Nimeni n-a facut nimic…

Pe X il cunosc de peste 10 ani. E vorba de un om in general cumpatat, cu o sotie iubitoare si un copil bine-crescut care tocmai a devenit adult. Cel putin asa ar parea la prima impresie.

Printr-un concurs de imprejurari, lucrăm impreuna de aproape 8 ani. Intai mi-a fost coleg la o agentie de publicitate, apoi s-a mutat la client, unde i s-a oferit o pozitie de coordonator si a devenit, implicit, legatura mea (si a colegilor mei) cu clientul nostru principal.

Era o meserie care nu i se potrivea. Trebuia sa comunice zilnic cu peste 30 de oameni, sa negocieze tot felul de schimbari, apoi sa discute cu noi, fostii lui colegi, dintr-o pozitie de autoritate. Plus altele. Dar a fost un pas inainte in cariera. A schimbat o meserie pe care stia s-o faca si unde se descurca foarte bine pentru siguranta locului de munca (de, corporatie) si un salariu ceva mai bun. Totusi, odata acolo, s-a straduit tot timpul sa pastreze un ton prietenos in relatia agentie-client.

Intotdeauna a incercat sa isi faca treaba cum trebuie, fara sa-si bage picioarele “pentru ca merge si-asa”, chiar si atunci cand si-ar fi permis asta. In ultimii ani nu a mai reusit.

I se cerea sa faca din ce in ce mai multe lucruri, in acelasi interval de timp. Initial, munca in departamentul lui era facuta de 3 oameni, ajutati si de un manager. De cativa ani nu mai ramasesera decat 2 oameni, care, pe langa toata munca initiala, faceau si o sumedenie de alte statistici si rapoarte si porcarii pe care nu se uita nimeni. Trebuia sa fie prezent si in tot felul de sedinte in care nu se rezolva nimic, dar cativa sus-pusi se auzeau discutand. Isi justificau salariile de peste 10.000 euro si cam atat. In timpul asta, munca se strangea. Cine trebuia sa stea apoi peste program? Cu siguranta nu managerii aia bine-platiti.

De angajat cineva nou – nu se angaja. Trebuie reduse costurile! Ii era mila sa-si ia concediu si sa lase toata munca lui in capul unei singure persoane. Ajunsese sa stranga peste 15 zile de concediu neluate in fiecare an (asta in ultimii 3-4 ani).

De ce nu pleca? Era un om intre 2 varste, pe un post platit binisor pentru Romania (mai putin de 1000 euro, oricum), care avea o sotie bugetara si un copil pe care vroia sa-l vada terminand o facultate fara sa trebuiasca sa se ingrijoreze de un loc de munca. Era constient de limitarile lui si de dificultatile pe care le-ar avea in a-si gasi un nou loc de munca platit macar comparabil cu cat avea aici.

Incepuse sa ne creeze probleme la munca. Functia lui de intermediar era oricum ingrata. Colegii lui erau nemultumiti de medierea facuta de el, noi eram nemultumiti de felul in care (nu mai) gestiona problemele. Pe de o parte il si intelegeam – era foarte multa munca pentru un singur om.

Daca il intrebai daca are probleme, se ferea sa discute despre ele, tot timpul spunea “lasa, o sa ne intalnim noi candva, mai incolo si o sa discutam despre mai multe“.

Anul trecut a fost internat in spital pentru aproximativ 3 saptamani. A iesit de acolo mai slab cu vreo 20 de kg. Am aflat de asta intamplator, dupa ce 1 saptamana am crezut ca pur si simplu era in concediu (mari tampiti am fost). Cu toate ca ne stiam de atata vreme si am impartit si rele si bune, nu si-a facut nici unul dintre noi timp sa mearga pe la el la spital. Abia atunci am aflat niste detalii (pe care le tinuse ascunse fata de noi) despre viata lui, abia atunci am aflat ca e posibil sa aiba anumite probleme in familie.

Am incercat sa discut un pic cu el dupa ce a iesit din spital. El sustinea ca a fost tratat de pancreatita si atat. Din discutii avute cu niste colegi de-ai lui, se pare ca i s-ar fi spus de atunci ca, de fapt are ciroza (n-are sens sa discut despre ce inseamna asta, cauze si prognostic). La discutii ulterioare, a tot sustinut ca se simte mai bine, ca se tine de regim si ca nu mai are probleme.

Acum 2 saptamani a fost internat din nou in spital. Se simtea rau. In spital a facut stop cardiac, din cauza unei hemoragii interne. Hemoragie cauzata de o ruptura de splina. La splenectomie au descoperit ca are si un plaman afectat. Este in coma, cu prognostic extrem de rezervat.

De ce n-am facut nimic toata perioada asta? De ce nu am incercat sa vorbesc cu el fata-n-fata macar 1 data in anul asta? De ce nu mi-a pasat de felul in care omul normal pe care-l stiam de atata vreme se schimba cu fiecare zi care trecea?

De ce am devenit atat de insensibil la situatia lui incat nici macar nu mi-am facut timp sa il sun 1 data dupa ce am aflat ca s-a reinternat in spital?

E atat de usor sa iti spui ca nu-ti mai pasa de o persoana, din cauza ca iti face viata mai grea la serviciu. Dar asta nu ar trebui sa faca acea persoana mai putin demna de simpatia si compasiunea ta!

Ca sa fiu clar, omul asta nu era deloc un nenorocit. Nu era dezagreabil, nu era violent. Nu era nesimtit!

Nu trebuia sa ajunga in situatia asta. Nu trebuia sa fie lasat sa ajunga aici. Avea colegi, familie, prieteni – toti am esuat in a fi oameni, toti avem gradul nostru de vina pentru situatia lui.

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s