Intrebare pentru cine mi-a citit cele 5 posturi despre Elvetia

Scurta rugaminte pentru cine se oboseste sa-mi citeasca blogul (multumesc): puteti raspunde la o intrebare simpla?

Posturile sunt si in lateralul blogului (1, 2, 3, 4, 5).

Sunt curios ce se intelege din ceea ce am scris. Poate sunt eu tampit si exprim cu totul altceva decat simt. Daca asa e, trebuie sa imi reevaluez stilul de-a scrie.

Sondaj de opinie:

 

Advertisements

In Practica din nou (1)

• Mi se pare foarte bizar faptul ca am o senzatie neplacuta greu de descris inainte de a incepe practica intr-o noua sectie. De regula se manifesta prin o vaga senzatie de nemultumire in zilele inainte de-a incepe practica si tulburari de somn in noaptea dinainte de prima zi de practica. E bizar pentru ca m-am obisnuit de ani buni cu stresul si pot dormi aproape oricand (atata timp cat pot sa-mi opresc mintea de la “a mai gandi” inainte de-a ma pune in pat). Pur si simplu e modul corpului meu de-a reactiona la gandul ca iarasi urmeaza o perioada in care trebuie sa conving niste necunoscuti ca sunt bun la ceva, ca nu sunt un tampit si sa accept ca toata lumea ma va judeca automat drept “unu’ care nu stie nimic”.Ar fi totul asa de usor daca as sta doar intr-o sectie si n-ar trebui sa schimb nimic. Din fericire, trece dupa 1-2 nopti. Senzatia mea. Pentru ca unii oameni raman convinsi ca sunt un idiot îngâmfat care nu știe nimic.

• Dupa ultima perioada de practica (din tara, pentru ca ce am facut in Strainezia nu conteaza ca “practica“) am plecat pe jumatate dezamagit, pe jumatate multumit de faptul ca am vazut/facut/inteles anumite lucruri noi. Imi facusem eu niste asteptari absurde in cap despre sectia unde (declarativ) as vrea sa lucrez in viitor, incat atunci cand am facut si vazut mult mai putine lucruri decat speram… pur si simplu nu aveam cum sa nu fiu dezamagit. Interesant e ca, daca ma intrebi, la fel mi-as putea descrie si perioadele de practica la Chirurgie (cealalta optiune a mea pentru viitoarea mea cariera). Coincidenta? Ei bine, aici am venit cu asteptari foarte scazute. Stiu ca e (probabil) sectia cu cele mai mari si vaste responsabilitati dintr-un spital, mi s-a tot spus ca “nu sunt pregatit pentru asta” incat am venit aici cu probleme serioase de respect de sine. Felul meu de-a invata ceva in ultimii doi ani a fost bazat pe o combinatie de “vezi, intreaba, ajuta, observa, citeste, intreaba din nou, ajuta, FĂ”. Ei bine, dupa ultima experienta am ramas cu sechele, pentru ca ma observ reticent in a mai intreba orice. Si e extrem de frustrant, pentru ca am dat peste o combinatie speciala de oameni dispusi sa raspunda la intrebari, o gramada de lucruri necunoscute si interesante, pacienti cu simptomatologie foarte variata SI o sectie care pare extrem de bine-dotata (e cea mai bine-dotata sectie in care am ajuns eu in Romania, a 14-a, daca numara cineva).

• Daca pana acum 1 perioada de practica aveam o opinie prea buna despre cunostintele mele teoretice, tehnice si practice, ultimele experiente au fost un mod de-a-mi deschide ochii. Printre primele lucruri pe care le fac cand ajung intr-o sectie noua este “verificarea echipamentului” si notarea mentala a locului unde se gasesc toate lucrurile – pentru a sti de unde sa le iau daca o sa fac eu ceva sau daca o sa ajut pe cineva. Daca intalnesc ceva necunoscut, imi notez si apoi ori intreb pe cineva dispus sa imi raspunda la intrebari, ori citesc pe-acasa. Ei bine, dupa ce mi-am facut o lista de vreo 40 de lucruri necunoscute pentru mine (lista incompleta, oricum), mi-am dat seama cat de putine stiam pana acum. Vai de capul meu. Dar mai am aproape 20 de zile (imi propun sa vin si in week-enduri aici) pentru a schimba situatia.

• In completare la ideea de mai sus, fraza “meseria de Asistent Medical NU se rezuma la recoltat sange, administrat tratamente si completat hartii” este demonstrata perfect intr-o sectie de genul asta.

• E interesant sa dau peste o sectie in care sunt mai multi asistenti medicali barbati angajati. Pana aici am intalnit in total (14 sectii, repet) 2 asistenti medicali + 1 asistent-sef. 3 barbati in 2 ani si jumatate. Pentru a fi ironia completa, aici exista doar 2 doctori-barbati, in rest fiind numai doctori si rezidenti – femei. Pana si grupa de studenti la medicina de aici e formata 99% doar din femei. Cred ca undeva, in negura timpului, varianta mea cea de 16 ani, dintr-un liceu in care aveam 20 de fete intr-o generatie de 225 de elevi, se gandeste ca soarta e probabil ironica. Deh, pe vremea aia conta cantitatea, nu calitatea. Nu stiu de ce, dar cred ca sotia mea nu gaseste situatia asta asa de amuzanta ca mine. 🙂

• M-am tot gandit zilele astea de ce in anumite sectii am o experienta mai neplacuta si in altele una mult mai placuta si mai propice invatarii. Desigur, o parte din vina o am si eu (asa cum le place sa-mi spuna cei care isi inchipuie ca ma cunosc doar pentru ca mi-au citit cateva posturi de pe blog). Dar mult se rezuma si la o problema de comunicare cu un grup nou de oameni. Cand trebuie sa te integrezi rapid intr-un grup mare de oameni, rezistenta din ambele parti e mai mare (deci si de la mine), dar daca grupul e foarte omogen (acelasi fel de-a gandi, aceleasi probleme, experiente asemanatoare etc.) – e evident ca te poti integra mai greu. Cand persoana care trebuie sa se integreze este si de alt sex fata de restul grupului e si mai greu. Plus, mai e si o chestiune de dimensiuni. Cand ai 6 asistente pe tura, inghesuite intr-o camaruta micuta si supraincarcate cu munca (pacienti), e evident ca va fi mai dificil sa-ti negociezi “acceptarea in grup”, pentru ca tot timpul trebuie sa discuti ori cu grupul, ori cu o persoana care poate nu vrea sa iasa din grup. Daca restul nu au chef sa vorbeasca, rar dai peste oameni dispusi sa iasa din nota grupului. Judecand in retrospectiva, de fiecare data cand am avut de-a face cu un grup de 5-7 asistente simultan, mi-a fost foarte greu sa invat ceva si de fiecare data am avut probleme in a obtine ce vroiam (cunostinte noi). De fiecare data cand ori aveam de-a face cu 2, maxim 3 asistente/tura mi-a fost mult mai usor totul. Cand sectia era foarte mare si asistentele erau mai mult impartite cate 1/salon mare si aveau multe de facut, era mult mai usor sa merg cu cate o asistenta mai prietenoasa si sa fac si eu ceva. Aici e asemanator – desi sectia e mare si sunt multe asistente, toata lumea e suficient de ocupata pe o parte separata a sectiei incat imi pot gasi cate un colt unde sa fiu util si sa evit o eventuala persoana mai putin prietenoasa. Ma rog, totul tine mult si de persoanele peste care dai in practica.

• Pe scurt, daca nu fac vreo boroboață pana la sfarsitul perioadei asteia, cred ca mi-am gasit sectia unde voi mai veni in practica si voluntariat pana anul viitor (cand cred ca voi trece pe Chirurgie, pentru ca atunci voi avea posibilitatea sa stau 8 ore pe zi).

• In zilele petrecute in Elvetia m-am intalnit cu o gramada de lucruri pe care nu le vazusem pana atunci. Am presupus eronat ca prea multe nu exista la noi prin spitale. Ei bine, am gresit. Sistemul ala de transmitere al analizelor in cilindru in tub de aer cica ar exista intr-o anumita zona a spitalului Grigore Alexandrescu. Infuzomate pentru alimentatie pe sonda nazogastrica exista in sectia asta la toate paturile. Paturi (NU pături) moderne – la fel. Injectomatele si infuzomatele de pe sectia asta sunt mai noi decat modelele vazute de mine in spitalul elvetian (care erau ceva mai noi decat majoritatea ruginiturilor de injectomate pe care le vazusem pana atunci la noi, de asta eram impresionat). Maneci/pantaloni/ciorapi de compresie cu aer comprimat (sau nu) exista. Ma rog, totul e nou sau aproape-nou, deci presupun ca sunt investitii recente. Dar exista, personalul stie sa le foloseasca si pacientii se “bucura” de ele. Deci nu suntem chiar fii ploii peste tot. Bine, subsolul spitalului arata ca o dugheana si in anumite sectii pacientii stau inghesuiti in niste saloane nerenovate de decenii bune. Dar asa e la noi. Avem si bune si rele.

• Este foarte tare sa vad in realitate niste chestii despre care doar citisem. Montare de sonda blakemore sengstakenCVC, montare de Cateter Arterial, montare de sonda Blakemore pentru varice esofagiene rupte. La sonda asta trebuie sa recunosc ca habar-n-aveam ca se numeste si Sengstaken (sau, mai precis, Sengstaken-Blakemore). Si tot nu imi vine sa cred ca intra prin nasul omului cu balonasele alea cu tot. Mult mai am de vazut si invatat.

• La final, o ultima observatie personala. Anul trecut am mers cu o studenta din Anglia intr-o sectie de Primire Urgente. Acolo, un asistent medical a tinut sa ne demonstreze cum se monteaza o sonda Foley in vezica urinara a unei paciente (care avea nevoie de asta). Totul a fost foarte teatral si un pic inutil. In Anglia, studenta cu pricina era Nursing Assistant intr-o sectie de IC. Nu avea voie sa administreze medicamente sau sa recolteze sange, dar monta catetere Foley aproape zilnic, de 3 ani. Pana si eu facusem deja asta si o mai vazusem facuta de cateva zeci de ori. Tin minte ca mi-a zis dupa ce a observat zambitoare totul “I have literally done that hundreds of times, but if he wanted to show that to me, who was I to stop his demonstration?“. Am trecut si eu printr-un episod similar aici. Citeam intr-un compendiu de medicamente si imi notam niste lucruri despre anumite medicamente cand a venit o infirmiera sa imi spuna sa vin repede, pentru ca “urmeaza sa se monteze o sonda urinara“. Ce era sa zic? Am mers si am dat din cap frumos cand mi s-a explicat ceva ce am facut de (e adevarat, DOAR) peste 10 ori pana acum (si vazut de prea multe ori).

Cine a vazut asa ceva si n-a facut nimic?

… mana sus!

http://www.dailymotion.com/video/x28sghz_nikon-film-festival-je-suis-a-l-heure-le-film-contre-l-insecurite-des-transports_school&start=4

Chit ca nu vorbesti franceza, situatia e simpla: in transportul in comun (sau pe strada) vezi/auzi o agresiune fata de un strain. Tu te grabesti, te gandesti ca nu esti chiar Rambo, ca altii ar putea sa faca ceva, ca Politia ar trebui sa faca ceva. Si ignori situatia. Treci mai departe, avand grija doar sa ajungi tu la timp (je suis a l’heure).

Cine nu a vazut asa ceva in Romania inseamna ca locuieste intr-o zona super linistita. Sau n-a circulat cu transportul in comun niciodata. Sau traieste in alta lume.

Filmuletul e inscris intr-un concurs de scurt-metraje organizat de Nikon in Franta.

Pentru cine nu stie, au fost ceva discutii intense in mass-media din Franta anul asta, pe motiv ca trecatorii au ignorat strigatele de ajutor ale unei femei care era agresata de un bou (Lille, aprilie 2014), o studenta a fost agresata de un grup de fete “violente” (octombrie 2014, tot in metroul din Lille) sau, la un alt caz mediatizat de abuz asupra unei femei intr-un metrou, caz in care femeia a ripostat, l-a lovit si a aruncat pe agresor din metrou (cu ajutorul a 2 calatori) – nenumarati internauti francezi au considerat ca femeia “e de vina, pentru ca se imbraca provocator“.

In scurta mea iesire in Străinezia, mi-am adus aminte de cele 2 studente din Berna venite in Bucuresti, care anul trecut preferau sa stea in apartamentul inchiriat in loc sa iasa in oras, pe motiv ca “Bucurestiul e un oras nesigur, asa ni s-a spus”. Cand singurul loc mai “nesigur” pe care-l vezi zilnic in Berna e gara centrala, unde mai apar cativa betivani si cativa drogati, poate inteleg de ce ai crede (fara sa mergi acolo) ca in Bucuresti e Vestul Salbatic. Acuma, faptul ca au ramas convinse de asta si dupa ce au stat o vreme pe aici… tine poate mai mult de limitarile personale si mai putin de faptul ca locuiesc intr-o tara cu un numar incredibil de mic de crime violente (de ex.:570 violuri/an in 2012 si 2013, vs. 2532 in Romania in 2011).

Dar am divagat. In Elvetia am vorbit cu mai multi nemti. Elvetia are multe avantaje pentru un german, de asta si sunt atat de multi emigranti germani acolo (minim 292.000 in 2013, conform cu statisticile oficiale). Mi-era mult mai usor sa vorbesc cu nemtii pentru ca le intelegeam limba lor (versus dialectul local) si pentru ca aveau joburi mai usurele/de studenti, care le permiteau sa fie liberi dupa 6 ore – deci aveau mult mai mult timp liber decat localnicii. Plus ca locuiam in aceeasi cladire cu un contingent insemnat de expati din Germania – era mult mai usor sa socializez cu unii care erau mai aproape de conditia mea de “strain“.

Ideea era ca am discutat si cu niste studente din Germania, care ma intrebau daca Romania e o tara “frumoasa si daca merita vizitata”. Pentru ca, asa cum zicea profesorul meu de limba germana, “in Germania exista aproximativ 80 de milioane de nemti si toti au doar un vis: sa calatoreasca“. Le-am zis ca tara e frumoasa, doar ca se ajunge mai greu prin locurile cu adevarat frumoase – daca nu stii despre ele in avans. Apoi m-au intrebat daca ar avea probleme in orasele mari ca turiste tinere. Le-am zis ca probabil ca nu, dar ar fi bine sa fie un pic atente in jurul lor in zonele care nu le par “turistice”.

S-a ajuns apoi la o discutie despre ce s-ar putea intampla in mijloacele de transport in comun in Romania, in Germania si in Elvetia (fiecare interlocutor povestind ce a vazut). Apoi am ajuns la o parte interesanta a discutiei.

Eu sustineam ca trebuie sa eviti o confruntare pe cat posibil, dar daca se intampla ceva care ar pune in pericol pe altcineva (in special o femeie), trebuie sa fii pregatit sa intervii (asumandu-ti faptul ca asta inseamna sa iti iei si tu bataie sau mai rau). Nemtii sustineau ca e mai bine sa eviti confruntarea punct. Sa dezamorsezi situatia. Daca nu e vorba decat de o injuratura sau ceva simplu, mai bine sa nu te iei la bataie, nu are sens sa iti pui viata in pericol pentru asa ceva.

Eu “nu si nu, daca eviti toate confruntarile, nu faci decat sa le dai apa la moara celor care cred ca pot face orice si nimeni nu le va face nimic, si nu faci decat sa arati ca nu-ti pasa de persoana abuzata”.

Nemtii o tineau una si buna “atata timp cat poti evita o confruntare violenta, e mai sanatos sa mergi mai departe”. Desigur, nu sugerau ca ar trebui sa inchizi ochii si sa nu faci nimic cand o femeie este violata sau batuta langa tine. Dar parca ziceau ca “am face ceva, dar mai bine nu am face ceva”. O atitudine care in lumea reala nu prea duce nicaieri.

Nu poti sa si intervii si sa nu faci nimic.

Nu?

Ce ai face in cazul asta?

Se da urmatoarea situatie ipotetica:

Tu, X, urmeaza sa pleci in străinezia. Un fost coleg te-a recomandat pentru un post foarte bine platit in firma unde lucreaza, totul a decurs ca uns apoi, acum ai un contract pe o anumita perioada. Ai muncit toata viata ta pentru ceea ce ai, ai o meserie de viitor, cu un pic de chin ai reusit sa-ti iei si un apartament (pentru care nu mai ai nimic de platit, multumita si ajutorului familiei).

Unde vei pleca nu vei avea grija locuintei (e inclusa in beneficiile jobului) iar salariul va fi semnificativ mai mare decat salariul mediu pentru acea tara (care oricum are un nivel de trai ridicat).

Ei, acum trebuie sa inchiriezi apartamentul tau. Apartamentul are avantaje: localizare, cladire noua, zona curatica (dar nu chiar de lux, orice ai vrea sa crezi tu, tiganii aia de la 2 strazi distanta nu iti cresc valoarea apartamentului) SI mici dezavantaje: mobilat simplu-spre-saracacios (de, pana nu de mult trebuia sa te ingrijorezi de ultimele plati pentru apartament, nu mai erau bani si de mobila), costuri de intretinere mari iarna (500 si ceva de lei/2 persoane zic eu ca nu e putin), transportul in comun accesibil, dar nu chiar “la doi pasi” (900m zice harta).

Un apartament comparabil se inchiriaza in zona cu 250-300 euro + garantie + eventualul comision al agentiei imobiliare.

Bonus: se presupune ca te consideri un om bun, in anumite limite (i.e. iti spui ca iti pasa de soarta prietenilor, familiei, oamenilor, in general).

Nu in ultimul rand, tu afirmi (oricui e prost sa te intrebe) ca pleci din tara nu pentru bani (ha!) ci pentru ca te-ai saturat de romanii astia “rai, nesimtiti si egoisti, care n-ar ajuta pe nimeni“.

Un prieten vechi (sa zicem) iti spune ca si-ar dori sa-ti inchirieze apartamentul, dar are venituri mici (in opinia lui) – pe undeva pe la salariul mediu net in Bucuresti. Iti ofera cu 100 euro mai putin decat minimul tau (150 euro, adica) si argumenteaza ca suta aia de euro nu ar insemna prea mult pentru tine, dar pentru el ar insemna diferenta intre a trai de la o luna la alta si a avea si niste bani pentru altceva decat “casa, masa si transport”. Asta ar insemna efectiv minim 1200 euro mai putin pe an pentru tine.

Ce faci?

• Inchiriezi apartamentul prietenului, pentru bani mai putini decat ai putea obtine pe piata.

• Ii oferi prietenului oportunitatea sa se mai gandeasca, atragandu-i atentia asupra faptului ca nu ii ceri garantie sau comision. Daca tot nu accepta bunavointa ta, inchiriezi la pretul pietei.

• Inchiriezi la pretul pietei, primului venit care “pare ok”.

• Inchei un contract cu o agentie si ceri un pret un pic peste ce ofera piata.

 

 

P.S. Nu am scris postul asta ca sa judec pe nimeni. Doar sunt curios ce ar face alti romani in situatia asta foarte plauzibila pentru Romania zilelor noastre.

3 stiri (cu personal medical)

Saptamana trecuta, un canadian (pe jumatate libian, pe jumatate quebecois) s-a hotaratOttawa Shooting 20141022 sa devina terorist, impuscand un soldat canadian de 24 de ani in Ottawa, apoi plecand inarmat spre Parlamentul Canadei. Un angajat al Parlamentului cu un rol ceremonial (House of Commons Sergeant-at-arms), fost politist, isi pastreaza cumpatul, se duce sa-si ia pistolul din camera sa, il impusca pe atacator, apoi se duce sa vada daca Prim-Ministrul Canadei este in regula. Devine erou peste noapte.

Cativa oameni incearca sa ii salveze viata soldatului, acordandu-i primul-ajutor, la doar cateva minute dupa ce este impuscat. Printre ei, o asistenta medicala, 2 soldati si o avocata (fosta angajata a armatei). In ciuda ajutorului acordat rapid, soldatul canadian moare.

Ciudatenie: mama canadiano-libianului radicalizat era… o angajata in Comisia pentru Emigratie si Refugiati a Canadei.

Cum ar trebui sa arate primul-ajutor in caz de rani provocate de impuscaturi: aici, daca e cineva curios.

O americanca este anuntata de doctorul ei ca sufera de o forma avansata de cancer (pancreas + ficat + ovare). Practic, o condamnare la moarte (de ex. cancerul pancreatic neoperabil are un prognostic rezervat, sub 7% dintre cei diagnosticati fiind in viata la 5 ani post-diagnostic).  Femeia lucra de 12 ani la cabinetul unui medic stomatolog din Pennsylvania. Prima reactie a acestuia? O concediaza printr-o scrisoare scrisa de mana.scrisoare

Inainte de a-l infiera pe doctorul insensibil, trebuie sa intelegeti ca in America, daca nu ai asigurare medicala speciala pentru cazuri de forta majora (boala cronica), esti fiul ploii.

Conform Family and Medical Leave Act – FMLA, in cazuri grave (nastere de copil, ruda de gradul 1 cu o boala grava, boala grava s.a.) poti lua 12 saptamani de concediu neplatit, timp in care asigurarea medicala continua sa aiba efect.  Doar ca asta se aplica doar la companiile cu peste 50 de angajati.

Aparent, doctorul cu pricina considera ca somajul (timp in care, in anumite cazuri, asigurarea medicala poate continua) e de preferat pentru aceasta femeie, in aceasta situatie…

In Germania, 4 (sau 5?) angajati ai unei Unitati de Primire a Urgentelor din clinica Universitara din Aachen, Renania de Nord-Westfalia, au fost concediati fara preaviz. Nu SONY DSCau comentat in nici un fel decizia managementului spitalului.

Motivul concedierii? Impreuna cu alti colegi de munca, si-au facut poze (selfies) cu pacienti suferind de dementa sau lipsiti de constienta. Ok, suna rau deja, dar asta nu era tot. Pacientii erau deghizati si machiati fara s-o stie si apoi pozati. Se pozau anumite… parti ale corpului pacientilor (tot fara ca acestia s-o stie). Si, colac peste pupaza, se pare ca angajatii cu pricina ar fi si consumat droguri la serviciu. Cum au aflat mai-marii spitalului de pozele cu pricina? Se pare ca cineva i-a turnat. Pentru ca acestia se simteau foarte in siguranta, deoarece au trimis pozele doar cunoscutilor, folosind Whatsapp.

Aparent, ar fi scapat usor, deoarece Justitia in Germania prevede pedepse cu inchisoarea intre 6 luni si 10 ani pentru tratamentul inadecvat aplicat persoanelor aflate sub tutela unei autoritati medicale.

Fantezii tampite si costume de Halloween

  1. Una bucata Sexy Ebola containment suit. (link real)

sexy-ebola-containment-suit-1

  1. Una bucata Sexy Breaking Bad costume (rebranded pe twitter drept “Sexy Ebola Nurse costume“) – fake! Fake preluat de o gramada de tabloide si de utilizatori inflamati de internet. Astept sa preia “stirea” si Antena3, eventual si ProTV-ul.

fake

P.S. Inainte sa fiu acuzat de ipocrizie, am vazut poza pe o pagina pe care o urmaream, am zis sa verific daca cineva chiar vinde asa ceva sau e o facatura (mai ales ca poza e manarita evident).

Oda celui mai tare “profesor”

Orice ar putea intelege lumea din postarile mele, in cei 2 ani (si un pic) de postliceala pentru asistenti medicali chiar am avut multi profesori care m-au invatat o gramada de lucruri, care si-au facut meseria constiincios si pe care ii respect. Am intalnit si nenumarate asistente medicale si doctori care si-au rupt din timpul lor de munca pentru a-mi explica anumite lucruri sau a-mi da niste informatii pe baza carora sa ma documentez suplimentar. Carora le si multumesc si ii si respect pentru munca lor. Dar nu despre ei voi scrie mai departe

Aici nu voi scrie nici despre profesorul de genetica si biochimie din anul 1, la orele caruia ajungeam cu placere (la care am lipsit la o singura ora si chiar am regretat). Nici despre profesoara de chirurgie din anul 2, care s-a straduit sa ne predea mai multe lucruri despre chirurgie decat erau dispusi majoritatea colegilor sa invete. Si care se obosea sa-mi raspunda la intrebari suplimentare la sfarsitul orelor (desi venea de la spital si era obosita si avea si alte griji pe cap). Nici despre profesoara de Pneumologie si Nefrologie, care si-a predat TOATA materia si ne-a oferit si informatii suplimentare, chit ca in clasa domnea o apatie (aproape) generala cand ne preda despre Emfizem Pulmonar sau Insuficienta Renala Cronica. Nici despre profesoara de Nursing din anul 2 care s-a straduit sa ne faca pe toti sa ramanem cu ceva din cursul orelor predate de dansa.

Nu, voi scrie despre un “profesor” care e tot timpul disponibil, care isi preda “orele” foarte concentrat, dar ajutat de imagini si ilustratii – modul cel mai eficient de a invata si retine ceva pentru mine.

Este vorba de un… student. Armando Hasudungan. Un student care are a facut (pana azi) cam 100 si ceva de filmulete despre Anatomie, Biochimie, Fiziologie, Farmacologie si Patofiziologie.

Am dat peste el cautand un filmulet care sa ma ajute sa-mi fixez niste concepte de imunologie, o materie extrem de stufoasa si greu de invatat. Playlistul asta este foarte util pentru a verifica ce ai retinut din cateva cursuri pline de informatii:

De ce e asa de tare acest profesor? Pentru ca ai acces la cursurile lui gratuit, oricand, oriunde (ai o conexiune la internet). Si pentru ca, daca vrei sa inveti mai multe, exista intotdeauna pubmed si diferite manuale scumpe, dar daca nu ai invatat bine niste lucruri de baza… degeaba citesti tu un Oxford’s Handbook of…

Desigur, nu este nici el lipsit de greseli. Dar ce profesor este 100% corect in ceea ce iti preda, in conditiile in care anumite informatii se schimba cu mare viteza in Medicina?

Combinate cu un Atlas de Fiziopatologie (vezi info si aici) si un manual bun, poate ajuta foarte mult in a retine lucruri – asta daca te intereseaza partea teoretica a meseriei noastre.

Ipocrizie sau nu?

Ieri am avut o scurta discutie cu profesoara noastra de nursing. M-a intrebat ce am vazut in Străinezia, apoi a vorbit putin despre plecatul in afara ca asistent medical si a mentionat o fraza pe care o folosesc (un pic modificata) si eu “poti sa iti gasesti usor un loc de munca pentru a ingriji batrani, dar daca vrei mai mult de la viata, o sa te lupti sa ajungi intr-un spital”. Urmat de o alta bucata de logica pe care o impartasesc “desigur, munca asistentelor in ingrijirea batranilor e foarte importanta si le respect pe cele ce fac asta, dar nu toata lumea poate s-o faca”.

Un punct de vedere interesant, mai ales daca iei in considerare faptul ca profesoara cu pricina este fix la varsta pensionarii.

La ultima intalnire din schimbul de experienta din Elvetia, profesoara de acolo (o germanca ce a emigrat in Elvetia la doar cativa ani 82564238.jpgdupa ce a terminat scoala de AM la ea acasa) ne-a spus un lucru ce m-a pus un pic pe ganduri: “we all say we want to help people, and we all know that older people need a lot of specialised care, and we feel sorry because they are not that well taken care of in their last years of life, but the truth is none of us really want to be Geriatrics Nurses“. Toata lumea stie ca lumea occidentala imbatraneste, ca stilul de viata din ziua de azi ii trimite pe batrani sa isi traiasca ultimii ani din viata intr-un mediu strain (nu in casele lor, cu familia extinsa in jurul lor) si ca in Europa de Vest este o cerere foarte mare de personal calificat, dispus sa lucreze cu batrani. Adevarul era ca toate persoanele din camera nu prea isi doreau sa devina asa ceva – desi cateva fusesera repartizate acolo in camine de batrani.

M-am gandit eu de mai multe ori la treaba asta. Am scris de mai multe ori ca unul dintre motivele principale pentru care m-am apucat sa invat fix aceasta meserie este “pentru ca vreau sa fac ceva ce ajuta oamenii“.

Nu pot eu sa zic ca sunt un mare ipocrit daca afirm cu gura mare ca as vrea sa fiu Asistent Medical de Chirurgie sau de Gastroenterologie si ca in nici un caz nu as vrea sa fiu unul de Geriatrie? Daca gandesc asa… sunt eu cu ceva mai bun decat idiotii care-i categorisesc cu spume la gură pe romanii plecati in strainatate sa munceasca prin camine de batrani (sau in casele oamenilor) drept oameni care “spală la cur bătrâni“?

Mai tin minte o discutie dintre un medic rezident de Neurologie si un asistent medical, despre o pacienta de vreo 90 de ani post AVC (Glasgow Coma Scale 3), care era deja in a 3-a saptamana de internare la UTIN, dar care era tinuta in viata practic doar de combinatia ventilator + antibiotice + ingrijire specializata. Fraza pe care a folosit-o rezidentul (vorbind despre starea ei) mi-a ramas in cap “te face sa te intrebi daca ceea ce facem noi aici este bine sau nu“. Sa aud o fraza din asta dureros de realista folosita de altcineva (decat mine) cu referire la un pacient… mi s-a parut foarte dur. Asta desi si eu gandeam acelasi lucru (dar nu aveam curajul s-o rostesc), sincer vorbind.

In ultima luna de viata a tatalui meu am fost extrem de multumitor pentru serviciile oferite de cei de la Hospice Casa Sperantei. Printre persoanele care au venit atunci pe la noi la ai mei a fost fix o absolventa a scolii mele. De atunci ma gandeam “bai, tot respectul pentru munca acestei femei, dar pe bune de-as putea s-o fac”. Asta desi (sau fix pentru ca) tocmai terminasem voluntariatul peste vara intr-o sectie de Oncologie…

Nu stiu ce sa zic. E clar ca e un grad de ipocrizie in gandirea mea, o recunosc. Dar eu iau in considerare urmatoarele lucruri:

  • Majoritatea pacientilor care ajung in spital sunt batrani. Ok, in anumite sectii vei intalni si pacienti mai in putere, la Pediatrie vei avea de-a face doar cu copii samd. Dar, per total, tot de batrani “ai grija”. Deci oricum ai pune problema, tot ai grija SI de batrani.
  • Nu cred in fraza “oricine poate fi Asistent Medical” si nici in “orice Asistent Medical (absolvent) poate lucra in orice sectie”. Decat mai multi oameni carora nu le place ce fac sau o fac prost, pentru ca NU sunt potriviti pentru asta, mai bine mai putini, dar mai potriviti. Pe de alta parte, asta inseamna supraincarcarea putinilor care vor sa faca asta.

  • Daca privesti Ingrijirile Medicale per ansamblu, e evident ca Geriatria are rolul sau, dar la fel de evident e ca e nevoie de oameni pregatiti si in celelalte specialitati. Vezi si logica de la punctul de mai sus.

  • E atat de rau sa-ti doresti sa evoluezi – si sa alegi sa faci asta unde ti-e mai usor? E adevarat, sunt nenumarate lucruri de facut si invatat si in ingrijirea persoanelor in varsta, dar… parca ai mult mai multe sanse de evolutie profesionala intr-un spital modern (comparat cu un camin de batrani).

Oare gresesc? Oare mai sunt si alte argumente pro, oare exista argumente impotriva opiniei mele care sunt mult mai puternice decat ce am scris eu mai sus? Habar-n-am.

Drepturi imagine: The Telegraph.

Intoarcerea acasa e intotdeauna dificila

… dar parca niciodata n-a fost asa de grea. Dintotdeauna mi-am zis ca imi trebuie minim 1 zi de acomodare cu viata de Bucuresti cand vin din strainatate. Niciodata n-am avut parte de asa ceva 🙂

Am mai vizitat ceva orase din Europa (nu atat de multe pe cat as vrea, dar nu sunt chiar “neplimbat prin lume”) si de fiecare data a fost un pic dificil cand m-am intors in frumoasa noastra capitala europeana, dar intoarcerea asta parca mi-a cazut greu.

A inceput in avion (si aeroport la ei), unde am nimerit pe langa o mama si fiul sau, adolescent prepuber (amandoi romani). Mama care il conditiona subtil pe acesta pentru o viata de excese si rebeliune: “de ce nu ma asculti, da-ti jos castile cand vorbesc cu tine, da-mi telefonul sa vad ce faceai, du-te la toaleta acum, nu manca mancarea lor, lasa ca iti dau eu mancare cand ajungem, de ce dormi, nu vezi ca aterizam, trezeste-te”.

Pe Otopeni, la ridicarea bagajelor, 3 curve romance se laudau cu castigul din ultimele luni de “munca”, intr-o discutie presarata cu invective purtata in gura mare langa banda de returnare a bagajelor. Prostitutia* e legala in Elvetia, pentru cine nu stia. Personal, cred ca e o masura necesara si normala intr-o tara care se crede civilizata. Dar dupa 2 saptamani aseptice, in care singurele “injuraturi” au fost vreo 2 schaisse si un bullshit scapate de niste doctori nemti mai tineri (vecini de cămin), discutia cu pricina mi-a adus aminte ca m-am intors in tara.

La statia de autobuz am vazut ca au adaugat un automat cu care poti sa-ti incarci cardul activ (cash si card) si ca nu prea mai existau combinatori taximetristi. Pasi inainte. Bine, apoi am vazut ca nu am nici un afisaj care sa-mi spuna cand vine urmatorul bus si/sau cand va pleca. Din nou, m-am obisnuit prost la ei, unde fiecare tren/bus/tramvai venea cu precizie de maxim 1 minut si totul era mentionat pe afisaje electronice care chiar functionau (nu ca alea de la tramvaiul 41, care nu mai merg de cativa ani buni).

In oras, dupa-amiaza am facut greseala sa merg in parc. Vai de capul meu cat de aglomerat era Herastraul. Nu imi plac mie in mod special multimile, dar nu am o problema cu ele. Atata doar ca imi doream un pic de liniste si aer curat (dupa 2 saptamani de asa ceva… vrei mai mult) si am gasit fix opusul. Prostia mea. 🙂

La intoarcere, in autobuz, fix in capatul opus celui in care ma urcasem eu, 2 tigani i-au furat banii din buzunar unei doamne care se intorcea si ea acasa, cu fetita mica si sotul. Cand i-a confruntat pe cei 2 tigani, tiganii au facut scandal (evident) si au coborat imediat. Dupa aia, tot autobuzul s-a umplut brusc de viteji. “De ce va tineti, doamna, banii in buzunar?”. “De ce nu ati zis ceva, doamna, ca ii bateam imediat”. “Mergeti la politie, doamna, o sa ii identifice imediat”. “Bai, ce rau imi pare ca nu eram langa, ii bateam pe aia rau” (asta venea de la un grup de adolescenti care reveneau de la forbal si care nu au schitat NICI un gest cand au auzit tipetele doamnei la adresa tiganului care-o fura).

A doua zi, am facut cu transportul in comun 2/3 din drumul spre locul meu de munca in nu mai putin de 45 de minute. 4,5 km (pe harta). Ceva ce reusesc sa evit, de regula, daca plec la alte ore spre munca. Practic, la un ritm de vreo 5,3 km/h (normal pentru un adult tanar), as fi ajuns aproape la fel de repede pe jos. Da, stiu, nu s-a inventat ieri ambuteiajul, iar in Elvetia chiar exista discutii intense pe tema “ambuteillages“. Nu stiu cum se face, dar eu n-am vazut Stau in Berna (pe Autobahn am vazut ceva aglomeratie la orele de varf, dar nu chiar Stau). Spre comparatie, de unde stateam pana la spital faceam pe ceas 25 de minute + maxim 7 minute (intervalul intre tramvaie, daca nu invatam exact ora plecarii lor, care era respectata la secunda). Distanta? 4,8 km (dintre care vreo 500 m pe jos). Uite asa pierzi lunar 22 x 40 min = aprox. 15 ore. 1 zi din viata ta activa, pierduta in trafic. In aproximativ 30 de ani de viata de munca, asta ar insemna cam 360 zile (daca nu luam in considerare cam 9 ore de somn). 1 an!

La munca, ieri am stat 8 ore (un nou record personal) ca sa prelucrez o porcarie de imagine, pe care pot sa fac pariu ca al nostru client o va inlocui peste cateva zile cu altceva. Cooperativa Munca in zadar SRL. Iar la sfarsit, cand eram imbracat sa plec la scoala, m-am trezit ca mi se cere sa fac ceva in plus, care ar fi durat 2 ore. Cu chiu, cu vai, am reusit sa negociez un termen limita pentru azi-dimineata.

La scoala – aceeasi istorie: note vom primi pe prezenta si referate, trebuie sa dam lucrari ca sa avem note, desi ni s-au predat doar 1 – 2 (rar) cursuri introductive, trebuie sa semnam hartii peste hartii, sa facem copii xerox dupa niste “suporturi de curs” pe care nu se uita jumatate din clasa deloc (in loc sa ni se predea efectiv cursurile cu pricina) si asa mai departe.

Well, nu pot sa inchid decat cu o poza cu un dublu-curcubeu, un fenomen vizual foarte rar intalnit (sau fotografiat), via sciencenews.org. Pentru ca viata merge inainte. 🙂

curcubeu dublu

*Pentru cine e interesat de o poveste despre birocratia in Elvetia si prostitutie, recomand articolul asta. Un proprietar de bordel a fost acuzat de politia locala de faptul ca folosea lucratoare profesioniste in domeniul asta – fara ca ele sa fi avut permis de munca pentru asa ceva (ele se declarau selbstständig – un fel de liber-profesionist, si foloseau infrastructura clubului pentru munca prestata, un lucru nepermis).

De la niste romani din Berna am auzit ca ar fi fost un mic scandal in presa locala (nu am gasit link) de curand pentru ca niste romance ar fi fost angajate direct de un proprietar de bordel – ceea ce contravenea cu legile locale, care spun ca localnicii si ceilalti membri EU au prioritate la angajare in Elvetia, in orice job (in fata romanilor/bulgarilor). Deci proprietarul a fost acuzat ca NU a demonstrat in prealabil faptul ca nu existau prostituate locale sau din UE care sa doreasca sa munceasca la el. Un fel de “they took’r jobs” (vechi fan South Park, deh).

Jurnal de Elvetia (final)

Partile 1, 2, 3, 4.

Cand am fost la interviul pentru a fi admis in programul asta, vreo 6 doamne profesoare m-au supus unui tir de intrebari intr-o camaruta micuta. Printre ele era si “de ce vrei sa pleci in acest schimb de experienta?“. Am spus ceva ce suna bine “sunt convins ca o persoana poate schimba ceva in jurul sau prin exemplul personal. Cred ca pot observa niste lucruri care functioneaza poate mai bine  decat la noi in afara, pe care mai apoi as putea sa incerc sa le aplic in viitoarea mea cariera de asistent medical. Pentru ca intotdeauna experientele noastre ne afecteaza felul de-a fi si ne modeleaza“. Oare or fi considerat ca totul a fost bullshit dar m-au lasat in pace pentru ca nu am dat niste raspunsuri gresite in general? Habar-n-am. Cu ce raman din aceasta perioada?

Concluzie

Tin minte un comentariu citit de mine (pe presseurop*) la un articol despre Erasmus, programul Uniunii Europene de studiu in strainatate:

Never seen an Erasmus student saying “Oh, I feel more European” or something. The most likely phrase is “Our country sucks. I’ll try to escape as soon as I can”.

Nu am plecat pentru 3 luni (durata medie a unui schimb de experienta in Erasmus). Dar am vazut ce presupune studiul SI munca de Asistent Medical in alta tara europeana. Mi-am recitit postul de acum 6 luni, scris la plecarea din celalalt stagiu al meu de pregatire in strainatate. Atunci am vazut doar ce presupune munca in alta tara. Daca atunci eram la sfarsit doar bucuros pentru ca am strans niste cunostinte noi si am obtinut niste repere in care sa ma incadrez in viitor daca vreau sa ma gandesc la mine ca la un Asistent Medical European, fara sa fiu impresionat intr-un mod aparte, acum mi se pare mai dificila plecarea.

In primul rand, totul este atat de diferit aici. Ok, banii au un rol, dar oamenii, relatiile interpersonale, dimensiunea actului medical, respectul impresionant (desi e pe jumatate fortat, pe jumatate din principiu) pentru pacienti, colegi** si reguli, toate sunt greu de comensurat pentru cineva obisnuit cu spitalele din Bucuresti.

Cel mai frustrant este sa vad faptul ca in alte tari elevii sunt lasati sa lucreze cu pacientii (din prima perioada de practica), sunt incurajati s-o faca independent (dar sub supervizare) si pur si simplu li se dau responsabilitatile unei AM (si 1-4 pacienti proprii)… la cateva luni de la inceperea scolii. Desigur, asta vine cu niste reguli stricte (pe langa cele legate de cunostinte, tehnici etc.). De exemplu, daca lipsesti mai mult de 2 saptamani intr-o perioada de 6 luni de practica, din orice fel de motive, repeti anul sau esti dat afara. Lucrezi si ture de seara si de noapte si de week-end, si nu prea ai voie sa comentezi. Vii la spital si stai fix cat sta o AM (9 ore si jumatate/tura, cu tot cu pauze). Ai 5 saptamani de vacanta pe tot anul (aici nu sunt 100% sigur ca am inteles corect).

Stiu ca peste 1 saptamana voi reveni la practica in spital la noi. Revenirea la starea de fapt din sistemul nostru medical va fi un pic dificila, oricat de echilibrat ma cred. Revin la fuga dupa autobuz dimineata la 6, pentru ca nu stii daca urmatorul vine peste 10 minute sau 30 – si nu vrei sa intarzii. Revin la schimbatul printre gunoaie, in camarute imputite sau pe coridoare insalubre. La lipsa de medicamente si echipamente si la saracie palpabila. Si la oameni supraincarcati cu munca si griji. Si la a fi considerat de prea multe ori DIN PRINCIPIU un prost ingamfat, un intrus sau de-a dreptul un dusman care trebuie ignorat, nu invatat ceva, indiferent (uneori poate si din cauza) de comportamentul meu.

Eh, daca era simplu, se cheama ca n-as mai fi facut scoala in Romania, nu?

Ultimele impresii din spital

Am mai mentionat ca in a doua saptamana am fost trimis (impreuna cu studenta din Germania) la o clinica de oftalmologie. “Clinica” avea, de fapt, 1 cladire pe care o impartea cu o clinica de ORL, 1 parte de Policlinica (pentru pacientii de zi) plina de echipamente pentru investigatii oftalmologice si 3 sali de operatie pe care le imparteau cu departamentul de Chirurgie Estetica. In mod normal, ar fi trebuit sa stau prin Policlinica si sa observ cateva masuratori. 2 zile. Dar mi s-a oferit optiunea a doua: sa stau in salile de operatie ambele zile. Am acceptat cu multe Danke si Merci vielmals.

Ce am vazut? La oftalmologie: 1 operatie de debridare a corneei la un pacient cu cataracta. 1 operatie pentru tratamentului sindromului de pseudoexfoliatie (asociat glacomului). 1 operatie in care se curatau niste cheaguri de sange in iris sau cornee (care arata a hifema) – dar n-am stat la toata, pentru ca trebuia sa plec, deci n-am primit nici o explicatie. Plus pregatirea pentru alte cateva operatii. La chirurgie estetica am avut norocul sa vad cateva ore dintr-o operatie complicata, multidisciplinara, pentru un pacient (care a suferit un accident) cu o fractura multipla la un picior, combinata cu un transplant de muschi la celalalt picior. Partea de transplant n-am mai prins-o, mi se terminase timpul pentru ziua cu pricina si aici daca ai voie sa stai pana la 1, la 1 fara 10 ti se aduce aminte ca trebuie sa pleci. Am mai prins si 2 biopsii, 1 asociata cu o reconstructie extinsa post-excizie.

Ziceam in ultimul post ca exista un check-list preoperatoriu facut in camera de pregatire. Ei bine, exista 3 check-listuri aici. 1 facut in pre-op, 1 facut de echipa de anestezie (daca e cazul) si 1 facut in sala de operatie. La cel facut in sala de operatie se verifica numele si varsta pacientului, operatia, se prezinta toate persoanele prezente in camera (si sunt trecute in catastif), se reverifica daca pacientul ia medicamente, daca e alergic, daca ia antibiotice, daca are pacemaker/ICD, daca are alte probleme de sanatate relevante si daca se asteapta vreo complicatie in cursul operatiei. Asta e facut cu pixul, pe foi. Se mai adauga o descriere constanta a operatiei, facuta si de echipa de anestezie (pe partea lor) si de o asistenta (pe partea ei – cu medicamentele, trusa de echipamente si orice alt lucru folosit). Plus – toate echipamentele sterile (si anumite medicamente) vin cu niste stickere, care se pun pe o alta foaie, pentru niste verificari ulterioare.

Cand am auzit la check-list ca ma pun si pe mine sa ma prezint si ca imi zambesc toti din camera la auzul “und Studierende: Cristian, von Rumänien” – pe bune de nu mi-a dat o lacrima. Stiu, sunt un sensibilos. Dar a fost o senzatie placuta, f. greu de descris.

Studenta din Germania zicea dupa (singura) operatia la care a stat si ea ca i s-a parut foarte mica sala de operatii – fata de cea din spitalul universitar unde a facut ea Praktikum. Mie mi se parea imensa fata de ce vazusem la noi. Chestiune de perspective.

Eu l-am avertizat pe cel care se ocupa de noi, dinainte de a intra in sala de operatie ca sunt “persoana care nu se poate uita la orice procedura invaziva pe ochiul uman fara sa se incordeze si sa aiba o senzatie de neplacere”, iar nemtoaica zicea ca n-are nici o problema. E o problema pe care o am de mic – nu am probleme cu sange, mirosuri, rani infectate. Dar cand vad un ochi in care intra un ac ma urc pe pereti. Cand a inceput doctorul sa rascheteze corneea cu un fel de bisturiu, ea s-a cam albit, eu m-am tinut tare (dar incordat). Dupa o vreme, studenta din Germania a plecat, n-a mai suportat. Dupa inca vreo 5 operatii care au implicat ochiul… pot zice ca m-am mai obisnuit. Inca putin si o sa mi se para ceva banal. :)) Nu, nu ma laud, nici nu fac misto de ea… doar observam ceva.

Echipa de operatie consta in minim 2 asistente si 1 doctor. Plus echipa de anestezie (minim un Asistent Medical cu studii de Anesteziologie + un eventual doctor Anestezist la mai multe sali). La asta se adauga rezidenti sau studenti. Echipe de genul Doctor + Rezident (plus Anestezist, desigur) pentru 1 operatie (plus o asistenta doar la nevoie), cum am vazut la operatii mai mici – nu prea se poarta. Mai precis, instrumentele sunt intotdeauna manipulate de o asistenta medicala scrubbed-in, mana stanga a doctorului (sa zicem), cu o specializare specifica in domeniul asta. Ea este la randul ei asistata de o Asistenta Medicala – care se ocupa de checklist, calculator, hartogaraie, instrumentar suplimentar, ate, medicamente suplimentare (cu exceptia celor folosite de Anestezisti, desigur). Asistenta de instrumentar iriga locul operatiei sau ajuta doctorul la nevoie (cu un departator sau o pensa tinute), dar, din ce am vazut, daca e nevoie de cineva care sa faca ceva pe pacient – atunci se folosesc rezidenti sau studenti. O rezidenta a tinut un departator ieri cateva zeci de minute incontinuu.

Am mai vazut picioare rupte, am mai vazut operatii pentru corectarea unor fracturi (pe youtube), dar n-am mai vazut de aproape cat de lipsit de viata este un membru si cum e miscat de colo-colo de parca e o papusa in sala de operatie.

Cand am intrat intr-o sala de operatii noua (azi), am fost prezentat “das ist der Cristian, er ist Austausch Student” si cam atat. Salut eu pe toata lumea, raman langa o asistenta, cea care se ocupa de calculator, hartii, reimprospatarea cu instrumente si consumabile etc. O intreb pe unde sa stau, imi indica, imi pune o foaie in fata ca sa vad cum se numeste operatia (eu ma rog in sinea mea sa ajung vreodata sa inteleg toate porcariile lor de prescurtari care pentru moment nu prea au sens pentur mine) si ma trezesc interpelat: “So, Cristian, woher kommst du?” Incep repede cu “Ich bin Austausch Student von Bukarest, Rumänien, ich bin hier nur für etwa Tage” Imi raspunde “Aaaa, ich bin auch von Rumänien. Îs din Sibiu” “Aaaa, buna ziua!”. 🙂

Aveam eu impresia ca viata intr-o sala de operatii a unei clinici mai mici din afara nu e foarte grea. Cate operatii pot ei sa aiba pe zi? Ei bine, nu e chiar asa. Ieri, operatia la care am asistat doar partial a durat vreo 10 ore, si asistentele nu au terminat programul la 4:30, ci atunci cand s-a terminat operatia si pacientul a fost trimis la rezerva sa. Azi aveau vreo 6 operatii programate/sala, la foc continuu, si estimarea din program nu prea corespundea cu realitatea… Aici orele suplimentare sunt platite si ti se ofera si un bonus la zilele libere (daca am inteles bine), dar ajungi sa nu iti poti lua zilele libere in plus pentru simplul motiv ca nu are clinica suficient personal. Ditamai clinica, in ditamai orasul, posturi platite cu salarii de director executiv in companii maricele din Romania – si nu au personal. In week-end sau seara poti fi sunat si chemat la operatie, daca e vorba de un caz de urgenta.

Regulile de igiena sunt respectate foarte strict in salile de operatii: nu ai voie sa intri cu pantofi de afara (i.e. de spital) mai departe de vestiarul lateral de acces. Fiecare sectie are pantofii sai (pentru angajati sau vizitatori). Nu ai voie sa intri in zona salilor de operatii fara masca, boneta si echipament de sala de operatii (nerefolosibil, obligatoriu purtat peste maxim un base layer – maieu, tricou etc.). Nu conteaza cine esti, nu intri in sala de operatie fara sa te fi spalat cu sapun si dezinfectant, CHIT ca nu atingi nimic. Nu intri in sala de operatie (sau in coridorul din fata lor) fara masca pe fata. Nu intri in sala de operatie direct dupa ce pacientul a intrat, intotdeauna intri prin lateral, dintr-o antecamera. Evident, nu atingi campul steril daca nu ai manusi sterile si halat steril. Daca nu ai halat steril, nu stai la mai putin de 0,5 m de campul steril. Dupa ce dai ceva catre campul steril, te speli cu dezinfectant. Si asta e doar ce am observat de capul meu (sau mi s-a mentionat). Am cerut si o lista cu regulile lor, dar n-am mai avut cand s-o mai citesc, din pacate, ambele zile au trecut repede.

Drumul catre statutul de asistenta medicala angajata intr-un Elvetia e anevoios, presarat cu piedici birocratice si incepe in multe cazuri prin munca intr-un camin de batrani (Altersheim). Nu e o regula, desigur, dar 4/4 asistente straine cu care am vorbit eu (care au facut scoala in alta tara) au facut asta… Trebuie sa fii luat in evidenta de primarie (si primesti un fel de dovada a sederii aici), dar primaria nu face asta daca nu ai un loc unde sa stai. Nu iti inchiriaza nimeni nimic daca nu ai un contract de munca (sau dovada unor depozite bancare, presupun). Si contract de munca nu vei primi pana nu iti da cantonul permis de munca. Permis de munca nu primesti daca nu ai dosarul complet, care include MUSAI dovada de la primarie ca esti luat in evidenta. Suna usor lantul asta, nu? Plus, trebuie sa iti faci asigurare medicala la maxim 3 luni de la momentul sosirii in tara (sau de la momentul in care primaria te-a luat in evidenta). Procedura de eliberare a permisului de munca (si de Anerkennung a studiilor din ROmania) dureaza in jur de 6 luni (dar poate dura si mai mult). Asigurarea medicala (de baza) e, daca am inteles corect, aproape 200 de franci/persoana.

La final, o poza relaxanta:

20141014_151540

*Uniunea Europeana finantase (pana anul trecut) un proiect de prezentare multi-lingvistica a stirilor importante din tarile componente: presseurop.eu. Birocratii de la Bruxelles au decis ca banii pentru presseurop pot fi cheltuiti mai bine pe salariile lor (sau pe studii privind dimensiunea cozii pestilor din oceanul Arctic) si au retras fondurile. Presseurop a inviat anul asta ca voxeurop cu ajutorul unor voluntari, dar cu o eficienta mult scazuta. Daca vrea cineva sa fie la curent cu stirile europene – din toate tarile UE, recomand site-ul cu pricina.

**Si da, respectul se manifesta inclusiv pentru elevii tampiti si ingamfati care indraznesc sa deranjeze oamenii cu intrebari sau cu simpla lor prezenta. Si da, si aici respectul se castiga, dar nu se porneste de la “taci si inghite pentru ca DOAR asa e constructiv“. Se porneste de la “daca respecti regulile noastre si vrei sa inveti ceea ce trebuie sa stii, nu ne purtam cu tine ca cu un gunoi, doar pentru ca putem“.

Jurnal de Elvetia (4)

Cate ceva despre partea de schimb international

Fiecare student are niste obiective proprii pentru perioada asta. E interesant cum incearca profesoara care se ocupa de proiect sa se muleze pe aceste obiective, adaugand informatii care sa ne ajute pe toti sa intelegem aspectul intercultural al povestii asteia mai bine.

Pentru ca e foarte usor sa te duci intr-un loc, sa stai intr-un colt si sa judeci pe toata lumea “asta nu e bine, asta nu imi place, asta e diferit – deci rau”. Mesajul ei de baza este “It is different, but different doesn’t mean it’s worse or that it’s better”. Cu cat accepti asta mai usor, cu atat poti pleca mai bogat de aici.

Asta ar trebui sa aplic si in experientele mele din spitalele noastre. Dar pe bune de nu e asa de usor sa judeci. 🙂

Am ajuns si la o ora de “Interkulturelle Erfahrungen” (experiente interculturale), unde toti studentii locali ne-au inconjurat si au inceput sa ne traga de limba. Dar s-a intalnit sacul cu peticul. I-am tras eu pe ei de limba. Haha! 🙂

Am avut si cam 4 ore de descriere a fiecarui sistem de sanatate din toate tarile reprezentate in acest schimb de experienta: Norvegia, UK, Germania, Spania. Si Romania la final. Nu, nu am zis ca la noi “e nașpa” – desi as fi fost tentat sa zic asta, daca era sa compar ce prezentam eu cu ce au prezentat colegele dinaintea mea. Am folosit prezentarea data de scoala si mesajul de baza a fost “facem cat de multe putem cu ce resurse si personal avem“. Nu stiu cat de bine o pica asta pentru eventualii nationalisti care mi-or citi blogul, dar mai mult de-atata chiar nu pot spune. Acuma, judecand dupa ce cunostinte am demonstrat eu ca as avea, as zice ca nu am facut țara de râs.

Oricum, e interesant sa vezi cu cata mandrie isi descriu scolile si sistemele medicale vest-europenii. Sincer vorbind, daca tot ceea ce zic ei se traduce in realitate in generatii noi de Asistente Medicale educate la standardele descrise… pe bune de ma intreb de ce angajeaza personal de la noi pe acolo. Sa nu fiu inteles gresit, am intalnit incredibil de multi oameni excelenti in ceea ce fac in Sanatate in Romania. Dar pur si simplu sistemele lor educationale ar trebui (IN TEORIE) sa produca niste oameni exceptional de bine pregatiti. Pentru simplul motiv ca lucreaza din primele zile CU PACIENTI, PE PACIENTI si nu li se interzice accesul in anumite zone ale spitalelor pentru ca “trebuie sa castige acest drept”. Si nu sunt tratati cu nesimtire pentru ca “toata lumea inghite rahat ca sa invete ceva”.

Desigur, nu e nimic perfect pe lumea asta. Toate au recunoscut ca exista probleme de toate felurile prin spitalele lor. Si ele au avut probleme in anumite stagii de practica.

Dar la nivel de ingrijire medicala, eu zic ca nu m-as teme sa intru pe mainile unui proaspat absolvent de forma de invatamant medical pentru AM din tarile de mai sus. Daca as intra pe mainile unuia ca mine (sau mai rau), intr-un spital din Romania, mi-ar fi teama. Foarte teama.

La final, o ultima fraza mi-a mai ramas in cap. Multa lume zice “as vrea sa am grija de dvs. cum mi-as dori sa fiu EU ingrijit”. Si eu gandesc asa. Dar ne-a spus profesoara de aici: “Has any of you thought that maybe someone wouldn’t want to be treated as you want to? Maybe someone wants something entirely different?”. Bai, chiar nu m-am gandit la asta.

Ni s-a dat un exemplu: un batran e singur, pe moarte, intr-un spital. Ce parere avem? Eu si spanioloaicele am zis ca e ceva trist (ele au adaugat “o rusine”). Norvegiencele au contracarat cu “poate nu vrea pe nimeni in jur, si-a instrainat familia, nu vrea sa fie o povara“. Tari diferite, perspective diferite.

 

Cate ceva despre a doua sectie (Oftalmologie)

Aha, exista si cladiri vechi si sectii mai inghesuite si la ei. Asta as zice daca as vrea sa le caut nod in papura. Or fi cladirile vechi si sectiile mai mici, dar dotarea este excelenta si curatenia exemplara. Personalul e la fel de bine pregatit. Imaginea de ansamblu e la fel de buna ca peste tot – cel putin pentru romanul obisnuit cu spitalele noastre de renume mondial.

Si in Elvetia se sta la asteptat la consultatii. In partea de policlinica a sectiei de Oftalmologie se poate astepta cateva zeci de minute pana sa ajungi sa fii vazut de un doctor, pentru anumite consultatii. In anumite cazuri (pacienti carora li se fac mai multe investigatii) se pot petrece in spital si 8 ore (marturisea gazda noastra, un pic rusinata). Eu am stat aproape 7 ore in Spitalul de Urgente Oftalmologice pe scari, pe scaune si in picioare pentru o banalitate de aplicare de laser in cazul unei leziuni oculare. 1 singura “investigatie” mi s-a facut in tot timpul asta. M-am abtinut de la comentarii cu “bei uns“.

Am murit de ras cand a fost luata peste picior de elvetieni studenta din Germania pentru ca in spitalul unde face ea practica exista niste probleme cu echipamentele de incalzire si distribuire a mancarii, ceea ce inseamna ca uneori, anumiti pacienti primesc mancare aproape congelata. Pentru ca la ei, pentru a se economisi bani si a se scadea riscul de imbolnavire, mancarea este gatita, congelata imediat si apoi servita (reincalzita) in urmatoarele 48 de ore. Dar daca nu merge aparatul… primeste pacientul un bloc de gheata. 🙂

In acelasi spital din Germania (un campus – si nu exagerez, am cautat pe wikipedia – cu 100 de cladiri si 5000-6000 de angajati) se spala toate uniformele, hainele si cearceafurile si fetele de perna samd … IN POLONIA. Pentru ca e mai ieftin decat sa o faca in house (si orasul nu e deloc langa granita cu Polonia). Eficienta nemteasca, taica…

In sectia asta se folosesc bare la paturi (spre deosebire de sectia de Reha dinainte).

Alta chestie observata e ca NU au duze de oxigen in pereti, deci folosesc cilindri mici (pe care la noi ii vezi in UPU sau la transportul pacientilor) sau mari (numiti Sauerstoff Bombe – ceea ce e amuzant pentru mine) cu Oxigen. Aparent… nu au prea avut explozii de recipienti din astia, deci e un risc pe care si-l asuma.

Am intrat cu un pacient in sala de pregatire pentru operatii (oftalmologice). Au ditamai checklistul pe perete, pe care trebuie sa il respecte pentru fiecare pacient: “e pacientul corect? corespunde operatia din foaie cu cea de pe calculator? alergii? ia sau a luat medicamente inainte de op?” si altele. Simplu, dar eficient.

Respect: toti doctorii dau mana cu pacientii cand ajung la ei, se prezinta din nou si abia apoi incep sa vorbeasca. Si vorbesc tot timpul cu Sie (dumneavoastra). Si se spala pe maini cu dezinfectant (inainte si dupa, de regula). Simplu, dar corect.

O parte importanta din munca unui AM aici este ocupata de completarea procesului de ingrijire al pacientului (partea pe care o face AM, nu ce scrie doctorul). Se folosesc diagnosticele NANDA din greu pentru fiecare lucru facut (sau observat la) pacientului.

Stiu ca deja e ceva vechi (am mai scris despre asta), dar sfintenia cu care isi respecta pauzele de masa e incredibila. Ma intreb cum fac cei de pe o sectie de Terapie Intensiva sau de Chirurgie. Iar numarul de restaurante pe care spitalul le are e impresionant. Ma intreb daca fac profit din ele (mancarea e sensibil mai ieftina decat in orice șaormărie locală). La cati clienti au, inclin sa cred ca da.

 

Impresii de turist

Cu exceptia zilei de duminica, pana acum am prins o vreme foarte ok pentru octombrie intr-o tara situatia in miezul Alpilor si pentru un oras situat la 480 m deasupra marii in mijlocul numitei tari.

Am mai facut referire la articolul scris de o absolventa a scolii mele despre vizita ei in Berna, articol care a fost unul dintre motivele pentru care am ales scoala asta intr-un final (acum 2 ani jumatate). Mama, ce vreme a prins ea atunci. Ploaie, innorat si, in pauze… ploaie. 🙂

Ei bine, am avut si eu ploaie, dar ori seara, ori noaptea, ori la prima ora. Am avut 1 zi innorata de dimineata pana seara, dar in rest am avut soare si 18-22 grade. Radeam cu o nemtoaica (venita aici pentru 3 luni, prin Erasmus) care se lauda ca s-a “bronzat” in cele 40 de zile petrecute in Berna, aratandu-mi o mana albicioasa cu o slaba tenta de cel mult… alb sanatos, pe care o numea “schon braune Haut” (piele aproape bronzata). “Nein, das ist nicht braun!” a venit raspunsul de roman obisnuit cu bronz din ala care noaptea te face invizibil daca nu zambesti. 🙂

Lasand prostiile mele la o parte, Berna e foarte misto de vizitat daca prinzi vreme frumoasa. Si NU esti sarac. Oricum, partea buna la vizitat este ca gasesti si restaurante aproape ieftine (pentru Berna, ieftin inseamna un fel de mancare relativ gustos la mai putin de 20 de franci).

Am vizitat dealul cel mai inalt din imprejurimi intr-o zi cu soare – Gurten, care ar fi la vreo 300 m mai sus de nivelul raului care curge prin Berna (Aare). Sus exista un platou cu o iarba taiata la milimetru, 2 restaurante, o zona de agrement pentru plozi, un turn de vreo 10-15 m inaltime, de unde poti vedea cam cat de mare e Berna de fapt. Si cat de aproape sunt Alpii. Exista un funicular (pe care il poti folosi gratuit daca ai abonament), dar coborarea printre pasuni (populate cu vaci) si prin padure merita fiecare minut (vreo 30 la pas intins, 50 daca te lalai). Tot aici am vazut si cea mai mica oaie din lume. Beh, nu chiar asa interesanta.

20141014_145702 20141014_154744 20141014_150438

Berna are o gradina zoologica relativ mica (Tierpark Dählhölzli), partial accesibila gratuit (partea de pe malul raului), partial pentru bani. Exista si o zona numita Bärengraben, unde vreo 3 ursi stau inghesuiti, ca sa se uite lumea la ei… ca la urs. Pentru simbolul orasului (numele ii vine de la germanul pentru urs)… nu duc o viata prea grozava. Amandoua mi-au lasat un gust cam amar. Gradina zoologica e mult prea mica, iar ursii traiesc foarte inghesuit intr-o zona mult prea mica. Ma rog… traditiile lor, tara lor, treaba lor.

20141011_161555 20141012_153017

Raul Aare imparte Berna moderna in 2 (Westside si Eastside). In Evul Mediu si mai tarziu, Berna se limita la malul de vest al raului, unde a si ramas orasul vechi (in patrimoniul Unesco). Acolo am vazut Bundeshaus (Palatul Parlamentului), Banca Elvetiei (in fata careia a avut loc Miss Elvetia sambata) si multe alte cladiri din orasul vechi (care e plin ochi de terase, restaurante si magazine). Evident, nu pot uita de Zytglogge, turnul cu ceas.

20141012_154203

Raul este incredibil de curat pentru un rau care curge printr-o capitala europeana in secolul 21. Desi e destul de rapid curentul, lumea face baie in el (inclusiv acum, cu temperaturile astea văratice). Am vazut si unii oameni facand surfing (folosind ori o barca cu motor, ori o coarda elastica legata de un pod pentru a fi propulsati cativa metri). Evident, exista si niste piscine publice (inchise si golite acum).

20141011_163832

O chestie bizara pe care am observat-o a fost prezenta destul de des a supermarketurilor de la lanturile concurente (Migros si COOP) in vecinatatea fiecaruia. Nu, nu ai ca in Bucuresti cate un Mega Image la fiecare colt de strada, dar au destul de multe supermarketuri si foarte des cei 2 competitori deschid magazinele unul langa altul. Ciudata strategie.

 

Am vazut si blocuri – dar mult in afara orasului Cand zic blocuri, zic blocuri (am numarat peste 15 etaje din departare). In aceeasi zona am vazut si niste gradini personale (mici loturi de teren, unde lumea isi cultiva flori, legume sau fructe).

Ca sa ajung la Aare, am trecut prin cartierul de bogatani (Elfenau). Pe acolo, surpriza, langa case de cateva milioane de franci… vacutele pasteau. Si la 50 m mai sus era malul raului, unde puteai face un gratar linistit. Si aveai cosul de gunoi la 2 pasi.

20141011_143300

Am vazut si varianta locala de pod al dragostei – unde indragostitii leaga lacate pe pod, ca sa arate o legatura care nu se rupe. Nu se rupe pana nu se prind prea multe lacate asa pe pod si i se afecteaza structura de rezistenta. 🙂

20141011_162900  20141012_132817

Am vazut si primul control de bilete/abonamente in transportul in comun. Si cum a fost prins un adolescent fara bilet. Nu tu injuraturi, nu tu tipete, nimic. Nu tu “sunt sarac, mi-a mancat pisica banii, am uitat, ma doare piciorul” si de asta nu am bilet. A coborat, a completat si semnat un Protokoll si gata.

 

Per ansamblu, toata experienta e placuta si nu am de ce sa ma plang, dar pe bune de nu m-a obosit atata limba germana (s-o urmaresc, inteleg si vorbesc). Tot timpul asta mi-a tot venit in cap eseul lui Mark Twain “The awful german language” din 1880, care este inca atat de actual. Nu ma intelegeti gresit. Gramatica o stiu, vocabularul german e destul de ok (inclusiv in termeni medicali, oricat de enervanti ar fi, pentru ca se incapataneaza sa NU foloseasca denumirile internationale din latina). Dar e atat de dificil de urmarit si vorbit corect, mai ales cand interlocutorii se obisnuiesc cu ideea ca “du kannst Dsmile and waveeutsch gut” si incep sa turuie. In anumite conversatii m-am vazut redus la postura de “smile and wave” de cateva ori. Noroc cu smartphoneul si dictionarul, ma mai ajuta in anumite cazuri.

Daca as munci intr-o tara vorbitoare de germana m-as face usor inteles, asta mi-e clar. Problema apare cand vreau sa vorbesc germana 100% corect gramatical sau sa inteleg 100% din ce vorbeste X cand vorbeste la viteza de nativ. Personal, ma enerveaza asta pentru ca nu cred ca poti trece de nivelul de emigrant daca nu ajungi sa vorbesti si intelegi limba tarii foarte bine. Iar daca adaugi la asta si un dialect care reinventeaza limba original invatata de tine…

 

La final… noul meu banner:

20141014_152149

Jurnal de Elvetia (3)

Astazi am vazut programul unui pacient cu probleme grave post AVC de la prima ora pana la pranz. Practic, 6 ore din tura unei asistente, asignate cam in proportie de 40-50% unui singur pacient. Adica 2-3 ore a stat efectiv langa pacient, sau a facut lucruri cu el.

Camera unde rudele sunt sfatuite sa astepte.
Camera unde rudele sunt sfatuite sa astepte.

E incredibil cat de multa valoare se pune aici pe lucruri simple, dar extrem de eficiente pentru ingrijirea pacientului. Am mai mentionat ca aici nu se folosesc bare la pat (pentru securizarea pacientului) ci ori 2 paturi alaturate, ori saltele de izopren pe jos + salteaua pusa si ea pe jos. Pozitia pacientului in pat este aici foarte importanta. Se folosesc de conceptul Bobath si de evolutia lui (Lagerung in Neutralstellung) pentru a imbunatati circulatia, tonusul muscular, respiratia si, in general, recuperarea motorie. Folosesc pentru asta o gramada de perne, pernute, paturi, paturici plus multe lucruri de fizioterapie (bandaje elastice, fașe speciale, fașe-balon si multe altele). La intrebarea mea daca au probleme cu escarele (cautati pe google, daca nu stiti cum arata una din asta urata) mi-au raspuns ca da, tot timpul, dar de asta ii schimba constat pozitia pacientului, il mobilizeaza des si folosesc cu incredere tot felul de creme “bune, dar scumpe” (in vorbele lor).

Pentru mutarea pacientului din pat in scaun cu rotile nu i-am vazut sa foloseasca puterea bruta (ca la noi). Se grupeaza cate 2, il iau tot timpul folosind pozitii care sa il ajute si pe pacient si pe ei si, cel mai important, nu il iau niciodata fara sa ii faca niste miscari de incalzire a muschilor din zona lombara / mediana. Nu am vazut miscarile bruste si violente de pe la noi (care oricum le fac rau si celor care il muta).

Am observat eu ca dupa pauza de masa (cea lunga, de 50 minute) intotdeauna asistentele se spala pe dinti. 3 zile la rand am stat in camera asistentelor cu 4-5-6 femei care se spalau pe dinti in picioare. Foarte bizara imagine. Ca roman sadea ce sunt, am crezut ca ori sunt obligate de spital sa faca asta, ori le e frica de costurile unei vizite la stomatolog, ori sunt foarte atente la respiratia lor – mai ales ca aici vorbesc cu pacientii tot timpul si ajung des cu capul in zona capului pacientului (deci si a nasului). Azi am si intrebat de ce fac asta. “Nur für Hygiene“, dar “nu fac asta toate”. Am stat inca vreo 3 ore si ceva intr-o sectie de Cardiologie (multumita unei studente de aici, care face Praktikum acolo). Sectie putin mai mare, multe asistente angajate, plus multe studente. Hop, am numarat nu mai putin de 15 canute cu periuta si pasta de dinti in ele. Igiena, taica, nu gluma!

Alta chestie observata e ca toate asistentele sub 30 de ani se spala REFLEX pe maini cu20141009_184952 un dezinfectant, oferit de spital intr-o sticluta, pe care il cara la un breloc la brau TOT timpul cat sunt in spital. Pun mana pe pacient, hop se spala pe maini. Inainte de a intra la pacient, la fel. Pun mana pe orice altceva si urmeaza sa puna mana pe pacient – se spala cu “schnapps” (cum zicea o doctorita azi, care inainte sa dea mana cu un pacient se scuza ca are inca niste dezinfectant pe mana). Bai, dar e incredibil. Nici macar nu se gandesc, pur si simplu vorbesc cu tine, verifica vizual nu-stiu-ce la o pompa de infuzie si in timpul asta se spala pe maini. Am primit si eu dezinfectantul meu cand am ajuns la Cardiologie. O sa ma duc cu el acasa si o sa-i fac un altar, cu lumanari si toate cele, poate asa se molipseste lumea de acest obicei. :))

Aici, studentii Asistenti Medicali sunt platiti in toti cei 3 ani (si au si al 13-lea salariu). 800/1000/1200 franci/luna (o suma mica, dar nu mor de foame). De ce? Pentru ca 50% din timp chiar muncesc in spital (restul sunt la scoala si au doar 5 saptamani de vacanta/an). Din anul 2 au pacientii lor, carora trebuie sa le faca planul de ingrijiri, sa le administreze medicamente, sa faca totul, practic. Nu au voie sa administreze nimic fara sa fie verificata tavita cu tratament inainte de a pleca cu ea din biroul asistentelor (de Asistenta-mentor a lor). Ei bine, in prima sectie am vazut ca se verifica din principiu toate intre ele, mai ales la medicamente administrate intravenos, si mai ales intre cele tinere. Dar am vazut-o si pe o tanti de 60 de ani care a cerut frumos sa-i verifice cineva tratamentul inainte sa plece sa-l conecteze la pacient. La cardiologie la fel se verificau intre ele, dar exclusiv cele mai tinere. Pur si simplu se mai uitau o data la tot ceea ce iese spre pacient (e potasiu cat ti s-a cerut? ai pad dezinfectant? ai conector in forma de T pentru infuzor? etc.). Un mod simplu de a scadea numarul de probleme.

La cardiologie am vazut vizita unui doctor la un pacient, care a durat cam 20 de minute. A luat timpul sa-i explice pacientului cu endocardita infectioasa (cauzata de un cardiodefibrilator intern)  ca nu are nevoie de operatia de extragere a lui pentru moment, ca ar fi mai bine sa astepte sa vada efectul antibioticului si ca daca vrea, poate cere asta, dar ar fi mai bine sa astepte si apoi sa se hotarasca daca va face o operatie de inlocuire a unei valve (nu am inteles de care dintre ele se prinsese vegetatia bacteriana), care probabil va fi mai eficienta pe termen lung. Oricum, a fost extraordinar sa20141009_162648 vad ca un doctor isi ia timp sa vorbeasca serios cu un pacient foarte speriat, sa ii prezinte avantajele si dezavantajele, sa ii raspunda la intrebari si sa termine cu “va las sa va ganditi, imi dau seama ca e foarte greu sa luati o decizie dupa tot ce v-am zis”.

Am fost si in situatia de a fi intrebat “cum ajung la sectia X”. Cu badge-ul meu de 50 de franci (garantia), cu hainele mele de spital, poate aveam fata de angajat. :)) Mi-am cerut scuze, zicand ca e doar a 3-a mea zi aici, habar-n-am unde vrea el sa ajunga, dar sa incerce la Informationen. Asta pentru ca tot am eu o obsesie cu datul de informatii oamenilor (ma enerveaza cand nu sunt in stare sa fac asta, pentru ca pe mine rar ma ajuta cineva cand intreb). 🙂 Eu abia am ajuns de capul meu la Cardiologie si elvetianul vroia sa-l ajut eu 🙂 La astia lifturile sunt SF, au vreo 9 si alege un soft pentru tine pe care il vei folosi, in functie de etajul dorit si de ocuparea lifturilor la momentul ala.

M-a amuzat azi sa aflu ca au mansete pentru tensiune + stetoscoape (tinute bine in 20141009_125617dulapuri), dar ca nu le mai folosesc de ceva ani, pentru ca s-au obisnuit cu aparatele automate. Oare astea mai tinere de aici or sti sa ia tensiunea cu mansetele ruptacite cu care am invatat eu prin spitalele noastre? M-am retinut de la intrebari stupide.

Alta chestie pe care am vazut-o a fost la Cardiologie: acolo sunt obligati sa verifice Defibrilatorul ZILNIC (aparatul are un program de autodiagnostic si de soc de test), sa printeze si inlocuiasca o mica foicica de auto-diagnostic a aparatului si apoi sa il puna la loc si sa semneze undeva. Ma gandeam daca se face asta la noi si cat de des. A, si a facut-o o studenta. Pe mine nu ma lasau sa ating aparatul de EKG in anul 2 ca “sa nu-l stric“. Oricum, radeau si ele ca in tabelul cu pricina (pe ultimul an) erau vreo 5-6 zile in care nu a fost verificat. Mai precis nu intelegeau cum s-a putut o asemenea scapare.

Ultimul lucru pe care il mai mentionez e ca am vazut o pompa de infuzie pentru alimentarea pe sonda. In cazul asta era o sonda de gastrostoma (numita aici sonda PEG), dar putea fi conectat si la o sonda nazogastrica. Setezi cati ml de papică vrei sa primeasca pacientul/ora si se ocupa pompa. Ca la tratamentul IV, doar ca pentru alimentare. Studenta din Germania s-a aratat si ea impresionata de asta si a zis cu invide ca “bei uns wird es nur in 1 oder 2 Jahre kommen” (la noi va veni doar in 1-2 ani asa ceva). NU m-am putut stapani si mi-a scapat “bei uns wird es in einem Jahrhundert kommen” (intr-un secol…).

P.S. Daca vrea cineva sa vada cum arata privelistea din sectia de Cardiologie, privelistea de pe terasa de la ultimul etaj al spitalului (cum, sa nu exploateze elvetienii asa o mina de aur) sau cum arata elicopterul spitalului chiar inainte sa plece, urmeaza. Si nu, nu a urlat nimeni la mine “de ce faci poze in spital, nu stii ca nu e permis, cum indraznesti” (oricum am intrebat inainte, pentru ca mi se pare normal).

20141009_153500
Da, aia e o terasa si da, ala e un pat cu un pacient (in centru) care a iesit la aer liber. Si cam tot ce se vede cu ochii (pana la zona verde) inseamna SPITAL si cladiri ale lui.

20141009_153504 20141009_153453

Jurnal de Elvetia (2)

Am indraznit sa cer permisiunea sa fac niste poze in spital. In loc sa se tipe la mine si 20141008_080502sa mi se mentioneze isteric “regulamente, nu ai voie, te dau afara, te spun lu’ mama“, mi s-a spus ca nu e nici o problema, atata timp cat nu apare nici un pacient in poza. Bine, intrebasem inainte si la scoala de aici daca se poate asta, dar tot ma asteptam sa nu fie chiar atat de simplu sa fac o poza intr-un spital. Doar e obiectiv strategic, cu nivel de securitate maxim, in țara noastra atat de atenta la incalcarile flagrante ale legilor. Aici trebuia sa fie si mai si, nu?

Haha, am aflat, si elvetienii accepta bacșișuri in spitale. Ok, inainte sa-i categorisesc imediat drept “natiune de corupti”, trebuie sa mentionez ca e de fapt un fel de obicei, mai ales la pacientii internati pentru o perioada mai lunga (cum e situatia in sectia asta). La sfarsitul sederii, daca sunt multumiti de servicii, exista un fel de cutie in care se pot depune acesti bani, care NICIODATA nu intra in buzunarul vreunei asistente. Cu banii aia se cumpara mancare pentru bucataria comuna (pentru Asistente si pacienti/rude) si ceai si cafea. Daca raman bani mai multi dupa 6 luni/1 an, iese tot departamentul la o masa intr-un restaurant cu banii aia. La cat costa o masa la astia, inclin sa cred ca sumele de bani sunt maricele. 🙂 Mi s-a spus si povestea unui membru de ceva familie de nobili europeni care ar fi lasat o suma mai mare la un moment dat.

Ieri ziceam ca departamentul are 2 asistente sefe, cate una pe etaj, si ca fiecare are si pacienti proprii. Ei bine, exista si o asistenta si mai sefa. Adica exista cate 1 Stationsleiter/zona de ingrijiri (un fel de sectie, pentru ca ocupa un spatiu destul de mare) si 1 Pflegeleiter (Sef sau Conducator de ingrijiri, tradus mot-a-mot) pentru fiecare departament. Si peste toti  Pflegeleiter-ii exista un alt Leiter (un fel de Director de ingrijiri de la noi).

Am vazut si ce presupune ergoterapia, o chestie despre care doar am citit. Pentru pacientii care se pot misca, exista niste camere unde sunt ajutati sau invatati sa foloseasca ustensile casnice normale pentru a realiza anumite lucruri banale in casa. E greu de inteles de o persoana care n-a vazut niciodata un pacient cu AVC, dar majoritatea lucrurilor pe care le facem noi fara sa ne gandim prea mult trebuiesc reinvatate de acesti pacienti. Pentru cazurile mai grave, totul trebuie sa inceapa cu miscarea mainilor si picioarelor (aici se aseamana cu kinetoterapia standard), dar poate evolua pana la gatirea unui fel de mancare si multe altele. Oricum, totul presupune extrem de multa rabdare si o gandire pe termen lung, pentru ca pe termen scurt pacientii par sa nu faca nici un avans, un lucru foarte obositor pentru o persoana care vrea sa imbunatateasca starea unui pacient.

20141008_082714Ca tot vorbim de pacienti cu AVC (care nu prea pot inghiti medicamente), m-am amuzat (si am plans in sufletul meu) cand am vazut ca aici au fie mojar cu pistil, fie un aparat un pic mai modern care face acelasi lucru (piseaza medicamente) fie un aparat special care tot ce face e sa taie pastile (sau maini de asistente medicale, dupa cum mi-a zis elvetianca). Cand i-am spus ca noi mai folosim cateodata (de fapt tot timpul, dar mai bine sa nu stie asta) fundul unui recipient de sticla pentru medicamente pentru a face asta si ca rupem medicamentele cu mânuțele a facut ochii mari “neeein, das kann nicht sein” (nu, nu se poate).

Cand mi-a zis ca pe sectia cu pricina nu poate avea in tura de zi mai mult de 4 pacienti (ca asistent medical) am inceput sa rad. S-a uitat ciudat la mine, m-a intrebat cati sunt la noi. Am zis ca “ceva mai multi, se poate intampla sa fie si 10, se poate intampla sa fie si mai putini, se poate si mai multi”. Iar a facut ochii mari.

Alt lucru pe care l-am vazut a fost sistemul automat de trimitere a probelor biologice 20141008_080607(sange, urina, materii fecale, exsudate etc.) catre laborator. Prin toate cladirile trec niste tuburi vidate, prin care pot circula niste cilindri din plastic, in care se baga mostrele. Bagi sangele, scrii unde trebuie sa mearga si hop, a plecat. Vai de mine si de mine, daca ar aparea asa ceva la noi in spitale, nu ar mai avea ce sa ne dea de “invatat” asistentele medicale. S-ar duce de rapa sistemul nostru de educatie pentru sanatate. Cand a auzit ca “bei uns” noi ducem personal sangele la laborator, iarasi a facut ochii mari elvetianca “aber wann haben sie Zeit dafür, sie haben so viele Patienten?” (cand aveti timp pentru asta, doar aveti asa multi pacienti). Eh, se gaseste timp. Sau elevi. Sau infirmieri.

Alt lucru care m-a dat peste cap a fost faptul ca aici folosesc (de cativa ani) plan de nursing (Pflege Plan) pentru ingrijirea pacientilor. 3 ani de zile ne freaca cu porcaria aia la cap in scoala si apoi nu e folosit nicaieri in spitalele de stat din Romania. Ok, ca mod de-a gandi ingrijirea pacientului pe etape e chiar util, dar ar fi dragut daca chiar ar fi folosit asa cum ni se preda, nu doar ceva ce inveti la scoala si apoi te intrebi de ce te-au invatat asta daca nu e folosit. Ei bine, aici e folosit. Noroc ca nu trebuie sa scrii decat interventiile, nu si diagnosticul si obiectivele (care sunt oferite pentru alegere). Fata din Germania zicea ca ea a facut doar de cateva ori asa ceva la scoala, dar ca nu s-ar prea descurca. M-a mancat limba sa spun ca la noi toti elevii sunt experti in Planuri de Nursing (si nu multe alte lucruri), dar m-am retinut.

Cum eu vroiam sa aflu si cum se poarta elvetienii cu emigrantii, am prins cateva minute asa, printre picaturi, cand doamna asistenta medicala din Ucraina era singura prin cabinet si am intrebat-o despre cum se poarta cu ea, cum a fost sa-si gaseasca job, cum a rezolvat cu chiria si cat de greu a fost totul pentru ea sa se reobisnuiasca cu un sistem nou medical, cu noi reguli si alte obiceiuri locale. IN primul rand, zicea ca daca au nevoie de tine (cum e cazul in domeniul Krankenpflegen), atunci sunt ok cu tine. Mai departe, pe scurt… e greu, dar cu un pic de vointa se poate. Dar totul e super scump, trebuie sa ai un buget maricel pentru a face totul de aici. Daca ai noroc sa iti faci recunoasterea actelor (Anerkennung) din tara, atunci totul devine usurel, atata timp cat stii limba germana si ai suficienti bani pentru chiria pe 1-2 luni si garantie (inca 1-3 chirii). Oricum, cica se poarta angajarile pe perioada de proba (1-3 luni), urmate de contractul pe perioada nedeterminata (sau “ne pare rau, dar nu putem continua colaborarea“). O treaba enervanta e ca proprietarii (sau societatile care se ocupa de inchiriatul de proprietati imobiliare) cer sa fii angajat ca sa te primeasca in chirie. La primarie trebuie sa fii luat in evidenta, dar se poate doar daca ai inchiriat o locuinta. Iar un job nu primesti usor daca nu esti fizic in orasul cu pricina si ai toate actele in regula (inclusiv inregistrarea “Meldung” de la primarie). Deci e un fel de lant fara scapare.

O sa inchei cu 2 poze din Berna, care e incredibil de calduroasa pentru octombrie (mai ales ca noaptea cam ploua).

Loc de zacut. La soare. In parc. Fix in centru, langa Banca Nationala a Elvetiei.
Loc de zacut. La soare. In parc. Fix in centru, langa Banca Nationala a Elvetiei.
Da, aia sunt Alpii in fundal.
Da, aia sunt Alpii in fundal.

Jurnal de Elvetia (1)

Click pentru partile 2, 3, 4 si concluziile.
Primele impresii

Poate experienta mea ii va fi folositoare altcuiva in viitor. Poate ma voi uita la posturile astea peste cativa ani si voi rade de ce imi trecea prin cap. De asta scriu toate lucrurile astea (intr-un post MULT mai lung decat de obicei)

DSCN3338
Casa de licitatii Christie’s si da, acolo scrie 21 de milioane de franci pentru o piatra.
DSCN3322
lacul Léman

Trebuie sa vorbesc un pic si de pregatirea pentru acest schimb de experienta (practica ar fi un pic impropriu spus, nu e nimeni – in acest schimb – lasat sa atinga pacientii aici).
In primul rand, mi s-au cerut niste dovezi ale vaccinarilor anti Polio, Tetanus si HepB + un test actual (nu mai vechi de 7 zile) de secretii rinofaringiene (care sa arate ca nu ai avea o infectie cu MRSA). Nu o sa intru in detalii, dar toate lucrurile de mai sus sunt mult mai greu de obtinut decat ai crede. Si daca nu ai fost vaccinat (anti HepB, de ex.) te mai si costa. In al doilea rand, eu am trecut si printr-un interviu/examinare orala pentru a fi acceptat in programul asta + m-am ocupat de studentii straini care au venit la randul lor in tara intr-un schimb de experienta, deci nu am fost trimis pe ochi frumosi… In al treilea rand, trebuie sa-i multumesc profesoarei care se ocupa de program, a facut tot posibilul sa fim informati, nu ne-a cerut lucruri imposibilie si, in general, s-a ocupat de acest proiect cu multa inima si munceste foarte mult sa iasa totul cat mai bine.

Buun. Acum sa revin la oile noastre elvetiene.
Primul lucru la care sa te gandesti cand zici Elvetia nu ar trebui sa fie svaiter, ciocolata, Alpi, salarii mari sau bogatie. Ca roman care vine in vizita… ar trebui in primul rand sa constientizezi ca totul este foarte scump aici. Eram eu pregatit psihic inainte, dar dupa ce am cheltuit 190 de franci in prima zi pe tren, abonamentul pentru transportul in comun in Berna, 2 mese ieftine (deci nu prea gustoase), 1 plasa de cumparaturi la supermarket si o taxa la aeroport pentru pastrarea bagajului cateva ore… pe bune de nu m-a lovit un pic damblaua. 🙂DSCN3308
Apoi, pentru cine n-a mai fost aici si vine mai mult de 1-2 zile, trebuie sa retii faptul ca au alt tip de prize. Deci iti trebuie adaptor, care aici costa cam 13 franci (la un magazin ieftin). Incarcatoarele mici (inguste) se potrivesc la prizele lor, dar cele late (rotunde/schuko) nu se potrivesc. Mie imi trebuia adaptorul pentru foen. Echivalentul a 13 franci in lei dadusem pe foen in Bucuresti. 🙂
Desi schimbul se petrece in Berna, nu exista avion direct Bucuresti-Berna (nici cu escala), iar coborarea si luarea unui zbor local nu e chiar o idee buna (ar fi mai scump decat avion + tren, care oricum e scump). Asa ca am zburat in Geneva (unde Taromul a avut o oferta in timpul verii si am dat chiar putin pe bilet).
Cu ocazia asta am vazut si Geneva. Cat am vazut din ea a parut excelent. Este un oras de vizitat in cateva zile, pe putin. Bani si vreme frumoasa sa ai. 🙂 Prognoza zicea ca va ploua si va fi frig, cand am ajuns acolo eram cu tricou, pulover si geaca groase pe mine si toti bastinasii erau in sorturi si tricouri. 🙂 Sa vizitez orasul intr-o zi nici prea calda, nici prea rece a fost chiar foarte placut.

20141006_093920
ze building

Apropo, in Elvetia roamingul este super scump. Nu sunt in UE, deci nu se aplica tarifele scazute (care din vara asta sunt aproape ok). Aici platesti 1,2 euro/minut de telefon dat, 0,7 euro/minut de telefon primit. O placere. 🙂 Noroc ca aproape toata Geneva are o retea oraseneasca de WiFi gratuit si ca sunt retele mai bune si pe la toate localurile. La cat cer pentru un fel de mancare, e de bun-simt sa-ti ofere un amarat de bonus :)) La fel, exista WiFi gratuit in toate statiile de tren (SBB) si prin mai multe statii de tramvai in Berna. Asta daca va fi cineva interesat cum sa NU plateasca un salariu mediu/economie romanesc doar pe factura la telefon.

Buuun. Am ajuns si scoala care ma primeste. Berner Bildungszentrum Pflege (Centrul de Educatie in Ingrijiri Medicale din Berna). Rezultatul unirii a 7 centre mai mici de educatie pentru Asistente Medicale, de 3 ani de zile s-a mutat intr-un sediu nou si ultra-modern (zic eu). In Elvetia se pastreaza sistemul de educatie pe meserii pentru AM (cam ca postlicealele noastre la origine), dar se implementeaza si studiile universitare pentru AM. In scoala asta pentru moment studiaza in sistem de colegiu toata lumea, daca vrei diploma de facultate trebuie sa mergi la Universitatea de Stiinte Aplicate, care “produce” doar cateva zeci de AM cu licenta/an (spre deosebire de BZ Pflege, care are cam 400 de absolventi anual).

Sediul este foarte bine gandit pentru activitatile de predare. La toate etajele exista niste 20141006_134639dulapuri/vestiare pentru studenti, salile de curs sunt toate dotate cu laptop si proiectoare, iar elevii sunt incurajati sa vina cu laptopul la scoala, ca sa scrie totul si pe laptop. Dar parca nu toata lumea era cu laptopul in brate la cursurile pe care le-am vazut eu. Totul este foarte aerisit si luminos, exista si o sala foarte mare pentru evenimente (auditoriu), o cantina si un sistem electronic de afisaj al tuturor cursurilor care se petrec in momentul cu pricina in scoala. 20141006_135554Oricine intra poate vedea ce cursuri sunt, ce clasa are cursul respectiv si in ce sala se tin. In toata cladirea exista conexiune gratuita WiFi, au multe colturi cu automate si cuptoare cu microunde pentru relaxare si luatul de gustari.20141006_135600

In afara de asta, exista si 3 (!) terase (cate una pe fiecare acoperis + una in curte) si un teren de volei pentru studenti si niste mese de ping-pong.

20141006_135307
Cred ca cineva nu a invatat ca “oamenii” nu trebuiesc pusi unii peste altii. 🙂

Cel mai tare lucru vazut au fost salile de practica. Era vorba ori de o sala mai mare cu manechine (unde se exerseaza tehnicile de nursing), ori de niste sali mai mici cu 1-2 paturi, unde sunt “internati” actori-pacienti atunci cand elevii sunt examinati si unde examinatorii pot fi prezenti in sala sau in afara (si sa urmareasca ce se intampla printr-o oglinda/geam). Si toate examinarile sunt inregistrate video, ca sa se poata face observatii ulterior cu privire la lucrurile care nu au fost facute chiar perfect. Pe mine oricum m-au cucerit cand am auzit de

Aici sta examinatorul, in fata este o oglinda/geam
Aici sta examinatorul, in fata este o oglinda/geam

pacienti-actori, dar tot procesul este foarte bine gandit.

Alt lucru pe care trebuie sa-l mentionez este ca in scoala asta se incearca din tot sufletul sa se ofere o experienta din care sa ramai cu ceva studentilor din strainatate. Profesoara care se ocupa de partea de schimb international a facut un sistem in care vizitatorul nu doar vine, observa si spune cateva impresii la sfarsit. Suntem invitati sa analizam tot ce vedem mai degraba din perspectiva “ce as retine eu din asta sau din asta”, nu doar “uite, ei fac lucrul asta diferit, inseamna ca e mult mai bine sau oh-atat-de-gresit”.
Toti elevii scolii au obligatia sa plece in ultimul an ori in alta scoala din Elvetia, ori in alta tara (din Europa sau din lume – si unii chiar pleaca in America de Sud/Asia de SE/Africa sau alte destinatii exotice pentru un roman), pentru 2 saptamani sau 3 luni. Se incearca din rasputeri sa invete viitoarea asistenta sa fie obisnuita cu diferentele socio-culturale si sa fie in stare sa ofere asistenta medicala adecvata fiecarei situatii in parte. Iesirea din zona ta de confort te ajuta mult sa faci asta.

Evident, biblioteca scolii este maricica si dotata cu carti noi si foarte noi – si cu ultimele20141006_140824 numere din jurnale de Nursing internationale (deci in limba engleza). Nu e chiar Biblioteca ASE-ului ca marime (care imi vine mie in cap), dar este mare, luminoasa si bine structurata.

Seara m-am plimbat un pic si prin terenul spitalului unde voi face practica. Pe google-maps parea de dimensiuni medii. In realitate, este un mastodont. Pe un teren de dimensiunea unui parc mediu-mare din Romania avem o cladire mare (unde sunt majoritatea sectiilor standard de ingrijire), cam de 2 ori cat Spitalul Universitar de Urgenta din Bucuresti. In jurul cladirii centrale avem inca vreo 20 si ceva de cladiri mai mici, fiecare de 3-4 etaje, fiecare reprezentand o clinica, niste laboratoare sau o cladire adminstrativa. In plus, exista si alte cladiri de locuit, unde traiau intr-o vreme majoritatea angajatilor spitalului. Acum mai sunt folosite doar pentru personalul care este “de garda” 24/24 dar care poate sa mai si doarma. Sau de studentii care nu sunt din

E mare!
E mare!

Berna/imprejurimi. Sau de studentii care vin in schimburi de experienta 🙂

Prima zi in spital a avut mult du-te-vino. Intai a trebuit sa ni se faca niste ecusoane/carduri de acces/carduri de plata (poti incarca bani pe ele si apoi poti plati in restaurantele/cafenelele spitalului mancarea, pentru care ai si reducerea acordata personalului). Cautiunea pentru cardurile astea a fost 50 de franci. Au, inima. Apoi ne-au dus la probat haine si ne-au dat 3 randuri de haine. Pentru 3 zile, 3 randuri de haine, apoi se schimba cu unele noi, curate, pentru saptamana viitoare.

Spitalul ofera hainele tuturor angajatilor. Pantalonii sunt la fel pentru toata lumea, in schimb bluzele difera in functie de meseria fiecaruia (doctor, asistenta, fizioterapeut, lucrator la curatenie, lucrator in bucatarie etc.). Hainele apartin spitalului si sunt spalate de spital. Nu stiu daca angajatii platesc ceva pentru asta, dar din ce am inteles, totul e “on the house”.
Ziceam ca spitalul e imens. Si mai e si pe niste coline, de trebuie sa urci binisor ca sa ajungi la unele departamente (sau clinici, cum le zic ei). Ei bine, elvetienii nu-s tampiti. TOATE cladirile sunt legate cu un sistem de tuneluri care poate fi folosit si pe post de adapost in caz de bombardament (sau mai posibilul incendiu). Sunt atat de mari si de late tunelurile incat angajatii folosesc biciclete ca sa ajunga din locul X in locul Y. Iar

Tunelul-adapost.
Tunelul-adapost.

pacientii sunt carati cu un serviciu specializat pentru asta, care detine niste masinute electrice. Am vazut si pacienti dusi direct cu patul, doar ca pe distante mici. E interesant ca aici sunt lasati pacientii sa se duca si singuri intre clinici daca sunt “independenti”. Daca nu sunt in stare grava sunt trimisi cu masinuta, iar asistentele insotesc pacientii doar daca e vorba de un caz mai grav, cand trebuie sa fie observata semnele vitale ale pacientului pe toata durata drumului.

Ziceam acum 2 saptamani ca fac practica pe o sectie de Reabilitare cognitiva si neurologica (prima saptamana) si intr-una de Oftalmologie (in a doua saptamana). Programul presupunea ca eu voi fi singur in prima sectie in prima saptamana si o alta fata (din Germania) in cealalta, iar in a doua saptamana am fi schimbat. Ei bine, spitalul a schimbat, acum suntem amandoi in sectie, pentru ca e mai simplu pentru personalul care ne primeste. Dupa prima zi, trebuie sa recunosc ca imi convine situatia, deoarece asa vorbesc mai toti angajatii in Hochdeutsch cu noi. Engleza nu vorbeste chiar toata lumea, iar Franceza cam la fel (surprinzator, nu?). Oricum, ideea era ca daca eram singur, mi-ar fi vorbit mai putin, pentru ca e evident ca am dificultati in a ma exprima in limba lor. Asa, nemtoaica mai completeaza, elvetiencele ciripesc pe pasareasca lor de Schwyzerduutsch, apoi ne raspund in Hochdeutsch si totul e inteligibil. Culmea e ca nici fata din Germania nu intelege tot ce vorbesc gazdele noastre in dialectul lor. :))
Imi pot doar imagina cum ar fi fost perioada asta daca habar-n-aveam o iota germana. Asa inteleg cam 99% din ce mi se vorbeste mie direct si mai prind si chestii din ce se vorbeste in jurul meu. Iar tot ce e scris e, din fericire, in Hochdeutsch, deci macar acolo nu am probleme.

Bun, vespre clinica: Abteilung fuer Kognitive und Restorative Neurologie (Departamentul pentru reabilitare cognitiva neurologica) are 2 etaje, aproximativ 20 de camere si maximum 26 pacienti. 2 etaje – 2 “Pflegestationen” (birouri ale asistentelor) cu 2 Stationsleiter (un fel de Asistente-Sefe) + cam 5 asistente pentru tura de zi (atunci cand sectia e plina). Tura de zi e intre 7 si 16:30 (include 1 pauza neplatita de 50 minute + 2 pauze de aproximativ 20 minute PLATITE). In tura de noapte au doar cate 1 asistenta/tura pentru ambele etaje (la un loc). Exista si un fel de tura intermediara (de pe la 16:30 pana noaptea) cand sunt cate 2 asistente, in mod normal. Daca au pacienti cu deficite neurologice mai grave, cica ar angaja studenti (medicina sau asistenta medicala) sa stea TOATA noaptea cu pacientii in camera si sa cheme asistenta la nevoie.
Ce mi s-a parut foarte interesant a fost ca Asistenta Sefa nu are birou propriu (toate stau la gramada in aceeasi incapere, care arata mai degraba a birou de corporatie, nu a camera de spital) si ca are pacienti proprii (ca o asistenta normala).
Am vazut si un raport – exista cate unul inainte de schimbarea turelor si unul la mijlocul turelor – in care fiecare asistenta si-a descris evolutia pacientului in ultimele ore. In mod normal era un doctor prezent pentru asta, dar azi era intr-o intalnire, deci AS a notat totul si i-a prezentat mai tarziu.
Am vazut si ce presupune ingrijirea multidisciplinara a unui pacient. Fiecare pacient are programul sau ZILNIC de reabilitare, care presupune fizioterapie, logoterapie, ergoterapie (de asta doar am citit pana acum) + niste teste de evaluare neurologica (facute de psihologi cu master in neuropsihologie). Programul este reevaluat de specialistii din toate departamentele, in functie de evolutia pacientului.

Ce inseamna toate astea pentru pacient? Cam 1600 franci pe zi costuri de spitalizare. In clinica asta nu stau pacientii niciodata mai mult de 3 luni si nu sunt primiti pacientii peste 70 de ani (pe motiv ca nu prea raspund bine la terapie si casele de asigurari nu platesc tratamentul).

Pacientii sunt de toate felurile. Toti sunt incurajati si ajutati sa faca progrese si se incearca pe cat posibil sa fie reobisnuiti sa faca totul singuri – pentru a se putea reintegra in societate.
Dupa perioada lunga petrecuta  in sectii de TIN, trebuie sa recunosc ca ma bucura sa vad ca nu se termina un AVC chiar peste tot in lume cu consecinte nefaste. Dar la naiba, reabilitarea e lunga si extrem de grea (si scumpa).
Alta chestie interesanta a fost bucataria etajului, folosita de angajati in pauzele lor obligatorii si de pacienti si rudele lor, care sunt incurajati sa foloseasca lucruri de pe acolo.

Evident, s-a ajuns si la discutii despre bani, un pic. Desi salariul mediu pentru o asistenta medicala incepatoare (angajata 100% – e un sistem mai complicat de explicat) este pe la 4000-4500 franci/luna (net, in conditiile in care salariul mediu brut pentru toate AM e cam 5500/luna, ceea ce inseamna 4815 in mana, conform cu calculatorul asta), aici se considera prost-platite si aproape sarace cu acest salariu. Ok, mancatul in oras e foarte scump. Transportul public e f. scump (cam 750 franci/an daca vrei doar in oras in sine, pana la 2660 franci daca stai la cucurigu in munti si faci zilnic naveta cam 1 ora).  Chiria e scumpa (1000 franci o garsoniera ieftina). Telefonia/INternetul sunt relativ scumpe (30-40 franci/luna fiecare, + niste taxe la semnarea contractului). Anumite lucruri sunt FOARTE scumpe la supermarket (carnea, ouale, bautura) – dar restul lucrurilor sunt la preturi comparabile cu Romania (1 L lapte la 1,4 franci, 1 dulceata bunicica la 3 franci, 1 iaurt mic bio la 0,6 franci, painea la 1,5 franci). Asigurarea medicala e intre 200 (baza) si 400 franci (cu adaugiri) pe luna (cum altfel ai putea plati 1 zi de spitalizare la preturile de aici?).
Dar daca pui totul cap la cap… tot iti raman MINIM 1000 de franci pe luna (sau mai mult). Durerea mea, in Romania ramai cu cateva sute de lei pe luna daca ai salariul mediu pe economie. Cate AM castiga salariul mediu pe economie in Romania? Plus ca mai exista si al 13-lea salariu. Ce e adevarat e ca nu au decat 24 de zile de concediu/an si nu prea exista bonusuri (cel putin nu pana la 50 de ani, daca am inteles eu bine). Fata de Germania sau Anglia, aici e mai rau.

Ce am mai vazut? Nu exista hartii decat pentru pacienti, in rest totul se face pe calculator. Pacientii au un panou propriu in camera, pe care au data de azi, programul de recuperare pentru 1 saptamana, poze cu toti doctorii, asistentele si terapeutii care au grija de ei. Pacientii sunt incurajati sa isi lipeasca (sau sa li se lipeasca de rude) poze din viata lor pe peretele de langa pat.

Nu exista camere cu mai mult de 2 pacienti (iar cele cu un pat sunt de regula ocupate de pacientii in stare mai grava, nu de cei care “stiu pe cineva”). Desi e vorba de pacienti post AVC (dezorientati sau violenti, cateodata), NU se leaga pacientul niciodata de pat si nu exista bare in lateralele paturilor. Le-am citit regulile interne (pentru ca nu am crezut-o pe AM cand a zis ca NICIODATA nu fac asta). Romanul tot roman ramane. 🙂 Mi-au dat sa citesc inca un document despre asta, daca tot eram interesat, citau niste studii din anii 90 care aratau ca pacientii deveneau mai violenti daca erau legati sau tinuti cu barele ridicate.

Daca pacientii sunt periculosi pentru ei insisi, atunci li se ofera ingrijire 24/24, adica o asistenta medicala statea cu ei tot timpul, pana se calmau (si cu ajutorul medicamentelor, totusi).
In anumite cazuri aplicau si o tehnica de ingrijire care presupune eliminarea patului cu totul si punerea unor saltele de izopren pe jos in toata camera, iar saltea pacientului este tinuta direct pe jos. Incet-incet se incearca obisnuirea pacientului cu schimbarea pozitiei (se adauga o saltea, apoi inca una langa, apoi se trece pe pat + saltea de siguranta langa, apoi se scot saltelele din camera si se lasa pacientul doar pe saltea. Tratament DE DURATA.

Mi s-a mai parut interesant faptul ca erau angajati aici din toate colturile Elvetiei si din afara (am intalnit 1 asistenta din Ucraina, una din Slovenia + o femeie de serviciu ce parea sa fie din Bangladesh/Pakistan). Oricum, dupa astea 2 zile, as zice ca culoarea absolut majoritara in spital este blondul (si la barbati). 🙂 Asta desi angajatii de pe la subsol erau majoritar de alte nationalitati (cei care faceau muncile mai putin stralucitoare, dar necesare). Multi-Kulti.20141006_174830

Ultima impresie si gata: tot campusul spitalului este impanzit de semne cu fumatul interzis. Este incredibil cat de multi elvetieni fumeaza fix langa semnele cu pricina, care sunt puse fix pe cosurile de gunoi dotate cu scrumiere (si cat de multi dintre ei sunt medici/AM).

Ma asteptam sa fie mai putini fumatori intr-o tara atat de plina de biciclisti, alergatori, schiori, boarderi si in general cu putini oameni cu adevarat saraci. Ei bine, 28% dintre elvetieni fumeaza si 21,5% sunt fumatori care s-au lasat. Adica mai multi ca-n Romania.

Te-ai intrebat vreodata cum se simte o persoana care face un AVC?

Am dat din intamplare peste un articol excelent scris de o femeie care la 33 de ani, in pfodecembrie 2007, a suferit un accident vascular talamic stang, cauzat de un cheag de sange care a ajuns la creier printr-un Patent Foramen Ovale (o gaura intre atrii). Ilustratiile care acompaniaza articolul sunt ele insele foarte misto.

Scurt citat:

And then I thought, I need to get to a hospital.

I picked up the phone and then I asked myself, What is the phone number for 911?

I looked at the numeric keypad, and I could not figure out what number each shape represented. And what is the number for 911?

I thought perhaps I should try calling my husband. I could not remember his phone number, either. It did not occur to me to look for it in the contacts list on my BlackBerry, either.

Poate sunt eu mai ciudat, dar evolutia starii de sanatate a unui pacient cu o anumita boala (inca) mi se pare fascinanta. Iar povestea de mai sus e chiar interesanta. Mie mi se pare ca nu o sa inteleg niciodata o boala daca nu inteleg felul in care modifica boala viata unui om (normala sau aproape normala pana la momentul bolii).

(Si) Din punctul asta de vedere o sa fie interesant sa vad cum se deruleaza recuperarea neuro-motorie (post-AVC) in alta tara.

Ce este un AVC?

Exista AVC-uri ischemice si AVC-uri hemoragice.

Primele sunt cauzate de blocarea unei artere care furnizeaza sange unei parti a creierului, urmata de distrugerea (reversibila sau ireversibila) a zonei irigate de acea artera. Cauzele sunt variate. Pe scurt, ori avem blocarea unei artere cauzata de un cheag de sange, ori cauzata de un embolism (orice element care ar bloca curgerea sangelui printr-un vas de sange – ceea ce include si cheaguri de sange, dar si bucati de tesut, lipide, colesterol, bule de aer, lichid amniotic, produse ale septicemiei sau chiar un corp strain f. mic) ori de hipoperfuzia cu sange a zonei (in conditii de soc circulator). AVC-urile hemoragice ar fi cauzate majoritar de hipertensiunea arteriala (cu cateva elemente ajutatoare, desigur).

Pentru cine e curios de anatomia si (putin din) fiziologia creierului, deci si a talamusului (partea afectata de AVC-ul persoanei din articolul mentionat mai sus) ii recomand videoul urmator, este foarte util (ca toate videourile lui Armando Hasudungan):

Captura de ecran din imaginea de ansamblu a anatomiei creierului:

creier diencefal talamus

Drepturi imagine: Armando Hasudungan.

Concluzii dupa un nou stagiu de practica

“Nu avea asteptari prea mari de la viata si n-o sa fii niciodata dezamagit”.

O fraza care te poate trece prin multe in viata, dar care (cred eu) are si completarea: “sunt slabe sanse sa-ti doresti vreodata prea multe de la viata daca gandesti asa”.

Scoala a inceput direct cu practica. Am ajuns pe o sectie unde ar fi trebuit sa ajung de anul trecut (cand am facut materia asta + Nursingul atasat). N-a fost sa fie atunci, am ajuns acum. La sfarsitul acestei perioade de 3 saptamani (eu m-am dus direct din prima zi de scoala, n-am mai pierdut vremea la festivitati si alte prostii) pot sa zic ca ma incearca o senzatie bizara, pe jumatate de multumire, pe jumatate de nemultumire.

Sunt multumit pentru ca:

  • am vazut o gramada de lucruri: paracenteze, gastroscopii, colonoscopii, montarea unei gastrostome plus un stop cardio-respirator RESUSCITAT (SCR esuate au un efect destul de nasol asupra psihicului meu, deci un mic succes e intotdeauna pozitiv).
  • am observat procedurile si pasii de urmat in pregatirea endoscoapelor intre proceduri. In sfarsit mi-am distrus mitul tampit auzit acum cativa ani: NU, colonoscopul nu e in mod normal folosit si pentru gastroscopii. Cel putin in spitalul asta, colonoscoapele sunt separate total de gastroscoape si nu se interschimba (primele sunt mai lungi si o țâră mai groase, oricum, deci nu prea ai cum sa le folosesti in mod eronat).

  • am vazut ce presupune tratamentul pacientilor cu ciroza, pancreatita cronica + importanta regimului alimentar adecvat in spital (pana acum ori am observat eu gresit, ori am vazut cam acelasi meniu dat unei intregi sectii – cu mici exceptii). De ce a fost asta important pentru mine? Eram curios, pana acum nu mai vazusem genul asta de pacienti, dar am tot citit despre ei in ultimele luni.

  • am apucat sa mai si lucrez cu pacientii, de facut cate ceva mi s-a tot dat de facut. In principiu, e placut sa vezi ca are cineva incredere in tine sa ai grija de un pacient (fie si la un nivel mai putin complicat). Desigur, daca ar fi cineva carcotas, ar putea zice ca eu n-ar trebui sa fiu lasat singur cu pacientii inca (o observatie corecta dpdv legal).

  • Sunt partial multumit de faptul ca am fost lasat sa recoltez sau sa montez branule. Dar ma  intristeaza ca am facut-o doar de cateva ori in 3 saptamani, mai ales ca pe sectia asta aveam mult mai multi pacienti cu vene accesibile (fata de cea unde am facut voluntariat peste vara si unde ma chinuiam mult mai mult la recoltari). Nu le poti avea pe toate.

  • Sunt partial multumit de faptul ca am vazut cateva zeci de endoscopii. Acuma… eu speram la mai mult si speram sa pot sa pun si niste intrebari ca sa-mi lamuresc niste chestiuni teoretice care mi se invart in cap si nu se pupa cu practica perfect. Aici au avut o influenta si femeile de la Endoscopie, care nu avea chef de intrusi pe acolo (desi mi-au dat acordul verbal initial). Asta e.

Sunt nemultumit pentru ca:
– Desi sectia era mare si era mult de munca, asistentele nu prea m-au lasat sa recoltez, mai ales pacientilor care veneau in ambulatoriu si avea vene “grase”. De pus sa alerg de colo-colo cu tratamente sau la carat pacienti si medicamente eram bun, dar de intepat pacientii… nu.

  • Sectia in sine era un microcosmos cu de toate (conditii, angajati, pacienti, probleme, bucurii, prietenii, barfe – de toate felurile). Ca peste tot. Dar m-a deranjat ceva. Avea si saloane mari, care aratau groaznic, si unde intrau pacientii normali, dar si saloane mai mici care aratau mai ok, pentru pacientii altfel SI saloane foarte mici (care aratau aproape bine), dar pentru pacientii speciali. De ce durerea mea e medicina de stat discriminatoare? Parca trebuia sa fie la fel pentru toata lumea.

– Mi s-a tot spus ca o sa ma obisnuiesc cu diferitele lipsuri si o sa ma invat sa le ignor sau sa gasesc solutii. Bai, e al naibii de greu sa ma obisnuiesc sa aud “spitalul nu are albumina, flaconul costa 300-400 de lei, trebuie sa va cumparati dumneavoastra” spus unei batrane care probabil ca n-are o pensie mai mare de 600 lei/luna.

Am facut efectiv mai putine decat in perioada de voluntariat de peste vara, ceea ce echivaleaza cu mai putina experienta (practica)  “la teșcherea”, dar macar pot sa zic ca am inteles niste lucruri si am gasit noi teme de documentare si citit.

Oricum, dupa perioada asta de practica pot sa zic ca sunt un pic șocat de cati pacienti cu Hepatita B (si C) pot fi in Bucuresti/tara. Citisem stiri despre numarul pacientilor tratati (care creste) si despre costurile tratamentului, dar una e sa citesti si alta e sa vezi cu ochii tai situatia. Ma asteptam la asa ceva la Bals, acolo nu m-am mirat, dar nu credeam ca situatia sta chiar asa peste tot. Si nu ma sochez usor de ceva vazut prin spitale.

 

Si, la sfarsit, oricare ar fi nemultumirile mele proprii fata de perioada asta, trebuie sa recunosc ca asistentele de pe sectia asta muncesc extraordinar de mult si indura foarte multe in munca lor. Tot respectul pentru asta. Cum se adapteaza la aceste conditii si ce opinie am eu despre comportamentul asta de adaptare… nu e relevant decat pentru mine si nu le scade valoarea muncii depuse. Asta pentru cine mi-a citit ultimele posturi si comentarii.

 

2 mici adaugari:

Asta a fost a 9-a mea saptamana la rand petrecuta in spital. Cea mai lunga perioada neintrerupta de la inceputul anului si pana acum. 9 saptamani de trezit cu noaptea in cap, 4 ore la spital, urmate de serviciu, apoi… viata. Daca la inceputul verii eram foarte vesel si regretam faptul ca va incepe scoala in curand si voi pleca de la spital (unde tot exersam lucruri si simteam ca evoluam), pe masura ce oboseala si problemele s-au acumulat si evolutia a stagnat, am observat o schimbare in rau a atitudinii mele (cel putin a tolerantei fata de tampenii pe care nu le pot schimba) si o scadere a dorintei de-a mai veni la spital. Imi pot doar imagina cum as fi dupa 2-5-10 ani in acelasi loc.

 

Aveam o imagine asa… idealista, despre munca in cabinetul de endoscopie. Nu prea recoltezi, mai montezi o branula, pregatesti endoscoapele, ajuti doctorul. Cat de greu poate fi? In Cipru vazusem o colonoscopie + gastroscopie (cu endoscoape diferite, da?) care a durat aproape o ora. Doctorita de acolo zicea ca la sectia ei din spitalul de stat facea 13 colonoscopii in 7-8 ore. Aici am vazut si un ritm de 6 endoscopii pe ora (si cred ca se poate si mai rau – noroc ca nu au mai multe endoscoape, atunci femeile alea ar innebuni). Se poate asta pentru ca sunt multi doctori. Problema e ca sunt doar 3 asistente (+1 infirmiera + 1 voluntar).

Deci realitatea si idealul nu prea se intalnesc.

“Nu vreau sa mai aud nimic de la tine”

Prima mea amintire legata de scoala este de la 6 ani (am inceput scoala la 6 ani jumatate), cand mama m-a dus la scoala din cartier, unde a lasat un buchet de flori si o ciocolata la secretariatul scolii ca sa fiu primit la scoala desi nu aveam inca 7 ani. Tin minte ca i se tot reprosa ca “e mic, doamna, nu se poate”, dar persoanele cu pricina au primit atentiile si m-au inscris bine mersi dupa ce si-au stabilit pozitia de putere.

De-a lungul a 8 ani de scoala generala nu prea am avut nevoie de multe lucruri de la secretariat. Dar tin minte clar faptul ca, intotdeauna cand ajungeam in biroul ala eram tinut la intrare pana cand se terminau de discutat la telefon multe alte lucruri improtante (reteta de ciorba, datul de ordine sotului, comunicarea unor alte probleme personale).

In 4 ani de liceu de prestigiu al Capitalei (n-o zic eu, o zic toate topurile din ultimii 20 de ani si rezultatele la Olimpiade) tin minte ca n-a fost 1 data cand am ajuns la secretare sau la Directori in care sa nu fiu tratat cu o superioritate dezgustatoare. Nu, nu eram eu adolescent sensibil (sau problema). Pur si simplu ajungeam pentru cate o cerere, o semnatura, o trimitere, o stampila si mi se adresa toata lumea ca si cum eram un nimic.

La ASE situatia a stat un pic altfel. Tin minte ca eram entuziasmat dupa inscriere, cand toate persoanele implicate in proces au fost politicoase si mi-au urat succes cu zambetul pe buze. La Politehnica (am dat admitere si am intrat si acolo) a tinut domnul Decan al Facultatii cu pricina sa-mi ureze succes si sa imi spuna ca s-ar bucura sa raman acolo (cand i-am spus ca dau admitere si la 2 facultati de la ASE). Asta se intampla pentru ca ne-a fost sef de comisie la BAC si ma tinea minte de la examenul oral la Limba Romana, cand ne-a imbarbatat pe mine si inca 2 colegi. Am ramas la ASE pana la urma. Secretara mea de an a ramas in mintea mea o floare intr-o mocirla. Toate celelalte secretare erau necioplite cu studentii, ori de cate ori veneam la ghiseul lor facut special ca sa te apleci in fata lor cand vorbesti. Dansa a fost 4 ani de zile si politicoasa si de ajutor cu noi, elevii. Bine, la Facultate personalul administrativ e mult mai vast. Am avut de-a face si cu multi oameni ok si cu multi neciopliti. Dar, per total, la Facultate am fost placut surprins de faptul ca majoritatea absoluta a profesorilor (oameni in varsta, cu ceva realizari in spate, unii cu afaceri de succes, altii cu posturi prin BNR sau alte banci) ne vorbeau cu “dumneavoastra”. Asta desi vorbeau cu niste oameni care erau inca intre adolescenti si adulti. Si care sigur le erau inferiori dpdv al cunostintelor.

De cand am terminat facultatea, am mai avut 2 drumuri pe acolo. De fiecare data am pierdut cateva ore bune, plimbandu-ma prin 5 cladiri ale Academiei pentru cate o semnatura pe o hartie inutila. Plimbat enervant, dar macar oamenii cu care vorbeam au fost majoritar politicosi. Sau cel putin raspundeau cu politete la salutul meu politicos.

Ei bine, de cand am intrat la postliceala (unde acum sunt in anul 3), m-am reintalnit cu nesimtirea. Nu, nu toata lumea este nesimtita. Dar secretarele nu folosesc dumneavoastra nici daca le rogi, raspund la orice intrebare (politicoasa, in care salut, ma prezint si vorbesc cu “dumneavoastra”) cu “nu e treaba mea sa iti spun asta, intreaba-ti diriginta” (diriginta care te-a pus sa vorbesti cu secretarele in primul rand). Unii dintre profesori sau directorii ne vorbesc tot timpul ca si cum ar vorbi cu niste caini daca avem indrazneala de a ajunge in cancelarie. Orice situatie neplacuta se rezolva la modul “tu nu ai dreptul sa te plangi, tu esti elev si atat”. Orice semnatura, permisiune, stampila, act eliberat se dau ori dupa ce esti trimis de colo-colo (desi scoala e mica si nu are atat de multe cladiri sau camere) si dupa ce ti se vorbeste de parca ceri cate o incalcare a legii plus un favor imens. Asta pentru cate o adeverinta, stampila anuala pe un carnet, semnatura pe o trimitere sau (DOAMNE FERESTE) o situatie scolara netrecuta in carnet de dirigintele tau. Pentru orice lucru care IN MOD NORMAL ar dura 15 secunde (iau foaia, citesc foaia, semnez/stampilez foaia) trebuie sa stai pe la usi, sa astepti cu zecile de minute, sa te ploconesti, sa te rogi si sa inghiti comentarii de rahat de genul “ce vrei de la mine, ce cauti aici, de ce nu ti-a facut asta altcineva, de ce e asta asa” – de parca e vina mea ca dirigintele sau alt angajat al scolii nu si-a facut treaba si mult-prea-importanta hârțogăraie este incompleta, pierduta sau gresita.

Din pricina asta, am o aversiune puternica in a cere orice de la scoala.

Carnetele noastre au 3 locuri pentru viza+semnatura anuala. Anul trecut am avut norocul de-a mi se distruge carnetul de catre persoana care l-a completat. Adica locul pentru anul 2 a fost mazgalit, taiat cu o carioca si apoi s-a completat locul pentru anul 3 (cu datele de la anul 2). Eu am observat problema de anul trecut, i-am cerut o solutie dirigintei, a zis ca “lasa, ca rezolvam noi la anul”. Am mai insistat eu 1 data, pana la urma nu m-am ales cu nimic.

Acum VOI AVEA NEVOIE de porcaria aia de carnet. Urmeaza sa plec intr-un schimb de experienta, deci am nevoie de carnet (semnat si stampilat si pentru anul 3) pentru a ma legitima in scoala care ma primeste (care ne-au specificat ca ne va trebui si carnetul acolo). Am vorbit cu profesoara care se ocupa de proiect, mi-a promis ca ma ajuta, mi-a dat un carnet nou, completat cu datele mele, doar ca m-a trimis la directoare sa mi-l stampileze si semneze. Deci nu m-am dus de capul meu pe acolo…

Bun. Directoarea era ocupata. Astept. Termina intrevederea, o salut, o intreb politicos daca “aveti timp sa-mi semnati si stampilati carnetul acesta, stiti, am nevoie de el pentru ca plec”. Mi se raspunde sec: “stai si asteapta putin”. Am stat si am asteptat. Si am asteptat. Dupa aproximativ 30 de minute, isi termina intrevederea, iese din birou si imi spune mieros ca “mai, eu nu semnez si stampilez carnete, cu asta se ocupa alte doamne aici, daca intrebai de la inceput te duceai la ele, nu stateai la mine degeaba”. Multumesc si ma duc la doamnele cu pricina. O directoare adjuncta si o persoana care nu stiu ce hram poarta. Ceva important, cu siguranta.

Erau la 5 metri distanta – am zis ca e o cladire mica. “Buna seara, ma scuzati, doamna directoare m-a trimis la dumneavoastra pentru a mi se stampila si semna acest carnet, stiti, am nevoie de el”.

Au observat crima. “De ce ai nevoie de carnet nou? De ce nu ti-au completat carnetul vechi? De ce vii la mine, nu stii ca s-a schimbat stampila de anul trecut? Eu nu pot sa pun stampila aici. Eu nu pot sa-ti semnez carnetul asta, acum 2 ani nici nu eram directoare aici.” A doua a cerut la randul ei arma crimei. “Ia da sa vad si eu. De ce nu ai zis nimic pana acum? Cine ti l-a facut asa pe asta vechi? De ce o fi facut asta? De ce ai venit la noi? Nu te pot ajuta!”

Aici trebuie sa recunosc ca mi-a sarit tandara. Am simtit cum obrajii mi se inrosesc, pulsul imi creste si am inceput sa respir mai repede. Am schimbat placa si am devenit combativ: “Doamna, am fost trimisa la dvs. de doamna directoare”. “Bine, dar eu nu te pot ajuta”. “Bine, nu ma puteti ajuta, atunci cine ma poate ajuta?” “Nu te enerva, du-te si asteapta pana te primeste doamna directoare”. “Doamna, astept deja de o ora, dansa m-a trimis la dumneavoastra, acum dumneavoastra ma trimiteti de colo-colo”. “Du-te si asteapta“. “Bine, multumesc”.

Nu am vrut sa mai astept. Desi stiam ca este intr-o intalnire, am stat cateva secunde si am intrat. “Doamna Directoare, scuze ca va deranjez, dar doamnele m-au trimis inapoi la dumneavoastra si mi-au zis ca nu ma pot ajuta, ca dansele nu semneaza si stampileaza carnetul meu si ca dvs. trebuie sa faceti asta.” Iar mi-a raspuns mieros “Cum asa? Ia trimite-o pe X la mine.”

Deja devenea comedie neagra. Du-te de colo-colo pentru 3 semnaturi si 3 stampile amarate pe un carnet de care nu-i pasa nimanui in lumea asta. Inapoi la doamna X “Doamna Directoare va cheama la dansa”.

Evident ca s-a simtit lezata in orgoliul propriu “Vrei sa zici ca te-ai dus la directoare in birou si nu ai asteptat pana sa te invit eu la ea?”. M-am codit, pana la urma i-am raspuns “Da, pentru ca am asteptat suficient pana acum’. Mi-a raspuns “Bine, atata vroiam de la tine“. Evident ca inauntru i-a zis ca am sfidat-o (ceea ce, recunosc, am facut, trecand peste capul ei) si ca trebuiesc bruftuluit. Apoi iese, invitandu-ma cu un zambet larg pe fata ei de persoana care se crede buricul pamantului. Pentru ca era clar ca directoarea isi va apara angajatul sfidat de gunoiul de elev ingamfat.

Imediat, directoarea m-a luat cu “Sa stii ca m-ai suparat foarte tare, nu ai voie sa imi ceri mie sa iti stampilez carnetul, ce, crezi ca eu sunt aici ca sa va semnez voua carnete?” Am incercat sa intervin “Doamna, dumneavoastra m-ati trimis la dansele si…” “Acum eu vorbesc, da? Cum indraznesti sa ma intrerupi? M-ai suparat foarte tare cu atitudinea asta. Ai o grava problema de atitudine si nu vreau sa mai aud nimic de la tine decat ca da, am dreptate”. Sa continui cearta, sa tac? Fight-or-flight? La naiba cu fuga. Adrenalina a castigat.

“Doamna, nu as avea nici o problema daca un angajat al scolii nu mi-ar fi distrus carnetul anul trecut”. La care se apara cu “Cine a facut asta? Stii cine? Ai un nume?” “Evident ca nu stiu” Raspunsul (care nu mi-a venit in cap atunci) era ca, daca ori directorul ori directorul adjunct semneaza carnetul – e foarte probabil sa fi facut asta chiar dansa sau colega dansei care refuza sa-mi semneze carnetul mai devreme.

“Ei, vezi, nu stii cine a facut asta dar tu acuzi. E usor sa acuzi. Nu e treaba ta sa acuzi. Tu trebuie sa taci”. “Doamna, imi pare rau, dar nu pot sa accept asta. Am stat si am asteptat 1 ora aici pentru 3 stampile”. “Si ce daca? Si mai asteptai inca 2 ore, inca 4 ore“. “Doamna, pentru mine timpul meu are valoare, nu pot sa il pierd asteptand pe aici”. “TIMPUL MEU ESTE MULT MAI IMPORTANT DECAT AL TAU“. “Doamna, nu accept acest lucru. Scoala se lauda cu faptul ca sunteti parteneri in invatatura cu elevii. Eu am 30 de ani, am o facultate, tot timpul in scoala asta suntem tratati ca niste gunoaie si ni se cere sa nu zicem nimic si sa inghim totul. NU mi se pare noral.” “Nu vreau sa mai aud nimic de la tine, nu imi place cum vorbesti.”.

Imediat dupa asta, a semnat si stampilat fara nici o retinere carnetul in toate cele casute pentru cei 3 ani (ceva ce colegele ei sustineau ca NU SE POATE FACE) si mi-a aruncat scarbita carnetul. Urmat de “Dar sa stii ca ai o mare problema de atitudine” “Bine, multumesc, o seara buna!’

Cand ieseam pe usa mi s-a mai aruncat un “Nu ai inteles nimic”.

Am scos in evidenta (cu bold) modul in care aleg sa i se adreseze niste adulti altui adult care NU LE ESTE INFERIOR CU ABSOLUT NIMIC, orice ar crede persoanele cu pricina.

Ce sa inteleg? Faptul ca daca imi platesc taxele scolare la timp, sunt elev foarte bun al scolii si indraznesc sa cer sa mi se stampileze carnetul am o problema de atitudine? Scoala nu exista fara elevi. Scoala nu are prestigiu fara elevi buni. Doamna directoare nu ar avea un job daca scoala cu pricina nu ar avea elevi ca mine, care isi platesc taxele la timp si care mai si invata.

Nu, nu ma astept sa fiu servit pentru simplul motiv ca imi platesc taxele, dar ma astept la un minim de respect si politete in relatia intre elevi si persoanele ale caror salarii depind de banii pe care elevii cu pricina ii platesc. SI NU MI SE PARE NORMAL sa pierd 1 ora pentru 10 secunde (cat a durat efectiv sa primesc 3 stampile si 3 semnaturi).

Desigur, pot fi acuzat ca ma cred “elev bun”. N-o zic eu, o zic profesorii scolii, care au indraznit sa-mi dea note foarte mari in anii 1 si 2. Desigur, poate evaluarea lor e gresita. Dar atunci inseamna ca scoala ar recunoaste faptul ca evaluarea elevilor sai se face defectuos.

Pot fi acuzat ca sunt combativ. In opinia mea, am asteptat, respectat si am fost mai mult decat politicos cu personalul scolii care nu mi-a oferit nici macar un dram de respect. Iar atitudinea mea a fost blanda, in conditiile in care am fost trimis de colo-colo ca un caine PENTRU 3 SEMNATURI SI 3 STAMPILE PE CARE SCOALA ESTE OBLIGATA sa le ofere pe un document oficial al scolii.

Mi se poate spune ca am sfidat-o pe prima angajata. De ce sa accept nesimtirea? De ce sa tac si sa inghit rahat? Pentru ce? Cu ce gresisem ca sa fiu purtat prin cladire ca un nimic?

Iar daca directoarea simte ca nu e cazul sa semneze carnete (ceva normal) – oare de ce nu delega aceasta activitate? Si de ce imi reproseaza mie ca indraznesc sa ii cer sa faca asa ceva?

Pe bune de mi-a fost dor de acest comportament la 28 de ani, cand am facut greseala sa vin la o postliceala din Bucuresti, in loc sa fi facut o alegere curajoasa.

Masurarea temperaturii si termometrele cu infrarosii

Acum vreo 2 luni, stirile cu virusul Ebola erau inca importante. Intre timp, lumea deja ignora acest subiect, “ingrijorati” de cu totul alte subiecte, mai actuale.testare ebola1

In stirile (video sau de pe net) am tot observat ceva: pentru screening-ul oamenilor care vin din zonele periculoase din Africa Centrala si de Vest, prin aeroporturile africane (in special in Nigeria, pentru ca ei isi permit) se folosesc testare ebola2termometre cu infrarosu.

Termometre cu infrarosu care arata cam ca in pozele alaturate, luate din articole WSJ sau FoxNews.

 

Cum am vazut asta, imediat mi-a venit o idee nastrusnica in cap: cum ar fi sa-mi iau un termometru cu infrarosu? Daca e folosit in mediul spitalicesc prin alte tari, cu siguranta e bun. Daca gasesc unul si ieftin si micut, as rezolva o problema de care m-am lovit prin spital vara asta: luatul temperaturii cu niste termometre electronice stricate sau jerpelite. Sau jerpelite ȘI stricate. 🙂

Am cautat pe site-ul amazon din Germania, pentru ca ei livreaza in Romania relativ repede, cu costuri mici pentru transport si fara taxe (la majoritatea produselor). Am si gasit 2 candidati care pareau sa indeplineasca conditiile de mai sus: 1 si 2.

Inainte sa cumpar instrumentul, m-am uitat o țâră si la review-uri. Cam multi se plangeau ca masuratorile ar fi “ungenau” (imprecise).

Bai, da-i incolo. Nemtii nu-s prosti, au verificat termometrele-minune cu masuratoarea facuta cu un termometru standard – rectal. Stiu si eu ca temperatura masurata rectal difera de cea masurata oral sau la axile. Dar au trezit curiozitatea in mine. Or fi bune sau nu termometrele astea?

So, am uitat de cumparaturi si hop la cautare de informatii despre cum masori temperatura cu un termometru cu infraroșu (apropo, cred ca mai corect este “în infraroșu“).

Bun, ce am aflat (sau stiam, partial): Toata materia cu o temperatura peste 0 grade Kelvin emite radiatii infrarosii. Acestea sunt radiatii electromagnetice intr-o anumita lungimea de unda, pe care ochii umani nu le pot vedea. Sunt practic radiatii termice ale moleculelor incarcate electronic. Cana de cafea pe care o atingi si o simti calda emite radiatii infrarosii, de exemplu.

Termometrele cu infrarosii pur si simplu au un senzor care masoara cantitatea de radiatii emise de o anumita portiune dintr-o suprafata. Dimensiunea portiunii evaluate este importanta pentru acuratetea termometrului. De asta exista indicatorul distanta/suprafata masurata (Distance-to-spot ratio). Cu cat e mai mare, cu atat inseamna ca termometrul este mai eficient la o distanta mai mare de obiectul caruia ii masuram temperatura.

Anumite termometre folosesc o raza laser sau dioda de lumina pentru a ghida vizual masuratoarea.

 

Buuun. Acum curiozitatea mea a luat o mica curba – vroiam sa gasesc niste date stiintifice pentru masuratoarea temperaturii corpului uman.

Am pornit de la datele standard pentru un asistent medical. In documentul “PROCEDURI DE PRACTICĂ PENTRU ASISTENŢII MEDICALI GENERALIŞTI” (multumesc, dr. Ibrahim) de pe site-ul Ministerului Sanatatii din Romania, la masurarea temperaturii pacientilor de catre asistentii medicali (pg. 36) avem urmatoarele mentiuni:

  • […]se efectuează, la ora actuală, cu termometrul electronic

– termometrul electronic cutanat: “se descoperă axila pacientului … se tamponează pentru a îndepărta transpiraţia … se introduce sonda /captatorul termometrului în mijlocul axilei şi se apropie braţul de torace … se aşteaptă 30 sec. până se aude semnalul sonor … se ajustează temperatura afişată cu 0,5°C pentru a obţine temperatura corporală

  • termometrul electronic oral: “se introduce sonda /captatorul electronic într-un capişon din material plastic … se plasează în cavitatea bucală, sublingual … se menţine termometrul pe loc până la semnalul sonor”
  •  termometrul electronic rectal (care poate fi cel folosit la axile, cucapison termometruratat si capisonat): “se aşează pacientul în poziţia SIMS … se introduce sonda termometrului protejată de capişonul lubrifiat (aproximativ 4 cm) … se menţine termometrul până la semnalul sonor … se scoate termometrul, se citeşte valoarea”

Eu n-am vazut inca un capison din asta de protectie pentru termometre. Sincer, n-am vazut nici masurare de temperatura rectala. Chiar o sa intreb la spital, sa vad cine a vazut asa o minune de capison. Aici e pur si simplu probabil sa fiu eu prea incepator.

In acelasi document avem niste “valori termice orientative, în funcţie de calea de măsurare folosită:”

valori temperatura masurata

Ce am retinut eu de aici? Ca temperatura axilara este in general mai mica cu 0,5 grade Celsius decat cea corporala si ca ar trebui adaptata prin adaugare… O fi bine, o fi rau ce am inteles?

 

Aici m-am enervat. De ce variaza temperatura atat de mult si care o fi, oare, temperatura considerata “normala”.

Pornind de la un site care incerca sa centralizeze datele din cercetarile stiintifice pe tema masurarii temperaturii corpului uman, am citit cateva articole stiintifice pe tema asta.

Ce date am strans:

 

  • valoarea considerata echivalenta temperaturii normale vine de la masuratorile facute de un doctor german Carl Reinhold August Wunderlich. Acesta a masurat intr-o clinica din Leipzig temperaturile a peste 25.000 de pacienti la jumatatea secolului 19 si a ajuns la concluzia ca 37 de grade Celsius este valoarea “normala” a temperaturii corpului uman. Tot el considera temperaturile intre 36,2 si 37,5 grade C drept fiziologic normale, a observat ca femeile au temperaturi usor ridicate fata de barbati si ca la batrani temperatura normala este usor scazuta (cu aprox. 0,9 grade C). Tot de la el avem si fraza “cea mai scazuta temperatura este atinsa dimineata, intre 2 si 8 AM si cea mai crescuta dupa-amiza, intre 4 si 9 PM“. Datele ramase de la el au fost ulterior contestate deoarece nu a folosit proceduri statistice deloc in evaluarea lor. Mai multe info (plus informatii pe care le voi prezenta mai departe – in acest studiu).
  • Un mic studiu din 1992 arata ca o temperatura de 36,8 grade C ar fi mai degraba “normala” si ca dimineata o temperatura de aproximativ 37,2 grade C ar fi mai degraba normala si pe total, una de 37,7 ar fi limita superioara a temperaturii “fiziologic normale”. Masuratorile lor au fost facute doar oral, apropo.

  • Un studiu de tip review sistematic al literaturii din 2002 (“Normal oral, rectal, tympanic and axillary body temperature in adult men and women: a systematic literature review”) trage alte concluzii, mai nuantate: temperatura normala a corpului se invarte intre niste valori mai mari decat se credea si depinde intr-un mod semnificativ de locul de masurare si de sexul persoanei.

  • temp

     

    • un studiu din 2003, facut pe 42 de pacienti dintr-o sectie de Terapie Intensiva a comparat temperatura obtinuta prin intermediul unui cateter din artera pulmonara dotat swan-ganz-catheterizationcu un senzor (de temperatura) fata de temperatura obtinuta prin masuratori axilare, sau inghinale (non-invazive) sau invazive: rectale, esofagiene, in vezica urinara. Aici s-a verificat care metoda de masurare ofera rezultate cat mai apropiate de “temperatura corpului” (considerata a fi cea masurata in artera pulmonara, deoarece temperatura sangelui care iriga hipotalamusul – care ar fi cea mai aproape de conceptul de “core temperature” – nu prea poate fi masurata). Rezultatul ar fi ca masuratorile esofagiene sau din vezica urinara (prin sondare) ar fi cele mai apropiate de temperatura corpului, urmate de cele rectale si abia apoi cele facute la axile sau inghinal.

     

    Ok. Am citit suficient despre valorile considerate normale. Ce recomanda MS e apropiat de valorile din literatura de specialitate. La axile avem valoarea cea mai mica – deci o modificare a temperaturii citite cu 0,5 grade in plus este recomandata.

    Apoi am pornit in cautarea de informatii despre acuratetea termometrelor cu infrarosii. Am pornit de la un articol de ziar american (mai vechi) care cita niste doctori care se declarau nemultumiti de acuratetea termometrelor cu infrarosu si recomandau sa nu fie folosite in mediul clinic.

    De aici am recurs la pubmed, care ofera o sumedenie de rezultate la o cautare dupa “accuracy of infrared thermometers”. Am retinut concluziile din 5 articole:

    1. Determinarea unei temperaturi de “febra” de la o parte a corpului care a fost expusa unor conditii de mediu rece poate oferi rezultate contradictorii daca se ia temperatura atunci cand copilul este inca “rece” dupa expunerea la frig. (la 10 minute dupa revenirea in casa, temperatura se normalizeaza). Pentru acuratete, copii trebuie aclimatizati cu temperatura din interiorul unei cladiri, inainte de a li se lua temperatura. 

    Ok, nu e mare concluzie. Practic irelevanta.

    2. Masuratorile temperaturii corpului la axila sau cu un termometru cu infrarosu la nivelul fruntii ofera variatii de temperatura de 0,5 grade C….  Acuratetea este nesatisfacatoare, deci tehnologia respectiva are nevoie de imbunatatiri suplimentare pana poate fi adaptata la utilizarea de rutina pentru ingrijirea pacientilor.

    Hmm. Pai si daca ar fi comparat masuratorile orale cu cele de la axila ar fi avut aceeasi variatie.

    3. O legatura liniara intre masuratorile rectale sau cu infrarosii a temperaturii corpului a fost observata… Termometrele cu infrarosu tind sa supraestimeze temperatura copiilor afebrili si sa subestimeze temperatura pacientilor febrili (P<.01). Temperatura ambientala si varsta copilului nu au afectat acuratetea dispozitivului. 

    Hmm. Asta n-a sunat bine.

    4. Pentru folosirea termometrelor cu infrarosii in screeningul calatorilor cu o temperatura a corpului ridicata in aeroporturi si treceri de frontiera, temperatura masurata cu IRT a fost substantial diferita fata de temperatura corpului… Temperatura trebuie luata la o distanta definita fata de dispozitiv. Per total, sensibilitatea IRT in detectarea febrei este mica, daca limita minima stabilita pentru “febra” este scazuta. Cand riscul unei epidemii este crescut si este necesara sensibilitate mare, o temperatura minima foarte scazuta(≤35.5ºC) ar trebui aleasa, desi asta va insemna un numar mare de masuratori de confirmare pentru multi oameni. IRT este relativ lipsita de acuratete la femei si oamenii in varsta, ceea ce inseamna ca mai multe masuratori (intrauriculare?) trebuiesc facute acestor categorii de oameni. 

    Asta as traduce-o prin “dispozitiv aproape inutil”.

    5. Termometrele fara contact cu infrarosii sunt fiabile, confortabile si precise pentru masurarea temperaturii si sunt foarte utile in screeningul pentru febra in populatia pediatrica. Mai multe studii sunt necesare pentru a recomnda suportul pentru dovezile din acest studiu si a compara acuratetea cu dispozitive mai complexe.

    Oook. Ori sunt bune, ori nu?

     

    Intr-un final, n-am mai cumparat nici un termometru-minune. Nu prea am incredere in ele, pentru moment. Macar am aflat niste lucruri despre masurarea temperaturii.