“Nu vreau sa mai aud nimic de la tine”

Prima mea amintire legata de scoala este de la 6 ani (am inceput scoala la 6 ani jumatate), cand mama m-a dus la scoala din cartier, unde a lasat un buchet de flori si o ciocolata la secretariatul scolii ca sa fiu primit la scoala desi nu aveam inca 7 ani. Tin minte ca i se tot reprosa ca “e mic, doamna, nu se poate”, dar persoanele cu pricina au primit atentiile si m-au inscris bine mersi dupa ce si-au stabilit pozitia de putere.

De-a lungul a 8 ani de scoala generala nu prea am avut nevoie de multe lucruri de la secretariat. Dar tin minte clar faptul ca, intotdeauna cand ajungeam in biroul ala eram tinut la intrare pana cand se terminau de discutat la telefon multe alte lucruri importante (reteta de ciorba, datul de ordine sotului, comunicarea unor alte probleme personale).

In 4 ani de liceu de prestigiu al Capitalei (n-o zic eu, o zic toate topurile din ultimii 20 de ani si rezultatele la Olimpiade) tin minte ca n-a fost 1 data cand am ajuns la secretare sau la Directori in care sa nu fiu tratat cu o superioritate dezgustatoare. Nu, nu eram eu adolescent sensibil (sau problema). Pur si simplu ajungeam pentru cate o cerere, o semnatura, o trimitere, o stampila si mi se adresa toata lumea ca si cum eram un nimic.

La ASE situatia a stat un pic altfel. Tin minte ca eram entuziasmat dupa inscriere, cand toate persoanele implicate in proces au fost politicoase si mi-au urat succes cu zambetul pe buze. La Politehnica (am dat admitere si am intrat si acolo) a tinut domnul Decan al Facultatii cu pricina sa-mi ureze succes si sa imi spuna ca s-ar bucura sa raman acolo (cand i-am spus ca dau admitere si la 2 facultati de la ASE). Asta se intampla pentru ca ne-a fost sef de comisie la BAC si ma tinea minte de la examenul oral la Limba Romana, cand ne-a imbarbatat pe mine si inca 2 colegi. Am ramas la ASE pana la urma. Secretara mea de an a ramas in mintea mea o floare intr-o mocirla. Toate celelalte secretare erau necioplite cu studentii, ori de cate ori veneam la ghiseul lor facut special ca sa te apleci in fata lor cand vorbesti. Dansa a fost 4 ani de zile si politicoasa si de ajutor cu noi, elevii. Bine, la Facultate personalul administrativ e mult mai vast. Am avut de-a face si cu multi oameni ok si cu multi neciopliti. Dar, per total, la Facultate am fost placut surprins de faptul ca majoritatea absoluta a profesorilor (oameni in varsta, cu ceva realizari in spate, unii cu afaceri de succes, altii cu posturi prin BNR sau alte banci) ne vorbeau cu “dumneavoastra”. Asta desi vorbeau cu niste oameni care erau inca intre adolescenti si adulti. Si care sigur le erau inferiori dpdv al cunostintelor.

De cand am terminat facultatea, am mai avut 2 drumuri pe acolo. De fiecare data am pierdut cateva ore bune, plimbandu-ma prin 5 cladiri ale Academiei pentru cate o semnatura pe o hartie inutila. Plimbat enervant, dar macar oamenii cu care vorbeam au fost majoritar politicosi. Sau cel putin raspundeau cu politete la salutul meu politicos.

Ei bine, de cand am intrat la postliceala (unde acum sunt in anul 3), m-am reintalnit cu nesimtirea. Nu, nu toata lumea este nesimtita. Dar secretarele nu folosesc dumneavoastra nici daca le rogi, raspund la orice intrebare (politicoasa, in care salut, ma prezint si vorbesc cu “dumneavoastra”) cu “nu e treaba mea sa iti spun asta, intreaba-ti diriginta” (diriginta care te-a pus sa vorbesti cu secretarele in primul rand). Unii dintre profesori sau directorii ne vorbesc tot timpul ca si cum ar vorbi cu niste caini daca avem indrazneala de a ajunge in cancelarie. Orice situatie neplacuta se rezolva la modul “tu nu ai dreptul sa te plangi, tu esti elev si atat”. Orice semnatura, permisiune, stampila, act eliberat se dau ori dupa ce esti trimis de colo-colo (desi scoala e mica si nu are atat de multe cladiri sau camere) si dupa ce ti se vorbeste de parca ceri cate o incalcare a legii plus un favor imens. Asta pentru cate o adeverinta, stampila anuala pe un carnet, semnatura pe o trimitere sau (DOAMNE FERESTE) o situatie scolara netrecuta in carnet de dirigintele tau. Pentru orice lucru care IN MOD NORMAL ar dura 15 secunde (iau foaia, citesc foaia, semnez/stampilez foaia) trebuie sa stai pe la usi, sa astepti cu zecile de minute, sa te ploconesti, sa te rogi si sa inghiti comentarii de rahat de genul “ce vrei de la mine, ce cauti aici, de ce nu ti-a facut asta altcineva, de ce e asta asa” – de parca e vina mea ca dirigintele sau alt angajat al scolii nu si-a facut treaba si mult-prea-importanta hârțogăraie este incompleta, pierduta sau gresita.

Din pricina asta, am o aversiune puternica in a cere orice de la scoala.

Carnetele noastre au 3 locuri pentru viza+semnatura anuala. Anul trecut am avut norocul de-a mi se distruge carnetul de catre persoana care l-a completat. Adica locul pentru anul 2 a fost mazgalit, taiat cu o carioca si apoi s-a completat locul pentru anul 3 (cu datele de la anul 2). Eu am observat problema de anul trecut, i-am cerut o solutie dirigintei, a zis ca “lasa, ca rezolvam noi la anul”. Am mai insistat eu 1 data, pana la urma nu m-am ales cu nimic.

Acum VOI AVEA NEVOIE de porcaria aia de carnet. Urmeaza sa plec intr-un schimb de experienta, deci am nevoie de carnet (semnat si stampilat si pentru anul 3) pentru a ma legitima in scoala care ma primeste (care ne-au specificat ca ne va trebui si carnetul acolo). Am vorbit cu profesoara care se ocupa de proiect, mi-a promis ca ma ajuta, mi-a dat un carnet nou, completat cu datele mele, doar ca m-a trimis la directoare sa mi-l stampileze si semneze. Deci nu m-am dus de capul meu pe acolo…

Bun. Directoarea era ocupata. Astept. Termina intrevederea, o salut, o intreb politicos daca “aveti timp sa-mi semnati si stampilati carnetul acesta, stiti, am nevoie de el pentru ca plec”. Mi se raspunde sec: “stai si asteapta putin”. Am stat si am asteptat. Si am asteptat. Dupa aproximativ 30 de minute, isi termina intrevederea, iese din birou si imi spune mieros ca “mai, eu nu semnez si stampilez carnete, cu asta se ocupa alte doamne aici, daca intrebai de la inceput te duceai la ele, nu stateai la mine degeaba”. Multumesc si ma duc la doamnele cu pricina. O directoare adjuncta si o persoana care nu stiu ce hram poarta. Ceva important, cu siguranta.

Erau la 5 metri distanta – am zis ca e o cladire mica. “Buna seara, ma scuzati, doamna directoare m-a trimis la dumneavoastra pentru a mi se stampila si semna acest carnet, stiti, am nevoie de el”.

Au observat crima. “De ce ai nevoie de carnet nou? De ce nu ti-au completat carnetul vechi? De ce vii la mine, nu stii ca s-a schimbat stampila de anul trecut? Eu nu pot sa pun stampila aici. Eu nu pot sa-ti semnez carnetul asta, acum 2 ani nici nu eram directoare aici.” A doua a cerut la randul ei arma crimei. “Ia da sa vad si eu. De ce nu ai zis nimic pana acum? Cine ti l-a facut asa pe asta vechi? De ce o fi facut asta? De ce ai venit la noi? Nu te pot ajuta!”

Aici trebuie sa recunosc ca mi-a sarit tandara. Am simtit cum obrajii mi se inrosesc, pulsul imi creste si am inceput sa respir mai repede. Am schimbat placa si am devenit combativ: “Doamna, am fost trimisa la dvs. de doamna directoare”. “Bine, dar eu nu te pot ajuta”. “Bine, nu ma puteti ajuta, atunci cine ma poate ajuta?” “Nu te enerva, du-te si asteapta pana te primeste doamna directoare”. “Doamna, astept deja de o ora, dansa m-a trimis la dumneavoastra, acum dumneavoastra ma trimiteti de colo-colo”. “Du-te si asteapta“. “Bine, multumesc”.

Nu am vrut sa mai astept. Desi stiam ca este intr-o intalnire, am stat cateva secunde si am intrat. “Doamna Directoare, scuze ca va deranjez, dar doamnele m-au trimis inapoi la dumneavoastra si mi-au zis ca nu ma pot ajuta, ca dansele nu semneaza si stampileaza carnetul meu si ca dvs. trebuie sa faceti asta.” Iar mi-a raspuns mieros “Cum asa? Ia trimite-o pe X la mine.”

Deja devenea comedie neagra. Du-te de colo-colo pentru 3 semnaturi si 3 stampile amarate pe un carnet de care nu-i pasa nimanui in lumea asta. Inapoi la doamna X “Doamna Directoare va cheama la dansa”.

Evident ca s-a simtit lezata in orgoliul propriu “Vrei sa zici ca te-ai dus la directoare in birou si nu ai asteptat pana sa te invit eu la ea?”. M-am codit, pana la urma i-am raspuns “Da, pentru ca am asteptat suficient pana acum’. Mi-a raspuns “Bine, atata vroiam de la tine“. Evident ca inauntru i-a zis ca am sfidat-o (ceea ce, recunosc, am facut, trecand peste capul ei) si ca trebuiesc bruftuluit. Apoi iese, invitandu-ma cu un zambet larg pe fata ei de persoana care se crede buricul pamantului. Pentru ca era clar ca directoarea isi va apara angajatul sfidat de gunoiul de elev ingamfat.

Imediat, directoarea m-a luat cu “Sa stii ca m-ai suparat foarte tare, nu ai voie sa imi ceri mie sa iti stampilez carnetul, ce, crezi ca eu sunt aici ca sa va semnez voua carnete?” Am incercat sa intervin “Doamna, dumneavoastra m-ati trimis la dansele si…” “Acum eu vorbesc, da? Cum indraznesti sa ma intrerupi? M-ai suparat foarte tare cu atitudinea asta. Ai o grava problema de atitudine si nu vreau sa mai aud nimic de la tine decat ca da, am dreptate”. Sa continui cearta, sa tac? Fight-or-flight? La naiba cu fuga. Adrenalina a castigat.

“Doamna, nu as avea nici o problema daca un angajat al scolii nu mi-ar fi distrus carnetul anul trecut”. La care se apara cu “Cine a facut asta? Stii cine? Ai un nume?” “Evident ca nu stiu” Raspunsul (care nu mi-a venit in cap atunci) era ca, daca ori directorul ori directorul adjunct semneaza carnetul – e foarte probabil sa fi facut asta chiar dansa sau colega dansei care refuza sa-mi semneze carnetul mai devreme.

“Ei, vezi, nu stii cine a facut asta dar tu acuzi. E usor sa acuzi. Nu e treaba ta sa acuzi. Tu trebuie sa taci”. “Doamna, imi pare rau, dar nu pot sa accept asta. Am stat si am asteptat 1 ora aici pentru 3 stampile”. “Si ce daca? Si mai asteptai inca 2 ore, inca 4 ore“. “Doamna, pentru mine timpul meu are valoare, nu pot sa il pierd asteptand pe aici”. “TIMPUL MEU ESTE MULT MAI IMPORTANT DECAT AL TAU“. “Doamna, nu accept acest lucru. Scoala se lauda cu faptul ca sunteti parteneri in invatatura cu elevii. Eu am 30 de ani, am o facultate, tot timpul in scoala asta suntem tratati ca niste gunoaie si ni se cere sa nu zicem nimic si sa inghim totul. NU mi se pare noral.” “Nu vreau sa mai aud nimic de la tine, nu imi place cum vorbesti.”.

Imediat dupa asta, a semnat si stampilat fara nici o retinere carnetul in toate cele casute pentru cei 3 ani (ceva ce colegele ei sustineau ca NU SE POATE FACE) si mi-a aruncat scarbita carnetul. Urmat de “Dar sa stii ca ai o mare problema de atitudine” “Bine, multumesc, o seara buna!’

Cand ieseam pe usa mi s-a mai aruncat un “Nu ai inteles nimic”.

Am scos in evidenta (cu bold) modul in care aleg sa i se adreseze niste adulti altui adult care NU LE ESTE INFERIOR CU ABSOLUT NIMIC, orice ar crede persoanele cu pricina.

Ce sa inteleg? Faptul ca daca imi platesc taxele scolare la timp, sunt elev foarte bun al scolii si indraznesc sa cer sa mi se stampileze carnetul am o problema de atitudine? Scoala nu exista fara elevi. Scoala nu are prestigiu fara elevi buni. Doamna directoare nu ar avea un job daca scoala cu pricina nu ar avea elevi ca mine, care isi platesc taxele la timp si care mai si invata.

Nu, nu ma astept sa fiu servit pentru simplul motiv ca imi platesc taxele, dar ma astept la un minim de respect si politete in relatia intre elevi si persoanele ale caror salarii depind de banii pe care elevii cu pricina ii platesc. SI NU MI SE PARE NORMAL sa pierd 1 ora pentru 10 secunde (cat a durat efectiv sa primesc 3 stampile si 3 semnaturi).

Desigur, pot fi acuzat ca ma cred “elev bun”. N-o zic eu, o zic profesorii scolii, care au indraznit sa-mi dea note foarte mari in anii 1 si 2. Desigur, poate evaluarea lor e gresita. Dar atunci inseamna ca scoala ar recunoaste faptul ca evaluarea elevilor sai se face defectuos.

Pot fi acuzat ca sunt combativ. In opinia mea, am asteptat, respectat si am fost mai mult decat politicos cu personalul scolii care nu mi-a oferit nici macar un dram de respect. Iar atitudinea mea a fost blanda, in conditiile in care am fost trimis de colo-colo ca un caine PENTRU 3 SEMNATURI SI 3 STAMPILE PE CARE SCOALA ESTE OBLIGATA sa le ofere pe un document oficial al scolii.

Mi se poate spune ca am sfidat-o pe prima angajata. De ce sa accept nesimtirea? De ce sa tac si sa inghit rahat? Pentru ce? Cu ce gresisem ca sa fiu purtat prin cladire ca un nimic?

Iar daca directoarea simte ca nu e cazul sa semneze carnete (ceva normal) – oare de ce nu delega aceasta activitate? Si de ce imi reproseaza mie ca indraznesc sa ii cer sa faca asa ceva?

Pe bune de mi-a fost dor de acest comportament la 28 de ani, cand am facut greseala sa vin la o postliceala din Bucuresti, in loc sa fi facut o alegere curajoasa.

Dar asa e viata, cei care trebuie sa te ajute, de regula te trateaza oribil, alegerile grele sunt de fapt mai usoare, respectul se cere – dar nu se ofera inapoi, totul e cu susul in jos.