foc domol.

 

Partea proasta e ca nu vad o solutie pentru aceasta situatie. Poate si din cauza felului asta defectuos de-a vedea lucrurile, romanii traitori la oras au ajuns mari clienti ai farmaciilor (desi numarul farmaciilor nu pare atat de mare – 6000).

La scoala ne tot invata de faptul ca asistentii medicali trebuie sa ajute la educarea populatiei in materie de sanatate. Cand eu nu sunt in stare sa iau deciziile corecte (pe termen lung) pentru sanatatea mea – cum as putea sa il ajut pe un Gigel sa faca asta? Vorbim despre un Gigel (roman mediu) care e stresat, n-are bani, n-are timp, n-are chef, n-are incredere, n-are….

Viata de intern

Am citit un articol foarte interesant despre viata de intern in Anglia.  Spicuiesc:

I’m a designer, and it’s not the easiest industry to get into, so at 22 I agreed to a six-month unpaid internship at a central London advertising agency. I was hoping to gain some experience, and they told me if I finished the internship and they felt I was a fit, they would keep me on and start paying me.

I arrived on my first day hoping to show them what a promising and indispensable young designer I was.

For the first two months I made tea, I brought people their dry-cleaning, I bought lunch for the office from a nearby sandwich place,  and sometimes I emptied the bins. From there, I graduated to admin tasks such as stuffing envelopes, sticking stamps on and posting them, giving out mail, making more tea. In my mind, it was all worth it for the chance of a job.

Five and a half months into the internship, I arrived at the office and found a few smartly dressed people in the foyer, about my age. As I was the still-cheerful office lackey, I brought them some water and asked what they were here for, thinking I might have to set up a meeting room. That’s when I found out they were here to interview – for my internship.

That’s when it hit me. My own internship was over. There was no chance of a job, and I had never been given any design work to do. They never even intended to let me know one way or the other. They let me serve water to the next wave of interns, all here on the same fake promise of a job as me. I felt stupid, sweaty and embarrassed. At the end of the day, they called me into the office and said, “So, it’s over then. Cheers.”

Mi s-au parut demne de atentie 2 lucruri:

obiceiul de-a folosi (pentru diverse “munci”) studenti/absolventi pentru o perioada de timp fara sa-i platesti va muri foarte greu. Nu conteaza cate legi se vor crea pentru a-i proteja, se vor gasi intotdeauna oameni dispusi sa munceasca fara a fi platiti “pentru a castiga experienta” si oameni dispusi sa-i puna sa faca ceva (atata timp cat nu cer bani).

viata de incepator intr-o agentie de publicitate nu e foarte diferita in Bucuresti fata de Londra. Daca e sa judec dupa prima mea luna de “muncit” intr-o agentie de publicitate (la 20 de ani proaspat impliniti), “faceam” (daca mi se permite sa folosesc acest verb) cam la fel de multa publicitate ca alti tineri in situatia mea. Singura diferenta e ca la noi salariile erau suficient de mici incat sa-si “permita” primul meu patron sa ma “angajeze” dupa 1 luna si un pic – pentru ca ma platea cu salariul minim pe economie (atunci – 3 milioane de lei). Din fericire, cu toate ca eram pus sa fac toate tampeniile din lume, am reusit sa si invat cate ceva. Dupa ce a inceput sa-mi mareasca incet-incet salariul (cand am inceput sa fiu cu adevarat util) am fost mai multumit.

Aveam niste cunoscuti care lucrau la Ogilvy Romania. Imi povesteau ca, in anumite momente ale anului, exista intre 4 si 10 interni care lucreaza prin firma. Evident ca nu-s platiti. Nu au un program fix (dar se asteapta sa fie prezenti la firma 3-4 ore pe zi) si in general nu li se da sa faca mai nimic serios. Cu toate acestea, e bataie pe locurile astea de internship la ei. Desi competitia pentru internship era numita “corecta”, se plangeau ca ajungeau la ei ca interni si niste tampiti care habar-n-aveau sa scrie corect in limba romana. Irelevant – sunt in momentul asta angajati oameni acolo care habar-n-au sa scrie corect in limba romana. Deci nu asta e argumentul pentru a plati sau nu un intern.

Am 2 colege la munca, ale caror colegi de facultate se dadeau peste cap ca sa ajunga la un internship intr-o agentie mare. Ele regretau ca n-au reusit la randul lor asta. Era visul oricarui student care-si dorea sa lucreze in Advertising. Nu conta faptul ca erau pusi sa munceasca (nu stau chiar ca momaile intr-un birou toata ziua) dar nu erau platiti, nu conta faptul ca nu invatau asa de multe lucruri, nu conta faptul ca in firmele mari foarte rar se angajeaza cate un intern. Era prea mare speranta ca vor “castiga experienta” sau ca (Sfantul Graal) ar primi o oferta de job la sfarsitul internshipului.

La clientul nostru principal (un mare retailer) se perinda internii in fiecare an. Stau cate 1-2-3 luni si sunt pusi sa sorteze corespondenta, sa faca niste calcule in exceluri si sa pregateasca diferite prezentari. Daca au noroc. Altii plimba hartii prin sediu, aduc senvisuri sau stau pe facebook… Joburi oricum nu prea li se ofera dupa asta. Merita, nu merita?

Realitatea e nuantata, evident.

Pe de o parte, nu stiu cati oameni sunt dispusi sa angajeze pe cineva care vine cu un CV cu 0 experienta. Nu stiu cat de multi sunt dispusi sa plateasca pe cineva care poate chiar nu stie sa faca mai nimic util. Multi pur si simplu nu inteleg de ce ar trebui sa-l plateasca pe acesta ca sa invete suficiente lucruri astfel incat sa devina util.

Pentru aceasta categorie de oameni am un singur raspuns: daca omul ala munceste – trebuie platit. Nu munceste, nu-l angajezi, lucrezi cu oamenii pe care-i ai. In discutiile mele cu fosti patroni, cu oameni care se ocupa cu angajari (la interviuri si nu numai) am intalnit des o lema: “domne’, eu am muncit x luni pe nimic atunci cand eram de varsta lor, eu am facut si-am dres pentru a ajunge unde sunt azi“. Nu-mi pasa. E irelevant! Acum 23 de ani nu exista decat 1 singur angajator – Statul. Ce relevanta are asta pentru un job din ziua de azi? Nici una. Totul costa in ziua de azi. Nu forta un om sa munceasca pe gratis pentru tine (adica nu-l exploata) doar pentru ca e disperat sa isi gaseasca un loc de munca. Nu iti permiti/nu ai nevoie de un intern platit – nu-l lua.

Pe de alta parte – exista nenumarati tineri care chiar vor cu orice pret sa stranga ceva experienta. Problema vine si de la faptul ca daca majoritatea accepta sa munceasca pe gratis, obiceiul de nu plati internii a devenit regula. Deci totul incepe si de la o “dilema a prizonierului”. Daca toata lumea n-ar accepta sa munceasca neplatit, poate internii ar incepe sa fie platiti (cu bani putini, probabil). Dar daca putini sunt dispusi sa faca asta fara a fi platiti si cred ca vor castiga experienta din acest proces, totul se duce de rapa.

In opinia mea, asta creeaza un lant al slabiciunilor. In facultate esti dispus sa fii intern pe gratis, apoi esti dispus sa iti iei un job in care sa fii platit cu minimul pe economie, apoi esti dispus sa muncesti la urmatorul tau job pentru un salariu doar cu un pic mai mare si tot asa. Iar la 30-35 de ani vei ajunge sa-ti dai seama ca de fapt muncesti de 10-15 ani si toti banii pe care-i castigi abia-ti ajung ca sa iti platesti chiria, utilitatile, mancarea si POATE o vacanta-doua de 5 zile pe an. Cand vei ajunge in situatia de a intervieva pe cineva, o sa-i arunci in fata argumentul suprem “eu am muncit pe bani putini la inceputul carierei mele“. Cu asta o sa-i inchizi gura nesimtitului care indrazneste sa ceara prea multi bani. Dar nu va schimba cu nimic in bine situatia ta sau a lui, nu?

Acuma nu zic ca toate relele de pe piata muncii din Romania incep de la perioada in care esti intern neplatit. Doar opinam ca acest obicei creeaza o mentalitate de care cu greu scapi in viata.

P.S.1 Nici n-o sa mentionez tinerii care n-au nici o cunostinta si vor marea cu sarea. E foarte usor sa te feresti de lenesi. “Tinerii din ziua de azi nu stiu nimic dar vor salarii imense” e doar o scuza ieftina.

P.S.2 Cel mai tare este faptul ca, daca stau si ma gandesc, in momentul de fata ma gasesc fix in situatia pe care o infierez mai sus. In momentul asta eu platesc scoala, care la randul ei plateste spitalele care-mi permit accesul pe sectiile lor. Acolo trebuie sa deschid ochii mari si sa fac pe dracu’n patru ca sa demonstrez ca-s baiat destept, ceea ce ar insemna ca pot avea incredere in mine – adica m-ar lasa sa ating pacientii. Doar asa castig “experienta”.

Ce e cel mai tare e ca in Romania scolile postliceale sanitare si universitatile de Asistenti Medicali gem de studenti. Asta desi salariile de inceput in bransa sunt extrem de mici (si apoi evolueaza doar la nivel de “mai putin mici”). In alte tari (Anglia, Germania, Elvetia, Austria), desi statul ofera o bursa lunara (nu foarte mare, e adevarat) pe parcursul celor 3 ani de studii pentru a deveni Asistent medical – tot au dificultati in a-si gasi suficienti elevi dispusi sa invete aceasta meserie.

Ori au romanii o inclinatie puternica pentru aceasta meserie, ori habar-n-au sau nu le pasa de ce-i asteapta dupa ce termina scoala ori prea multi oameni cred ca meseria e atat de usor de invatat incat e singura pe care ar putea s-o faca.

Statiunile de schi din Austria isi fac reclama in Bucuresti. Ale noastre nu fac nimic.

De aproape o luna, in statia de metrou Piata Victoriei (un loc pe unde trec extrem de multi angajati tineri din multinationale – cu venituri maricele pentru Romania) a aparut o mare reclama pentru Sölden, una dintre cele mai mari statiuni de schi ale Austriei (daca judecam dupa numarul de innoptari). Cine i-a consiliat pentru alegerea locatiei a facut-o destul de bine.

Toata iarna trecuta a stat un panou mare cu o reclama la Zell-am-See / Kaprun pe Calea Victoriei, imediat dupa intersectia cu Bvd. Dacia. Poate nu cel mai vizibil loc, dar oricum se adresau unor potentiali clienti cu venituri mai mari decat media (zona nu este prea frecventata de pietoni, deci se adresau in special soferilor cu treaba prin Centru).

De ce mi se pare interesant acest lucru? Pentru ca:

  • in primul rand, nu avem foarte multi schiori/snowboarderi in Romania. Nu suntem o natiune de sportivi prin definitie, sporturile de iarna nu au o vasta traditie in tara noastra si nu avem venituri mari. Publicul tinta pentru aceste campanii publicitare este foarte redus. Daca ar fi sa estimez, as zice ca ar fi maxim cateva zeci de mii de bucuresteni care sunt schiori/snowboarderi. Cu toate acestea, 2 asociatii care promoveaza turismul in 2 zone diferite din Austria considera ca merita sa investeasca o suma de bani (mica, mare, cum o fi) pentru a se promova in Bucuresti.
  • statiunile cu pricina nu o duc deloc rau dpdv al numarului de turisti. Nu se plang de o scadere a acestora, ba chiar au valori record (surse: aici si aici – in germana). Sölden se lauda cu 2,64 mln de innoptari in ultimul sezon de iarna iar Zell-am-See-Kaprun cu 2,2 mln de innoptari in tot sezonul 2011-2012. Adica succesul pentru ei nu inseamna sa stea si sa astepte turistii sa le “cada in poala”. Isi diversifica pe cat posibil clientela si se promoveaza pe unde se poate.

  • nu exista strategii de marketing la nivel de statiune/zona turistica in Romania. Nu exista promovare (clasica sau nu) pentru nici o statiune de schi din Romania. Foarte putine statiuni au site-uri web actualizate, cu informatii utile pentru turisti. Pagini de facebook updatate des pentru a fideliza clientii si a atrage altii noi NU exista. Cate un proprietar de hotel ratacit sau cate un localnic mai pasionat se mai intampla sa faca niste pagini cu cateva imagini din statiunea lor. Dar rar o sa vezi asa ceva la nivel organizat – cu angajati, strategii de durata samd.

  • dupa 7 ani de snowboarding stiu foarte bine lista de probleme din statiunile noastre montane. Cu toate acestea, exista niste avantaje clare pentru niste statiuni aflate la 150 km de tine fata de niste statiuni aflate la 1500 km distanta. Ei bine, nu se gaseste nici o minte “luminata” care sa gaseasca o strategie de dezvoltare a turismului de iarna macar intr-o singura statiune. Nu e vorba de a reinventa roata. Nici macar nu trebuie sa minti ca sa pacalesti turistii. O analiza SWOT iti poate face si un amarat de student mai deschis la minte. Ca sa o interpretezi nu trebuie sa fii chiar geniu. Dar e prea complicat sa gandesti, mai bine te plangi ca nu stii de ce nu vin turisti straini (si nu numai) in coltul tau inapoiat de lume. Sau vii cu tampenii de genul “au traditie turistica mai mare… noi mai avem de invatat

  • sumele de bani “investite” intre 2010-2012 in “amenajarea” unor partii de schi existente, instalatii de transport pe cablu, infrastructura adiacenta samd sunt imense. Problema e ca din toata puzderia de proiecte, doar modernizarea statiunii Poiana Brasov a fost dusa pana la capat. Restul proiectelor au strans sume impresionante, dar n-au rezultat in mai nimic palpabil. O gramada de proiecte controversate, inutile, care ajuta de fapt evaziunea sau blocate in certuri intre hoti. Si daca toate ar fi fost terminate pana acum, fara promovare ar fi fost tot inutile.

Oricum, toata discutia asta e degeaba. Avem parte de guverne care au stiut doar doua lucruri: ori sa aprobe orice cheltuieli (umflate), oriunde, cu orice pret (guvernele Boc), ori sa taie toate cheltuielile posibile de peste tot de unde nu mai pot fura ei nimic (guvernul actual). Dar nu s-a gandit nici un prostalau ca daca nu sunt terminate lucrarile toti banii platiti deja au fost practic irositi, apoi ca preturile cerute turistilor trebuiesc corelate cu veniturile medii ale romanilor si cu calitatea serviciilor oferite si nu in ultimul rand – ca trebuie sa ai si promovare eficienta (de un fel sau altul) daca vrei sa ai turisti.

Numai eu dau peste farmacisti responsabili?

Tatal meu a avut o febra constanta de aproximativ 38 de grade cam toata vara . Ultima data l-am internat in spital in august. Dupa 2 saptamani de tratament, l-au externat, explicandu-ne ca nu se mai pot face prea multe lucruri pentru el. Cu sfatul ca de acum incolo pur si simplu sa-i monitorizam starea si sa-i dam antipiretice (in ordine: algocalmin, paracetamol sau un AINS standard) cand face febra peste 38 de grade si analgezice (incepand cu algocalmin, apoi analgezice opiacee), pe masura durerile vor creste in intensitate.

Avea ficatul largit si icter – paracetamolul nu era chiar recomandat in conditiile astea. Se plangea de un slab reflux acid si avea istoric de hiperaciditate stomacala, AINS-urile normale nu prea erau indicate. Ramanea algocalminul. Evident ca nu ne-au dat la externare nici o reteta pentru algocalmin – si nimeni nu s-a gandit sa ceara una.

Dupa cateva zile, a facut din nou febra. A trebuit sa ma duc pe la vreo 6 farmacii din zona unde locuiau ai mei pana sa gasesc o farmacista dispusa sa-mi vanda algocalmin. Nu conta faptul ca le explicam pentru ce-mi trebuie si de ce, nu conta ca le explicam ca inteleg riscurile asociate (1 data am si inceput sa explic ca anumiti doctori considera ca studiile despre riscul de agranulocitoza asociat cu algocalminul nu sunt deloc concludente), nu conta explicatia “daca ar fi internat in spital intr-o sectie de oncologie tot asta ar primi”. Nu si nu, nimeni nu vroia sa-mi vanda medicamentul fara prescriptie. Pana la urma s-a indurat o farmacista de mine si mi-a vandut 1 pachet. Peste 2 saptamani (cand s-a terminat) a trebuit sa refac asta – iar n-am gasit pe nimeni dispus sa-mi vanda o amarata de cutie de algocalmin. Evident ca m-am injurat in gand pentru ca nu m-am gandit sa cumpar 2 cutii – sau pentru ca nu m-am gandit sa cer o reteta de la vreun doctor sau o sa cumpar o cutie de la farmacia spitalului unde faceam voluntariat. De, mintea romanului cea de pe urma…

Oricum ar fi, e un pic bizar sa vad atat de multi farmacisti care respecta litera legii in totalitate pentru un medicament cu efecte secundare relativ putine si mai degraba exagerate dar sa vad atat de des antibiotice vandute fara reteta fara nici o problema.

Saptamanile trecute am invatat despre endocardita la scoala. O inflamatie a unei parti a endocardului, pornita de la o leziune prototipica – o vegetatie (formata din fibrina, trombocite, microorganisme, si cateva celule inflamatoare). Cam asa arata o sectiune printr-o inima cu niste valve cu vegetatii: Haemophilus_parainfluenzae Endocarditis

Printre principalii factori de risc asociati bolii sunt elementele prostetice implantate in inima (din diverse cauze). Pacientii cu defecte congenitale ale inimii reparate total sau partial sunt printre cei cu riscul cel mai mare de a dezvolta o endocardita infectioasa. Acestor pacienti este recomandat sa li se administreze antibiotice profilactic inainte de o operatie de orice fel (inclusiv unui tratament stomatologic). De asemenea, orice infectii bacteriene trebuie tratate corect si eficient cu antibiotice.

Atunci, o colega al carei copil a trecut printr-o operatie de reparatie a unei tetralogii Fallot a exclamat bucuroasa: “Aha, stiam eu ca fac bine ca-i tot dau lu’ fi-miu antibiotice cand face rosu-n gat“. Cred ca e unul dintre putinele cazuri din Romania in care un parinte nu si-a tratat total absurd copilul cu antibiotice.

Cand am auzit-o, primul lucru care mi-a venit in cap  a fost “Dar tu cum faci rost de antibiotice, ar trebui sa nu ti le vanda nimeni fara reteta!”. Atunci mi-a sarit in cap jumatate din clasa, afirmand ca pur si simplu sunt eu naiv, pentru ca lor li se vand antibiotice foarte usor. Un exemplu in privinta asta am primit chiar saptamana asta, cand o ruda a primit Ospen (Penicilina) foarte usor, fara nici o reteta sau rezultat de exudat faringian sau ceva de genul.

Ce spun studiile: Romania este pe primul loc in Europa la consumul de antibiotice fara reteta. Rezultatul: supunerea fara motiv la diferite efecte adverse ale antibioticelor, raspandirea infectiilor generate de bacterii rezistente la antibioticele ieftine/mai putin toxice, multiplicarea super-bacteriilor care raspund foarte greu la tratament.

Problema este ca oricat de multi oameni sunt corecti si nu folosesc antibiotice aiurea, daca majoritatea face tampenii, toata lumea sufera. Oricat de multi farmacisti refuza (foarte corect) sa elibereze antibiotice fara reteta, daca o minoritate (sau majoritate?) nu isi face treaba cum trebuie, totul e in van. Oricat de multi doctori te avertizeaza in legatura cu problemele legate de utilizarea inutila a antibioticelor, daca exista si doctori care le prescriu fara sa fie neaparat nevoie, munca primilor e in zadar.

Teoria e simpla:

Nu lua antibiotic fara reteta eliberata de un doctor in urma unui consult.

Nu lua antibiotice mai putin timp decat ti s-au prescris.

Cauta sa intelegi ce sunt si cum functioneaza antibioticele si diferentele dintre infectiile virale si cele bacteriene.

Varianta in imagini (traduse de aici):

rezistenta la antibiotice

 

drepturi pentru imagine: wikimedia commons, respectiv Washington Post.

Cum ajungi sa citesti despre ucigasi in serie pornind de la AVC (accident vascular cerebral)

La finalul unei luni de practica (intr-o sectie de neurochirurgie), in penultima mea zi acolo, o pacienta care suferise un AVC a intrat in coma. Dupa ceva timp, numarul de respiratii pe minut i-au ajuns aproape de 0. A fost trecuta imediat pe respiratie artificiala asistata – i-a fost montat un balon AMBU la sonda traheala pe care o avea deja si o asistenta a inceput sa-i faca respiratie artificiala apasand pe balon. Dupa cateva minute, asistenta si-a dat seama ca are inca foarte multa munca si ca putea sa puna pe altcineva sa faca treaba asta (chiar avea de unde alege – 6 asistenti-medicali-elevi + o asistenta medicala care facea voluntariat acolo + 2 infirmiere). In diminieata aia am trecut cam toti la munca “cu balonul”. Fiecare incerca sa ii paseze responsabilitatea altuia, din diferite motive: una nu vroia sa-i moara o pacienta in fata, alta se plictisea acolo si vroia sa sa faca si altceva, alta avea niste crampe, eu aveam dureri de spate si daca stateam pe scaunelul ala mai mult de 10 minute nu ma mai ridicam, alta vroia sa vada ce se intampla cu alti pacienti samd.

Pacienta ar fi trebuit trecuta pe respiratie mecanica, doar ca nu exista vreun ventilator mecanic pe acea sectie, iar de la Terapie Intensiva nu vroiau sa trimita unul pentru ca nu aveau medic de TI disponibil in momentul ala. Pana la urma, noi am plecat si am lasat-o pe o colega care facea voluntariat acolo sa se descurce cu balonul. A doua zi am aflat ca a venit un ventilator abia seara, fata aia a “respirat” pentru pacienta cateva ore bune.

De atunci m-am tot intrebat ce prognostic avea acea pacienta dupa un episod de genul asta (Neurologie facem la anul). Nu foarte bun. Daca supravietuia si iesea din coma (slabe sanse), cel mai probabil ar fi ramas cu probleme fizice, psihice si emotionale majore. Riscul de a muri pentru pacientul care a suferit un AVC este foarte mare (in special in primul an).

O intrebare pe care mi-o tot pun de cand eram mic si-am vazut un film despre un om mutilat intr-un accident de masina, intrebare care a devenit palpabila dupa ce am stat in preajma pacientilor cu cancer si nu numai este daca este etic/uman/necesar sa-l pastrezi fortat in viata pe un pacient care a ajuns intr-o stare deplorabila. Si daca este o crima sau nu sa-l ajuti sa isi incheie viata. Vorbesc de oameni care nu-si mai pot trai viata autonom de multa vreme, care sunt constienti de pierderea de demnitate asociata cu incapacitatea de-a se misca, oameni pentru care viata este doar o perioada gri  de somn/hranire mai mult sau mai putin fortata/durere/medicatie/somn.

In week-end am citit un articol scris de o doctorita din SUA, medic specialist in Terapie Intensiva si in Ingrijire Paliativa. Povesteste despre cazul unui pacient mentinut in viata artificial, desi corpul lui nu mai avea nici o sansa sa mai supravietuiasca – si de sugestia pe care i-a facut-o familiei pacientului: sa-l deconecteze de la aparatele care-l tineau in viata. Articolul e scurt, dar prezinta o realitate des-intalnita in spitalele de pretutindeni: anumite categorii de pacienti sunt tinuti in viata fortat, ceea ce nu face decat sa le prelungeasca agonia.

In articol se facea referire la doctorul Kevorkian, faimos in SUA pentru faptul ca a militat pentru dreptul pacientilor de-a fi ajutati sa moara si pentru ca a ajutat peste 130 de pacienti sa-si incheie viata/i-a ucis. In 1999 a fost judecat si condamnat la 10-25 de ani pentru omor calificat. A stat 8 ani in inchisoare si a fost eliberat conditionat, dupa ce a promis ca nu va mai ajuta nici un pacient sa-si incheie viata. Desi el sustinea ca a ajutat doar pe baza unor reguli si principii clare (pacientul trebuia sa sufere si sa nu mai existe vreun tratament care sa-l ajute), autopsiile si studiile efectuate dupa incarcerarea lui au aratat ca, de fapt, doar un pic peste o treime din pacienti aveau dureri majore, 5 nu pareau sa aiba vreo problema medicala iar unii se presupune ca nu sufereau de altceva decat ipohondrie si/sau depresie acuta. Deci e foarte usor sa iei o decizie gresita, daca esti orb in credinta ta.

De aici am ajuns sa citesc despre statutul eutanasiei in lume. Am aflat ca este legala in Belgia, Olanda si Luxemburg. In Elvetia este permis suicidul asistat, in care pacientul trebuie sa faca ultima actiune (cauzatoare de moarte). In 3 state din SUA (Oregon, Washington si Vermont) exista legi pentru moartea asistata a adultilor in faze terminale ale bolilor, care sunt in deplinatatea facultatilor mentale.

Mai departe, am ajuns sa citesc despre Vincent Humbert un pompier francez care a devenit tetraplegic, orb si mut dupa un grav accident de circulatie. Este faimos mesajul sau, al unui “condamnat la a trai”: “Monsieur Chirac, je vous demande le droit de mourir… “ A fost ajutat de mama lui si de un doctor sa-si incheie viata. Amandoi au fost adusi in fata instantei, dar nu s-a decis inceperea urmaririi penale. Intr-un interviu publicat la ceva vreme dupa moartea lui, fiziokinetoterapeutul care s-a ocupat de el declara ca, de fapt, NU era 100% orb, ca nu era tetraplegic ci avea hemiplegie dubla (ceea ce-i afecta capacitatea de-a gandi si lua decizii) si ca nu avea durere fizica. Corect, doar ca asta nu-i prea schimba situatia pacientului, care din adult sanatos a ajuns brusc o leguma. Aceasta “afacere”, cum e numita-n Franta, a avut ca urmare votarea unei legi (Leonetti), care permite intreruperea tratamentului medical daca este considerat disproportionat relativ la imbunatatirile asteptate, dar nu legifereaza in nici un fel eutanasia.

De aici, am ajuns la un articol statistic de pe nlm.nih, in care se vorbea despre frica de moarte a asistentelor care se intalnesc des cu moartea. Apoi la un studiu despre efectele pe care lucrul cu pacientii terminali il are asupra sanatatii mentale, cu o mentiune la incidenta crescuta a crimelor in serie facute de asistenti medicali si doctori in ultimele cateva zeci de ani. Mai departe am ajuns la un documentar despre criminali faimosi din lumea medicala. Interesant este ca toti acesti “ingeri ai mortii” se aparau cu scuza ca “au ajutat pacientii” – dar de fapt si-au gasit un mod de-a-si manifesta tendintele criminale.

Asta a fost firul logic pe care am mers, astfel incat sa ajung sa citesc despre criminali in serie si sa ma crucesc cand vad cati psihopati pot ajunge sa lucreze in domeniul medical. Acum, vazand cu cata usurinta si-au pastrat toti nebunii aia joburile si si-au facut “treaba” in liniste (in tari in care exista mecanisme de verificare mult mai stricte ca la noi), ma gandesc cu seriozitate la faptul ca e foarte probabil sa avem/sa fi avut si noi in Romania asemenea cazuri, doar ca au trecut neobservate din cauza dezorganizarii de la noi. Mai bine nu citeam nimic…

Filme de week-end: “L’arnacoeur” (Franta, 2012) si “The World’s End” (UK, 2013)

Week-endul asta m-am luptat cu o infectie respiratorie. Am ales doua filme care pareau amuzante si linistite din trailere. Am nimerit doua filme care au fost mai degraba plictisitoare.

L’arnacoeur” este o comedie romantica. Stiu, vad cam multe din astea, oare ar trebui sa ma ingrijorez? 🙂Image

Trailerul e un pic inselator (ce trailer NU e?). Adica filmul parea mai alert decat a fost de fapt.

Premiza este simpla: Alex Lippi este un cuceritor profesionist. El si-a facut o afacere din a desparti femeile nefericite (dar care n-o recunosc) de partenerul lor nepotrivit. Face asta prin diverse mijloace, ajutat de echipa lui (sora lui si sotul ei). Desi face totul pentru bani, are si niste principii (nu se baga niciodata in viata unei femei fericite si nu se culca niciodata cu femeia respectiva). In stilul filmelor frantuzesti, aflam repede faptul ca “afacerea” asta nu e prea profitabila, ca Alex are datorii la niste personaje dubioase, probleme in a-si pastra o relatie si ca traieste in biroul afacerii sale. Asa apare noua lui tinta – Juliette (o fiica de industrias) care urmeaza sa se casatoreasca cu un american in doar 10 zile, timp in care Alex trebuie sa o faca sa se razgandeasca.

Restul filmului se deruleaza foarte lent, fara a te face sa-ti pese prea mult de problemele de care se loveste Alex in a-si duce la indeplinire planul. Asta e o problema majora pentru mine: daca un film nu ma face sa-mi pese de protagonistii lui, atunci nu pot sa zic ca e un film bun. Finalul nu aduce nimic neasteptat (in afara de bucuria ca s-a terminat dupa ce aproape ca te-a adormit).

In concluzie, daca esti in cautarea unui film care sa te adoarma, “L’arnacoeur” e o alegere buna.

The World’s End” reuneste echipa din alte 3 comedii negre britanice din ultimii ani, care s-au bucurat de ceva succes international: ImageShaun of the dead“, “Hot Fuzz” si “Paul“. Alaturi de Simon Pegg si Nick Frost apar alti cativa actori britanici mai cunoscuti: Bilbo Baggins Martin Freeman, James Bond Pierce Brosnan, Rosamund Pike. Personal, mie mi-a placut doar Shaun of the dead (desi nici ala nu a fost o capodopera, oricum l-as privi). Celelalte 2 doar au inceput bine, dar s-au fâsâit foarte repede.

Si in cazul asta, trailerul este inselator. Ai zice ca e vorba de un film amuzant, plin de umor negru englezesc. Din pacate, de fapt este vorba de o serie de dialoguri amuzante presarate intre niste scene de “actiune” extrem de copiloaroase. Stiu ca se poate ridica argumentul “este o parodie despre filme cu invazii extraterestre”, dar atunci cand subiectul este de fapt o reciclare a scenelor din celelalte 3 filme, atunci chiar nu mai pare deloc amuzant. Pe scurt, daca n-as fi vazut nici unul dintre celelalte 3 filme, poate as fi fost mai putin plictisit de film pana sa se termine primele 45 de minute. Asa… aveam o senzatie suparatoare de “am mai vazut asta, am mai ras la o gluma pe subiectul asta”.

Asadar, iata intriga filmului: 5 colegi de liceu se reintalnesc dupa 20 de ani pentru a termina un pub crawl (obicei pur englezesc) pe care nu au reusit sa-l termine la sfarsitul liceului. Vor sa bea in 12 puburi intr-o singura noapte. Ce nu stiu ei e ca intre timp oraselul lor de bastina s-a schimbat, fiind acum populat cu fiinte robotice din spatiu care seamana cu oamenii. De aici incepe o tura dezlanata prin oras, in care li se intampla tot felul de lucruri. Dupa cateva puburi deja nu-ti mai pasa de ce se intampla, interesul fiind pastrat viu doar de replicile destul de amuzante pe care actorii le mai schimba intre o bataie cu robotii si o bere bauta.

Trebuie sa recunosc, chiar si pentru un fan al umorului englezesc, filmul e mai degraba de evitat. Genul de film pe care-l vezi cu fast-forward.

Dezamagitor week-end 🙂

Ai cumpara marfa furata?

Aseara ieseam de la metrou in drumul spre casa si m-am gasit fata-n-fata cu un roman care vindea o lada mare cu broccoli. Pretul? 5 lei/bucata. Deoarece sunt fan al legumei asteia si mai stiu si ca pretul lui e pe undeva pe la 10-15 lei/kg in momentul de fata (iar omul cu pricina vindea bucati mari, care pareau sa aiba in jur de sau mai mult de 1 kg – judecand din experienta proprie), primul impuls a fost sa ma opresc, ba chiar sa cumpar. Dupa aia m-am gandit un pic si am trecut mai departe.

Nu era tigan, deci nu din cauza asta m-am gandit ca ar fi marfa furata. Dar era intr-un loc care n-are nici o treaba cu vanzarea de legume in mod organizat. Pur si simplu i s-a parut lui ca lumea din zona aia ar fi amatoare de broccoli (as zice ca s-a gandit bine). N-avea cantar, n-avea casa de marcat din aia mica mobila. Cu siguranta era marfa “de furat”. Deci din principiu nu ar fi trebuit sa-i cumpar “marfa”.

Desi mi-am facut o regula din a nu cumpara nimic ce pare a fi furat, trebuie sa recunosc ca mi se mai intampla de cateva ori sa ma opresc la o “ocazie” de genul asta. Nu tin minte sa fi cumparat vreodata vreo marfa de genul asta, dar tot ma opresc. “Oferta e prea buna!” e primul gand care-mi vine in minte. Daca in primul caz nu sufeream direct prea mult daca achizitionam marfa furata, exista alte cazuri in care prin cumpararea de marfa furata iti scurtezi drumul catre a deveni victima la randul tau.

Iarna trecuta m-a oprit un tigan in usa blocului alor mei, care m-a vazut ca ma uitam in vitrina unui magazin de telefoane mobile (chiar imi cautam telefon atunci – cautare care a mai durat vreo 9 luni, dar asta e alta poveste). “Frate, nu vrei un Galaxy S3? Il dau ieftin, uite-l…”. Din nou, primul impuls a fost sa ma opresc si sa vad despre ce ar fi vorba. A durat cateva secunde pana sa ii zic ce trebuia sa-i fi zis din prima “nu ma intereseaza, n-am bani”. “Cuuum, ca ti-l dau ieftin, nici nu ti-am zis cat vreau”. I-am repetat raspunsul si-am intrat in bloc. De-a lungul timpului m-au tot abordat oameni incercand sa-mi vanda chestii pe strada. Camere foto si telefoane de mai multe ori, o data 1 casetofon auto si alta data niste haine. De fiecare data n-am continuat conversatia in nici un fel.

Multa lume nu realizeaza ca, prin achizitia de bunuri furate, 1. se fac partasi la furt si 2. incurajeaza furtul in continuare. Deci desteptul care cumpara un telefon mobil furat “la oferta” de la unu’ de pe strada se expune riscului de-a fi la randul lui furat (pentru telefonul pe care l-a cumparat sau pentru un telefon ulterior) – doar pentru ca prin achizitia lui el a creat “cerere” pe piata bunurilor furate. 

Asta ca sa nu mentionez ca risca foarte des sa cumpere o rapciuga de produs (cu ceva defecte) pe care nu-l va putea duce la reparat decat pe banii lui. Ceea ce s-ar putea sa-l coste foarte mult. O soarta pe care o merita, sincer vorbind.

Exemplul clasic pentru aceasta limitare a logicii este furtul si recumparatul de oglinzi de masini germane. “Taxa pe smecherie” – cum au numit-o niste romani care nu pot trece peste invidie. Pe langa faptul ca Politia Romana nu face mai nimic in legatura cu asta (o absurditate intr-un stat democratic – dar nici in tari mai breze lucrurile nu stau mult mai bine), la noi (si in alte tari) tot procesul este tinut in viata fix de cei care sufera – proprietarii de masini. Daca nimeni n-ar cumpara vreo oglinda sh de la dubiosi (din targuri/de pe internet), hotii n-ar mai avea ce sa faca cu ele. Pe de alta parte, ce faci daca ti se fura oglinzile? Nu le iei de la hoti, dar daca originalele costa o gramada de bani (pentru ca si producatorii sunt hoti in felul lor), atunci nu suna mai bine oglinzile alea de la dubiosi? Un exemplu simplu de dilema a prizonierului in viata reala.

Acum cativa ani vorbeam cu un cunoscut. Avea un BMW seria 5 (vechi de cativa ani, luat SH din Germania). Avea venituri mai mari decat mine, deci pot spune ca isi permitea acea masina. Desi sta intr-o zona semicentrala, pe un bulevard mare, la 1,5 km de o sectie de politie, i-au furat oglinzile masinii cam de 10 ori in 2 ani de zile. Nu conta faptul ca si le personaliza (isi grava cu laser numerele pe ele), tot i le furau. Primele dati si-a cumparat oglinzi originale (de la magazin). Urmatoarele dati s-a dus pe la niste magazine mai obscure, care vindeau (spera el) piese de masini dezmembrate/din accidente. Intr-un final, a ajuns in targ. N-a cumparat nici macar o data oglinzi cu numere gravate pe ele, dar a cumparat de cateva ori de-acolo cate un set de oglinzi. Cand l-am intrebat daca-si da seama ca asa incurajeaza furatul oglinzilor in continuare, a raspuns ca da, dar mi-a zis “tu ce-ai face daca ai avea de-ales intre a da peste 500 lei pe 2 oglinzi legal si 100 lei din targ?“. M-a blocat un pic. I-am raspuns ca ori as schimba masina, ori as cauta un garaj inchis in zona si as compara costurile inchirierii locului de parcare cu costurile cu oglinzile.  Singura solutie pe care-a gasit-o ca sa nu i se mai fure a fost sa si le puna si dea jos zilnic. Asta i-a uzat plasticele carcaselor oglinzilor si l-a facut si sa-si sparga (partial) una din oglinzi intr-o zi friguroasa, in care a incercat s-o monteze cu mainile inghetate. Pana la urma a vandut masina si si-a luat una mai ieftina, a carei oglinzi nu i le-a mai furat nimeni, niciodata.

Concluzia: nu cumpara marfa furata niciodata, oricat de mult pare o afacere pe termen scurt (asta daca nu-ti pasa de faptul ca incalci legea).

Stagiile durerii la un bolnav

Am intalnit conceptul asta de cateva ori in filme/seriale. La Psihologie nu tin minte sa ne fi vorbit profesoara despre asta – desi e o situatie cu care te intalnesti zilnic in sistemul medical. E adevarat ca am ajuns doar la aprox. 70% din orele de Psihologie (erau si foarte multe – si puse fix la miezul zilei, cand n-aveam cum sa ajung la toate… gasesc scuze, stiu), deci poate am lipsit la ora cu pricina.

Revenind, exista o interpretare teoretica a ciclului emotional prin care trec pacientii de boli cronice/incurabile si familiile lor.

ciclul durerii 

Teoria se poate aplica aproape oricarui tip de bolnav, ba chiar oricarui tip de durere, intr-o anumita masura.

Pentru multi ani, oamenii care sufereau de boli incurabile au fost ignorati sau tratati cu indiferenta de doctori. Situatia nu s-a schimbat prea mult nici in zilele noastre (cel putin in tara noastra). De exemplu: exista o sumedenie de carti si tratate despre tratamentul paliativ al bolnavilor de cancer. Practic, din experienta mea cu tatal meu si din luna de voluntariat intr-o sectie de Oncologie, tratamentul paliativ e relativ variat in teorie, dar relativ limitat cand e pus in practica. Bineinteles, experienta mea nu e  litera de lege. Poate ca in alte cazuri situatia e mai buna. Chiar sper sa ma insel…

Iar am divagat. Elizabeth Kübler-Ross a fost cea care a propus acest model al comportamentului oamenilor pusi in fata unei situatii extrem de dureroase. Inainte sa ajunga la studii despre experiente extracorporeale si studii in ezoterism si viata de dupa moarte, ca rezident si apoi psihiatru in America anilor ’50-’60, a lucrat foarte mult cu pacienti pe moarte. Felul in care erau tratati (nu neaparat medical, ci chiar uman) acest tip de pacienti in spitale a deranjat-o. A luptat (cu relativ succes) sa schimbe acest lucru. A publicat in 1969 o carte cu repercusiuni importante in medicina si psihologie: On death and dying. Ca urmare a aducerii in discutia opiniei publice a felului in care sunt tratati pacientii pe moarte sau bolnavi de boli incurabile, tratamentul medical pentru acest tip de pacienti s-a schimbat. Publicul general si medicii au acceptat drept concept stiintific metoda DABDA. Conceptul de ciclu emotional a fost apoi aplicat si la rudele celor bolnavi si intr-un final chiar la oamenii afectati de vesti proaste/schimbari negative. Se presupune ca factorul important in toate aceste situatii nu este neaparat boala, moartea, schimbarea ci perceptia pe o avem despre eveniment in sine.

Intr-un final… la ce e nevoie de aceste cunostinte? Pai, ca persoana care lucreaza in domeniul medical, te ajuta sa negociezi mai bine cu pacientii si sa-i tratezi mai bine – atata timp cat poti presupune cat de cat cam ce le trece prin cap. 

Evident, exista si critici si completari la adresa acestui model. In primul rand, nu este bazat pe cercetari stiintifice riguroase, ci pe observatii personale ale autoarei. Ceea ce echivaleaza din start cu eroare statistica de tip esantionare partinitoare. Apoi nu ia in considerare factorii de mediu extern si specificitatile fiecarui om in parte. Sunt multe metode de-a face fata durerii si multi oameni le incearca doar pentru a le respinge mai apoi ca “ineficiente”. Nu in ultimul rand, exista mai multe studii facute cu metode stiintifice care au esuat in a demonstra clar existenta stagiilor durerii la orice bolnav. Mai multe informatii aici.

 

As putea spune ca metoda asta de analiza se poate aplica destul de bine si in cazul meu ca “ruda a unui bolnav incurabil” si in cazul tatalui meu.

Cand a aflat diagnosticul a fost incredibil de linistit. E adevarat, nu a stat sa se documenteze la fel de mult ca mine pe tema bolii lui si noi am cam evitat sa-i spunem prognosticul atasat cancerului pancreatic. Dar pana la operatie, reactiile lui au fost majoritar de insensibilitate si evitare a numi boala.

Dupa operatie (si dupa ce a aflat ca nu i s-a extirpat pancreasul), parca devenise un alt om. Un om care toata viata lui a fost incredibil de calm si bland, desi a avut destule de indurat, se enerva din orice, ridica glasul si devenea usor rautacios/jignitor.

Si stagiul de “Negociere” a fost prezent in cazul lui.  Era dispus sa incerce orice tratament alternativ (pe langa citostatice), doar-doar i-ar prelungi viata. Incerca sa gaseasca motive pentru ce i s-a intamplat si (ajutat si de mama) venea cu tot felul de teorii fanteziste.

In momentul in care tratamentul cu citostatice nu i-a mai tinut evolutia bolii in frau si a devenit evident ca starea i se inrautateste de pe o zi pe alta, a inceput incet-incet sa cada in depresie. Ultimele luni au fost extrem de grele. Un pacient adult care isi da seama ca nu mai are mult de trait devine foarte usor un pacient care nu mai vrea sa faca nimic. Nu mai mananca, nu mai merge la baie, nu se mai spala, nu se mai rade, nu mai zambeste, nu mai vorbeste (nu neaparat in ordinea asta). Pentru multe dintre activitatile astea nu mai avea oricum energie aproape deloc, dar la un moment dat parea ca a renuntat cu totul la orice fel de lupta sau efort.

Stagiul de  “Acceptare” nu pot eu sa zic cu mana pe inima ca a existat in cazul lui. Cine accepta ca va muri? Oricat de mult ai trait, oricat de mult ti se spune ca ai avut o viata “completa” si ca n-ai motive sa te uiti inapoi cu regret, cine poate sa-si accepte soarta? Iar in cazul lui, oricat de mult sprijin a primit din partea familiei (si nu numai), cand ultimele zile din viata ta sunt petrecute cu dureri constante si fara capacitatea de-a mai face orice, cum poti sa fii impacat? Ca ruda e mult mai usor sa treci de la Acceptare la a-ti continua viata. Ca persoana care moare… etapa de acceptare cred ca foarte des lipseste cu desavarsire.

Dificil moment

Tocmai am refuzat un loc de munca in care mi se oferea (100% legal) un salariu mai mare cu 800 lei (nu 140 euro, cum credeam initial) decat in momentul de fata, unde as fi muncit (teoretic) mai putin si as fi putut invata destul de multe lucruri. Singura oferta concreta de angajare primita in ultimele 20 de luni.

L-am refuzat pentru ca era foarte departe de locul unde stau si pentru ca programul de lucru era 100% rigid. Asta ar fi insemnat sa nu mai ajung la peste 80% dintre cursuri si sa renunt la a mai merge vreodata la practica in spitale dimineata. De asemenea, ar fi insemnat sa renunt la orice sansa de-a mai merge in vreun stagiu de practica in strainatate.

Oricat de mult imi spun ca am luat decizia cea mai buna, tot mi-e greu sa trec usor peste ce-am facut: am refuzat un job caldut, (teoretic) mai putin stresant decat cel actual, platit cu un salariu pe care nu l-as putea obtine vreodata in sistemul sanitar romanesc.

 

Nu, nu scriu asta pentru ca vreau simpatie, mila sau invidie. Pur si simplu mi se pare ca imi face bine sa vad scris negru pe alb ce-am facut, ma ajuta sa-mi accept mai usor decizia.

Valoarea educativa a unui “2”

Saptamana trecuta a fost prima data* in viata mea cand am chiulit de la scoala pentru a evita primirea unui 2. Am aflat de la niste colege ca asta se intampla la alte clase cu cei care nu-si prezentau referatul.

Notele nu ar trebui sa fie un scop al invatarii de orice fel (in opinia mea). Castigarea de cunostinte si capacitatea de-a le aplica in lumea reala (sau de-a le explica altcuiva) ar trebui sa fie scopul oricarei activitati educative. Asta nu inseamna ca ma lasa rece daca mi se da o nota mica. Daca o merit – o merit. Daca n-o merit, atunci ma deranjeaza. Faptul ca am avut 10 la Bacteriologie, Virusologie si Parazitologie anul trecut fara sa raman cu multe cunostinte dupa 1 semestru intreg chiar ma deranjeaza. Pe de alta parte, nu-mi convine faptul ca nu iau fix eu bursa pentru ca la Semiologie am avut 8 meritat si nu 10 furat. Oricum, un dram de rusine am in mine – stiu ca notele mele sunt relativ umflate, adica ar fi trebuit sa invat mult mai mult pentru a merita o medie peste 9,70. De asta nici nu am facut vreodata scandal atunci cand am primit o nota mai mica. Chit ca s-a ajuns la situatia nu chiar corecta in care o colega care habar-n-are sa citeasca la 20 de ani a avut 10 la aceeasi Semiologie pentru ca a ales sa copieze la cele 3 lucrari. Adica daca eu ar fi trebuit sa am o medie generala reala cam de 9, cam jumatate din scoala ar fi trebuit sa pice anul si din restul sa fie foarte putini cu medii reale de (maxim) 9. Iar aici nu vorbim despre o scoala care te pregateste sa devii împinge-hârtii. Daca esti suficient de prost si n-ai retinut niste informatii de baza, poti foarte usor sa omori un pacient (sau mai multi).

Revenind: In acest mediu in care notele nu au prea mare legatura cu cat de mult a invatat sau stie elevul de Postliceala, sa iau un 2 pentru tema neprezentata mi se pare de-a dreptul absurd. Prima mea nota din Postliceala a fost un 2 pentru un referat neprezentat la timp. 🙂

1. Referatul este (in general) o scuza ieftina pentru un profesor de-a nu-si preda lectia,  de-a-l pune pe elev sa conspecteze totul acasa. Nu zic ca nu e util acest mod de predare, dar poate duce la lipsa unor bucati mari din materie din mintea unui elev care nu e ascultat ora de ora sau care pur si simplu nu-i in stare sa inteleaga tot. Oricat de mult citesti tu acasa, n-o sa intelegi 100% niste informatii despre o stare patologica sau un procesc biofizic/biochimic. Cineva tot trebuie sa te lamureasca in destule privinte, pentru ca nu e o lectie pe care o inveti pe de rost ci e un proces elaborat, cu cauze complexe si evolutii diferite.

2. Ce m-ai invatat cu acest 2? Sunt de acord sa ma asculti dintr-o lectie pe care ai predat-o, daca nu stiu, merit 2 cu prisosinta. Nota 2 ar trebui rezervata pentru lipsa totala a cunostintelor, nu pentru lipsa unei teme. Imi mai dai o sansa sa-ti prezint tema, n-o prezint nici a doua oara, ma asculti din tema cu pricina, n-o stiu, merit 2. Altfel, daca imi dai 2 din prima… n-ai castigat nimic. Eu n-o sa invat mai mult ca sa compensez 2-ul initial, tu nu m-ai invatat nimic. Repet, sunt cu totul pentru “picarea” elevilor care habar-n-au nimic, mai ales la o scoala care te pregateste pentru meseria asta. Si vreau o evaluare corecta. Dar corecta inseamna si o notare pe ce stii (sau nu) DIN CE TI S-A PREDAT, nu pe lipsa unui referat.

Pe scurt, scoala ar trebui sa fie mai mult despre a invata ceva de la altcineva si mai putin despre cat de capabil esti sa copiezi niste informatii de pe internet.

 

*In liceu nu ma temeam niciodata de o zi in care era posibil sa fiu ascultat. Ma bazam prea mult pe faptul ca intelegeam lectia in clasa. De asta am ajuns sa termin liceul cu rezultate anuale care denota mediocritatea (media generala pe 4 ani a fost 8 si-un pic) si sa am mari lacune in cunostintele de baza la fizica/biologie/chimie – fix materiile care acum mi-ar fi fost de mare ajutor sa le stiu foarte bine. Daca nu invatam serios (Matematica, Economie si Lb. Romana) in clasa a 12-a, probabil ca as fi avut probleme la BAC. Am ingrasat porcul cu succes (am intrat aprox. al 200-lea din 225 in liceu, am luat cam a 40-a medie la BAC – asta intr-un liceu considerat a fi in primele 3 din Bucuresti) indeajuns incat sa si intru cu bursa la facultate. Dupa aia au urmat 4 ani de dezamagiri. Dar nici atunci nu m-am temut vreodata de vreo lucrare/examen. La seminarii ma descurcam bine spre foarte bine (mai putin la Contabilitate). Din anul 3 (m-am angajat in anul 2) oricum nu mai invatam decat suficient cat sa nu pic examenele.

Thor – The Dark World (cronica)

De ce ma tot uit la filme din astea cu multe efecte speciale si cam atat? Judecand dupa filmele vazute in ultimele luni, ma uit la prea multe porcarii de blockbustere americane – ar trebui sa-mi mai rafinez alegerile, daca nu vreau sa mai fiu dezamagit. E atat de simplu! 🙂

Asadar, ce avem in acest film:

– efecte speciale cat cuprinde. Atat de multe efecte speciale, incat la un moment dat pare ca te uiti la un desen animat in care totul se plictisealapetrece pe un fundal indistinct.

– poveste obosita, reciclata, ilogica. Rasa X vine sa se razbune pe “aia buni” pentru ca acum ‘jdemii de ani “aia buni” le-au luat jucarelele cu care puteau aduce distrugerea Universului. Aparent, nimanui nu i s-a parut necesar sa motiveze de ce o rasa intreaga de tampiti vor sa distruga Universul – deci si pe ei insisi. De ce au dorinte sinucigase? De ce vor distruga “cele 9 lumi” si pe toata lumea din ele? Eh, pun prea multe intrebari.

– o poveste de dragoste fâsâită, cu o Natalie Portman care se comporta ca o fata de 12 ani (desi ar trebui sa fie un adult extraordinar de inteligent) si un Nu-i-stiu-numele-si-nu-mi-pasa care tot ce face e sa aiba o față trista de fiecare data cand e cu “iubirea vietii lui” sau vorbeste despre ea.

– morti care se vor dramatice dar sunt mai degraba comice. Oricum, cand body-countul filmului e pe la cateva mii sau chiar zeci de mii (foarte multi se prapadesc in modul “stau in fata unei arme futuriste cu o sabie si astept sa crăp”), cui ii mai pasa daca mai crapa 2 protagonisti sau mai multi?

– personaje introduse in poveste pentru “comical relief” care mai degraba te obosesc.

– batalii introduse de dragul de-a arata actori in armuri luptandu-se cu alti actori in armuri. Cand o armata are o arma care arunca fulgere (nelimitate), de ce ar mai trebui sa existe lupte corp-la-corp?

Si pot continua pana maine. Per total, 110 minute irosite din viata mea.

Colegele mele spun tampenii (2)

Acum 1 luna si ceva mi-am recapitulat pentru cateva zile (mental sau cu cate un manual in fata) o parte din cunostintele din anul 1. E incredibil cat de repede uiti sau devii nesigur de niste notiuni pe care nu le folosesti zilnic. E incredibil cat de putine am invatat. Si e trist faptul ca daca eu, care sunt (judecand dupa note si opinia profesorilor) printre cei mai buni elevi din scoala (deloc un motiv de lauda, ba din contra), stiu atat de putine – altii/altele stiu MULT MAI PUTINE! 

In cursul unei ore de Pneumologie de la inceputul anului, profesoara noastra (care e si Medic) ne-a pus cateva intrebari simple de anatomie. S-a crucit cand a auzit raspunsurile unora dintre colegele mele (nu ca n-as fi gresit si eu – care nu eram sigur, in prostia mea, daca faringele face parte sau nu din aparatul respirator – pe logica total gresita “pai face parte din aparatul digestiv, deci parca nu e si la respirator”). Intrebate “unde va sunt rinichii?“, unele au spus fie ca rinichii sunt ori pe unde le sunt de fapt ovarele, ori pe undeva pe langa solduri-in partea supero-exterioara a feselor (ceea ce ar duce la injectii intramusculare fix in rinichi, daca ar fi fost asa) ori pe undeva pe langa articulatia sacro-iliaca. Nu, de fapt sunt situati paralel cu coloana vertebrala, intre nivelul vertebrelor Toracala 11-12 si Lombara 2-3, in general imediat sub ultimele coaste (11-12). Toate au terminat anul 1 fara vreo frica de repetarea anului – deci teoretic isi insușiseră materia la un nivel “satisfacator”.

Profesoara cu pricina a “recidivat” cu intrebarile de curand. De data asta a pus (pe langa niste intrebari despre termeni simpli medicali: sputa, secretii, dispnee, cianoza, tahipnee, bradicardie) o intrebare super-simpla: “unde va sunt plamanii?“. M-am crucit eu la raspunsurile pe care le-au dat niste elevi de anul 2 la o Scoala Postliceala pentru Asistenti Medicali: “pă aici” – insotite de gesturi care aratau (in functie de prostia fiecareia) catre zonele unde ne sunt rinichii, cosul pieptului, stomacul, ficatul. Alt raspuns “inteligent” a fost “în spate” – coroborat cu “ok, dar in față ce ai” – “ăăăă, nimic?“.

Alte tampenii pe care le-am mai auzit in clasa in ultimele saptamani: “in apa se gasesc carbohidrati” si “o sursa foarte buna de proteine sunt fructele“. Sau “vena jugulara transporta sange cu oxigen de la inima catre creier“.

Vai de capul meu daca peste 20 de ani o sa ajung intr-un spital romanesc sa aiba grija unul dintre astia de mine. Vai de pacientii care vor incapea pe mainile unora dintre astia in urmatorii ani. Singurul efect pozitiv al faptului ca posturile sunt blocate in spitalele de stat e competitia crescuta pentru un post – ceea ce duce (teoretic) la sanse scazute de angajare pentru niste loaze.

Partea buna e ca nu toti/toate sunt asa, partea proasta e ca nici aia care mai stiu cate ceva sunt departe de “bine-pregatiti”. Daca as fi pacient si ar trebui sa am EU (cu cat stiu acum din meseria asta) grija de mine intr-un spital… mai bine as sta acasa.

Povestiri din scoala

La Postliceala am cateva colege cu copii. Unele au copii mai mici, altele au copii relativ mari (10-14 ani). Din cand in cand se apuca sa vorbeasca despre ei si ce au mai facut in ultima vreme. Cand aud ce se mai intampla in ziua de azi intr-o scoala generala, ma simt batran din alta lume.

Una dintre ele are o fata (de 13 ani) care era supraponderala. Colegii ei au facut-o in toate felurile si din “grasa” n-o scoteau. Drept urmare, fata a devenit anorexica. Nu mai mananca mai nimic de cateva luni bune si a slabit 13 kilograme. Cel mai probabil, fata va avea sechele pe viata din cauza abuzurilor colegilor. Asta ca sa nu mentionam problemele serioase de sanatate la care se expune fata pe termen lung din cauza anorexiei. Parintii colegilor nu fac nimic in legatura cu comportamentul odraslelor. Dirigintele se declara depasit de situatie si in incapacitate de-a face ceva. Scoala are un psiholog care ii poate oferi (teoretic) consiliere copilului. Sper din tot sufletul s-o ajute. Ideea este ca genul asta de abuz mi se pare mai puternic in ziua de azi decat acum 10-15 ani. Judecand anecdotic (deci poate ma insel) dupa ce am mai vazut in jurul meu (imi place sa ma uit la ce fac oamenii din jurul meu in mijloacele de transport in comun, pe strada, in parc etc.), copiii au devenit mult mai rai in ziua de azi – urmand exemplul parintilor lor.

Povestea asta are o rezonanta mai puternica pentru mine, pentru ca sunt fost copil grăsun. N-am avut niciodata chiar problemele fetei, dar cu siguranta (pana pe la 15-16 ani) am fost departe de un indice al masei corporale “normal”. La 14 ani aveam 1,62 m si 75 de kg. In liceu (in clasele a 9-a si-a 10-a), desi abuzul colegilor n-a fost intens, am indurat multe mistouri. Asta pana cand m-am hotarat sa fac cat mai mult sport. Sala + baschet + alergat + karate + crescut in inaltime (cam 20 de centimetri) + atentie la ce si cum mancam mi-au rezolvat toate problemele fizice. La BAC am alergat 1000m in 3m10s fara sa ma stresez deloc. La 19 ani aveam 1,86 cm si 79 kg. Acum nu mai am chiar BMI-ul de atunci, dar cu siguranta sunt departe de obezitate. Privind in urma, un pic de consiliere pe teme de alimentatie + o discutie cu un psiholog cred ca m-ar fi ajutat sa imi rezolv problemele mai din timp. Cu siguranta ca abuzul colegilor n-a ajutat la nimic. Ok, am divagat, sa revin.

Alte povestiri din scoala generala din 2013: un numar insemnat de copii au telefoane mobile de ultima generatie. Parintii din ziua de azi vor ca progeniturile lor sa nu duca lipsa de nimic. Deci le ofera niste telefoane de 1500-3000 lei de parca ar fi o jucarie. Ceea ce duce la un fel de “concurs” din care nu castiga nimeni nimic. Copiii insista pe langa parintii lor sa le cumpere un telefon cat mai scump “pentru ca si Gigel are” si nu accepta in nici un fel faptul ca nu-si permit toti oamenii telefoane de 3000 de lei, cand salariul mediu in Bucuresti este de 2100 lei. Situatia e atat de absurda incat plozii acum stramba din nas daca li se iau niste telefoane percepute drept ieftine. “Nu vreau Samsung, eu vreau iPhone” e o fraza pe care au relatat-o mai multe colege, referindu-se la preferintele copiilor lor in materie de telefoane. Aceeasi situatie au relatat-o si cand vorbeau despre ce cadouri isi doresc copiii lor pentru ziua de nastere/Craciun/Pasti: tablete, dar musai unele de 2500 lei, nu “porcarii din alea ieftine de 800 lei de la E-Boda”. Sa ne intelegem, aici vorbim de copii care habar-n-au ce inseamna sa castigi 100 lei, d-apoi 1000 lei, dar ei vor o tableta scumpa “pentru ca are si ala, si ala, si ala”. Tablete pe care apoi se joaca Puzzle Bubble sau mai stiu eu ce tampenie de joc e la moda – adica o activitate pentru care le-ar fi suficienta si o tableta de 400 lei. Ma rog, aici mai putem avea si o discutie despre cum si daca isi permit atatia parinti sa le achizitioneze electronice scumpe copiilor lor, dar e prea mult deja.

Alte intamplari dintr-o scoala generala din anul 2013: copiii de 12-13 ani isi descopera sexualitatea precoce. O colega de clasa a uneia dintre fetele colegelor mele cica si-ar fi mazgalit mare pe ghiozdan “50 de lei scurtul, 100 lungul“. Parintii acestei fete sunt foarte mandri de comportamentul ei si considera ca “e o tara libera, fata noastra are voie sa zica si sa scrie ce vrea ea“. Corect – dar ce te faci cand “libertatea” fetei tale creeaza un exemplu usor de urmat, care se poate termina cu BTS sau cu sarcina la adolescenta. La nivelul anului 2010, Romania era pe primul loc la nivel european la procentul de sarcini la adolescente.

Iar ultima poveste pe ziua de azi e despre vulgaritatea la copii. Adolescenti nu-i pot numi la 12 ani. e langa faptul ca habar-n-au sa scrie sau sa vorbeasca corect, dar la fiecare fraza folosesc 3 injuraturi, vulgaritatea copiilor este de-a dreptul violenta. Ce le aud urechile parintilor (cand isi asteapta copii) ii face sa tremure. Intr-o seara, un grup de fetite de 11-12 ani trecea pe langa ei. Una se opreste brusc si-i trage o palma alteia, urmata de: “făăă, esti proasta? Cum sa nu stii s-o sugi?”. 

Teribilism? Simpla prostie? Habar-n-am. Exista multe voci care spun ca in ziua de azi ai acces la toata informatia pe care o vrei foarte usor. Asta te ajuta sa inveti, sa te informezi si sa iei decizii mult mai bune, mult mai usor. Deci, prin cale de consecinta, generatiile urmatoare vor fi din ce in ce mai bine pregatite.

Daca judeci dupa rezultatele nationale ale elevilor (Evaluare, BAC, admitere la facultate – pe unde mai e cazul), as spune ca situatia e cu totul altfel. Micile astea “genii” bine-informate vor ajunge sa ingroase randul somerilor sau sa devina cretini cu diploma. Sau, si mai rau, se vor reproduce si vor aduce si mai multi tampiti pe lume.

Rau e sa fii in situatia de-a alege intre mai multi bani si a invata mai multe

Din 2009 incoace imi tot caut un nou loc de munca. Vreau sa fac ceva nou, sa scap de clientul pentru care a trebuit sa muncesc in ultimii 6 ani (multi prostalai care stiu doar sa ceara, ceara, ceara, dar ridica din umeri sau dau vina pe tine atunci cand li se cere sa rezolve niste probleme) si (nu in ultimul rand) sa castig mai bine. Peste toate astea, vreau sa scap de amenintarea ramanerii fara loc de muncadaca ne pleaca clientul principal la alta agentie“. Salariul meu a ramas in termeni nominali acelasi din ianuarie 2009 (cand a scazut cu 40% fata de decembrie 2008 si cu 45% fata de vara lui 2008). Costurile mi-au crescut sensibil de-atunci (nu pentru ca sunt eu mai cheltuitor – ba din contra).

In intervalul asta mi-am depus candidatura la peste 100 de joburi (sub 5% dintre aplicatiile mele au fost pentru joburi pentru care indeplineam peste 95% dintre cerinte – deci nu aplic “in masă”, ca tâmpiții). Vreo 10 candidaturi au fost si la posturi din Germania/Austria. Am fost la peste 30 de interviuri, la aproximativ 20 angajatori (la 1 firma am aplicat de 2 ori, in mai multe cazuri am avut interviuri pe etape, in 2 sau 3 zile diferite).

De cand am inceput scoala (in septembrie 2012) am aplicat doar la vreo 10 joburi si am fost chemat la 3 interviuri. La unul dintre joburi a fost angajat un om care a cerut cu 1500 lei mai putin decat mine (adica cu 2000 lei mai putin decat primesc restul angajatilor de la departamentul de grafica din firma respectiva – al caror salariu, din intamplare, il stiu), la alt job s-au gasit (cel mai probabil) altii mai pregatiti decat mine, iar la ultimul se cauta un programator/grafician/art-director/web-designer (o combinatie dificil de gasit si ceva ce nu sunt, oricum) care sa lucreze pe maxim 2000 lei pe luna, la negru.

Ei bine, acum ma gasesc in postura de a fi potrivit pentru un job (pentru care nu am aplicat – am fost contactat de o firma de recrutare) si de-a ma hotari daca accept sau nu propunerea angajatorului de angajare pentru o perioada de proba. Salariul ar fi mai mare decat in momentul de fata (cam cu 140 euro). Dar sediul ar fi la Cucurigu din Deal (in afara Bucurestiului). Unde era situatia asta acum 2-3 ani? Acum ma simt ca românul din banc*, care face pană si apoi ajunge sa-l injure pe cel care e posibil sa-l ajute, dupa ce “a stat si s-a gandit“.

Dupa niste estimari optimiste, as ajunge inapoi in Bucuresti seara pe la 18:00 (asta daca nu exista ore suplimentare – de care toti angajatorii se jura ca nu exista – la interviu – dar care rar nu apar in munca mea). Deci din start as pierde peste 70% din cursurile de la scoala. Iar la practica n-as mai putea ajunge decat seara tarziu si voi fi mult mai obosit (ar trebui sa ma trezesc mai devreme cu 1h30 decat acum). Asta ar inseamna automat ca as accepta faptul ca voi termina Scoala de Asistent Medical ca un alt mediocru care nu va sti mai nimic practic. Cel mai probabil voi pierde orice posibilitate de-a merge in practica in alta tara – nu cred ca voi primi aceeasi intelegere pentru 3 saptamani (la rand) de concediu de 2 ori pe an de la un nou angajator.

In contrapartida, as avea o suma maricica in plus la salariu si posibilitatea de-a-mi imbunatati germana conversationala. In povesti de adormit copiii cu “avansare pe scara ierarhica” nu mai cred, deci asta nici nu iau in considerare. Munca ar fi cam la fel de multa ca in momentul de fata, dar un pic mai variata, deci as mai invata cate ceva/m-as mai perfectiona un pic.

Privind in urma la toate deciziile mele legate de un loc de munca luate de la 18 ani incoace, as putea spune ca peste 90% au fost proaste (dpdv cost-beneficiu, costurile reale ale deciziilor mele au fost mai mari). Orice voi face, si decizia asta n-o sa-mi convina, mai devreme sau mai tarziu.

  • Bancul:

Rămâne un român în pană în deşert. Şi n-avea pompă. Se uită el în zare, numai dune de nisip. Vede o luminiţă hăt, departe. Se gândeşte:
– Acolo e o casă. Gata, mă duc la el să-i cer pompa.
O ia la picior şi merge, merge…
– Şi dacă nu vrea să mi-o dea? Nu-i nimic, îi plătesc, trebuie să-mi dea pompa.
Şi merge, merge…
– Şi dacă totuşi nu vrea? Nu-i nimic, îi dau dublu, triplu, îi dau cât vrea, trebuie să-mi dea pompa.
Şi merge, merge…
– Şi dacă vrea să-i dau tot ce am? Nu-i nimic, îi dau tot, numai să-mi dea pompa, trebuie să-mi dea pompa.
Mai merge, mai merge…
– Şi dacă o s-o vrea şi pe nevastă-mea? Nu-i nimic, i-o dau şi pe ea, numai să-mi dea pompa, nu se poate să nu mi-o dea.
Merge, merge…
– Şi dacă nu mi-o dă? Să vezi că nu-mi da pompa, afurisitul, n-o să-mi dea pompa, mama lui de…
Ajunge la casă, deschide uşa, intră şi:
– Auzi bă? Mă *** pe pompa ta, bă!

Cronica de film – Paulette (2012, Franta) si Ender’s Game (2013, SUA)

In week-endul asta am vazut 2 filme total diferite.

Paulette (trailer aici) e o comedie neagra franceza. Pe scurt: actorii sunt convingatori in rolurile lor (mai ales protagonista), povestea nu e (atat de) implauzibila, filmul nu e plictisitor, deci merita vazut.Paulette

Subiectul e foarte “modern”, daca ii pot spune asa. O vaduva traieste la limita subzistentei (din pensia minima), intr-un ghetou francez, tip HLM. Este rasista, aroganta si snoaba. Viata ei consta in a cauta prin gunoaie (dar numai cu ochelari de soare, ca sa n-o recunoasca nimeni), ignorarea avansurilor facute de vecinul ei (vaduv de-asemenea) si invinovatirea strainilor pentru toate lucrurile rele din viata ei (asiaticii care i-au cumparat restaurantul dus in faliment de sotul ei alcoolic, negrul cu care s-a casatorit unica ei fiica, vecinii magrebieni care nu fac nimic toata ziua samd).

La un moment dat observa ca pustii din cartierul ei fac destul de multi bani vanzand marijuana. Desi ginerele ei e politist, ea considera ca e o idee buna sa incerce sa vanda la randul ei marijuana. De aici incepe o poveste improbabila de “succes”. Evident ca lucrurile nu merg perfect pana la sfarsit. Finalul nu e de tip hollywoodian, dar e un sfarsit agreabil pentru un film usurel si nu prea lung, pe care sa-l vezi intr-o zi intunecata, cand vrei sa razi un pic.

Al doilea film a fost ecranizarea uneia dintre cartile mele preferate din copilarie: Jocul lui Ender, de Orson Scott Card. Nu pot sa zic ca e un film extraordinar, oricum l-ai privi. Pentru un fan al cartii, e dezamagitor (prea ciopartita povestea), pentru un Ender's Gamecinefil care n-a auzit de carte, e doar un alt SF cu multe efecte speciale care nu te face sa-ti pese deloc de protagonisti. Per ansamblu, nu e un film prost (cum a fost porcaria de Elysium, de exemplu, un film cu o nota asemanatoare pe imdb), dar nu te face sa iesi din cinematograf zicand “wow”.

Este un SF cu un subiect exploatat la maximum in ultimii 20 de ani de Hollywood: extraterestrii ataca Pamantul, oamenii castiga norocos, apoi ataca la randul lor. Pentru a avea un avantaj in momentul cand flota umana va lupta din nou cu extraterestrii, oamenii implementeaza un program dur de selectionare de viitori conducatori de armata. Copiii candidati sunt supravegheati de la o varsta frageda. Daca indeplinesc anumite conditii, sunt trimisi intr-o baza spatiala de pe orbita Pamantului, unde sunt din nou testati in toate felurile pentru a se vedea cine este potrivit pentru a deveni urmatorul Napoleon sau Julius Cezar, conducatorul genial care e dispus sa faca orice sacrificii pentru a castiga razboiul. Da, stiu ca Napoleon a pierdut iar Cezar a fost injunghiat (se face o referire la asta si-n film), dar asta e ideea filmului. Ce deosebeste un conducator normal de armate de unul genial (sau flote interstelare, in cazul asta)?

Nu pot sa zic ca povestea e plictisitoare, filmul se “misca” destul de repede. Din pacate, din motive de timp, totul se misca prea repede. Din cauza asta, anumite aspecte nu sunt explicate in profunzime, totul parand ca se desfasoara fara un scop anume. Nu reusesti sa-ti dai seama ca totul se petrece dintr-o anumita cauza decat foarte tarziu. Un mare minus este si actorul care-l joaca pe antagonistul lui Ender (Bonzo Madrid) – care este extrem de prost ales pentru un personaj care trebuia sa fie mai mare si mai puternic decat Ender.

Finalul este totusi destul de bun (daca reusesti sa-ti suspenzi neincrederea pentru cateva minute). Oricum ar fi, daca vrei sa intelegi mai multe, mai bine citesti cartea. Sau si mai bine, nu vezi deloc filmul si citesti doar cartea! 🙂

Ca ultim gand, daca in Cowboys and Aliens am crezut ca Harrison Ford a avut pur si simplu un rol prost intr-un film mediocru si de-aia a jucat prost, acum sunt sigur: nu e genul de actor care sa joace bine la batranete. De departe, a fost cel mai prost actor din tot filmul. Tinand cont de faptul ca majoritatea actorilor sunt copii, asta e un titul deloc onorant.