Un mod de-a-ti exorciza demonii…

… sau macar de-a-ti bloca gandurile negre si sentimentul de vinovatie: oboseste pana nu mai esti in stare de nimic iar creierul iti “spune” ca e cazul sa dormi.

Trezit la ora 5:55. Dupa spalat, aranjat, mancare si imbracat, imi dau seama ca-s in intarziere. Ies din bloc, 2 oameni care pleaca spre locul de munca se uita la mine ca la un om din alta lume.

Aud troleibuzul venind. Fuga dupa el. Ajung la metrou, vad cu mirare ca nu mai am calatorii pe cartela. Da-i si scormoneste dupa portofel, cumpara cartela. Pana iau cartela, pana bag portofelul la loc, pana trec de turnicheti, vine metroul. Fuga dupa metrou. Pe asta nu-l mai prind.

Sa ies la suprafata si sa risc sa iau un taxi? Hmm, din calculele mele, as ajunge la 6:53 la gara daca vine metroul la timp, as avea suficient timp sa-mi iau biletele. Calculele mele sunt optimiste, metroul intarzie si merge mai incet decat as vrea eu. Fuga de la metrou la casa de bilete.

La casa de bilete ajung la 6:58. Aflu cu stupoare ca tanti de acolo nu vrea sa-mi vanda bilet, pentru ca asa e regula la SNCFR (nu se vand bilete daca mai sunt 5 minute pana pleaca trenul). Fug spre tren, urc in el la fix 7:00. Discut cu nașu‘ zice ca imi vinde el bilet, nu-i problema. Trenul pleaca la 7:08, as fi putut cumpara bilet de 10 ori, daca tanti nu era ingusta in gandire.

In tren dau peste o fata echipata de snowboard, in zona unde se pastreaza biciclete/schiurile. Ma gandesc ca in doi avem putere de negociere mai buna cu nașu‘. Cand vin, nașii (erau 2, de fapt) devin glumeti “hăhă, te-ai asezat aici, ti-ai gasit prietenă?“.

Eu insist ca vreau sa cumpar bilet legal, dar nu vreau sa platesc suprataxa de 50% (era un afis fix langa noi unde scria asta). Ei tot se invart in jurul acestui subiect, ca nu se poate, ca ei n-au reduceri (n-am zis nimic de asa ceva), ca trebuie sa platim biletul si suprataxa. Cand am folosit eu fraza “cum facem sa ne intelegem?“, li s-au luminat fetele, au zambit si au zis “vorbim dupa Ploiesti. Daca urca ăăăă… le spuneti ca acolo v-ati urcat si ca stiti voi ca e ordin sa se vanda bilete la pretul de la casa, si am rezolvat“.

1 ora am facut apoi schimb de povesti cu accidentari la snowboard cu fata. Trebuie sa recunosc ca avea o vointa foarte puternica, daca inca se mai dadea cu placa, la ce colectie de fracturi, leziuni, contuzii si luxatii a strans. Intre timp au venit si nașii sa-si ia șpaga (30 lei de la mine, 25 de la ea). Fata a coborat la Sinaia, eu am ajuns la Azuga peste inca 20 de minute.

Ajuns acolo, nu gasesc statia de microbuz. Intreb un localnic, imi sugereaza sa iau taxiul, pentru ca va fi 5 lei. Taximetristul imi cere 10 lei. Nu mai negociez, merg direct cu el (stiu, am fost slab).

Ajuns la partie la 09:09, vad ca nu prea e lume si e frig (-15 C). 1 partie cica e “inchisa” (adica nebatuta din cauza de “lipsa de zapada” – aiurea, erau minim 50 cm de zapada pe ea, le-a fost lene s-o bata cu ratracul). Imi cumpar skipass (90 lei, oferta speciala). Sus pe culme mai zici ca-mi cumparasem statiune de schi personala. Mai erau doar 2 rataciti.

Urmeaza 7 ore in care am facut 29 de coborari, totalizand aproximativ 80 km. Adica am obosit cat sa-mi ajunga cateva zile. Am luat si cateva trante, am ras cu cativa azugeni, am ras cu cativa bucuresteni, am facut cateva poze, am baut o ciocolata calda care m-a lasat fara simtul gustului pentru vreo 30 de minute.

La sfarsitul zilei, un snowboarder cu care mai discutasem in gondola a pus o vorba buna la alt azugean, ca sa ma duca cu masina la gara. Pana imi pun eu placa, localnicul imi zice “hai ca eu plec, ne vedem jos, te asteptam unde se termina partia”. Incep sa rad ca prostul, deoarece ii vazusem pe parcursul zilei si stiam ca de fapt eu o sa-i astept. Dupa ce ne strangem, ne inghesuim in masina lui, care nu mai porneste. Isi lasase radioul deschis. Dupa ce ii da curent un alt amic, ajungem in sfarsit la gara, la 16:50.

Acolo, alta bucurie. Trenul de 17:05 avea intarziere de doar 70 de minute. Dupa alte 50 de minute de asteptat in gara, vine trenul urmator. Dupa 2 ore lipsite de evenimente, ajung in Bucuresti. Fara ceva de citit, fara baterie la telefon (a murit la 2 si ceva, desi-l luasem 100% incarcat), singura mea scapare a fost faptul ca eram suficient de obosit incat sa adorm.

Per ansamblu, o zi buna. Pana am bagat telefonul in priza si am aflat o veste pe care nu vroiam s-o aflu…

Nimeni n-a facut nimic…

Pe X il cunosc de peste 10 ani. E vorba de un om in general cumpatat, cu o sotie iubitoare si un copil bine-crescut care tocmai a devenit adult. Cel putin asa ar parea la prima impresie.

Printr-un concurs de imprejurari, lucrăm impreuna de aproape 8 ani. Intai mi-a fost coleg la o agentie de publicitate, apoi s-a mutat la client, unde i s-a oferit o pozitie de coordonator si a devenit, implicit, legatura mea (si a colegilor mei) cu clientul nostru principal.

Era o meserie care nu i se potrivea. Trebuia sa comunice zilnic cu peste 30 de oameni, sa negocieze tot felul de schimbari, apoi sa discute cu noi, fostii lui colegi, dintr-o pozitie de autoritate. Plus altele. Dar a fost un pas inainte in cariera. A schimbat o meserie pe care stia s-o faca si unde se descurca foarte bine pentru siguranta locului de munca (de, corporatie) si un salariu ceva mai bun. Totusi, odata acolo, s-a straduit tot timpul sa pastreze un ton prietenos in relatia agentie-client.

Intotdeauna a incercat sa isi faca treaba cum trebuie, fara sa-si bage picioarele “pentru ca merge si-asa”, chiar si atunci cand si-ar fi permis asta. In ultimii ani nu a mai reusit.

I se cerea sa faca din ce in ce mai multe lucruri, in acelasi interval de timp. Initial, munca in departamentul lui era facuta de 3 oameni, ajutati si de un manager. De cativa ani nu mai ramasesera decat 2 oameni, care, pe langa toata munca initiala, faceau si o sumedenie de alte statistici si rapoarte si porcarii pe care nu se uita nimeni. Trebuia sa fie prezent si in tot felul de sedinte in care nu se rezolva nimic, dar cativa sus-pusi se auzeau discutand. Isi justificau salariile de peste 10.000 euro si cam atat. In timpul asta, munca se strangea. Cine trebuia sa stea apoi peste program? Cu siguranta nu managerii aia bine-platiti.

De angajat cineva nou – nu se angaja. Trebuie reduse costurile! Ii era mila sa-si ia concediu si sa lase toata munca lui in capul unei singure persoane. Ajunsese sa stranga peste 15 zile de concediu neluate in fiecare an (asta in ultimii 3-4 ani).

De ce nu pleca? Era un om intre 2 varste, pe un post platit binisor pentru Romania (mai putin de 1000 euro, oricum), care avea o sotie bugetara si un copil pe care vroia sa-l vada terminand o facultate fara sa trebuiasca sa se ingrijoreze de un loc de munca. Era constient de limitarile lui si de dificultatile pe care le-ar avea in a-si gasi un nou loc de munca platit macar comparabil cu cat avea aici.

Incepuse sa ne creeze probleme la munca. Functia lui de intermediar era oricum ingrata. Colegii lui erau nemultumiti de medierea facuta de el, noi eram nemultumiti de felul in care (nu mai) gestiona problemele. Pe de o parte il si intelegeam – era foarte multa munca pentru un singur om.

Daca il intrebai daca are probleme, se ferea sa discute despre ele, tot timpul spunea “lasa, o sa ne intalnim noi candva, mai incolo si o sa discutam despre mai multe“.

Anul trecut a fost internat in spital pentru aproximativ 3 saptamani. A iesit de acolo mai slab cu vreo 20 de kg. Am aflat de asta intamplator, dupa ce 1 saptamana am crezut ca pur si simplu era in concediu (mari tampiti am fost). Cu toate ca ne stiam de atata vreme si am impartit si rele si bune, nu si-a facut nici unul dintre noi timp sa mearga pe la el la spital. Abia atunci am aflat niste detalii (pe care le tinuse ascunse fata de noi) despre viata lui, abia atunci am aflat ca e posibil sa aiba anumite probleme in familie.

Am incercat sa discut un pic cu el dupa ce a iesit din spital. El sustinea ca a fost tratat de pancreatita si atat. Din discutii avute cu niste colegi de-ai lui, se pare ca i s-ar fi spus de atunci ca, de fapt are ciroza (n-are sens sa discut despre ce inseamna asta, cauze si prognostic). La discutii ulterioare, a tot sustinut ca se simte mai bine, ca se tine de regim si ca nu mai are probleme.

Acum 2 saptamani a fost internat din nou in spital. Se simtea rau. In spital a facut stop cardiac, din cauza unei hemoragii interne. Hemoragie cauzata de o ruptura de splina. La splenectomie au descoperit ca are si un plaman afectat. Este in coma, cu prognostic extrem de rezervat.

De ce n-am facut nimic toata perioada asta? De ce nu am incercat sa vorbesc cu el fata-n-fata macar 1 data in anul asta? De ce nu mi-a pasat de felul in care omul normal pe care-l stiam de atata vreme se schimba cu fiecare zi care trecea?

De ce am devenit atat de insensibil la situatia lui incat nici macar nu mi-am facut timp sa il sun 1 data dupa ce am aflat ca s-a reinternat in spital?

E atat de usor sa iti spui ca nu-ti mai pasa de o persoana, din cauza ca iti face viata mai grea la serviciu. Dar asta nu ar trebui sa faca acea persoana mai putin demna de simpatia si compasiunea ta!

Ca sa fiu clar, omul asta nu era deloc un nenorocit. Nu era dezagreabil, nu era violent. Nu era nesimtit!

Nu trebuia sa ajunga in situatia asta. Nu trebuia sa fie lasat sa ajunga aici. Avea colegi, familie, prieteni – toti am esuat in a fi oameni, toti avem gradul nostru de vina pentru situatia lui.

Premiul pentru “cea mai stupida cerinta auzita de la un client astazi”…

… se acorda persoanei care ne-a cerut

“as dori sa imi faceti un filmulet static, in care 20 de secunde sa apara acelasi lucru”

Ăăăă… adica vreti o fotografie? Un jpg e suficient, nu va trebuie un film.

“nuuu, vreau sa fie neaparat in format wmv!”

De ce? Puteti sa ne dati niste detalii, ca sa stim cum va putem ajuta?

“nu conteaza”

Ce poti face cu Final Cut Pro, imaginatie si (destul de) mult timp liber

Zach King cu siguranta nu e un “magician“. E un tanar californian care a reusit sa-si transforme pasiunea intr-o sursa de venit. Tot respectul pentru asta!
Cu un pic de imaginatie reuseste sa monteze niste scurte iluzii foarte interesante.
Puteti vedea mai mult din “magia” lui pe vine (@Zach King sau vinebox) pe youtube sau pe site-ul lui, unde are si tutoriale, o sectiune de how-to, templateuri si (nu in ultimul rand) training-pentru-o-suma-de-bani.

Ce ai face daca ai fi diagnosticat cu cancer?

“sa fiu pus fata in fata cu propria-mi mortalitate a schimbat, intr-un fel, si nimic si totul. Inainte de-a-mi fi diagnosticat cancerul, stiam ca voi muri intr-o zi, dar nu stiam cand. Dupa diagnostic, stiam ca voi muri intr-o zi, dar nu stiam cand. Dar acum o stiam intr-un mod acut.”

Tocmai am citit un articol care rascoleste ceva in tine – mai ales daca ai avut pe cineva in familie care a murit de cancer (sau daca ai fost diagnosticat cu cancer).

E scris de un medic neurolog de 36 de ani, diagnosticat (acum 8 luni) cu cancer pulmonar cu metastaze. Pentru cine nu stie ce inseamna asta si n-are chef de statistici, asta inseamna ca e inoperabil si ca tratamentul poate insemna mai mult rau decat bine. Inseamna ca ai 10% sanse sa supravietuiesti 5 ani si ca, dupa 8 luni de la diagnosticare, cam 50% dintre pacienti mor.

Neurologul asta face parte dintre pacientii care fac cancer pulmonar FARA sa fi fumat vreodata. Dintre cei care il fac inainte de 40 de ani, nu la +60. Culmea, face parte si dintre cei care sunt diagnosticati in faza terminala, cand cancerul a metastazat deja si medicina moderna nu mai are prea multe arme in lupta cu boala.

A ajuns, de pe o zi pe alta, din doctor care diagnosticheaza si trateaza tumori neurologice, un alt pacient care este tratat de un oncolog.

Desi toata educatia lui ii spune sa nu se bazeze pe statistici, desi oncologul care-l trateaza i-a recomandat sa nu citeasca nimic despre asta, el tot a “gustat din fructul oprit”. E imposibil sa nu vrei sa afli cat mai ai de trait.

Acum tocmai se intoarce la munca, la 8 luni de la diagnosticul initial. Se simte un pic mai bine, totul multumita unui tratament inovativ tintit genetic. Nu stie cat mai are de trait, dar nu poate sa se opreasca din trait doar pentru ca stie ca va muri. Se ghideaza dupa un citat pe jumatate uitat, al lui S. Becket “I can’t go on. I’ll go on.”.

Cand tata a fost diagnosticat cu cancer pancreatic, primul lucru pe care l-am facut a fost sa citesc cat mai mult despre acest tip de cancer. Cand operatia a esuat, stiam ca nu mai are mult de trait. Din pacate, in cazul lui, statisticile au fost 100% precise, a murit fix la 1 an de la diagnosticare.

Oricat de mult m-am straduit sa nu cred in statistici, oricat de multa gandire pozitiva am avut, oricat de mult m-am straduit sa-i ascund statisticile sau sa-i dau motive de a fi optimist (ajungand chiar la minciuni), cancerul a continuat sa-si faca treaba lui insidioasa in corpul lui.

Dar in toata aceasta perioada mi-am tot propus sa fac asta si aia si asta impreuna cu el. Dar amanam pentru “cand va fi bine”. In primele luni isi revenea dupa operatie. Apoi era slabit de chimioterapie. Apoi parea ca se simte mai bine. Ne facusem tot felul de planuri fantasmagorice despre unde sa mergem cu el “cand va fi mai bine si va fi cald afara“. Dar boala s-a intors. N-am apucat sa mai facem mai nimic.

Sper ca mi-am invatat lectia. Daca eu as fi diagnosticat cu cancer, cred ca n-as mai amana nimic pentru mai incolo si as face, pe cat posibil, tot ce am zis ca voi face “candva in viitor”…

Oare as reusi asta?

provita

Recunosc, opinia mea este ca ONG-urile pro-life sunt populate in general cu ipocriti sau habotnici (sau habotnici ipocriti) care cred ca salveaza lumea promovand opiniile lor invechite si/sau periculoase (in multe cazuri).*

Nu, nu sunt tampit, stiu ca legile pro-alegere (pro-choice) permit distrugerea unei vieti care ar fi putut exista(accentul e pe posibilitate, deci nu e o certitudine). Accept faptul ca avortul din motive moderne, cum ar fi “nu mi-am planificat un copil inca“, “nu mi l-am dorit” sau “nu imi permit un copil” e absurd si chiar cred ca n-ar trebui permis fara o consiliere psihologica obligatorie.

Dar parca nici sa aduci un copil pe lume si sa-l abandonezi (sau mai rau) nu e de dorit. Si cu siguranta nu mi se pare normal sa interzici avortul atunci cand s-ar naste ceva de genul astaastaasta sau asta (atentie – imaginile nu sunt chiar usor de “digerat”). Intr-un final, nici sa aduci un copil pe lume in conditii de saracie lucie nu e chiar de dorit.

Panoul publicitar de mai sus l-am vazut destul de des in ultimele luni. Este, in opinia mea, un exemplu bun de mesaj si vizual prost alese. Nu stiu cine le-a luat bani pentru panoul asta, dar a fost platit cu prea multi bani pentru ce a oferit. Daca e vorba de un destept care a facut-o benevol, il sfatuiesc sa isi aleaga alta meserie.

• In primul rand, elementul vizual (al doilea lucru pe care-l vezi cand te uiti la panou) e prost ales. Ai pus o lacrima pe o jucarie. Wow. Daca te uiti prima data la panou, zici ca e gandit pentru a atrage atentia oamenilor asupra vietii dificile a jucariilor. Cui ii pasa de jucarii?

• Primul lucru pe care-l vezi pe panou este numarul mare (150.000). Cu asta am mai multe probleme:

  1. De unde, exact, au luat acest numar? Cum a fost calculat? Statisticile oficiale (select parameters – 08 – 7010 – 7011 Number of abortions, all ages) arata 101.000 avorturi in 2010 si 103.000 in 2011. Stiu, cei de la provita sustin sus si tare ca in statisticile astea nu sunt luate corect in calcul avorturile de la clinicile particulare. Adica ei ii acuza pe altii de minciuna, dar inventeaza estimeaza un numar. Pe ei ar trebui sa ii credem. Pe altii nu.
  2. Ce relevanta are un numar (mare, intr-adevar), daca nu prezinti toata povestea? Intr-o lume in care nimeni nu mai sta sa priveasca in perspectiva, daca doar fluturi un numar mare in fata unui roman, rar il vei face sa se gandeasca. Trebuie prezentata toata realitatea (trista, e adevarat): avem spor natural NEGATIV (-56.000 oameni in 2012), si in 2011/2012 am avut cel mai scazut numar de nasteri din ultimii 100 de ani.

  3. Nu toate avorturile sunt din motive “absurde”. Sarcinile ectopice apar destul de des si sunt un pericol major pentru viata mamei (oricum, majoritatea lor absoluta s-ar termina cu moartea prematura a fatului). Nu poti pune toate avorturile la gramada pentru a prezenta o imagine mai intunecata. E voit derutant.

  4. Din cele 100 si ceva de mii de avorturi din 2010/2011, aprox. 10.000 au fost facute de fete sub 20 de ani. 23.000, respectiv 24.000 au fost facute de femei peste 35 de ani. Cred ca nu trebuie sa fii geniu ca sa iti dai seama ca e foarte probabil ca multe dintre avorturile astea sa fi fost necesare! Riscurile asociate sarcinii dupa 35 de ani nu sunt imense, dar exista. In 2010 si 2011 s-au nascut cate 2300 si ceva de copii cu malformatii congenitale si 86, respectiv 87 cu sindromul Down. Nu zic ca toti copii astia ar fi trebuit avortati. Doar ca e foarte probabil ca multe dintre avorturile alea sa fi fost niste alegeri informate. Din nou, e vorba de prezentarea unei informatii intr-un mod voit derutant.

• In final, nu e clar ce vor sa transmita ei cu acest panou. Vor sa sensibilizeze romanii? Vor sa te faca sa te gandesti de doua ori inainte de-a face un avort? Vor sa creeze un curent de opinie favorabil scoaterii in afara legii a avortului? Da, un panou cu un mesaj neclar poate avea un impact major. Dar asta mie mi se pare pur si simplu un panou publicitar fara cap si fara coada.

 

Ok, acum discutia despre avort in Romania:

Statisticile WHO nu au date pentru Romania decat pana in 2011, cand am avut 103.383 avorturi. Daca cei de la Pro Vita Bucuresti se iau de statistici si le vor crescute, eu zic ca e posibil sa fie de fapt mai scazute. Daca ei fac supozitii logice, hai sa fac si eu supozitii logice.

• Chiar atat de predispusi la avort sunt romanii? 150.000 par cam multe avorturi la o tara atat de mica, in conditiile in care trendul in ultimii ani pare a fi descendent. Stiu, intai ma lansez intr-un atac al statisticilor oficiale, apoi le folosesc in discutie. In principiu, fac acelasi lucru pe care-l fac si cei de la Pro Vita.

Revenind la logica mea, spre comparatie, in Spania, o tara cu o populatie predominant catolica (o biserica pentru care avortul este un pacat capital), cu 48 de milioane de locuitori, in 2012 au fost “doar” 118.000 de avorturi. Mi se pare putin probabil sa avem 150.000 de avorturi in Romania, o tara cu maxim 21 milioane de locuitori (dintre care aproximativ 1 milion SUNT in Spania si alt milion ar fi in Italia). Sa luam alte tari ca exemplu (poate sunt spaniolii deprimati). Suedezii sunt 9,6 milioane. Au cam 37 mii de avorturi in medie pe an in ultimii 6 ani. In Germania (80 mln de locuitori) au fost 108 mii de avorturi in 2011. In Franta (66 mln de locuitori) au fost 211 mii de avorturi in 2010.

• E adevarat, statisticile spun ca in perioada 1990-1995 am avut o explozie a avorturilor in Romania. Care s-a diminuat, in timp. De la aproape 1 milion de avorturi in 1990 pana la 500.000 in 1995. Numarul total de avorturi a scazut apoi (250.000 in 2000, 160.000 in 2005 si 103.000 in 2011).

Stiu istoria dezincriminarii avortului in Romania post-decembrista. Chiar si-asa, numarul ala din 1990 pare absurd de mare. Fix in momentul in care romanii se bucurau de libertate, atunci au devenit femeile mai libertine – pare plauzibil, nu? E adevarat, prezervative INCA nu prea se gaseau. Deci contraceptia era ca si inexistenta. Dar chiar si-asa, numarul ala imens de avorturi poate fi o anomalie statistica.

In primul rand, nu exista un motiv bun pentru a nu mai dori BRUSC sa NU ai copii. In 1990-1992 inca exista un aer de optimism general. Mai ales in 1990. Scapasem de comunism, puteai zice ce vroiai, gaseai mancare in magazine, apareau micile afaceri. Nu e chiar un mediu in care sa te gandesti ca vrei sa faci un avort, pentru ca nu vrei sa-ti mai traiasca copilul in asemenea tara!

Ceilalti indicatori demografici au variat mult prea putin, fata de variatia numarului de avorturi in perioada ’88-’92. Si daca extrapolam pe o perioada de 10 ani (’85 – ’95), numarul de avorturi din 1990 pare o anomalie statistica. Rata fertilitatii (numarul de nascuti-vii la 1.000 de femei din grupa de varsta 15-49 ani, sau, mai simplu, numarul de copii pe care i-ar avea o femeie in medie pe parcursul perioadei fertile) a scazut cel mai mult – de la 2,31 in ’88 la 1,5 in ’92, o valoare de la care n-a mai scazut prea mult in ultimii 20 de ani. Numarul de nasteri a scazut cu 39.000. Toti indicatorii au scazut cu un anume procent, numai avorturile au crescut cu un procent incredibil. Daca e sa credem aceste statistici, in 1990 si 1991 s-ar fi putut naste minim 1,5 milioane de copii in plus. Hmmm.

Desigur, poate ma insel. Poate chiar am avut atat de multe avorturi in perioada aia. Asta nu schimba realitatea de acum – numarul de avorturi pare sa se fi stabilizat la o valoare de echilibru.

• Avorturile ajuta la “amorsarea” unei bombe demografice. In cateva zeci de ani, Romania va avea o populatie mult imbatranita si imputinata. Vor exista probleme cu asigurarile sociale si medicale si cu pensiile. Corect. Dar, intr-un final, in conditiile in care Romania ramane pe ultimele locuri la toti indicatorii economici din Europa si nu prea exista motive de optimisim… de ce sa-ti doresti sa aduci un copil pe lume in tara asta?

 

De ce am scris acest articol? Mi-am adus aminte de panoul asta in week-endul asta, cand am citit despre cazul mediatizat din SUA – Texas, un stat in care activistii pro-vita si-au impus punctul de vedere in legi:

O femeie numita Marlise Munoz este dusa de urgenta la spital pe 26 noiembrie. In ciuda eforturilor doctorilor, este declarata in stare de moarte cerebrala – din cauza unui cheag de sange care a cauzat fie un embolism pulmonar, fie un accident vascular cerebral. Era insarcinata in saptamana a 14-a.

Legea statului Texas interzice deconectarea de la aparatele care o tin in viata in mod artificial a unei mame care e insarcinata.

Timp de 2 luni si ceva, sotul a trebuit sa ceara in Justitie dreptul de-a cere deconectarea sotiei de la aparatele care o tineau in viata in mod artificial. Copilul era neviabil cam din momentul mortii cerebrale a mamei lui, deoarece a fost lipsit de oxigen pentru prea mult timp. Avea hidrocefalie, extremitatile erau diforme si se pare ca are si un defect cardiac. Cu toate acestea, o sumedenie de activisti pro-vita au tinut demonstratii pentru a tine in viata un copil ca si mort, aflat intr-o fiinta moarta. Spitalul a aparat litera legii pana in ultima clipa – desi doctorii de acolo stiau foarte bine absurditatea demersului juridic.

Din fericire, intr-un final un judecator i-a permis sotului sa-si deconecteze sotia de la aparate si s-o ingroape.

*Un exemplu pentru puterea lor este Spania, unde, de anul asta, se va reincrimina avortul, indiferent de motivul care se aduce pentru a termina sarcina. Adica nu se va efectua un avort decat daca sarcina e foarte periculoasa pentru mama sau daca prin testare se demonstreaza ca fatul are vreo maladie congenitala care il condamna la moarte. Ceea ce inseamna ca “dreptul la viata” al unei gramajoare de celule este mai important decat dovezile stiintifice care demonstreaza ca bebelusul va avea o viata scurta (sau nu) si plina de probleme (fizice sau psihice).

Cum sa separi galbenusurile de albusuri foarte usor

Stiu ca nu prea are legatura cu subiectele despre care mai scriu eu pe aici, dar cand e frig afara si nu prea ai chef sa iesi din casa, parca ai pofta de mancare. Eu, unul, am o pofta crescuta de dulciuri iarna, cand ninge. 🙂
Cand e sa fac o prajitura (sau sa ajut la prepararea ei), una din partile cele mai enervante e separarea oualor. De multe ori mi se sparge galbenusul si trebuie sa-l scot din recipientul cu albusuri, o operatie extrem de enervanta pentru mine. 🙂
Asadar, iata o metoda simpla si rapida de a separa ouale – atata timp cat aveti o sticla de 0,5 l de plastic curata prin bucatarie.
Dupa ce am testat-o, pot spune cu siguranta ca e eficienta (atata timp cat apesi cum trebuie pe fundul sticlei, ca sa creezi diferenta de presiune pe care se bazeaza acest procedeu). Si as recomanda atentie atunci cand se aspira mai mult de 1-2 galbenusuri, cresc sansele sa se sparga – ceea ce ar duce la situatia enervanta mentionata mai sus.