Valoarea educativa a plimbatului prin spital

In fiecare noua sectie in care intru (pentru practica) e aceeasi poveste.

Totul incepe cu cate o discutie cu cate un “director de ingrijiri” al unui spital, un om plictisit de viata si acru: “trebuie sa fiti atenti la ce faceti, pentru ca reprezentati spitalul si scoala. Trebuie sa fiti atenti la ce faceti, pentru ca se pot intampla accidente foarte usor. Trebuie sa observati tehnicile altor asistente, dar sa incercati sa fiti si de ajutor. Trebuie sa invatati!“. Bai, sa mori tu! Si eu care credeam ca vin la spital cu noaptea in cap ca sa ma uit la igrasie si la oameni bolnavi, nu ca sa invat ceva. Toti repeta aceleasi fraze.

Urmeaza apoi cate o asistenta-sefa. Fraza pe care am intalnit-o in prima discutie, invariabil, la TOATE asistentele-sefe cu care am interactionat: “nu vreau sa sprijiniti peretii“. Nu inteleg cum e posibil ca peste 10 persoane din spitale diferite, din medii sociale diferite sa foloseasca fix aceeasi fraza-cliseu. Exista nenumarate expresii cu care poti sa-i ceri cuiva sa fie util si sa ajute. Nu si nu. “Nu vreau sa sprijiniti peretii“. Daca mai aud o data fraza asta, o sa ma iau la cearta cu persoana cu pricina, oricine ar fi. Oricum ar fi, este o platitudine jignitoare si absurda. Pot eu sa vreau sa ajut cat 1000 de oameni la un loc, daca angajatele ei sunt plictisite, nu au pacienti, nu au chef sa educe pe nimeni, au problemele lor, nu au timp sau pur si simplu nu au ce sa-ti dea sa faci – ghici ce o sa ajung sa fac? “O sa sprijin peretii”! Si mai tare mi s-a parut atunci cand am vorbit anul trecut cu o prietena de-a sotiei mele, asistenta cu 10 ani vechime. Se plangea ca toti elevii care-i vin pe sectie nu fac nimic si… “sprijina peretii“. De unde a inceput aceasta fraza, vreau sa aflu!

Apoi trebuie sa castig(am) increderea unui grup mare de asistente. O sectie medie  (25-30 paturi) are cam 6-8 asistente. Una mai mare are si peste 10 asistente. Care vin in ture. Daca tu vii doar la o ora fixa (sa zicem dupa-amiaza la 17:00 sau dimineata la 8:00) si mai pierzi cate o zi, exista posibilitatea sa nu te intalnesti cu anumite asistente deloc pentru 1-2 saptamani. Anul trecut, la voluntariat, dupa 1 luna de cand veneam acolo, cand am ajuns si am intrat sa salut asistentele care erau pe tura, o tanti pe care am salutat-o s-a uitat foarte mirata la mine “dar tu cine esti si ce cauti aici?”. Daca nu sunt superincarcate cu pacienti (cum e la oncologie), majoritatea te vor ignora complet in primele zile. Trebuie sa le urmaresti tu ca un hartuitor si sa le ajuti aproape fortat (riscand sa le stai in drum sau sa inceapa vreuna mai intepata sa tipe la tine). Si sa faci orice ca sa inveti. Mai citesti o fisa a unui pacient, mai pui o intrebare unui doctor sau unei asistente, mai observi ce se mai intampla in jurul tau. Dar tot nu prea FACI ceva.

Dupa cateva zile, se obisnuiesc cu prezenta ta si iti mai dau cate ceva de facut. Cazul fericit. Problema e ca, in mintea lor, daca iti dau niste fiole de analize pe care trebuie sa le duci tocmai in coltul celalalt al spitalului, la 40 grade (vara) sau -10 grade (iarna), “te invata ceva“. Ce ma invata? Sa ma plimb? Nu stiam ca trebuie sa ajung la 30 de ani ca sa ma invete cineva cum sa-mi folosesc picioarele. Nu zic ca nu e util sa aflu unde e laboratorul si ca (teoretic), daca duc eu analizele alea de colo-colo, le eliberez pe ele sa faca lucruri mai importante. Dar nu de asta am inceput scoala asta. Vreau sa invat tehnici de nursing, vreau sa vorbesc cu pacienti, vreau sa vad fise de pacienti si sa vad cum au ajuns la spital si ce li se face aici, nu sa ma plimb ca un dobitoc de colo-colo. Desigur, exista posibilitatea sa refuz sa fac asta – dar asta inseamna ca nu ma mai lasa sa fac nimic care e relativ util pentru pregatirea mea.

In principiu, la o perioada medie de practica intr-un spital de 1 luna, pana ajungi sa le castigi increderea asistentelor, ai toate sansele sa ti se termine practica.

Daca mai adaugi la asta si ghinionul – daca nimeresti intr-o perioada nepotrivita intr-o sectie nepotrivita, e foarte posibil sa nu vezi decat cativa pacienti amarati intr-o saptamana. Cate poti sa inveti din asta? Da, realizez ca eu ma plang de lipsa oamenilor bolnavi (o absurditate) – dar fara bolnavi eu NU INVAT NIMIC. Timpul trece repede si foarte usor poti sa termini o scoala de Asistent Medical si sa nu stii sa pui o perfuzie, sa recoltezi sange sau sa pui o branula (cum era cazul unei absolvente de la Scoala Fundeni pe care am intalnit-o la practica).

Advertisements

2 Comments

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s