Concluzii dupa un nou stagiu de practica

“Nu avea asteptari prea mari de la viata si n-o sa fii niciodata dezamagit”.

O fraza care te poate trece prin multe in viata, dar care (cred eu) are si completarea: “sunt slabe sanse sa-ti doresti vreodata prea multe de la viata daca gandesti asa”.

Scoala a inceput direct cu practica. Am ajuns pe o sectie unde ar fi trebuit sa ajung de anul trecut (cand am facut materia asta + Nursingul atasat). N-a fost sa fie atunci, am ajuns acum. La sfarsitul acestei perioade de 3 saptamani (eu m-am dus direct din prima zi de scoala, n-am mai pierdut vremea la festivitati si alte prostii) pot sa zic ca ma incearca o senzatie bizara, pe jumatate de multumire, pe jumatate de nemultumire.

Sunt multumit pentru ca:

• am vazut o gramada de lucruri: paracenteze, gastroscopii, colonoscopii, montarea unei gastrostome plus un stop cardio-respirator RESUSCITAT (SCR esuate au un efect destul de nasol asupra psihicului meu, deci un mic succes e intotdeauna pozitiv).

• am observat procedurile si pasii de urmat in pregatirea endoscoapelor intre proceduri. In sfarsit mi-am distrus mitul tampit auzit acum cativa ani: NU, colonoscopul nu e in mod normal folosit si pentru gastroscopii. Cel putin in spitalul asta, colonoscoapele sunt separate total de gastroscoape si nu se interschimba (primele sunt mai lungi si o țâră mai groase, oricum, deci nu prea ai cum sa le folosesti in mod eronat).

• am vazut ce presupune tratamentul pacientilor cu ciroza, pancreatita cronica + importanta regimului alimentar adecvat in spital (pana acum ori am observat eu gresit, ori am vazut cam acelasi meniu dat unei intregi sectii – cu mici exceptii). De ce a fost asta important pentru mine? Eram curios, pana acum nu mai vazusem genul asta de pacienti, dar am tot citit despre ei in ultimele luni.

• am apucat sa mai si lucrez cu pacientii, de facut cate ceva mi s-a tot dat de facut. In principiu, e placut sa vezi ca are cineva incredere in tine sa ai grija de un pacient (fie si la un nivel mai putin complicat). Desigur, daca ar fi cineva carcotas, ar putea zice ca eu n-ar trebui sa fiu lasat singur cu pacientii inca (o observatie corecta dpdv legal).

• Sunt partial multumit de faptul ca am fost lasat sa recoltez sau sa montez branule. Dar ma  intristeaza ca am facut-o doar de cateva ori in 3 saptamani, mai ales ca pe sectia asta aveam mult mai multi pacienti cu vene accesibile (fata de cea unde am facut voluntariat peste vara si unde ma chinuiam mult mai mult la recoltari). Nu le poti avea pe toate.

• Sunt partial multumit de faptul ca am vazut cateva zeci de endoscopii. Acuma… eu speram la mai mult si speram sa pot sa pun si niste intrebari ca sa-mi lamuresc niste chestiuni teoretice care mi se invart in cap si nu se pupa cu practica perfect. Aici au avut o influenta si femeile de la Endoscopie, care nu avea chef de intrusi pe acolo (desi mi-au dat acordul verbal initial). Asta e.

Sunt nemultumit pentru ca:
– Desi sectia era mare si era mult de munca, asistentele nu prea m-au lasat sa recoltez, mai ales pacientilor care veneau in ambulatoriu si avea vene “grase”. De pus sa alerg de colo-colo cu tratamente sau la carat pacienti si medicamente eram bun, dar de intepat pacientii… nu.

• Sectia in sine era un microcosmos cu de toate (conditii, angajati, pacienti, probleme, bucurii, prietenii, barfe – de toate felurile). Ca peste tot. Dar m-a deranjat ceva. Avea si saloane mari, care aratau groaznic, si unde intrau pacientii normali, dar si saloane mai mici care aratau mai ok, pentru pacientii altfel SI saloane foarte mici (care aratau aproape bine), dar pentru pacientii speciali. De ce durerea mea e medicina de stat discriminatoare? Parca trebuia sa fie la fel pentru toata lumea.

– Mi s-a tot spus ca o sa ma obisnuiesc cu diferitele lipsuri si o sa ma invat sa le ignor sau sa gasesc solutii. Bai, e al naibii de greu sa ma obisnuiesc sa aud “spitalul nu are albumina, flaconul costa 300-400 de lei, trebuie sa va cumparati dumneavoastra” spus unei batrane care probabil ca n-are o pensie mai mare de 600 lei/luna.

Am facut efectiv mai putine decat in perioada de voluntariat de peste vara, ceea ce echivaleaza cu mai putina experienta (practica)  “la teșcherea”, dar macar pot sa zic ca am inteles niste lucruri si am gasit noi teme de documentare si citit.

Oricum, dupa perioada asta de practica pot sa zic ca sunt un pic șocat de cati pacienti cu Hepatita B (si C) pot fi in Bucuresti/tara. Citisem stiri despre numarul pacientilor tratati (care creste) si despre costurile tratamentului, dar una e sa citesti si alta e sa vezi cu ochii tai situatia. Ma asteptam la asa ceva la Bals, acolo nu m-am mirat, dar nu credeam ca situatia sta chiar asa peste tot. Si nu ma sochez usor de ceva vazut prin spitale.

 

Si, la sfarsit, oricare ar fi nemultumirile mele proprii fata de perioada asta, trebuie sa recunosc ca asistentele de pe sectia asta muncesc extraordinar de mult si indura foarte multe in munca lor. Tot respectul pentru asta. Cum se adapteaza la aceste conditii si ce opinie am eu despre comportamentul asta de adaptare… nu e relevant decat pentru mine si nu le scade valoarea muncii depuse. Asta pentru cine mi-a citit ultimele posturi si comentarii.

 

2 mici adaugari:

Asta a fost a 9-a mea saptamana la rand petrecuta in spital. Cea mai lunga perioada neintrerupta de la inceputul anului si pana acum. 9 saptamani de trezit cu noaptea in cap, 4 ore la spital, urmate de serviciu, apoi… viata. Daca la inceputul verii eram foarte vesel si regretam faptul ca va incepe scoala in curand si voi pleca de la spital (unde tot exersam lucruri si simteam ca evoluam), pe masura ce oboseala si problemele s-au acumulat si evolutia a stagnat, am observat o schimbare in rau a atitudinii mele (cel putin a tolerantei fata de tampenii pe care nu le pot schimba) si o scadere a dorintei de-a mai veni la spital. Imi pot doar imagina cum as fi dupa 2-5-10 ani in acelasi loc.

 

Aveam o imagine asa… idealista, despre munca in cabinetul de endoscopie. Nu prea recoltezi, mai montezi o branula, pregatesti endoscoapele, ajuti doctorul. Cat de greu poate fi? In Cipru vazusem o colonoscopie + gastroscopie (cu endoscoape diferite, da?) care a durat aproape o ora. Doctorita de acolo zicea ca la sectia ei din spitalul de stat facea 13 colonoscopii in 7-8 ore. Aici am vazut si un ritm de 6 endoscopii pe ora (si cred ca se poate si mai rau – noroc ca nu au mai multe endoscoape, atunci femeile alea ar innebuni). Se poate asta pentru ca sunt multi doctori. Problema e ca sunt doar 3 asistente (+1 infirmiera + 1 voluntar).

Deci realitatea si idealul nu prea se intalnesc.