Jurnal de voluntariat in spital (4) – reflectii personale

Zilele astea am realizat ceva: mentalitatea “le pot face singur pe toate” te poate trece prin multe in viata, dar te poate singuratatesupraincarca emotional.

Ma uitam la grupurile stranse in curtea din spatele spitalului atunci cand eu plec. Rezidentii cu rezidentii, elevii cu elevii, asistentele cu asistentele, infirmierele cu infirmierele. Ok, in spital toti colaboreaza, dar cand e vorba de facut ceva impreuna (inclusiv ceva simplu, ca “iesit la o cafea in curte”) tot pe meserii se grupeaza.

Ma gandeam la anii mei de facultate (si la liceu). Si la locurile de munca pe unde m-am perindat. Desi clasele si grupele si grupurile de colegi au fost facute total aleatoriu, dupa ceva timp impreuna, se formau usor niste legaturi de amicitie. Oamenii carora le plac lucruri comune se grupeaza impreuna, incep sa imparta si rele si bune impreuna, ceea ce strange si mai mult relatiile sociale. Oi fi eu mai lup singuratic de felul meu, dar m-am integrat destul de bine peste tot pe unde am fost. Pe bune de am intalnit asa ceva la postliceala, in astia 2 ani. E adevarat, in clasa mea am doar 2 colegi, si unul e mai idiot ca altul. Deci n-am ce discuta cu ei. Dar nu am o problema in a comunica cu fetele/femeile. Dupa 4 ani in care am fost unul din 28 de studenti la o aproximativ 400 de studente pe promotie, mi-am rezolvat aproaoe toate problemele de sfiosenie din adolescenta frageda. 🙂 Problema e ca nu am pe nimeni in clasa cu care sa discut despre ceea ce vad si fac prin spitale, nimeni cu care sa schimb impresii de la practica sau din ceea ce am mai invatat. Daca fac greseala sa vorbesc despre asa ceva la scoala, mi se spune ca “nu am ce face acasa“. Evident ca dupa cateva incercari de genul asta mi-am bagat picioarele in amicitie si colegialitate si mi-am vazut de problemele mele.

Acuma, ideea e ca am o gramada de lucruri despre care vreau sa discut, o gramada de situatii la care nu stiu cum sa reactionez si despre care nu te invata nici un manual de pe lumea asta. Ok, unele lucruri le prinzi din mers, dar e destul de important sa nu te deprinzi prost devreme in evolutia ta profesionala, dupa aia te lepezi greu de obiceiuri rele. Sa enumar doar o mica parte din ce mi s-a strans in cap de-a lungul timpului: Ce faci cand esti singur pe sectie si ai de recoltat sange de la niste pacienti non-cooperanti sau chiar agresivi? Cum calmezi un pacient cu afectari neurologice ca sa poti sa-i faci diferite proceduri medicale pe care trebuie sa le faci singur? Cum reactionezi la abuzuri din fata pacientului? Plus, cine sau ce te invata cum sa ii comunici cuiva faptul ca i-a murit o ruda? Ce faci daca cineva iti izbucneste in plans in fata? Cum calmezi un pacient (cu anumite probleme neurologice) care vrea sa plece din spital de nebun (scuze pentru jocul de cuvinte)? Ce faci cand vezi pe cineva plangand din toti rarunchii prin spital?

Bine, imi dau seama ca nu exista raspunsuri universale si ca unele persoane angajate prin spitale nu stiu la randul lor ce sa faca. Dar ceva simplu tot s-o putea face. Stiu “te descurci“.

Saptamana trecuta, cand am ajuns la spital, pe la 7 si ceva, o femeie pe la 50 si ceva de ani plangea pe o piatra din curtea din fata spitalului. Cand am plecat, la 10 si ceva, plangea in continuare. Nu s-a obosit nimeni sa o ajute cu ceva 3 ore! Dat fiind locul unde era, e destul de evident de ce plangea. De atunci m-am tot gandit ca puteam sa fac 2 lucruri simple pentru ea, si m-am invinovatit pentru ca nu le-am facut: sa o intreb daca “o pot ajuta cu ceva” (oricat de sec si absurd pare asa ceva in cazul unui deces) si sa-i ofer o sticla de apa cumparata din curte (de, plangea de cateva ore, deja). Nu ma costa decat 2 lei si 10 minute din viata mea. De ce ma deranjeaza treaba asta? Pentru ca mi se pare ca spitalul ma desensibilizeaza. Ceea ce, pe termen lung, ar fi un mecanism bun de adaptare la durere – dar un proces prin care devii usor la nepasator. Cam cum ii vedeam (si judecam, din pacate) eu pe doctorii tineri din Floreasca in primul meu stagiu de practica – care comunicau cu pacientii cam cum as socializa eu cu o scandura.

Nu sunt eu o fire sensibila, nu imi place sa ma plang nimanui de nimic, dar sunt o gramada de senzatii greu de descris care te incearca in munca de ingrijire a unor oameni. Pe care daca nu ai cu cine sa le impartasesti, parca ti se strang in cap. De aici si observatia mea, inceputa mai devreme: totul e mult mai usor cand ai niste colegi care rezoneaza la lucruri asemanatoare cu tine.

Poate si de asta nu sunt prea multe bloguri de studenti la medicina – sunt prea ocupati sa invete cate-n-luna-si-n-stele si oricum isi gasesc pe cineva cu care sa discute despre lucrurile care le trec prin cap? Poate si din cauza asta sunt atat de multe cupluri doctor-doctor?

Da, imi dau seama ca am o sotie si familie si prieteni pentru a discuta – dar nu vroiam sa ii incarc si pe ei negativ cu toate gandurile mele, mai ales cand fiecare are grijile lui personale. Plus ca aveam o idee preconceputa – ca doar cu cineva din sistem as putea avea o discutie utila. Dar in sistem ori esti privit ca un intrus (nu esti nici macar angajat acolo), ori nu esti vazut ca un egal de anumiti oameni, ori e dificil sa iti faci vreo relatie de amicitie, fiind tot timpul pe fuga.

Pana la urma, realitatea e ca tot cu sotia (si mai putin cu familia) am putut avea o discutie constructiva. Noroc ca am pe cineva cu care chiar pot discuta despre orice – prostia mea a fost ca nu am stiut cum sa apelez la ea mai din timp.

Oricum, totul ar fi fost mult mai simplu daca pur si simplu faceam eu o scoala care mi-ar fi placut la varsta la care e mult mai usor sa inveti orice si sa treci peste orice dificultati cu zambetul pe buze.

P.S. Nu, nu e un post in care ma plang ca “buhuhu, sunt singur pe lume” – departe de mine gandul asta (stupid, intr-un final). Sunt doar niste ganduri de-ale mele pe marginea beneficiilor pe care ti le aduce apartenenta la un grup de oameni cu care te identifici.

drepturi imagine: medicachemistry.blogspot.com

Advertisements

11 Comments

  1. Buna, Cristian! O sa fiu destul de lapidara, desi de foarte mult timp imi doresc sa iti las un mesaj complex, spiritual, onest si plin de … (nu vei ghici!) recunostinta! Recunostinta, da! 🙂 Am ales aceasta scoala (fix aceeasi la care esti si tu), probabil din aproximativ aceleasi motive – ma refer strict la respectiva scoala – dupa ce o viata intreaga am tanjit dupa tot ce inseamna (sau ce credeam eu ca inseamna) medicina. Initial, nu am mai vrut sa vin la examen, eram convinsa ca nu voi intra, nu invatasem absolut nimic si ma inscrisesem dintr-un preaplin de euforie 🙂 Dar am venit, am luat examenul (era extrem de greu sa nu il iei…), totul mi s-a parut o gluma foarte proasta, sincer, si am avut multe momente cand am vrut sa renunt, pentru ca nu imi doream sa fiu asociata cu restul colegilor mei (nu doar cei din clasa mea, ma refer la toata scoala). Dar motivatia de a afla mai mult, mult, TOT :), faptul ca am avut cativa (putini) profesori absolut extraordinari, stagiile de practica, unde am simtit ca intradevar am ales bine, la o varsta inaintata (sunt puuuutin mai mare decat tine), plus toata sustinerea familiei mele (si eu sunt casatorita, dar am si un copil marisor), toate acestea m-au facut sa nu renunt…desi la cata incorectitudine si prostie si rautati am vazut, am dorit sa o fac de multe ori.
    Una peste alta, eu voiam de fapt sa iti MULTUMESC! Si o fac din tot sufletul! Pentru toate informatiile si in special destainuirile tale de aici, te-am recunoscut din prima secunda in care am vorbit cu tine, pentru ca mi-ai povestit ceva ce deja citisem aici, pe blog, si am facut imediat legatura 🙂
    Nu am putut, nu am avut ocazia atunci, sa iti spun cat te admir si cat ma bucur ca existi de-adevaratelea, ca ai un chip si un nume si mai esti si coleg cu mine (mai mare cu un an)!
    De prea multele sentimente si emotii pe care le aveam, eram incoerenta si am vagul sentiment ca nu am lasat o impresie foarte buna, dovada ca nici acum nu mi-ai aprobat cererea de prietenie de pe facebook 🙂
    Oricum, ca sa inchei ca deja o lungesc rau, ramai singurul coleg de scoala care imi este drag pentru ca este asa cum este, dornic sa fie foarte bun, sa cunoasca mult, sa stie tot, sa simta, care are curajul sa fie altfel in acest sistem minunat in care esti halit daca nu esti turma compacta, singurul coleg pe care il respect si pe care mi-l doresc cu siguranta ca asistent medical, daca in viitor voi avea nevoie, eu, sotul sau copilul meu. Atat am vrut sa iti spun! Si ca iti doresc drumul pe care il meriti cu prisosinta, Cristian!
    Sunt extrem de onorata ca te-am cunoscut si bucuroasa sa te citesc in continuare!

    Like

    1. Buna.
      Intrebarea de genetica. Tin minte. 🙂

      Nu te simti jignita, te rog, de neacceptarea prieteniei pe fb – am doar cateva zeci de “prieteni” acolo – si postez lucruri personale, de asta ma feresc sa imi formez un cerc de “prieteni” inutil de mare. Blogul este total separat de fb, nu mi-l promovez in nici un fel acolo – deci identitatea mea “de blog” nu se suprapune cu cea “de fb”. De asta nici nu vei gasi o poza cu mine pe blogul meu. Sper ca intelegi.

      Iti multumesc pentru aprecieri si cuvintele frumoase. Este incurajator sa gasesti si oameni carora le pasa de ce si cum invata. Din fericire, in scoala noastra, cu toate problemele ei, mai sunt si altii de felul acesta. Din pacate, interactiunile intre noi sunt limitate – pentru ca suntem raspanditi prin multe clase. Chiar am avut o propunere la o doamna profesoara “fara de care nu se intampla nimic in scoala” – pentru formarea unor (1-2) clase cu elevii mai buni. A parut interesata pe moment, dar totul s-a terminat acolo.

      Ce vroiam sa zic e ca mai sunt si alti colegi si colege care merita respectati (si la postliceala noastra, si in celelalte), dar sunt mai greu de gasit. 🙂 La fel cum avem si profesori carora le pasa.

      Mult succes si tie in anii care urmeaza, sper sa nu-ti pierzi motivatia.

      Like

  2. Buna! Da, intrebarea de genetica! 🙂
    Multumesc pentru raspuns si urari! Te voi citi cu la fel de mult drag si de acum inainte si sper ca ne vom mai intalni!
    Te voi citi mereu, iar uneori iti voi si comenta pe aici, acum ca am “spart gheata”! 🙂

    Like

  3. Wow, extrem de onorant, Cristian, mulțumesc! Promit să fac asta în viitor și să nu dezamăgesc! Ștacheta e foarte sus! 🙂 Am atât de multe de împărtășit… și eu sufăr oarecum că nu am cui mă confesa, soțul e sătul săracul și înspăimântat de ce aude :)) Toate bune!

    Like

  4. Q: Ce faci cand esti singur pe sectie si ai de recoltat sange de la niste pacienti non-cooperanti sau chiar agresivi?
    A: Chemi pe cineva in ajutor (infirmiera, brancardier, medic, AM de pe alta sectie). Trebuie sa mai fie inca o persoana pe toata sectia care sa te ajute si daca nu exista, poti mereu apela la colegii de pe alte sectii.
    Asta este valabil si pentru momentele cand ai de facut o procedura si nu reusesti. De exemplu, colegii de la Radiologie cheama AM din TI pentru canulare atunci cand ei nu reusesc si au nevoie de linie pt. substanta de contrast, etc.

    Q: Cum calmezi un pacient cu afectari neurologice ca sa poti sa-i faci diferite proceduri medicale pe care trebuie sa le faci singur?
    A: La fel, lucrezi in echipa! Chiar si la cea mai banala procedura medicala, daca pacientul nu este cooperant, vei avea nevoie de ajutor.
    Poate un/o alt/a AM stie cum sa abordeze pacientul si va reusi sa il calmeze sau poate este cazul sa discutati cu un medic si sa sedati acel pacient.
    Sunt lucruri care au indicatia sa fie facute de o singura persoana, insa nici macar una nu “trebuie” sa o faci obligatoriu singur in 100% din cazuri. Te orientezi in functie de pacientii cu care lucrezi!

    Q: Cum reactionezi la abuzuri din fata pacientului?
    A: Depinde de ce a starnit abuzul si de natura sa. Spre exemplu pacientii care tocmai au primit o veste crunta pot sa jigneasca dar atunci noi nu putem decat sa intelegem cauza de fond a problemei si sa ii intelegem… sa ii lasam sa isi verse durerea cum pot/stiu/vor si apoi sa le fim alaturi…
    La fel si pentru apartinatori. Cand ii spun unui om ca atat fiica sa cat si nepotul nenascut au murit, ma astept la lacrimi si la jigniri, la acuze: “nu ai facut suficient!”, “mi-ai omorat copilul!”, “nenorocitule!”, etc.
    Evident, daca exista situatii care sa implice violeta fizica, poti oricand sa apelezi la serviciile firmelor de paza.

    Q: Plus, cine sau ce te invata cum sa ii comunici cuiva faptul ca i-a murit o ruda?
    A: Cine te invata… pai te invata psihologii de prin spital, te invata cei cu mai multa experienta… ideea este ca poti doar sa ii urmaresti pe cei care au experienta si sa vezi care sunt modalitatile lor de abordare.
    Ca regula generala, iti vei adapta stilul la fiecare caz in parte si la reactiile lor… asta e ceva ce nu se invata niciodata, ci doar se face…
    Ce te invata… pai te invata experienta, te invata materia numita “Psihologie Medicala”, te invata ghidurile in acest sens… te invata durerea oamenilor…
    Este foarte important modul in care iti manageriezi emotiile in fata lor… trebuie sa ai empatie, sa nu ii lasi sa se destrame, sa arati ca iti pasa, insa sa le dozezi foarte bine!
    Chiar daca mai tarziu versi o lacrima, ferit de lume! Esti om si doare… moarte, pierderea, suferinta… toate ne lovesc in meseria asta, pe unii dintre noi zilnic si asta nu are cum sa nu doara si cum sa nu te schimbe…

    Q: Ce faci daca cineva iti izbucneste in plans in fata?
    A: Ideal ar fi sa conduci acea persoana intr-un loc cat de cat ferit de alti oameni si sa o lasi sa isi planga durerea, sa se calmeze in timp ce ii esti alaturi! Cand observi ca se linisteste, poti sa mergi mai departe si sa intrebi cum/daca poti sa ajuti…
    Trebuie sa empatizezi cu acea persoana, fara insa a-ti arata excesiv emotiile! Nu iti poti permite sa fi ca o stanca in fata lor, dar nici sa te afecteze prea mult… bine, dupa ce vei avea niste cazuri care sa te afecteze emotional, vei vedea ca vei incepe sa prinzi un automatism in a te apara de durerea altora… ceea ce este bine si rau totodata…

    Q: Cum calmezi un pacient (cu anumite probleme neurologice) care vrea sa plece din spital de nebun (scuze pentru jocul de cuvinte)?
    A: Stai si explici si explici si iar explici si incerci sa il duci cu mintea catre alt lucru, diferit de plecarea sa. Poti apela cu incredere la psihologii din spital, la membrii familiei si la alti membrii ai echipei care se inteleg mai bine cu pacientul.
    Revin la ce am spus mai sus, daca devine violent… chemi paza!

    Q: Ce faci cand vezi pe cineva plangand din toti rarunchii prin spital?
    A: Nu mergi mai departe! Si aplici cele de la intrebarea cu “izbucneste in plans in fata”.
    De fiecare data, urmareste si partea medicala… sa nu li se faca rau, au nevoie sau nu de ajutor medicamentos pentru a se calma, etc.

    Ca studiu suplimentar pe aceste teme (durere, plans, vesti proaste, prognostic infaust, etc.) recomand studiile despre stagiile durerii ale lui Elisabeth Kubler-Ross. Intelegerea locului in care se afla persoana in acel moment, te va ajuta sa iti modifici abordarea…

    Liked by 1 person

    1. Salut.
      Multumesc pentru sfaturi, ca de obicei – sunt excelente. 🙂
      Nu stiu ce si cata Psihologie Medicala se face la Medicina, dar la noi profesoara de Psihologie nu a atins subiectele “cum comunici vesti proaste/in situatii praste” – care ma roade pe mine de ceva vreme. Cu toate acestea, pot zice ca s-a straduit sa faca niste ore in care elevii sa se descopere pe sine si sa inteleaga un pic faptul ca nu trebuie sa ne rezumam la a trata boala – trebuie sa stim sa tratam (cu) pacientul.
      Adica orele au fost ok pentru a constientiza niste lucruri, dar eu as fi vrut niste sfaturi in situatii practice… cam ca cele pe care mi le-ai dat tu. 🙂

      Eeeeh, despre stagiile durerii am citit in mod repetat. Am si scris un mic post in noiembrie, dupa ce a murit tatal meu. Problema e ca majoritatea rudelor (pentru ca in special cu ele nu prea stiu cum sa relationez) se afla in stadiul de soc si/sau furie (concomitent, da).

      Oricum, stages of grief e util ca unealta psihologica doar intr-o anumita masura, pentru ca (citez din E. Kubler-Ross): “The stages have evolved since their introduction, and they have been very misunderstood over the past three decades. They were never meant to help tuck messy emotions into neat packages. They are responses to loss that many people have, but there is not a typical response to loss, as there is no typical loss. Our grief is as individual as our lives. Not everyone goes through all of them or goes in a prescribed order.”

      Like

  5. Eu am indicat clasificarea dnei dr Kubler-Ross caci lucrarile ce se axeaza pe studiul acestei clasificari sunt concise si destul de clar explicate.
    Lucrarile ce abordeaza trairile rudelor si/sau pacientilor pe larg sunt destul de vaste si de grele, motiv pentru care exista personal specializat in spital, diferit de noi, care a beneficiat de pregatire in acest sens.
    Noi trebuie sa le intelegem si sa stim sa le abordam emotiile pana intr-un punct. In definitiv, rolul nostru nu este acela de a face consiliere psihologica, ci de a le oferi un mic sprijin imediat… pentru asta avem colegi cu pregatire net superioara noua.

    Despre cursuri, ei bine, si noi trebuia sa avem un singur curs care sa acopere tema asta caci materia era una de semestru si temele erau numeroase…
    Cei din grupa mea, am fost destul de interesati de subiect astfel incat l-am dezbatut pe mai multe sedinte de curs si lp dar au fost si grupe din seria mea si din alte serii care s-au limitat la ce li s-a dat…
    Probabil ca si profesoara voastra a atins punctele ce se cereau de programa si probabil ca nici nu erau/sunt multi dintre colegii tai care sa se gandeasca la asta…

    Am observat aceasta “schema” la colegii AM (mai ales incepatori)… cand un pacient/ apartinator are o intrebare, fie il evita, fie folosesc fraza “Vine doctorul si va spune mai multe!”…
    In afara, AM au o legatura tare frumoasa cu pacientii si apartinatorii si comunica mult mai eficient decat o fac doctorii… nu stiu de ce la noi prefera sa nu faca asta…
    De exemplu, stiai ca in multe carti este recomandat ca vestea decesului unui pacient sa fie data de catre AM, caci se presupune ca acesta are o alta legatura cu pacientii si cu apartinatorii?

    Like

    1. Cei din grupa mea, am fost destul de interesati de subiect astfel incat l-am dezbatut pe mai multe sedinte de curs si lp dar au fost si grupe din seria mea si din alte serii care s-au limitat la ce li s-a dat”
      Se vede ceea ce mentionam la inceputul postului: posibilitatea de-a te incadra intr-un grup de oameni care sa aiba interese asemanatoare este incredibil de utila pentru a evolua (ca om, profesional samd).

      Mi-am adus aminte de o chestie la faza cu intrebarea. Anul trecut am facut voluntariat la Oncologie peste vara. Un pacient (nu mai tin minte ce avea) se plangea de niste dureri la stomac constante, dupa tratamentul care includea Dexametazona SI Tador injectabil. Intreba si el nevinovat “doamna asistenta, oare durerile astea sunt de la tratament?”. E adevarat ca tratamentul includea si Arnetin, deci compensa partial efectul gastroiritant al primelor 2 medicamente. Dar asistenta i-a raspuns “nu, domnule, tratamentul dvs. nu va provoaca nici un efect advers la nivelul stomacului”. Sau alta asistenta ii spunea unei rude ca “Tadorul si Mabronul sunt acelasi lucru”. 2 afirmatii gresite, pe care le-am verificat in aceeasi seara (pentru ca stiam ca Tadorul e AINS, Mabronul presupuneam ca nu e AINS pentru ca “clorhidrat de tramadol” nu suna a AINS, pana atunci nu stiam de efectele Dexametazonei). Daca m-ar fi intrebat pe mine, n-as fi stiut sa ii dau un raspuns corect (mai putin mentiunea ca Arnetinul ar trebui sa compenseze un pic din problemele cauzate de Tador). Dar macar n-as fi dat un raspuns gresit.

      Credeam ca nu e o recomandare, ci o regula, ca AM sa comunice vestea mortii. Cel putin in Romania – pentru ca pe medic rudele il vad foarte rar.

      Like

  6. Este o recomandare, nu o regula caci nu intotdeauna situatiile sunt ideale…
    Sunt apartinatori care nu doresc sa discute cu AM si apartinatori care nu doresc sa discute cu medicii…
    Uite, cand eram mai pe la inceputurile mele, am avut niste apartinatori care discutau cu AM, nu cu mine fiindca erau mai xenofobi si nu le placea numele meu 😀 … orice se poate petrece…

    Like

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s