Cat de repede se duce cheful de a invata ceva

Nu mi-am facut ascunsa dorinta de-a deveni ori asistent medical de Chirurgie (specializare pe Sala de Operatii), ori de Gastroenterologie (specializare pe Endoscopie) sau de Nefrologie (specializare pe Dializa). Ar mai fi si alte optiuni, dar deja-s prea multe si nu despre asta vreau sa vorbesc.

Pana acum am fost de 2 ori in practica in sectii de Chirurgie, 1 data la Gastroenterologie si 1 data (in strainatate) la Nefrologie-Dializa. In principiu, in afara de niste cunostinte tehnice pe care toti asistentii medicali ar trebui sa le aiba (recoltare mostre biologice, montare de diferite tipuri de sonde, bandajare si ingrijirea unor rani/escare, administrarea medicamentelor, masurarea functiilor vitale, BLS/ALS, manevrarea pacientului), ar trebui sa mai invat sa fac niste lucruri specifice fiecarei sectii in parte (unde as vrea eu sa ajung).

Daca primele lucruri se pot exersa in aproximativ orice sectie (in unele mai mult, in altele mai putin), e evident ca nu pot invata cum se curata un aparat de Endoscopie sau unul de Dializa in alta parte decat in sectiile respective. Sau ca nu pot vedea instrumentarul de chirurgie si invata pasii de urmati in pregatirea si derularea unei operatii decat intr-o sala de operatii.

Eu trebuie sa ma trezesc cu noaptea in cap, sa stau vreo 4 ore la spital si apoi sa ma duc la un loc de munca unde trebuie sa stau alte multe ore. Apoi mai trebuie sa si invat niste lucruri teoretice (pentru ca nu tot ce vad in spital inteleg), sa am si o viata personala cat de cat functionala si sa mai si rezolv diferite alte lucruri care apar in viata mea. Cu toate astea, ma trezesc la 6 zilnic si ajung la spital dispus sa fac orice, atata timp cat consider ca invat.

Dar anumite lucruri sunt incredibil de frustrante:

  • faptul ca nu mi se permite de multe ori nici macar accesul intr-o sala de operatie sau de endoscopie. Iar cerintele mele sunt mici, tot timpul: nu deranjez pe nimeni, stau intr-un colt si doar observ, ajut doar daca mi se cere ajutorul si nu fac vreo prostie (de genul sa ating un instrument steril cu manusi nesterile sau fara manusi). E adevarat, mai pun intrebari, dar daca pun 1 data o intrebare si nu mi se raspunde sau sunt trimis la plimbare, a doua oara nu mai zic nimic. Si n-o fac cand lumea e ocupata.
  • faptul ca nu pot sa exersez anumite lucruri sau nu isi rupe nimeni cateva zeci de secunde sa-mi explice niste lucruri simple, pentru care cer un raspuns in momente moarte (nu, nu ma trezesc ca boul in mijlocul unei endoscopii cu intrebari tampite “auzi, dar de ce are nenea asta un tub in gat”). Ok, mai pun intrebari nu foarte inteligente, recunosc. Dar cine durerea mea s-a nascut invatat si a facut lucrurile perfect din prima?

  • faptul ca de multe ori trebuie sa alerg (la propriu) dupa cate o asistenta sa vad o procedura si ca de multe ori isi exprima nemultumirea pentru ca le insotesc, de parca le fur painea de la gura. Stiu ca unele se mai feresc de la a primi cate un bacșiș de fata cu noi, elevii, dar da-o incolo de treaba, nu stau acolo toata ziua iar pacientii le pot multumi 24 de ore din 24, eu le “incomodez cu prezenta” doar cateva ore/tura.

  • faptul ca, la fel ca in orice domeniu din Romania, exista si oameni tampiti, acri sau pur si simplu rai angajati in spitale. Cand dau peste cate o acritura din asta, imi fura de multe ori orice bucurie de-a invata ceva. Fix in perioada asta de practica am dat peste un cuib de acrituri, orice fac nu le convine. Cand duc cate un pacient la endoscopie si le cer voie sa asist, zici ca le cer sa-mi dea pe loc salariul lor pe 6 luni, asa se uita la mine. Dimineata, cand ajung la ele cu cate o foaie de pacient, zici ca le adug otrava, asa de rapid imi troznesc usa in nas dupa ce le spun de ce am venit si ce le-am adus. Recunosc, am facut si eu greseala sa le pun niste intrebari cand n-aveau chef de nimic (desi nu par sa fie genul de oameni care au chef de ceva vreodata). Am incercat sa ajut cand era evident ca aveau nevoie de o mana in plus de ajutor – m-am trezit cu cate o sagetare “nu te apuca tu sa ajuti, daca nu stii unde ne sunt toate lucrurile pe aici“.  Asta desi nu facusem nici o prostie.

  • servilismul fata de cei “mai mari”, combinat cu grosolania fata de cei “mai mici” (in grad, sa zicem). Am observat o procedura foarte tare (pentru mine, poate pentru altii e o banalitate): o montare de gastrostoma speciala (pentru un tratament special, din cate am inteles) facuta de un chirurg, ajutat de un gastroenterolog. Chirurgul taia, gastroenterologul ghida taietura, apoi manevra sonda de administrare a medicamentului. S-a nimerit sa fie facuta procedura fix de 2 doctori conferentiari, sefii clinicilor de Chirurgie, respectiv Gastroenterologie din spital. Fix la procedura asta mai venisera si un anestezist + rezident, inca o doctorita, un rezident al sectiei. Multa lume intr-un spatiu foarte mic. Eu stateam mic, intr-un colt, unde nu era nimeni. Evident, eu m-am trezit cu un “du-te si tu de aici, nu vezi ca stai in drum” din partea unei asistente (desi nu eram in drumul nimanui si nu incepuse nimic). M-am enervat si i-am intrebat direct pe cei 2 zei daca pot asista, undeva in spate, mi s-a permis. Dupa procedura, iar am fost repezit din senin. In timpul procedurii, aceleasi asistente erau numai lapte si miere cu doctorii. Radeau la niste glume DELOC amuzante, le vorbeau aproape cu slugarnicie. Cand un doctor le-a zis sa arunce ceva (un fel de sonda) s-au conformat fara sa intrebe de 2 ori. Apoi acelasi doctor a cerut inapoi sonda. S-au scuzat de parca era vina lor, parca o aruncasera cu de la sine putere. Imediat dupa procedura cu pricina, a sunat o ruda a unui pacient, cerand o informatie simpla despre o programare. A fost repezit la telefon si apoi i s-a inchis telefonul in nas. Da-o incolo de treaba. Inteleg ca trebuie sa respecti un om aflat deasupra ta intr-o ierarhie. Dar cu anumita masura. Si trebuie sa respecti pacientii (sau rudele lor) la fel de mult. Si n-ar trebui sa fii ursuz cu cei de sub tine doar pentru ca poti – mai ales daca persoanele de deasupra ta nu sunt ursuze cu tine. Sau special pentru ca altii sunt ursuzi cu tine si nu-ti convine asta.

 

Pe scurt, unii oameni sunt mult prea stresati de munca de zi cu zi in spital si nu sunt in acriturastare sa vada ca lucrurile nu sunt chiar atat de negre in jurul lor. Accept faptul ca fiecare are probleme si e platit prost si e supraincarcat cu munca. Dar pentru fiecare dintre exemplele de mai sus pot da minim 5 contraexemple de alte asistente medicale (sau doctori) care isi faceau treaba bine, fara sa se consume si FARA sa ii faca si pe cei din jurul lor sa se simta execrabil doar pentru ca au avut ghinionul sa se intalneasca in ziua aia de munca.Tot supraincarcate, tot prost platite, tot cu probleme personale.

 

Din fericire, nu e dracul atat de negru. Am dat peste rezidenti dispusi sa-mi explice lucruri, peste nenumarate asistente care si-au rupt din timpul lor pretios ca sa-mi arate cum se face cate ceva, peste doctori care mi-au tolerat prezenta si intrebarile. Am scris randurile astea si pentru ca am schimbat sectia in acelasi spital si mi se pare incredibil cat de mare diferenta poate sa fie in experienta mea educativa, doar schimband cateva etaje.

Totul ar fi atat de simplu daca n-ar trebui sa ma lupt cu niste oameni doar ca sa vad sau inteleg ceva care, intr-un final, ma va face un asistent medical mai bun. Si e amuzant faptul ca, de cele mai multe ori, fix astia care sunt dificili sunt cei care urla in gura mare ca “nu se mai face scoala, nu invatati nimic la scoala, nu stiti nimic cand veniti la spital“. Ete na.

Dar voi cum ati invatat? V-a cazut din cer știința in cap?

Intoarcerea doctorului din bazele de date cu foto

Ma amuzam (si scriam despre asta) acum cateva saptamani cand un coleg (art director) vroia sa foloseasca pentru niste materiale de promovare ale unui cabinet medical privat niste imagini dintr-o baza de date (stock photos, in lingo de agentie de publicitate).

Radeam de el pentru ca nu a mai mers cu metroul de ani de zile si nu i-a vazut imaginea rânjindă a “doctorului” cu pricina in mai multe reclame de la metrou pentru niste (sau un?) cabinete/clinici private care se ocupa cu tratamentul hemoroizilor, fisurilor anale si ale altor probleme medicale din zona aceea. Si daca nu ar fi vazut asta la metrou, imaginea cu pricina este folosita de clinica (sau clinicile) cu pricina de multa vreme – in panouri publicitare, reclame on-line sau chiar in ziare.

Ei bine, ieri, cand ma plimbam prin Centru m-a abordat o tanara “doriti sa donati celule stem?”. Luat din scurt cu o intrebare de genul asta, am raspuns cu un “ăăăăă” convingator. M-am trezit cu un fluturas despre donarea de celule stem hematopoietice in brate si s-a oferit sa-mi dea mai multe detalii. Cum eram pe fuga si am mai primit o scurta lectie despre asta cand m-am dus sa donez sange in martie, am pastrat fluturasul si i-am doctor stoczis ca ma mai gandesc.

In fluturas, ce vad eu? O imagine stock cu un pacient si 2 “doctori”, printre care si doctorul Hemoroizi.

A fost a 3-a oara cand in doar cateva saptamani. Acum cateva zile mi-a cazut in maini un fluturas al unei firme care vindea “dispozitive medicale”. Cine aparea acolo? Doctorul Hemoroizi, de data asta in postura de pacient, impreuna cu “sotia” sa.

Acum cateva saptamani citeam un articol de pe TAZ.de. Cine aparea in niste bannere de judecatorpe site? Doctorul Hemoroizi, de data asta imbracat in roba de judecator. E folosit de un ONG nemtesc care incearca sa impiedice ratificarea CETA (un tratat economic intre UE si Canada).judecator2

Faptul ca nimeni nu mai face sedinte foto pentru nimic in publicitate nu e o noutate. Faptul ca lumea chiar nu se oboseste sa verifice un pic pe unde au mai fost utilizate fotografiile stock e destul de trist.

In alta ordine de idei – donarea de celule stem hematopoietice poate salva vieti.

Nu este chiar la fel de simpla ca donarea de sange (mai ales daca e vorba de recoltare de maduva osoasa, care fata de recoltarea de celule stem din sangele periferic este chiar complicata). Exista anumite riscuri, dar sunt relativ mici. Dar fiind folosita pe principiul “recoltam ca sa transfuzam direct la primitor“, chiar salvezi o viata.

Mica ciudatenie de spital “universitar”

Ma duceam eu linistit cu analizele si condica de medicamente (pentru ca, nu e asa, acest proces are o valoare imensa de “educare” a viitorului asistent medical) dimineata.

Pe casa scarii spitalului am vazut 2 tineri arabi (un el si o ea, stateau dar pareau agitati). Mie imi place sa ma uit la oamenii care vin in spital si sa imi imaginez cu ce problema au venit acolo si cu ce se ocupa. In cazul lor nu mi-a trecut nimic prin cap. Cum la etajul unde fac eu practica sunt minim 3 sectii, m-am gandit ca sunt rudele vreunui pacient si am mers mai departe (nu m-au intrebat nimic).

La intoarcere (in vreo 5 minute), ma abordeaza el, intr-o romana cu mici scapari: “Scuză, știi unde doctor X?”.

Eu nu tin minte numele nimanui. Nu numai in spital. Pur si simplu nu le retin, poate pentru ca stiu ca voi sta o perioada scurta intr-un loc, deci zecile de persoane nou-cunoscute vor deveni niste straini in 21, 28 sau 42 de zile (cat dureaza perioadele de practica). Mai mult fortat retin cateva nume de doctori. In sectia unde fac practica acum se interactioneaza mult mai mult cu pacientii si rudele (fata de ultima sectie, din vara asta) si e aiurea sa tot fii intrebat “unde e doctorul Y” si tu sa habar-n-ai cine e ala.

Ii raspund ca nu stiu numele, dar il intreb de la ce sectie este doctorul (scara e chiar langa alta sectie, separata de cea unde “lucrez” eu). Imi zice ca “Doctor X – Endocrinologie”. “Aaa, nu stiu, imi pare rau, nu sunt de aici”. Raspunde repede “Eu examen azi cu Doctor X. Eu intarziat. Uite, ea sora mea“. Si o arata pe sora lui (acoperita regulamentar cu hijab sau ceva asemanator). N-am inteles ce treaba avea sora lui cu examenul, doctorul si intrebarile.

Cred ca mi s-a citit pe față faptul ca brusc am devenit confuz. El: “Speak english?”. I-am raspuns “Yes, I do. I’m not from this ward, I don’t know that doctor, but here, you should ask at the nursing station from the Endocrinology ward”. Ma duc, bag capul in oficiul asistentelor, intreb de doctorul cu pricina, imi raspunde fix o studenta care dadea acelasi examen (sau restanta?), ii pun in legatura si il las sa se descurce.

Tot n-am inteles ce treaba avea sora lui cu examenul lui, de ce nu s-a dus la 15 metri mai jos pe coridor, ca sa vorbeasca cu studentii la medicina care sporavaiau fara griji pe acolo si mai ales cum a facut Medicina (pe pacienti romani) si a terminat anul 5 (cand se face Endocrinologie) fara sa stie prea multa limba romana. Stiu ca exista departament in limba engleza la UMF, dar cum faci practica in spital intr-o tara straina… fara sa vorbesti limba respectiva?

Ciudat, doar mie mi s-a parut amuzant…

… cand a venit un medic Gastroenterolog la munca si 10 minute a repetat incontinuu “băi, ce zi de căcat” – asta chiar inainte de a face cateva colonoscopii “la foc continuu“. 🙂shitty day

Aparent, nimanui altcuiva din cabinetul ala (in care se fac zeci de colonoscopii zilnic) nu i se pare amuzant asa ceva. S-au uitat urat la mine cand am inceput sa zambesc. Probabil ca sunt eu ciudat.

 

Btw, ziua proasta a doctorului se rezuma la faptul ca a stat in trafic, in taxi, cateva zeci de minute si ca isi uitase cheile de la masina acasa, ceea ce insemna ca va trebui sa stea in trafic si la intoarcere (tot in taxi).

Cum mai “enervez” eu asistentele pe sectia unde fac practica

Urasc sa schimb sectiile. Exista o perioada de minim 1 saptamana in care ceea ce fac determina felul in care se vor comporta cu mine si ce ma vor lasa sa fac in urmatoarele saptamani. Era asa de biiine si comod la ultima sectie.

Nu conteaza, daca nu te obisnuiesti sa iesi din zona ta de confort, nu inveti niciodata nimic nou si nici nu evoluezi.

Ei, pe sectia asta se recolteaza zilnic (intre 7 si 11) probe de sange de la cateva zeci pana la 100 de pacienti in sistem ambulator. Si nu, nu e sectie de Hematologie. Acolo am vazut si mai si.

Sectia are un fel de sala de asteptare, dar e la fix cateva zeci de metri de cabinetul asistentelor (unde se si fac recoltarile, pentru ca nu exista cabinet de recoltari). Cum romanul e obisnuit sa stea la coada ca sa intre in fata, toti pacientii se inghesuie amarati pe hol. Si stau si stau si asteapta. Pana vine doctorul sa le dea biletul de recoltare, pana sunt bagate in seama de o asistenta din oficiul asistentelor, pana vine asistenta alocata doctorului respectiv pentru ziua aceea si apoi pana li se recolteaza sangele. Dupa aia, trebuie sa astepte pana sunt dusi la o endoscopie sau pana revine doctorul ca sa le spuna mai-stiu-eu-ce.

Per total, este o experienta extrem de frustranta pentru orice pacient – ceva cu care pot empatiza, pentru ca m-am gasit in aceeasi situatie de mai multe ori.

Ei, ce fac eu ca sa shimb asta? De recoltat nu sunt lasat sa le recoltez eu direct (desi zic ca as fi in stare sa fac asta la minim 70% dintre pacienti care vin in ambulatoriu fara probleme). Dar ii bag in seama cum ii vad ca baga capul pe usa si, umili, intreaba de ceva. Daca pe pacienti ii ușuiesc usor asistentele (nu e doctorul aici, nu e asistenta aici, asteptati acolo pentru ca…), odata ce se trezesc cu o foaie in mana mea, bagata in fata lor si cu o intrebare “ce sa ii facem acum pacientului?”, parca situatia se rezolva o țâră mai repede. Desigur, nu e mare chestie ce fac eu, nu schimb mare lucru in bine. Nu exagerez – nu fac asta cand chiar au ceva de facut. Dar daca le vad ca stau de vorba sau completeaza niste fise de pacienti externati (o chestie pe care o pot face oricand in restul zilei – sau ma pot pune pe mine s-o fac), hop si stresul.

Nu prea imi fac prieteni cu treaba asta, dar pe bune de nu ma simt prost stand in oficiul ala, in timp ce pacientii stau in picioare zeci de minute ca sa li se ia un pic de sange (deci nemancati multi dintre ei) – iar 4 din 6 asistente stau de vorba despre Avon, plozi, scoala copiilor sau cine ce a mai facut nu-stiu-pe-unde si ignora pacientul pentru ca “nu e treaba mea“.

 

Aceleasi asistente se aratau entuziasmate cand auzeau ca la privat asistentele sunt “numai un zambet” si ca totul e curat si “merge mai bine”.

OK, dar cat din treaba asta are legatura cu salariul, mediul de munca si mai stiu eu ce o fi teoretic mai bine la privat si CAT ARE LEGATURA CU CALITATEA OMULUI in sine?

O nastere, un contact sexual si altele… vazute intr-un IRM

Un scurt clip viral facut de cei de la vox.com cu un mixaj de scurte IRM-uri.

IRM = Imagine obtinuta prin Rezonanta Magnetica; RMN (rezonanta magnetica nucleara) nu se mai foloseste, din cauza ca descrie incorect procesul.

Scena aia XXX l-a ajutat pe doctorul olandez care a avut ideea traznita de cercetare (publicata in BMJ) sa “contribuie la intelegerea anatomiei umane“. Si i-a castigat un premiu Ig pentru Cercetari Putin Probabile. Scurt video explicativ aici.

Dragostea nu poate invinge cancerul.

Angelo a cunoscut-o pe Jen in august 2005, atunci cand isi depunea candidatura pentru un job de barman in Cleveland. Desi pentru el a fost dragoste la prima vedere, la inceput ea nu i-a impartasit sentimentele. Jen a plecat in New York, dar Angelo nu a putut-o uita. Au pastrat legatura, el a vizitat-o in NY iarna urmatoare si i-a marturisit tot ce simtea pentru ea. Dupa o perioada de relatie la distanta, el a vandut tot ce avea si s-a mutat in NY, unde a cerut-o in casatorie. Ea a acceptat. Toamna s-au casatorit

Peste doar 5 luni, ea a aflat ca are cancer la san. Dupa 7 luni grele, de tratament, medicul oncolog i-a spus ca este lipsita de celule canceroase in corp (“cancer-free”). Incet-incet, au incercat sa-si refaca viata impreuna, incercand sa uite perioada dificila de mai devreme.

Cand totul parea mai bine, peste doar cativa ani, la un control medical au aflat ca lui Jen i-a revenit cancerul, de data asta cu metastaze la ficat si in oase. A reinceput tratamentul. Viata lor s-a redus la un vartej de vizite la doctor, medicamente, tratament si efecte secundare.

Jennifer a murit dupa 1 an si jumatate de cand a aflat de faptul ca i s-a intors boala necrutatoare, la putin timp dupa 40 de ani.

Angelo i-a documentat boala sotiei sale prin fotografii, pe care le-a publicat pe un site, incercand sa sensibilizeze opinia publica la chinul prin care trec oamenii diagnosticati cu cancer la san. A infiitat si o organizatie non-profit, pentru a ajuta femeile care trebuie sa se lupte cu aceasta boala. Povestea lor, mai pe larg (+niste poze) pe site-ul mywifefightswithbreastcancer.org

b 1 c d e g k l o p q u v w x y 39 zb zc ze

Povestea lor a fost mediatizata intens anul trecut (parca inclusiv in Romania am vazut un articol despre povestea lor anul asta). Tin minte ca am vazut fotografiile lor prima data fix dupa un stagiu de practica la oncologie, primavara asta. Stagiu pe care n-am sa-l uit vreodata, desi a fost foarte scurt.

Mai fusesem la oncologie anul trecut, dar anul asta am vazut ultimele zile si ultimele ore din viata unei paciente de 30 si ceva de ani. Am fost pus sa ii iau tensiunea (“trebuie sa ii pun Manitol, deci sa fii atent cum o iei, da?“) cu o jerpelitura de tensiometru care nu se mai prindea bine de mult. N-o sa uit ca ma simteam ca un tampit stand acolo si chinuindu-ma sa ii gasesc pulsul la singura mana accesibila, folosind o manseta care nu se prindea, cu o asistenta care imi zicea “ce, nici atat nu stii sa faci?” si cu prietenii fetei in jurul meu, care numai de un idiot care s-o chinuie in plus nu aveau nevoie in momentul ala. Tin minte ca i-am luat tensiunea ajutat de unul dintre ei (care a tinut manseta aia, pe post de “arici” uman). Si ca a fost cea mai prost luata tensiune din scurta mea “cariera”.

Am revazut imaginile azi, din intamplare. Sunt la fel de impresionante.

Toate drepturile pentru imagini apartin lui Angelo Merendino.