Asta nu te invata la scoala

Am citit cu o saptamana in urma un articol scris de un doctor pe evz.ro. Dupa ce-l citesti, n-ai cum sa nu stai sa te gandesti la anumite aspecte ale ingrijirii bolnavului. Pentru mine a fost un articol emotionant din mai multe puncte de vedere.

In primul rand, povesteste (si) despre un batran diagnosticat cu cancer de cap pancreatic – boala de care tatal meu a murit cu mai putin de 9 luni in urma.

Ultimul an din viata lui a fost o amestecatura de senzatii si evenimente pentru care nimic nu te pregateste. Nici un doctor nu a avut curajul sa-i spuna verde in fata “domnule, aveti cancer si mai aveti de trait cateva luni, cel mai probabil”. Oare i-ar fi facut asta vreun bine? Chirurgul i-a zis “o sa fie bine”, medicul de familie i-a zis “o sa vedem cum evolueaza”, medicul oncolog ii tot repeta placa cu “sa vedem cum evolueaza tratamentul”, medicii de la spitatul unde l-am internat in vara pentru a-l mai intrema un pic se fereau sa-i dea vreo speranta desarta – dar nici nu-i spuneau realitatea starii lui de-atunci, medicul oncolog de la Hospice Casa Sperantei i-a administrat niste opioide si cam atat. Intr-un final, toti stiau ca nu prea au ce sa-i faca. Si noi stiam asta. Si noi i-am tot ascuns anumite detalii despre boala lui. Dar cate si ce poti sa-i spui unui om care e condamnat la moartefara sa-i grabesti plecarea din aceasta lume?

 

In al doilea rand, prezinta o problema care ma tot framanta pe mine: cine si cum te invata cum sa comunici cu un pacient? Aparent, nu scoala.

Facultatea de medicină m-a învăţat cum să recunosc bolile.  M-a învăţat cum să examinez un bolnav, cum să pun un diagnostic, cum să mă orientez atunci când trimit pacientul la anumite explorări, cum să iau decizia terapeutică potrivită. Şi m-a mai învăţat despre consimţământul informat al pacientului […] Asupra mea cel putin, aceste aspecte nu au avut un impact major pentru că eu voiam sa aud de la ei cum ar trebui să comunicăm noi diagnosticul pacientului. Cum să-i spui unui om: „vezi că ai cancer şi trebuie să te operăm, dar tot nu ai şanse” fără să-l distrugi sufleteşte şi mental? Asta nu ne-au învăţat atunci. Poate acum studenţii sunt ghidaţi oarecum, nu ştiu.

Un asistent medical interactioneaza cu pacientii mult mai mult decat un doctor. Cum inveti sa relationezi cu ei? Cum faci sa leimbunatatesti starea de spirit? Cum il faci sa uite de ce e in spital si incerci sa-l faci sa se gandeasca la altceva? Nu in ultimul rand, cum lasi toate astea la munca si pleci acasa fara sa te incarci negativ si sa fii dat peste cap?

La toate aceste intrebari, scoala NU iti ofera un raspuns.

Daca scoala nu te invata, singurul raspuns care ramane ar fi “inveti din mers, pur si simplu vorbind cu pacientii“. Oh, de ar fi asa de usor.

 

Saptamanile trecute, pe sectia de neurologie unde am facut practica, printre alte activitati mai mult sau mai putin utile pentru educatia mea ca asistent medical, a trebuit sa stau mai mult cu un pacient (tanar) internat pentru abuz (sau supradoza) de substante narcotice.

La internare nu se stia ce a consumat si in ce cantitate. Doar se stia ca este “utilizator de etnobotanice”. O asistenta zicea ca a fost internat pentru “supradoza de marijuana” (un non-sens, cu THC nu poti face supradoza, iar doza letala este extrem de mare, apropo: inregistrarea pentru a citi articolul e gratuita si merita, theLancet are o gramada de articole foarte utile). In urina avea urme de amobarbital si inca ceva (nu mai tin minte numele). O fi luat distonocalm?

Oricum, tratamentul a fost unul expectativ – rehidratare parenterala, IRM, analize de sange si de LCF pentru a determina ce narcotice folosise si daca are vreo afectare secundara neurologica. Cam atat.

In a 3-a zi de la internare a facut o mica criza de sevraj. Eram singurul al carui timp nu conta foarte mult. La o sectie medie, cu 2 asistente pe tura, era absurd sa puna 1 asistenta sa stea cu el tot timpul. La inceput, s-a urcat in picioare in pat si nu vroia sa mai coboare de acolo. 2 asistente, 2 infirmiere, 1 asistent, 1 rezidenta si cu mine ne-am chinuit sa-l coboram de acolo. Dupa ce s-a calmat un pic, mi s-a cerut sa stau cu el. Aproape 2 ore m-am plimbat cu el de colo-colo prin sectie. Orice faceam, nu ii convenea.

La inceput vroia sa iasa din salon. Apoi se plimbe prin spital. Apoi vroia sa plece la mama lui. Apoi vroia sa iasa la soare. Apoi vroia sa stea la televizor. Apoi vroia sa iasa la aer. Apoi vroia sa se spele pe fata. Apoi se scormonea in urechi. Apoi in nas. Apoi nu vroia sa se spele pe maini. Apoi vroia sa se spele pe maini, dar singur. Si tot asa. Un adult fara boli neurologice care se comporta fix ca un copil mic.

Datoria mea era sa-l feresc de vreo problema. De asta m-am achitat cu bine. N-a patit nimic pana a venit mama lui.

Problema e ca habar-n-am cum as fi putut sa-l fac sa comunice cu mine. Era in lumea lui si nimic nu-l scotea de acolo. Am incercat sa vorbesc cu el despre South Park (avea un tatuaj cu Kenny). Am incercat sa vorbesc cu el despre mama lui. Am incercat sa vorbesc cu el despre prietena lui (din cauza careia luase supradoza de ce luase). Ok, era probabil inca sub efectele medicamentelor luate. Dar trebuie sa fie un mod de-a comunica, inclusiv cu pacientii astia.

Bine, in cazul asta, era un pacient non-violent. Tin minte o intamplare de la primul meu stagiu de practica, pe o sectie de Toxicologie, unde era internat un alcoolic aflat in coma alcoolica. Cand s-a trezit, printre primele lucruri pe care le-a facut a fost sa ii trozneasca un pumn in barbie unei infirmiere. Apoi sa-si scoata sonda nazo-gastrica si branula. A fost nevoie de 2 brancardieri, un paznic si 2 asistente ca sa-l calmeze (legat de maini + o injectie). Atunci ce as fi facut?

 

Acuma… cine ma invata cum sa comunic cu pacientii?

Advertisements

14 Comments

    1. Eram sigur ca scrie si in alta parte, ziarele de regula colaboreaza cu un blogger abia dupa ce are o anumita “masa critica” de cititori.
      In schimb nu m-am gandit ca ce scrie pe evz e doar pe evz, ce scrie pe blogul propriu e pe blogul propriu.
      Mersi pentru sugestie, i-am dat “follow” 🙂

      Apropo – daca mai citeste cineva postul meu si se gandeste sa ajute un nevoias sa-si ia medicamente, acest doctor din Suceava ofera un schimb echitabil zic eu: o suma de bani (cu care se vor cumpara medicamente pentru cei care nu si le permit) pentru o carte de-a lui. Mai multe detalii aici.

      Like

  1. Eu termin acum ultimul an la postliceala si pot spune cu regret ca scoala nu m-a invatat mare lucru din ceea ce trebuie sa fac atunci cand voi ajunge la munca. Nici in spital nu esti invatat, doar daca ai noroc sa gasesti o asistenta dispusa sa te invete, prinzi ceva informatii utile. Raman socata de fraze ca: “meseria se fura”. Asta spune un tamplar sau un mecanic in nici un caz o asistenta de a carei munca depinde viata unui om. Si da orele de psihologie din scoala ar trebui sa te ajute atunci cand ai de-a face cu un om tulburat sau turbulent, dar acolo se vorbesc vorbe si nimic concret. Cat despre modul in care ar trebui sa ii spui unui om ca urmeaza sa moara e de tinut o discutie intreaga. Ca oameni cu constiinta propriei existente e greu de dus povara cunoasterii propriului sfarsit.

    Like

    1. Pe mine m-a socat faptul ca unele dintre asistentele mai capabile vazute de mine prin spitale… recunosteau ca si ele au terminat scoala fara sa stie cine stie ce sau fara sa faca injectii, sa recolteze sau sa faca cine stie ce proceduri. “Am invatat pe pacienti”.
      Acum sunt chiar foarte ok (profesional) – dar la inceput… cati pacienti or fi trecut oare prin mainile lor pana “si-au facut mana”? Si oare a fost vreodata “scoala – scoala”? Pentru ca am impresia ca situatia e asa cum e de multa vreme.

      Like

  2. Apropo ca fapt divers. Ti-a folosit vreodata maldarul de fise de apreciere de la practica? Mie imi lipseste una si sunt curioasa daca e asa important. Nu am chef sa umblu aiurea dupa o singura fisa.

    Like

    1. La ce sa-mi foloseasca? Nici nu se uita pe ele profesorii.
      Ca sa ai dosarul complet la finalul scolii, sfatul meu ar fi sa o rescrii si completezi (cam ca celelalte primite in stadiile de practica) si… sa faci rost de-o semnatura pe ea. Asta nu inseamna neaparat sa te duci inapoi la asistenta X din spitalul Y, daca intelegi ce vreau sa zic.
      In 3 ani de zile cred ca se strang minim 15 “fise de evaluare”. Nu cred ca va sta cineva sa le frunzareasca pe toate, in conditiile in care ai si examen de post scris si interviu inainte.

      Daca tot discutam – dupa examen ce o sa faci? Ti-ai gasit deja vreun post sau esti inca in cautari? Doar de curiozitate.

      Like

      1. Doar promisiuni. Medicul de familie m-a rugat sa ii dau un cv cum termin si am toate actele in regula. Se referea la certificatul de membru cred. Sau la Universitar, dar inca nu e nimic sigur. Ramane de vazut dupa ce termin cu circu asta de scoala.

        Like

        1. Fara suparare, dar sa facem 3 ani de scoala (usoara, proasta, cum o fi ea) ca sa ajungem asistenti de medic de familie (sau de stomatologie)… mi se pare o risipa.
          Daca e vorba de “trebuie sa muncesc, am nevoie de bani”, sunt multe alte meserii care sunt mai banoase si nu necesita 3 ani pentru a le practica.
          Parerea mea.

          Like

  3. Ca debutant e foarte greu sa gasesti din prima jobul de vis. 6 luni sau 1 an cat va dura sa obtin aviul de libera practica voi lucra acolo unde gasesc un loc. Nu am de gand sa ies la pensie de pe primul loc de munca pe care il gasesc pentru ca nu sunt genul de om monoton si obtuz. In practica am fost pe toate sectiile si am idee cam ce anume mi-ar placea si ce nu. Dar tinand cont ca anul viitor (asa sper) am in plan un bebe, pentru ca nu vreau sa astept sa ajung la 40, imi caut un loc de munca mai flexibil sa pot pleca in concediu prenatal fara regrete. Nu vreau sa ma angajez din prima pe un post bun si apoi cand vin din concediu de crestere dupa un an sa ma trezesc data afara.
    In timpul scolii am vrut sa ma angajez la o stomatologie ca acolo nu iti cere studii si cand aflau ca nu am copii inca, se uitau stramb. Asta era tot timpul a doua intrebare dupa cea cu experienta in domeniu.
    Ca femeie sa stii ca inca e foarte greu sa impaci cariera cu viata de familie. Nu pot concepe sa fiu casnica.O solutie optima voi gasi cu siguranta. Imi place prea mult meseria asta ca sa ma impiedic de detalii.

    Like

    1. Nu amana copilul prea mult, sa nu regreti mai tarziu. Oricum, e usor de dat sfaturi (cum fac eu), dar e mult mai greu sa le traiesti 🙂

      Oricum, ai un plan bun, pe termen lung. Succes! 🙂

      Like

  4. Multumesc. Am luat informatii interesante de pe blogul tau si le-am dat mai departe colegilor. Nici nu stiam ca sunt asa multe tipuri de vacutainere, de exemplu. A fost foarte util. Te voi urmari in continuare cu interes.

    Like

  5. Bună, întâmplător am găsit blogul tău. Frumos. Eu sunt asistent medical în Germania de 2 ani. Am terminat în 2005 am lucrat pe secția de neuro 3 ani. Eu sfătuiesc toți asistenți după terminarea scolii minim 2 sau 3 ani sa muncească în spitalele din România pe secția care își dorește sa profeseze . Și dacă găsește o oferta mai buna prin străinătate sa încerce dar nu prin hoți Romani. Munca în Spitalele din străinătate este stresanta. Ai aproape totul la discreție ca și materiale ,aparatura suport la locul de munca +plus respectul pacientului. Munca nu e 100% ce muncim în România ca și asistenți medicali. Este o combinație intre munca Asistentului medical + infirmiera. Ca sa muncești doar ceea ce face asistentul medical în România durează 2 sau 3 ani depinde cit de repede înveți sa vorbești . In primul Rind sa scri și sa citesti corect acea limba a tarii unde te afli. Referitor la comunicarea cu Pacientul… asta depinde de inițiativa fiecărui asistent medical. “Sa cobori puțin la nivelul și in lumea lui dar totuși sa îi reamintești ca ești un personal calificat care este acolo sa îl ajute în suferință lui , nebunia lui, lumea lui sau piticii lui”. Trebuie sa fi conștient ca un asistent medical de 76kg nu poate sa linișteșeasca un barbat de 103kg care are mulți pitici pe creier si care te și încearcă cu nebuniile lui cu zâmbetul pe buze. La unul ca aceste trebuie sa fi înarmat cu o injecție de calmare și vreo 2 paznici sau brancardieri.Atunci ai intrat în lumea lui în care tu deține controlul. Eu zic comunicarea cu pacientul este foarte importanta pentru un asistent medical, deoarece persoana care îl vizitează regulat , neregulat și de citeva ori intr-o tura este asistenta medicala, pe cind Dr. o data dimineață sau chiar o data la 2 zile. Eu cred ca trebuie sa te cobori la nivelul fiecăruia sa asculți ce zice dacă nu înțelegi despre ce îți explica, îI spui ca nu ai înțeles ai vrea sa ști cit mai multe sa iti explice despre acel lucru, pers etc. Îl ți concentrat pe un anume subiect sau povestioara omul se descărca sau este incinta ca el sta de vb cu tine. Aducindui aminte ca tu trebuie sa îi pui o perfuzie sau ce fel de medicament , scopul tău pt care ești acolo. Eu cred ca cine poate sa înțeleagă și sa ajute un om bolnav acel este un om cu suflet. Citeodata trebuie sa fi și rece dar nu exagera ăsta este pt acei care nu îți respecta statutul ,nu accepta ca vrei sa ajuți și ei se cred mult superior ție ca de la om la om. Și cea ce este foarte important ” nu duce de la munca acasă : suferință ,problemele și nebuniile pacienților. Trebuie sa rămână acolo. Trăiești viața lângă cei care îți face plăcere ” un sfat celor care vor sa muncească în străinătate. Suntem mult mai buni în aceasta meserie și nu uitați ca ești un emigrant ” Bafta

    Like

    1. Mersi pentru randurile scrise. Si succes in ceea ce faci.

      1 intrebare:

      Suntem mult mai buni în aceasta meserie

      Mult mai buni decat cine? Mult mai buni in ce fel?

      Intreb asta din 2 motive:
      1. Am avut de-a face si cu studenti AMG din Anglia, Belgia, Olanda, Elvetia si Spania si cu asistente medicale din Austria, Germania, Grecia si Cipru. Foarte putin in calitate de pacient, majoritar in calitate de elev AMG care pune intrebari. Nu mi s-au parut musai “mai buni decat romanii”, asta depinde de om in sine. Dar studentii… cam aveau cunostinte teoretice mai avansate decat majoritatea elevilor de postliceale/studentilor de AMG si a asistentilor medicali cu putini ani de vechime. Cum se descurcau in practica nu prea am avut cum sa evaluez. Ca am intalnit si tampiti printre ei… asta e alta poveste, nu exista padure fara uscaturi. Dar daca studentii lor sunt (teoretic) mai buni ca ai nostri, de ce ne-ar fi asistentele mai bune ca ale lor?

      1. Am intalnit deseori aceasta lauda a sistemului de invatamant medical (si pentru doctori si pentru AM) la romani. Ai zice ca oamenii cu pricina n-au fost in nici un spital romanesc. Sau ca n-au trecut prin aceleasi scoli prin care trec eu (sau studentii la medicina) in ziua de azi. Eu am fost prin 7 spitale (si 13 sectii) pana acum ca elev si in alte cateva ca pacient sau ruda. Imi place sa casc ochii si sa vad cum merg lucrurile in jurul meu. Poate nu am suficiente informatii pentru a imi forma o opinie 100% corect, dar am vazut cate ceva, ca sa-mi pot face o opinie.
        In afara de problemele de dotare, supraincarcare cu munca, subfinantare samd, sistemul nostru are o problema majora in a scoate profesionisti dupa 3/4/6/11 ani de scoala (postliceale/facultati de AMG, respectiv facultate de medicina/+rezidentiat). Da, recunosc, sunt si foarte multi oameni pasionati in sistem, care invata si invata si se perfectioneaza. Dar, per ansamblu, eticheta de “mai bun” mi se pare o lauda nefondata si absurda. Pentru fiecare medic bun pe care-l vad, vad cel putin 1 blazat, plictisit, distant, neinteresat. Pentru fiecare rezident toba de cunostinte vad si unii care habar-n-au sa ia o tensiune sau sa-ti explice un proces fiziopatologic. Iar la AM… sunt foarte putine care respecta toate regulile de bun-simt in manevrarea pacientului (asepsie, adminstrarea medicamentelor, recoltarea probelor biologice), inclusiv printre cele pe care le respect pentru faptul ca isi fac munca eficient, in conditii grele de munca. Dar de la eficienta la “corect” e cale lunga. Iar o munca facuta incorect nu prea cred eu ca poate fi denumita “buna” sau, cu atat mai putin, “mai buna” decat in alte tari.

      Aici nu e vorba de infatuare personala. Nu ma cred eu expertul lu’ Pește – sunt constient de lipsa mea de cunostinte, dar macar incerc sa rezolv acest lucru… Dar vad de prea multe ori ignorarea unor principii de baza in interactiunea cu pacientii, pe motiv ca “nu ai timp, nu sunt bani, e mai usor, așa ar fi teoretic bine – dar noi facem altfel, cum sa-mi ceara asa ceva MIE pacientul” samd.

      Like

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s