Neputinta si frustrare

Pana sa incep eu scoala asta pentru a deveni asistent medical am ajuns de cateva ori in viata prin spitale. Niciodata ceva grav, dar fusesem de suficiente ori prin spitale incat sa am o idee puternic negativa despre “mersul la un spital de stat”.

Dupa ce am inceput scoala n-am mai avut nevoie de servicii spitalicesti pentru mine, dar am mers de mai multe ori cu tatal meu prin spitale (pana a murit).

De cand am ajuns si pe partea cealalta a baricadei sunt ceva mai intelegator fata de problemele sistemului. Asta nu inseamna ca accept tot si toate, dar, de exemplu, stiu ca una e sa stai pe hol si sa astepti (impreuna cu inca niste zeci de oameni) sa ti se recolteze sange si alta e sa recoltezi sange de la cateva zeci de oameni in cateva zeci de minute (si sa faci multe alte lucruri)… Ti se schimba perspectiva. Asta nu inseamna ca sunt de acord cu tinutul oamenilor pe culoare aiurea, chiar am incercat sa fac ceva (mic) in legatura cu asta.

O treaba pe care nu prea o inteleg este relatia cu apartinatorii/rudele pacientilor. E pentru mine o (alta) sursa de frustrare personala. Exista tot felul de oameni care vin in vizita in spitale. Nesimtiti, violenti, blanzi, buni, calzi, rai, speriati, ignoranti, aroganti, snobi, periculosi etc. Ca in orice loc din tara noastra. Doar ca trebuie sa interactionezi cumva cu ei, oricum ar fi.

In opinia mea, in primul rand sunt oameni speriati, care vin acolo sa vada ce se intampla cu ruda/prietenul lor. Si in primul si in primul rand trebuie sa comunici cu ei din punctul asta de vedere.

Ok, inteleg faptul ca exista un program de vizita strict si ca ar trebui respectat. Accept si mi se pare normal acest lucru.

Dar daca X vine la sectie si incearca sa intre cu forta (si/sau in afara orelor de vizite) la ruda sa… cu siguranta n-o sa fie primit cu bratele deschise de mine. Dar nici n-o sa ma apuc sa zbier la el (cum am vazut ca se mai practica). Exista personal de paza care sa se ocupe de cazurile astea. Ma rog, daca devine violent, situatia se schimba. Dar deja ajungem la extreme.

Daca alt Y vine in afara orelor de vizita dar vrea sa stie ce se mai intampla cu ruda sa internata in stare grava… pe bune de nu mi se rupe inima sa vad cum e tinut cu orele la intrare pana catadicseste cineva sa-l bage in seama.

Cand mai ies din sectie, trimis cu cate o treaba prin spital, foarte des ma trezesc cu oameni care sar pe mine cu diferite intrebari. La cat de putin stau in anumite sectii (cateodata doar 10 zile), chiar nu vad vreun motiv sa ma obosesc sa invat numele tuturor doctorilor si rezidentilor. Cu toate astea, de ceva vreme fac un efort constient sa retin numele doctorilor, macar ca sa pot sa spun cuiva care a venit sa vorbeasca cu doctorul cu pricina daca este sau nu acolo. Si sa pot sa-l(o) anunt, daca imi dau seama ca nu e genul care se male nurseenerveaza cand vin rudele sa vorbeasca cu el/ea. Ca sa nu stau ca prostul si sa nu fac nimic atunci cand vad ca se intampla ceva ce nici mie nu-mi convine ca pacient.

Alta problema e legata de starea pacientilor. De mai multe ori mi s-a intamplat sa fiu intrebat “cum se mai simte Z?“. Problema e ca, desi stiam pacientul, stiu ca mi s-a zis de la primul stagiu de practica sa nu dau niciodata detalii despre pacient. Nu mi s-a explicat de ce. Presupun ca e vorba de protectia datelor cu caracter confidential. Dar legea drepturilor pacientului (46/2003) spune ca

Rudele si prietenii pacientului pot fi informati despre evolutia investigatiilor, diagnostic si tratament, cu acordul pacientului.

Cum si-o da oare pacientul acordul daca e in coma? Pot fi informati de cine? Doar de doctorul pacientului, sau de oricine este implicat in procesul sau de ingrijire? Eu, ca elev care teoretic n-are voie sa ingrijeasca nimic in spital am voie sau nu sa comunic ceva cu rudele pacientului? Daca nu, de ce*?

Pana acum n-am incalcat regula asta, dar de fiecare data am anuntat pe cineva de persoana care asteapta afara ignorata, sperand ca va face ceva in legatura cu asta. De mai multe ori m-am lovit de situatia in care fiecare persoana paseaza responsabilitatea informarii pacientului de la unul la altul. Asistenta catre alta asistenta, care o paseaza catre rezident, care o paseaza catre medicul specialist, care zice ca e responsabilitatea medicului primar, care e rar pe langa pacient, pentru ca are alte 1000 de lucruri de facut.

Si uite asa eu imi racesc gura degeaba si rudele pacientului tot cu orele stau pe la usi. Si eu tot vinovat ma simt.

O alta problema pe care o mai am e in privinta comunicarii directe cu pacientii. De regula ii mai intreb cate ceva despre istoricul bolii (atata timp cat sunt cooperanti). Asta e de multe ori un semn pentru anumiti pacienti sa devina prietenosi. Asta e un lucru bun. Doar ca ma trezesc apoi ca imi pun mie intrebari despre evolutia starii lor de sanatate si a tratamentului. In anumite privinte poate as putea sa le raspund. In multe cazuri n-as sti sa le raspund – si atunci le zic asta direct. Dar m-am trezit de cateva ori in situatia rara de-a imi fi pusa o intrebare la care sa fi putut sa raspund (stiam istoricul bolii, stiam cum ar evolua boala, stiam ce zisese doctorul mai devreme catre asistentente, stiam ce face tratamentul pe care il primesc). Dar n-am raspuns. M-am gandit tot timpul ca daca ma apuc eu sa-mi dau cu parerea ori spun ceva ce poate fi gresit, ori spun ceva ce ar putea apoi sa ajunga la urechile asistentelor/doctorilor. Treaba ce ar echivala (in majoritatea absoluta a cazurilor) cu o cearta “de ce te bagi unde nu e treaba ta, tu trebuie sa taci“.

Si nu, nu imi imaginez eu ca sunt marea cu sarea. Stiu ca trebuie sa invat. Dar o parte din procesul de invatare ar trebui sa presupuna si posibilitatea de-a iti oferi opinia despre un anumit proces (atata timp cat opinia ta nu schimba vreo optiune a pacientului sau nu ii scade acestuia increderea in tratamentul primit). Pana acum n-am intalnit interes de orice fel pentru acest aspect. In majoritatea cazurilor toata lumea se asteapta sa tac din gura si sa nu zic nimic, ba chiar unii sunt deranjati daca spun ceva (indiferent daca e corect sau nu).

  • Cum am dat acum peste o Asistenta-Sefa mai dispusa la a clarifica anumite lucruri inclusiv pentru niste insignifianti elevi de postliceala, o sa incerc sa obtin un raspuns la niste intrebari.

7 thoughts on “Neputinta si frustrare

  1. Buna! Ma bucur ca ai scris despre asta. Si eu aveam nelamurirea asta in practica pana m-a ajutat o asistenta cu o solutie de compromis. Ca elev neavand voie sa iti dai cu parerea in general :)) mi s-a recomandat sa incurajez pacientul intr-un mod moderat si sa ii explic ca eu nu am terminat inca scoala si nu am voie sa dau informatii si ca doar doctorul sau asistenta de serviciu poate face asta. Intr-un mod asemanator mi s-a recomandat sa fac si cu rudele. Desi e frustrant cateodata si ti se face mila de cate unii, dar nu ai multe solutii. In cazul in care iese prost cei care platesc sunt medicii si asistentele de serviciu, nu tu. Asa ca e mai bine sa te abtii si sa te gandesti ca atunci cand vei termina si te vei angaja problema asta se va rezolva….in mare.🙂

    Like

    1. Ok, eu nu am voie sa dau informatii. N-am aflat o opinie oficiala, dar accept ca logica aceasta regula. E raspunderea altcuiva, asta e clar.

      Dar ce faci cand asistentele continua sa pastreze aceasta atitudine si dupa ce se angajeaza? “Nu va spunem noi asta, va spune doctorul”. N-ai intalnit fraza asta la nici o asistenta in 3 ani de practica? Eu am auzit-o in toate sectiile pe unde am fost. Si mi se pare ciudata. Pentru ca anumite lucruri e evident ca trebuie sa le comunice doctorul. Dar evolutia starii pacientului si informarea in privinta anumitor proceduri si tratamente ar trebui s-o faca asistenta (zic manualele alea din anul 1 pe care ni le predau pe nerasuflate profesorii, fara sa ne lase sa punem vreo intrebare).

      Like

  2. Buna. Rabdarea m-a ajutat si in cele din urma am gasit un post de asistenta la o policlinica intr-un cabinet de cardiologie. As putea spune ca am avut un noroc fantastic si aproape de casa si fara spaga si program lejer. Asta ma incurajeaza sa sper ca voi reusi sa fac si facultatea de psihologie incepand cu anul viitor.
    Succes la examene si bafta in continuare la practica.

    Like

    1. Ma bucur pentru tine. Mult succes in cariera.

      Am 3 cunoscuti care au facut sau tocmai termina Psihologia. Cea care a terminat este deja psihoterapeut. Ea a terminat “la stat”, dar zicea ca daca nu ai 18 ani, e mai bine sa faci facultatea la privat. Inveti la fel de mult (sau putin, depinde cum privesti), dar ai mai mare libertate in a munci si a te intretine. Succes.

      Like

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s