De ce cumpara lumea niste “produse naturale” lipsite de beneficii pentru sanatate?

Produsele “naturiste” sunt la moda in ziua de azi. Nenumarati oameni prefera sa cumpere tot felul de porcarii, doar pentru ca scrie pe ele “natural”, “100% din plante”, “din farmacia naturii” sau mai stiu eu ce. Nu zic ca toate “medicamentele” naturiste/homeopate sunt niste porcarii. Doar ca mi se pare interesant faptul ca anumite produse vandute de producatori mai mari sunt vandute cu succes ca “alternative naturale” la medicamente cunoscute, desi  eficienta lor nu prea poate fi demonstrata stiintific si (culmea) costa mult mai mult decat medicamentele normale.

Un exemplu ar fi produsele naturiste pentru tuse. Sa luam doar cazul tusei seci – fara expectoratie.

Siropurile de la Aboca sau Himalaya sunt mai mici si costa mult mai mult decat alternativele cu DM (dextromethorphan) sau codeina. Diferenta e de 10-20 de lei (sau mai mult, in functie de farmacie). Asta in conditiile in care ingredientul principal in siropurile ‘naturiste’ e mierea, un ingredient pe care unele studii il recomanda drept eficient pentru a trata  tusea la copii – altele (mai noi) considera ca nu exista suficiente date pentru a recomanda sau nu mierea ca tratament al tusei. Oricum, daca intri intr-o farmacie si ceri un sirop pentru tuse ‘eficient’, foarte des ti se va sugera un produs din asta ‘naturist’. Cu beneficii 0. Kofletul e o porcarie ineficienta, asta o pot spune cu mana pe inima (si-mi pot turna cenusa-n cap ca am cumparat un rahat prost si scump).

Acuma… daca tot nu vrei sa te ‘otravesti’ cu DM sau codeina (oricum siropurile cu codeina nu ar trebui eliberate fara reteta si sunt interzise pentru copii) si vrei ceva “naturist” (dar cu beneficii discutabile) – mai bine-ti cumperi si prepari singur niste ceai de patlagina/soc si bei, combinat cu niste linguri de miere din cand in cand. Ar fi mult mai ieftin. Si cam la fel de (in)eficient.

Alt exemplu care pe mine ma enerveaza foarte tare este oscillococcinum-ul. Un produs relativ scump (intre 13 si 26 lei sau mai mult) despre care o gramada de romani (si nu numai) cred ca este eficient pentru tratarea racelii si a gripei. Printre ei, si niste rude de-ale mele. Unii au si cautat ceva informatii pe net si au gasit un studiu (chiar recent) care spune ca oscillococcinum este eficient pentru tratamentul gripei si racelii. Gata, de acum sunt siguri ca “medicamentul” lor este foarte bun si nu le trebuie medicina moderna. Iar eu trebuie sa tac, pentru ca nu stiu nimic.

Sa vedem.

  1. Studiul este efectuat de 3 angajati ai companiei care produce Oscillococcinum (Laboratoarele Boiron). Nimeni nu vede vreo problema aici, nu?
  2. Studiul reevalueaza concluziile altor 3 studii (din ’88, ’89 si ’98). 2 dintre ele (Casanova P, Gerard R. Bilan de 3 années d’études randomisées multicentriques Oscillococcinum/placebo. Proposta omeopatica 1988;6: 14-7  si Papp R, Schuback G, Beck E, et al. Oscillococcinum in patients with influenza-like syndromes: a placebo-controlled, double-blind evaluation. Br Homeopath J. 1998) au fost publicate in reviste care promoveaza homeopatia. Pe langa faptul ca nu sunt “jurnale stiintifice respectate”, e ca si cum as publica un studiu care arata ca armele nu sunt periculoase intr-o revista care vinde arme – oare m-ar crede cineva? Al 3-lea este un studiu destul de vechi (1989), publicat in British Journal of Clinical Pharmacology, o revista “respectata dpdv stiintific”, si prezinta o concluzie bazata pe o colectie de date de la 149 de doctori care au evaluat 478 de pacienti cu simptome clinice “influenza-like”. Probleme: studiul a fost bazat pe  simptome clinice – nu pe un diagnostic clar al unei infectii fix cu virusul influenza (gripa); concluziile studiului au fost trase pe baza observatiilor proprii ale pacientilor, nu pe observatiile personalului medical; autorii recunosc ca exista o probabilitate crescuta ca multi dintre pacientii din studiu sa fi suferit de viroze cauzate de alti virusi – nu de v. influenza. Concluzia oricum NU E ECHIVOCA: “it would be unwise to claim that the study has demostrated a cause and effect relationship between the drug and the recoveries. The positive effect of the homeopathic preparation cannot be explained in our present state of knowledge and thus calls for further investigation. The effect was modest (the increase in proportion of recoveries in 48h was less than 7%)“.

In concluzie, s-au scos cateva date statistice din niste studii care nu prea au respectat principii stiintifice, s-au amalgamat, s-au ignorat niste concluzii ale studiilor si gata “studiile arata ca e eficient“.

  1. Oscillococcinum este facut din “Anas barbariae hepatis et cordis extractum” = Extract din ficat si inima de rata (rața muscovy) diluat (de 200 de ori!) + zaharoza + lactoza . Interesant este ca in toate tarile unde se vinde acest “minutat” produs, ingredientele sunt prezentate in latina – desi traducerea este una si aceeasi. Metoda simpla de inselat clientul folosind cuvinte “care par mari”. Cati ar crede ca rata are elixirul sanatatii in ficatul si inima ei? De ce ficat + inima de rata? Inventatorul “medicamentului” scria: “The Ancients considered the liver as the seat of suffering, even more important than the heart, which is a very profound insight, because it is on the level of the liver that the pathological modifications of the blood happen, and also there the quality of the energy of our heart muscle changes in a durable manner.”  Adanc, nu?
  2.  Procesul de diluare produce un “diluat” in care cel mai probabil nu se mai gaseste nici o molecula de extract din asta. De ce? Intr-o sticla de 1 l se toarna o mixtura de suc pancreatic + glucoza + 35 grame de ficat de rata muscovy + 15 grame din inima ei. Dupa 40 de zile in sticla sterila, totul se amesteca intr-un fel de masa amorfa, care este apoi potentata prin metoda de diluare Korsakov. 10 ml din acest amestec se toarna in 990 ml de apa “ultrapura”, si se amesteca. 10 ml din amestecul rezultat se iau si se amesteca cu alti 990 ml de apa ultrapura. Tot asa de 200 ori. Dupa 200 de diluari, concentratia de extract-minune initial ar fi 1 parte din 100 la puterea 200. 10 la puterea 100 este un googol. Toata materia din univers se aproximeaza ca are intre 10 la puterea 50 si 10 la puterea 60 kg. Pentru ca o molecula din extractul initial sa fie prezenta intr-un container, acel container ar trebui sa contina cam cat 2 googoli de materie. Absurd si imposibil. Deci dupa atatea diluari, tot ce mai ramane e apa, cu care se inmoaie cele 6 pastilute de zaharoza+lactoza. Deci pastilele sunt  doar zaharoza+lactoza. ATAT!

  3. Istoria “medicamentului” pute a absurd. Un doctor francez a examinat sangele victimelor pandemiei de gripa spaniola din 1918-1920. Pe vremea aia nu se stiau cauzele ei (virusul H1N1) si de ce era atat de letala (provoca o reactie in cascada a citokinelor). A “observat” cumva ca exista niste bacterii (cocci) care vibrau (oscillare). Acesti oscillococci au fost vazuti de el si-n sangele bolnavilor de TBC, gonoree, reumatism, oreion, rubeola samd. O observatie care n-a mai putut fi reprodusa de nimeni pana-n ziua de azi. Virusi clar nu erau – nu puteau fi vazuti cu microscopul optic pe care-l avea la dispozitie atunci.

Cum a tras doctorul acesta concluzia ca acesti cocci pot fi folositi pe post de tratament daca sunt tratati “homeopatic” prin dilutie si de ce exact a crezut ca solutia poate fi creata cu ficat si inima de rata… nu se stie.  A venit la Laboratoires Homéopathiques de France si de atunci au inceput sa produca “pastilele-minune”. In timp, firma si-a schimbat denumirea in Boiron. Oscillococcinum ramane produsul lor-vedeta la nivel MONDIAL!

 

Daca asa sta situatia cu un medicament vandut de o ditamai firma, care chiar a produs si “dovezi” pentru ce sustin ei ca face medicamentul asta – va dati seama cum sta situatia cu nenumaratele produse cu nume bizare si preturi umflate din farmaciile noastre? Si cat de multi romani (si nu numai) arunca banii pe niste chestii care in cel mai bun caz sunt un placebo scump, dar care pot avea ca efect nedorit automedicatia ineficienta si intarzierea vizitei la doctor?

Vacanta “la snowboard” cea mai plina de ghinioane din viata mea

Cand ajung primii fulgi de zapada in Bucuresti intotdeauna creste dorul de alunecat la vale in mine. Foarte multi oameni care schiaza sau se dau cu placa au in ei un dor greu de explicat unui non-schior. Ma amuza tot timpul cand ii aud si pe altii cu cata pasiune incep sa vorbeasca despre schi/snowboard atunci cand apare primul zvon de zapada. Prin metrou, vestiare de sali de fitness, la kinetoterapie (!), auzi tot timpul cate un necunoscut impartasindu-si pasiunea cu alt(i) necunoscut(i).

Din 2010, anul cand am avut cea mai lipsita de noroc iesire din tara, aceasta dorinta de-a impartasi cu altii una dintre pasiunile mele… a mai scazut. Oricum, e greu sa-i descrii cuiva placerea de-a aluneca la vale prin zapada, cu picioarele legate de o scandura care are niste margini metalice ascutite. E foarte usor sa fii considerat unul caruia-i lipseste o doaga. Ce om normal ar vrea sa faca asta, nu? 🙂

Eh, dupa ce o sa scriu povestioara mea, probabil ca o sa fie clar ca-s tampit. Dar macar o sa ma simt mai bine dupa ce le povestesc si altora “norocul” meu 🙂

In 2009 castigam ceva mai bine ca in ziua de azi. Pe parcursul verii am strans niste bani. Cand iarna a venit, m-am tot chinuit sa gasesc oameni cu care sa planific o iesire de 1 saptamana undeva prin Alpi. Stiu, “Romania nu-ti mai ajunge?”. Daca ai schia – ai intelege de ce am avut dorinte din astea “mic-burgheze”. Cu chiu, cu vai, am gasit 2 oameni cu care am stabilit statiunea din Alpi unde sa mergem (din Italia, in Dolomiti). Am gasit o locatie unde pretul si conditiile de cazare ne conveneau tuturor (e foarte greu sa impaci 4 persoane, credeti-ma). Am platit avansul si am inceput sa asteptam luna martie, ca sa plecam.

Doar ca m-a gadilat pe mine pasiunea prin februarie si l-am intrebat pe un amic daca pleaca si el pe undeva “afara” sezonul ala. Mi-a raspuns ca da, in Ischgl, Austria. Cand l-am intrebat (mai mult in gluma) daca are un loc in plus si pentru mine, mi-a zis ca da. De aici au inceput problemele. Dupa niste calcule, aveam suficienti bani ca sa-mi ajunga pentru 2 iesiri in Alpi, dar prietena mea n-avea atata banet. Eu n-aveam de unde s-o imprumut, ea oricum nu vroia sa se imprumute (de la mine sau de la altcineva). Ghinionul 0.

Deci trebuia sa plec singur intr-un grup de 6 necunoscuti si un amic. Evident ca ei nu-i convenea deloc situatia asta. Nici mie nu-mi convenea, dar dorinta de-a ma da cu placa 12 zile in Alpi in acelasi sezon era prea puternica. Dupa niste discutii mai aprinse, mi-a zis ca pot pleca singur si ca e “ok” cu decizia mea. Nimic nu putea fi mai departe de adevar, dar ce mai conta asta pentru mine? Urma sa-mi indeplinesc o dorinta arzatoare.

Eh, vine si ziua plecarii. Ceilalti oameni din grup (pe care tot nu-i cunoscusem) au votat si au hotarat ca trebuie sa plecam noaptea din Bucuresti, ca sa “avem drumurile mai goale”. Cu toate ca eu am obiectat (trebuia sa ajungem sa ne cazam peste 2 zile, n-avea nici un sens sa mergem noaptea 11-14 ore pana la Viena ca sa dormim apoi jumatate de zi, pe motiv de oboseala si lipsa de somn – mai bine plecam mai pe lumina si ajungem acolo noaptea si apoi dormim), hotararea s-a luat “democratic”. Cand am plecat, m-au invartit dintr-o masina in alta (plecam cu 2 masini). Cand am transferat echipamentul dintr-o parte intr-alta, unul dintre noii mei “tovarasi” a insistat sa-mi pun legaturile pe placa, pentru a fi siguri ca n-o sa zboare de pe masina. Orice argumente am adus eu n-au fost suficiente. Eu imi tineam placa “goala” si bootii bagati in legaturi (stranse). Mai iesisem de 2 ori din tara (cu masina) in felul asta si n-am avut vreo problema. Am scos bootii din legaturi, am strans legaturile pe placa, am pus placa pe masina, bagajul in portbagaj si hai sa plecam. Eu am crezut ca bootii mei ii va pune unul dintre ceilalti in portbagaj, dar m-am inselat. Asa au ramas bootii in parcarea cladirii de unde am plecat. Primul ghinion.

Pe autostrada, pe undeva pe drumul spre Pitesti, la ora 3 noaptea, la 130 km/h, soferul nimereste o ditamai groapa. Am avut noroc ca nu era gheata pe drum, altfel acum eram mort. Asa, am facut “doar” o pana la o roata. Al doilea ghinion. Roata pe care 7 tineri n-au fost in stare s-o desfaca de pe ax – pentru ca suruburile fusesera prinse “cu ura” la service. Nu se desfaceau de nici o culoare. Dupa 1 ora si ceva de chin, parlamentari, certuri si chin din nou, am gasit solutia: am cautat un numar de platforma de tractare care lucra 24/24 si i-am chemat sa ne ia. Pe la 5 a ajuns la noi, pe la 5:30 eram intr-un service de la intrarea in Pitesti. Roata buclucasa a fost desprinsa de pe ax doar dupa ce “baietii” de la service-ul asta au sudat scula cu care desfaceau suruburile de surub si au batut-o cu barosul. Dupa o ora si ceva plecam din service cu o roata SH in locul rotii vechi si cu urari de noroc. La 7 si un pic ieseam din Pitesti. Nimeni n-a vrut sa se intoarca sa-mi ia bootii din Bucuresti (evident). Prietena mea s-a dus si i-a luat de unde ramasesera, dar n-a vrut sa vina pana la Pitesti sa mi-i aduca (pe buna dreptate).

La hostel in Viena am ajuns pe la 18:00. A doua zi am ajuns cu bine in Kappl, langa Ischgl. Acolo am avut niste mici discutii cu gazda, deoarece desteptul care facuse rezervarea prin Interchalet nu a citit toate conditiile de pe site. Trebuia platita o garantie de 150 euro la sosire, plus o taxa de 40 de euro de curatenie. Plus ca ei vroiau specific o cabana unde sa se poata fuma – si asta era exact inversul. Pe mine nu ma afecta prea mult asta, nu-s fumator, doar ca a trebuit sa fac pe translatorul, deoarece gazda habar-n-avea engleza iar din grup doar unul mai stia ceva germana, dar nu era prea vorbaret. Da-i si explica-le “tovarasilor” tai ca trebuie sa plateasca o suma, apoi gazdei ca “ei nu stiau de aceasta suma”, apoi negociaza posibilitatea de-a fuma (desi personal te enerveaza la culmea fumatorii indoor) samd.

A 3-a zi am plecat sa ne inchiriem echipament (eu doar booti, alti 3 echipament complet). La gondola, in Ischgl, am ajuns pe la 9:45. Coada era de vreo 30 de minute. Pe partie am ajuns abia pe la 10:45. Cam tarziu, tinand cont de faptul ca ne trezisem pe la 7:00. Dar a meritat – muntii sunt foarte frumosi si partiile foarte multe. La jumatatea zilei (pe la 1:30), cand ma gandeam deja unde sa luam primul pranz, la o tura banala, am iesit un pic in off-piste. Zapada nu era prea dificila, dar era inselatoare: topita – inghetata – retopita – reinghetata (nu mai ninsese de vreo saptamana). La o intoarcere un pic neatenta, un hop m-a aruncat pe spate. M-am rostogolit in asa fel incat am ajuns cu fata la vale (pornisem cazatura cu fata la deal). M-am oprit intr-o pozitie foarte nenaturala pentru picioarele mele, in care genunchiul stang era fortat flexat la maxim, pe undeva pe langa barbia mea si genunchiul drept era mult mai jos si mai relaxat. Pe moment am crezut ca am patit ceva la coloana, deoarece durerea a fost incredibil de puternica undeva in zona lombara si am auzit si un pocnet puternic. Ghinionul 3. Dupa ce am stat cam 5 minute (stiam ca nu trebuie sa te misti niciodata brusc la un accident), am reusit cu chiu cu vai sa ma ridic. Am ajuns apoi la baza telescaunului cu greutate, doar ca incepuse sa ma doara genunchiul stang puternic. Durerea lombara s-a calmat putin, dar cea de la genunchi tot crestea in intensitate. Am luat o pauza, am mancat ceva, m-am spalat pe fata, m-am dus la salvamont – unde m-au dat cu o crema antiinflamatoare care avea si un sedativ, ceva, deoarece dupa ce am pus mana pe genunchi si am inceput sa ma masez, mi-a amortit mana (pana am spalat-o a ramas amorteala). M-a luat si o durere de cap puternica, pentru care am luat un antinevralgic (dar nu m-a lasat tot restul zilei). Cu tot efectul antiinflamator/antialgic al cremei (si al antinevralgicului), durerea de la genunchi crestea in intensitate. Am mai incercat 2 ture usurele (crispat de durere si frica sa nu cad din nou si sa-mi rup ligamentele), apoi am coborat in statiune. Asta a fost finalul alunecatului la vale pentru mine pentru acea saptamana.

Am tot vorbit in tara, unde prietena mea a discutat cu un doctor si mi-a transmis ca cel mai probabil am suferit o entorsa. Sfatul medicului ar fi sa exclud orice activitate sportiva si sa ma relaxez pe cat posibil. Daca se poate, sa-mi fac un IRM sau un CT. Plus gheata si o crema cu antiinflamator aplicate pe picior. Prima noapte abia am dormit de durere.

A doua zi i-am dat skipassul meu amicului si l-am rugat sa incerce sa recupereze banii pe el de la casierie sau sa-l vanda (in pierdere) vreunui turist. N-a reusit nimic, iar apoi l-a folosit pe parcursul zilei (in locul skipassului lui, pe care-l pusese prin alt buzunar din geaca). A doua zi m-am ridicat eu din pat si m-am dus sa returnez bootii (cei de la inchirieri au fost foarte intelegatori si mi-au returnat o parte din bani). La casa de skipass n-am avut noroc. Orice i-am zis, casierita sustinea 1 si buna “trebuie bilet de la doctor ca sa va returnez banii”. I-am tot explicat ca o consultatie costa bani, deci o sa primesc o suma mult mai mica inapoi (daca scad si consultatia). Ea nimic. I-am aratat flyerul statiunii, in care scria ca in caz de accident pe partii, contravaloarea skipassului se poate returna pe baza unui bilet de la salvamontul local. Ea nimic. Am cerut sa vorbesc cu vreun superior – mi-a raspuns ca nu e azi la munca si ca oricum mi-ar zice acelasi lucru ca ea (pe buna dreptate). Ultima speranta – m-am dus sa vorbesc cu cei de la salvamont. Atata doar ca salvamontul n-avea si vreun birou in statiune, a trebuit sa urc cu gondola pana la 2200 m. Cu toate ca am vorbit chiar cu seful salvamontului din Ischgl, care a fost foarte intelegator, mi-a zis ca nu ma poate ajuta cu nimic, trebuie sa vb. cu un doctor. Am coborat, am intrat la prima clinica (pozitionata strategic fix langa partie), unde am platit 45 de euro pentru a fi vazut de un doctor tinerel, care mi-a ascultat povestea, mi-a palpat genunchiul, s-a oferit sa-mi faca o radiografie (total inutila la entorse de genunchi) si mi-a semnat un bilet de scutire de efort fizic. Cu asta m-am dus la casierie, unde am aflat ca nu-mi vor fi returnati decat banii pentru ultimele 3 zile ramase pe skipass, deoarece fusese folosit ieri (de amic) si azi (de mine, cand am urcat sa vb. cu salvamontistii). Uite asa am primit (din 245 euro) doar 105 euro (au pastrat si ei o taxa de “dosar”). Scazand si consultatia – am ramas cu 60 euro. Practic, am cheltuit 185 euro pentru mai putin de 1 zi de dat la vale.  Ghinionul 4.

Cu greu au trecut si restul zilelor, in care ceilalti mergeau pe munte si eu stateam ca invalidul in casa. Gazdele au fost foarte ok, mi-au tot dat cuburi de gheata ca sa imi pun pe picior, s-au interesat de sanatatea mea in fiecare zi. Drept “multumire”, ceilalti din grup au fumat in bucatarie (in ciuda protestelor mele si desi pana si gazda fuma afara din casa) si si-au pus la uscat hainele pe calorifere (2 lucruri despre care gazda spusese clar ca sunt interzise). Drept urmare, unul dintre calorifere s-a murdarit (hainele de schi/snowboard au vopseluri in ele care ies foarte usor la caldura si nu se pot curata). Dupa multe negocieri (pe care tot eu a trebuit sa le port, nu desteptul care a facut tampenia) am reusit sa conving gazda sa nu ne penalizeze decat cu vreo 25 de euro (initial vroia vreo 100, pentru ca a simtit si mirosul de fum de tigara). Ca sa ma “bucur” si mai mult ca am venit cu niste romani “pe cinste” in Austria, unul dintre ceilalti si-a inchiriat un snowboard intr-una din zile, a platit si asigurarea pentru furt – apoi a declarat snowboardul drept “furat” si a plecat cu el acasa. Austriecilor nu li s-a parut dubios (din pacate), statiunea e populata de multi tineri care se imbata pe partii si apoi pleaca spre hotel cu placa altuia sau isi uita placa mai stiu eu pe unde. Stiu ca sunt niste lucruri pe care majoritatea romanilor le ignora, dar care pe mine m-au enervat – pentru simplul motiv ca nu ma asociez cu hoti sau cu dobitoci. Ca mica paranteza – in afara de amicul meu si inca unul din grup, toti ceilalti o duceau chiar bine cu banii, erau copii de bani-gata, “bine-educati”. Aparent furtul si nesimtirea intra la capitolul “educatie”.

Cu si mai mare greutate am ajuns inapoi in Romania (drumul a fost foarte lung, deoarece am dat peste ambuteiaje provocate de caderi masive de zapada fix intr-o sambata, cand majoritatea turistilor pleaca din statiuni). Acolo am vorbit cu medicul de familie, care mi-a zis sa fac repaos total de la activitati sportive pentru cel putin o luna, apoi sa vedem cum evolueaza situatia. Deci a doua iesire din tara a picat. Am pierdut banii de avans pentru cazare (100 euro). Ghinioanele 5 si 6. Cei 2 cu care trebuia sa mergem au fost foarte intelegatori si nu m-au pus sa platesc eu tot avansul (200 euro). Macar atat noroc am avut.

Ca ultima urmare, mi-a venit si o factura la telefon de aprox. 200 lei pe luna aia. Asta nici macar nu mai e ghinion – e doar taxa pe prostie.

Dupa accidentul asta am ramas cu o frica de orice chestie care-mi pune presiune pe genunchiul stang. Cateva luni bune am avut dureri (mai ales daca stateam cu picioarele nemiscate mai mult de 30 de minute). Abia pe la mijlocul iernii urmatoare am putut sa ma dau cu snowboardul cam ca inainte de accident. Genunchiul nu e 100% in regula nici acum, in anumite pozitii nu mai pot sta fara a simti durere.

Cu toate astea, dragostea mea de snowboard a ramas vie – doar ca sunt mult mai precaut acum… Si mult mai atent la cei cu care merg la munte.

Folosirea inteligenta a unui virus pentru a trata un tip de cancer

Asa-i ca titlul meu nu e la fel de saritor in ochi ca “Doctors Take A Long Shot And Inject HIV Into Dying Girl. The Reason Why Will Amaze You”?
De aici: http://loiter.co/v/doctors-take-a-long-shot-and-inject-hiv-into-dying/

E absurda obsesia asta fata de titluri care aduc trafic a lumii in care traim.
O dovada a progresului stiintific este reformulata eronat si gata titlul care genereaza trafic.
Un Doctor american, Profesor in Imunoterapie, a perfectat un mod de-a modifica celulele sistemului nostru imunitar (limfocitele T) cu ajutorul virusurilor (inactivate) din categoria lentivirus (dintre care face parte si HIV). Dupa modificare, o limfocita T poate omori pana la 1000 de celule canceroase inainte de a muri. Exista si riscuri, dar terapia de genul asta poate sa fie mult mai eficienta decat chimoterapia si mai lipsita de riscuri (cel putin pe termen scurt).
Mai multe detalii aici, aici si aici.

Doua nelamuriri

  1. Nu ai voie sa-ti faci (chiar si contra cost) radiografie de capul tau. Am sunat la 3 mari operatori privati de sanatate si peste tot am primit acelasi raspuns “numai cu bilet de trimitere de la medicul specialist sau medicul de familie“. De ce? “Exista riscul iradierii” / “Exista teoretic un risc al iradierii” / “Stiti, teoretic este vorba de iradiere“. A fost amuzant sa primesc 3 raspunsuri de ignorant la o intrebare simpla (o radiografie se obtine intotdeauna prin iradierea unui obiect cu radiatii X – adica nu “exista riscul” ci esti intotdeauna iradiat). Raspunsul a ramas oricum incomplet.

Aparent, cineva a hotarat ca prea multi romani isi fac radiografii de capul lor si ca trebuie sa limiteze acest lucru – asta era opinia medicului meu de familie. Asta sau clinicile private se tem de vreun proces?

  1. Nu gasesc nicaieri o informatie clara despre recoltarea exsudatului faringian DUPA tratamentul cu antibiotice.

Teoria spune ca trebuie efectuat la o anumita perioada dupa terminarea tratamentului – pentru a se verifica bacteriile patogene din zona faringelui. E evident faptul ca rezultatul ar fi viciat daca s-ar face in timpul tratamentului. E evident ca antibioticele au efect o anumita perioada asupra bacteriilor din corp. Problema este: cat trebuie sa astepti pana bacteriile care nu au fost distruse/carora nu le-a fost inhibata multiplicarea cu antibiotice devin din nou patogene (si poti face un exsudat faringian)?

Medicul meu de familie mi-a zis 72 h. Pe site-ul celor de la Regina Maria scrie 5 zile de la terminarea tratamentului. Niste angajate de la o clinica mai mica de cartier sustineau ca trebuie sa astept 7 zile (o valoare gasita si prin alte parti). Am gasit si o valoare de 10 zile.

In manualul meu de Nursing nu am gasit referinte la o perioada. In alte manuale de nursing n-am gasit nici o informatie.

E enervant cand nu gasesc un raspuns cu valoare de “lege” ci multe raspunsuri diferite.

De ce merge pacientul roman la doctor foarte tarziu?

O parte din materiile din anul 2 sunt de fapt specialitati medicale: Pneumologie, Cardiologie, Ortopedie, ORL, Chirurgie. Profesorii nostri sunt de fapt doctori (rezidenti sau specialisti).

O fraza des intalnita la cursuri a fost “pacientul roman vine la doctor cand e cu un picior in groapa” sau “cand il doare foarte rau” sau “cand abia mai poate merge” samd. Anumite lucruri imi par chiar incredibile. Pacienti cu sangerari rectale combinate cu diaree/constipatie care vin la un consult la peste 1 luna dupa instalarea primelor simptome. Pacienti cu acumulari foarte mari de lichid in abdomen care nu s-au speriat de ditamai umflatura care le-a crescut in cateva zile/saptamani (am vazut si eu in practica la chirurgie o pacienta careia i-au aspirat 2 L de sange si alte lichide dintr-un abdomen imens). Pacienti cu apendicele inflamat care au preferat (in timp ce inflamatia crestea si starea de sanatate se inrautatea) sa repete de cateva ori tratamentul antibiotic prescris in prima instanta – in loc sa se duca la doctor dupa ce au terminat prima runda de tratament si simptomele nu s-au imbunatatit. Instinctul de supravietuire nu prea functioneaza cum trebuie, aparent.

 

Pe de alta parte, e greu sa-i judec pe altii cand stiu ca nici eu nu-s mai breaz. Chiar daca am avut niste cazaturi mai serioase la snowboard in ultimii 7 ani, prima m-am dus la un ortoped abia anul trecut – si acolo am ajuns mai degraba pentru ca facusem tendinita, nu ca sa ma plang de durerile de spate de care sufeream (intermitent) de multi ani. Desi am primit 2 bilete de trimitere pentru fizio/kinetoterapie pe parcursul anului asta, de fiecare data durerea s-a mai atenuat/calmat dupa cateva zile de la vizitele la medicul de familie. Deci am judecat (gresit) ca pot sa las tratamentul pe mai incolo. Pur si simplu nu vedeam cum as putea sa ajung si la munca si la scoala si la kinetoterapie. Abia cand durerea a devenit extrem de sacaitoare am gasit o solutie de compromis. Doar ca daca incepeam tratamentul mai din vara/primavara, poate mi-as fi revenit pana acum si nu ar fi trebuit sa fac asta iarna. Dificultatea de-a ajunge in 3 locuri in aceeasi zi ar fi fost aceeasi – doar ca vara toata experienta e mai usoara (nu iesi in frig, nu te trezesti pe bezna, nu mergi prin ploaie/zapada, sansele sa te mai lupti (sau sa contractezi) si cu o viroza sunt mai mici etc.).

La exemple de genul asta mi-as putea incadra si rude/colegi/prieteni – oameni inteligenti altfel, care aleg sa se trateze singuri atunci cand fac o infectie respiratorie – ajung cumva la un farmacist care le vinde antibiotice fara reteta si gata. Doar pentru ca majoritatea se vindeca (mai devreme sau mai tarziu) asta nu schimba cu nimic riscurile la care se expun (pe termen scurt sau lung) prin automedicatie. De ce fac asta? “Decat sa ma duc la un doctor, sa-mi fac un exudat faringian sau un examen de sputa si apoi sa mai astept cateva zile pana sa ma duc din nou la doctor cu rezultatul, mai bine iau direct antibiotic“. Sau “nu am timp sa ajung la doctor” sau “stiu eu ca ma fac bine doar cu antibiotic” samd.

Ce e adevarat e ca daca faci totul 100% corect (mergi la un doctor, astepti acolo, apoi sa te duci a doua zi la prelevarea de mostre pentru analize, apoi astepti rezultatul, apoi te duci din nou la doctor) totul dureaza destul de mult. Timp in care (de exemplu, la o infectie respiratorie) suporti febra, dificultati de respiratie, tuse, dureri samd. Asa-i ca e mai simplu sa te duci pana la farmacia de la colt si sa-ti iei un medicament (dupa ureche sau nu)?

Mai exista si cazul in care intrebi mai multi doctori. Primesti o opinie (cu sau fara tratament) de la un doctor. Apoi te duci la medicul de familie, care-ti da la randul lui o opinie + tratament. Apoi poate simptomele se inrautatesc – si mergi la alt doctor, care-ti spune altceva… Daca ti se intampla asta de cateva ori, oricat de mare incredere ai avea in medicina, parca-ti vine sa nu te mai duci la nici un doctor, niciodata. O hotarare care poate fi foarte periculoasa pe termen lung. Plus ca toate aceste consultatii de regula costa bani. Analizele costa si ele (foarte putine sunt decontate de CNAS).

Deci problemele identificate de mine ar fi: dificultatile pacientului de a-si prioritiza timpul, accesul perceput drept dificil la consultatia medicala de specialitate, costul destul de mare pentru anumite analize si proceduri de diagnostic

La asta se mai adauga si o anume dificultate de comunicare pacient-medic. Unii pacienti cred ca sunt ignorati de medici (pe banii lor) si unii medici considera ca pacientii sunt prea prosti ca sa merite sa le acorde prea multa atentie (desi sunt platiti pentru aceasta atentie). Un exemplu ar fi si articolul tendetios de aici. E interesant faptul ca autorul ajunge la concluzia ca daca anumiti doctori nu i-au acordat suficienta (in opinia lui) atentie la un consult (sau mai multe), atunci automat poate sa-i bage pe toti doctorii in aceeasi oala si sa-i fiarba la foc domol.

 

Partea proasta e ca nu vad o solutie pentru aceasta situatie. Poate si din cauza felului asta defectuos de-a vedea lucrurile, romanii traitori la oras au ajuns mari clienti ai farmaciilor (desi numarul farmaciilor nu pare atat de mare – 6000).

La scoala ne tot invata de faptul ca asistentii medicali trebuie sa ajute la educarea populatiei in materie de sanatate. Cand eu nu sunt in stare sa iau deciziile corecte (pe termen lung) pentru sanatatea mea – cum as putea sa il ajut pe un Gigel sa faca asta? Vorbim despre un Gigel (roman mediu) care e stresat, n-are bani, n-are timp, n-are chef, n-are incredere, n-are….

Viata de intern

Am citit un articol foarte interesant despre viata de intern in Anglia.  Spicuiesc:

I’m a designer, and it’s not the easiest industry to get into, so at 22 I agreed to a six-month unpaid internship at a central London advertising agency. I was hoping to gain some experience, and they told me if I finished the internship and they felt I was a fit, they would keep me on and start paying me.

I arrived on my first day hoping to show them what a promising and indispensable young designer I was.

For the first two months I made tea, I brought people their dry-cleaning, I bought lunch for the office from a nearby sandwich place,  and sometimes I emptied the bins. From there, I graduated to admin tasks such as stuffing envelopes, sticking stamps on and posting them, giving out mail, making more tea. In my mind, it was all worth it for the chance of a job.

Five and a half months into the internship, I arrived at the office and found a few smartly dressed people in the foyer, about my age. As I was the still-cheerful office lackey, I brought them some water and asked what they were here for, thinking I might have to set up a meeting room. That’s when I found out they were here to interview – for my internship.

That’s when it hit me. My own internship was over. There was no chance of a job, and I had never been given any design work to do. They never even intended to let me know one way or the other. They let me serve water to the next wave of interns, all here on the same fake promise of a job as me. I felt stupid, sweaty and embarrassed. At the end of the day, they called me into the office and said, “So, it’s over then. Cheers.”

Mi s-au parut demne de atentie 2 lucruri:

obiceiul de-a folosi (pentru diverse “munci”) studenti/absolventi pentru o perioada de timp fara sa-i platesti va muri foarte greu. Nu conteaza cate legi se vor crea pentru a-i proteja, se vor gasi intotdeauna oameni dispusi sa munceasca fara a fi platiti “pentru a castiga experienta” si oameni dispusi sa-i puna sa faca ceva (atata timp cat nu cer bani).

viata de incepator intr-o agentie de publicitate nu e foarte diferita in Bucuresti fata de Londra. Daca e sa judec dupa prima mea luna de “muncit” intr-o agentie de publicitate (la 20 de ani proaspat impliniti), “faceam” (daca mi se permite sa folosesc acest verb) cam la fel de multa publicitate ca alti tineri in situatia mea. Singura diferenta e ca la noi salariile erau suficient de mici incat sa-si “permita” primul meu patron sa ma “angajeze” dupa 1 luna si un pic – pentru ca ma platea cu salariul minim pe economie (atunci – 3 milioane de lei). Din fericire, cu toate ca eram pus sa fac toate tampeniile din lume, am reusit sa si invat cate ceva. Dupa ce a inceput sa-mi mareasca incet-incet salariul (cand am inceput sa fiu cu adevarat util) am fost mai multumit.

Aveam niste cunoscuti care lucrau la Ogilvy Romania. Imi povesteau ca, in anumite momente ale anului, exista intre 4 si 10 interni care lucreaza prin firma. Evident ca nu-s platiti. Nu au un program fix (dar se asteapta sa fie prezenti la firma 3-4 ore pe zi) si in general nu li se da sa faca mai nimic serios. Cu toate acestea, e bataie pe locurile astea de internship la ei. Desi competitia pentru internship era numita “corecta”, se plangeau ca ajungeau la ei ca interni si niste tampiti care habar-n-aveau sa scrie corect in limba romana. Irelevant – sunt in momentul asta angajati oameni acolo care habar-n-au sa scrie corect in limba romana. Deci nu asta e argumentul pentru a plati sau nu un intern.

Am 2 colege la munca, ale caror colegi de facultate se dadeau peste cap ca sa ajunga la un internship intr-o agentie mare. Ele regretau ca n-au reusit la randul lor asta. Era visul oricarui student care-si dorea sa lucreze in Advertising. Nu conta faptul ca erau pusi sa munceasca (nu stau chiar ca momaile intr-un birou toata ziua) dar nu erau platiti, nu conta faptul ca nu invatau asa de multe lucruri, nu conta faptul ca in firmele mari foarte rar se angajeaza cate un intern. Era prea mare speranta ca vor “castiga experienta” sau ca (Sfantul Graal) ar primi o oferta de job la sfarsitul internshipului.

La clientul nostru principal (un mare retailer) se perinda internii in fiecare an. Stau cate 1-2-3 luni si sunt pusi sa sorteze corespondenta, sa faca niste calcule in exceluri si sa pregateasca diferite prezentari. Daca au noroc. Altii plimba hartii prin sediu, aduc senvisuri sau stau pe facebook… Joburi oricum nu prea li se ofera dupa asta. Merita, nu merita?

Realitatea e nuantata, evident.

Pe de o parte, nu stiu cati oameni sunt dispusi sa angajeze pe cineva care vine cu un CV cu 0 experienta. Nu stiu cat de multi sunt dispusi sa plateasca pe cineva care poate chiar nu stie sa faca mai nimic util. Multi pur si simplu nu inteleg de ce ar trebui sa-l plateasca pe acesta ca sa invete suficiente lucruri astfel incat sa devina util.

Pentru aceasta categorie de oameni am un singur raspuns: daca omul ala munceste – trebuie platit. Nu munceste, nu-l angajezi, lucrezi cu oamenii pe care-i ai. In discutiile mele cu fosti patroni, cu oameni care se ocupa cu angajari (la interviuri si nu numai) am intalnit des o lema: “domne’, eu am muncit x luni pe nimic atunci cand eram de varsta lor, eu am facut si-am dres pentru a ajunge unde sunt azi“. Nu-mi pasa. E irelevant! Acum 23 de ani nu exista decat 1 singur angajator – Statul. Ce relevanta are asta pentru un job din ziua de azi? Nici una. Totul costa in ziua de azi. Nu forta un om sa munceasca pe gratis pentru tine (adica nu-l exploata) doar pentru ca e disperat sa isi gaseasca un loc de munca. Nu iti permiti/nu ai nevoie de un intern platit – nu-l lua.

Pe de alta parte – exista nenumarati tineri care chiar vor cu orice pret sa stranga ceva experienta. Problema vine si de la faptul ca daca majoritatea accepta sa munceasca pe gratis, obiceiul de nu plati internii a devenit regula. Deci totul incepe si de la o “dilema a prizonierului”. Daca toata lumea n-ar accepta sa munceasca neplatit, poate internii ar incepe sa fie platiti (cu bani putini, probabil). Dar daca putini sunt dispusi sa faca asta fara a fi platiti si cred ca vor castiga experienta din acest proces, totul se duce de rapa.

In opinia mea, asta creeaza un lant al slabiciunilor. In facultate esti dispus sa fii intern pe gratis, apoi esti dispus sa iti iei un job in care sa fii platit cu minimul pe economie, apoi esti dispus sa muncesti la urmatorul tau job pentru un salariu doar cu un pic mai mare si tot asa. Iar la 30-35 de ani vei ajunge sa-ti dai seama ca de fapt muncesti de 10-15 ani si toti banii pe care-i castigi abia-ti ajung ca sa iti platesti chiria, utilitatile, mancarea si POATE o vacanta-doua de 5 zile pe an. Cand vei ajunge in situatia de a intervieva pe cineva, o sa-i arunci in fata argumentul suprem “eu am muncit pe bani putini la inceputul carierei mele“. Cu asta o sa-i inchizi gura nesimtitului care indrazneste sa ceara prea multi bani. Dar nu va schimba cu nimic in bine situatia ta sau a lui, nu?

Acuma nu zic ca toate relele de pe piata muncii din Romania incep de la perioada in care esti intern neplatit. Doar opinam ca acest obicei creeaza o mentalitate de care cu greu scapi in viata.

P.S.1 Nici n-o sa mentionez tinerii care n-au nici o cunostinta si vor marea cu sarea. E foarte usor sa te feresti de lenesi. “Tinerii din ziua de azi nu stiu nimic dar vor salarii imense” e doar o scuza ieftina.

P.S.2 Cel mai tare este faptul ca, daca stau si ma gandesc, in momentul de fata ma gasesc fix in situatia pe care o infierez mai sus. In momentul asta eu platesc scoala, care la randul ei plateste spitalele care-mi permit accesul pe sectiile lor. Acolo trebuie sa deschid ochii mari si sa fac pe dracu’n patru ca sa demonstrez ca-s baiat destept, ceea ce ar insemna ca pot avea incredere in mine – adica m-ar lasa sa ating pacientii. Doar asa castig “experienta”.

Ce e cel mai tare e ca in Romania scolile postliceale sanitare si universitatile de Asistenti Medicali gem de studenti. Asta desi salariile de inceput in bransa sunt extrem de mici (si apoi evolueaza doar la nivel de “mai putin mici”). In alte tari (Anglia, Germania, Elvetia, Austria), desi statul ofera o bursa lunara (nu foarte mare, e adevarat) pe parcursul celor 3 ani de studii pentru a deveni Asistent medical – tot au dificultati in a-si gasi suficienti elevi dispusi sa invete aceasta meserie.

Ori au romanii o inclinatie puternica pentru aceasta meserie, ori habar-n-au sau nu le pasa de ce-i asteapta dupa ce termina scoala ori prea multi oameni cred ca meseria e atat de usor de invatat incat e singura pe care ar putea s-o faca.

Statiunile de schi din Austria isi fac reclama in Bucuresti. Ale noastre nu fac nimic.

De aproape o luna, in statia de metrou Piata Victoriei (un loc pe unde trec extrem de multi angajati tineri din multinationale – cu venituri maricele pentru Romania) a aparut o mare reclama pentru Sölden, una dintre cele mai mari statiuni de schi ale Austriei (daca judecam dupa numarul de innoptari). Cine i-a consiliat pentru alegerea locatiei a facut-o destul de bine.

Toata iarna trecuta a stat un panou mare cu o reclama la Zell-am-See / Kaprun pe Calea Victoriei, imediat dupa intersectia cu Bvd. Dacia. Poate nu cel mai vizibil loc, dar oricum se adresau unor potentiali clienti cu venituri mai mari decat media (zona nu este prea frecventata de pietoni, deci se adresau in special soferilor cu treaba prin Centru).

De ce mi se pare interesant acest lucru? Pentru ca:

  • in primul rand, nu avem foarte multi schiori/snowboarderi in Romania. Nu suntem o natiune de sportivi prin definitie, sporturile de iarna nu au o vasta traditie in tara noastra si nu avem venituri mari. Publicul tinta pentru aceste campanii publicitare este foarte redus. Daca ar fi sa estimez, as zice ca ar fi maxim cateva zeci de mii de bucuresteni care sunt schiori/snowboarderi. Cu toate acestea, 2 asociatii care promoveaza turismul in 2 zone diferite din Austria considera ca merita sa investeasca o suma de bani (mica, mare, cum o fi) pentru a se promova in Bucuresti.
  • statiunile cu pricina nu o duc deloc rau dpdv al numarului de turisti. Nu se plang de o scadere a acestora, ba chiar au valori record (surse: aici si aici – in germana). Sölden se lauda cu 2,64 mln de innoptari in ultimul sezon de iarna iar Zell-am-See-Kaprun cu 2,2 mln de innoptari in tot sezonul 2011-2012. Adica succesul pentru ei nu inseamna sa stea si sa astepte turistii sa le “cada in poala”. Isi diversifica pe cat posibil clientela si se promoveaza pe unde se poate.

  • nu exista strategii de marketing la nivel de statiune/zona turistica in Romania. Nu exista promovare (clasica sau nu) pentru nici o statiune de schi din Romania. Foarte putine statiuni au site-uri web actualizate, cu informatii utile pentru turisti. Pagini de facebook updatate des pentru a fideliza clientii si a atrage altii noi NU exista. Cate un proprietar de hotel ratacit sau cate un localnic mai pasionat se mai intampla sa faca niste pagini cu cateva imagini din statiunea lor. Dar rar o sa vezi asa ceva la nivel organizat – cu angajati, strategii de durata samd.

  • dupa 7 ani de snowboarding stiu foarte bine lista de probleme din statiunile noastre montane. Cu toate acestea, exista niste avantaje clare pentru niste statiuni aflate la 150 km de tine fata de niste statiuni aflate la 1500 km distanta. Ei bine, nu se gaseste nici o minte “luminata” care sa gaseasca o strategie de dezvoltare a turismului de iarna macar intr-o singura statiune. Nu e vorba de a reinventa roata. Nici macar nu trebuie sa minti ca sa pacalesti turistii. O analiza SWOT iti poate face si un amarat de student mai deschis la minte. Ca sa o interpretezi nu trebuie sa fii chiar geniu. Dar e prea complicat sa gandesti, mai bine te plangi ca nu stii de ce nu vin turisti straini (si nu numai) in coltul tau inapoiat de lume. Sau vii cu tampenii de genul “au traditie turistica mai mare… noi mai avem de invatat

  • sumele de bani “investite” intre 2010-2012 in “amenajarea” unor partii de schi existente, instalatii de transport pe cablu, infrastructura adiacenta samd sunt imense. Problema e ca din toata puzderia de proiecte, doar modernizarea statiunii Poiana Brasov a fost dusa pana la capat. Restul proiectelor au strans sume impresionante, dar n-au rezultat in mai nimic palpabil. O gramada de proiecte controversate, inutile, care ajuta de fapt evaziunea sau blocate in certuri intre hoti. Si daca toate ar fi fost terminate pana acum, fara promovare ar fi fost tot inutile.

Oricum, toata discutia asta e degeaba. Avem parte de guverne care au stiut doar doua lucruri: ori sa aprobe orice cheltuieli (umflate), oriunde, cu orice pret (guvernele Boc), ori sa taie toate cheltuielile posibile de peste tot de unde nu mai pot fura ei nimic (guvernul actual). Dar nu s-a gandit nici un prostalau ca daca nu sunt terminate lucrarile toti banii platiti deja au fost practic irositi, apoi ca preturile cerute turistilor trebuiesc corelate cu veniturile medii ale romanilor si cu calitatea serviciilor oferite si nu in ultimul rand – ca trebuie sa ai si promovare eficienta (de un fel sau altul) daca vrei sa ai turisti.