O poveste despre examenul de finalizare a unei postliceale de asistenti medicali

Pentru cine nu stie, examenul dureaza 3 zile (toride, de august šŸ™‚ ) si presupune 3 parti*:

ā€¢ 1 lucrare (numita de unii, in mod eronat, “de licenta”, desi postliceala nu e facultate) pe care trebuie s-o sustii. Lucrare despre o boala (la alegere dintr-o lista oferita elevului candva prin anul 3). Lucrarea trebuie sa contina o portiune de anatomie/fiziologie + diagnostic + tratament SI o portiune de Nursing (interventii, evolutie). La final trebuie sa ai niste studii de caz, fiecare cu cate un plan de nursing.

ā€¢ o proba scrisa, structurata in: niste grile cu raspuns unic, niste subiecte cuĀ completati spatiile punctate, niste subiecte cu potriviti elementele din coloana A cu cele corespunzatoare din coloana B, plus un eseu. Pentru eseu se ofera 10 subiecte posibile dinainte de examen, tu trebuie sa stii sa le dezvolti pe fiecare – cu anatomie/fiziologie, diagnostic, tratament, urmate de un Plan de Nursing.

ā€¢ o proba “practica”** – mai degraba orala, unde primesti un subiect asemanator cu cel de la eseu, pe careĀ trebuie sa il dezvolti. In functie de spital, e posibil (sau nu) sa fii pus sa identifici niste instrumente medicale prezente in incaperea de examinare – plus sa spui ce fac acele lucruri. Eventual sa explici tehnica medicala care se face cu acel instrument.

Sa vedem cum a decurs examinarea asta la 2 clase diferite dintr-o scoala postliceala anul trecut:

Un procent scazutĀ dintre elevi si-a facut lucrarea singur. Ma rog, sub supervizarea profesorului coordonator, dar singuri. Adica cu munca lor, din capul lor. Au fost ghidati frumusel (chiar de profesorii cu pricina sau de diriginte) catre un Xulescu de la o alta scoala, care FACEA lucrari din astea de diploma. Aparent, acest sfat binevoitorĀ se da pentru un anumit comision pe care profesorul il primeste. Costul unei lucrari: intre 500 si 800 lei.

Inainte cu ceva timp de examen, se afla spitalul unde se va tine partea “practica” a lui. Se afla (cumva) ca persoanele din comisia de la spitalul cu pricina ar astepta o suma de bani. Se strang bani. Banii se duc in spitalul cu pricina la un director de ingrijiri, la o asistenta-sefa si (poate) ajung inapoi si la vreo profesoara binevoitoare din comisie. Ca o nota suplimentara, se pare ca persoanele din comisie sunt platite de scolile organizatoare cu “cateva sute de lei” – legal, pentru munca depusa in acele zile.

Ce cumpara aceasta spaga? Binevointa comisiei de evaluare. Si, in anumite situatii, spagacunoasterea in avans (de acasa) a subiectului de la oral. Subiect pe care, teoretic, ar trebui sa-l extragi in fata comisiei – adica “la prima vedere”. In conditiile in care in anii 1-2-3 exista nenumarati elevi de postliceale care habar-n-au unde le sunt plamanii, spun ca o hernie inghinala e pe undeva pe la stern sau rinchii le sunt pe undeva pe langa organele genitale (vezi asta si asta), cred ca e imposibil ca aceiasi oameni sa ia orice examen care presupune descrierea orala corecta a unei boli, a cauzelor ei, a investigatiilor si tratamentelor facute.

Am auzit povesti de clase intregi cu note doar de 8-9-10 la aceasta examinare orala, fara nici un picat. Si am auzit de un caz in care, intr-o clasa, o singura eleva a refuzat sa dea spaga. A primit la examinare un subiect pe care nu-l stia. Ce a facut? A avut si ea la dispozitie o perioada de timp in care sa se pregateasca pentru acel subiect. S-a descurcat romaneste: a gasit informatii pe internet. A luat “doar” 9.

In afara de banii de mai sus, se mai strang in timpul anului niste bani pentru protocol – doar nu tinem sărmanii oameni din comisie nehidratati si nehraniti in mijlocul verii, nu? Plus niste eventuale cadouri pentru profesorii-coordonatori.

Desigur, aici am relatatĀ lucruri “din auzite”.

Asa o fi in toate clasele acelei scoli? Asa o fi peste tot in Bucuresti? Asa o fi peste tot in tara?

Nu stiu, darĀ asa poate termina o postliceala aproape toata lumea care se prezinta la ultimul examen, indiferent de prezenta sau notele din timpul celor 3 ani de scoala (care oricum sunt foarte lax trecute in cataloage).

*Ā Cum nu l-am dat inca (evident), informatiile mele vin din surse externe, deci e posibil sa fie o Č›Ć¢ră incomplete/incorecte, desi surseleĀ sunt elevi care au dat examenul cu pricina si profesori de Nursing.

** Nu se pune problema de-a avea niste Objective Structured Clinical Examination – nu in felul standardizat aplicat in Anglia sau (intr-o anumita masura) in Elvetia. Nu sunt bani. Nu e in programa.Ā Apropo, site-ul asta de e-learningĀ arata cam cum ar trebui sa arate OSCE-urile pentru studentii la medicina. La nursing e un pic simplificat procesul, datorita diferentelor clare intre tipul de decizii si activitati ale fiecarei meserii.

Concluzii dupa inca un stagiu de practica

Spuneam dupa ultimul stagiu de practicaĀ cum ca e enervant faptul evident “ca sunt nepregatit psihic, fizic si dpdv al cunostintelor (teoretice si practice) pentru” a fi asistent medical.

Opinia asta nu mi s-a schimbat, desi acum mai am doar 9 saptamani de practica (si mai multe de teorie) pana la finalul scolii.

Mi-am schimbat comportamentul un pic, relativ la acest adevar. Decat sa ma ingrijorez si enervez fara sens pentru faptul ca nu stiu suficient de multe lucruri, mai bine las grijile deoparte siĀ imi vad de invatat si acumulat cunostinte.

Dupa ce am ajuns la concluzia asta, am avut o perioada de practica mult mai putin obositoare psihic. Daca n-ar fi fost si oboseala suplimentara a trezirii cu noaptea in cap, drumul pe frig, urmate de timpul petrecut la serviciu, as fi zis “mama, ce usor e acum in practica“. Pentru prima data in 3 ani. Asta desi practica o fac in cea mai solicitanta sectie dintr-un spital (in opinia mea).

Stiu nivelul la care sunt, accept in sfarsit faptul ca nu voiĀ fi perfect din prima si ma straduiesc sa corectez orice eroare sau lacuna pe care o observ (sau asupra careia mi se atrage atentia). Stiu ca mai am mult de lucrat – in ultima saptamana m-am fastacit si blocat de 2 ori la niste lucruri pe care le stiam si le mai facusem, doar pentru ca am fost luat rapid la intrebari fix in momentul in care faceam ceva.

Gresesc, nu gresesc? Habar-n-am.

E adevarat, am avut si o perioada de concediu, au fost si sarbatorile, practica n-a fost 3 saptamani consecutive (ci, mai degraba, 6 saptamani in care am strans cele 15 zile) darĀ m-am straduit sa imi notez si invat (sau recapitulez) cate ceva nou in fiecare zi. Fie ceva vocabular medical, fie cate cevaĀ despre niste medicamente, fie despre vreo procedura, fie despre o boala despre care ori stiam prea putine ori habar-n-aveam ce presupune.

Am zis-o si o repet: este incredibil mai usor sa faci si inveti ceva in practica atunci cand se obisnuiesc cu tine angajatii sectiei unde ajungi. Asistente, infirmiere, doctori, rezidenti – toti se poarta mai ok cu tine atunci cand te-au vazut pe acolo mai multa vreme si auĀ vazut ca poti ajuta cu ceva. Din pacate, asta se intampla abia dupa 2-3 saptamani. Sau dupa minim 1 perioada de practica pe acolo. Ca or fi si oameni care nu te vor suporta – e inevitabil. Cu cat accepti mai usor asta si iti vezi de treaba fara sa creezi conflicte inutile, cu atat va fi mai bine.

M-am surprins in cateva instante folosind “stii ce am vazut la munca azi?” intr-o discutie despre practica mea la spital. Oare asta inseamna ca, inconstient, incep sa ma identific drept “muncitor la spital” (si nu grafician + elev)? Oare inconstientul o ia inaintea realitatii?

Urmatoarea perioada de practica va fi candva prin martie. Intre timp am obtinut permisiunea asistentei sefe de la sectia asta sa mai vin din cand in cand – ca sa mai invat cate ceva.

Nu stiu ce voi face data viitoare. Voi avea de ales intre a mai vedea si alte sectii (pe unde n-am fost pana acum si unde ar fi cazul sa mai ajung, pentru a-mi completa cunostintele) sau a alege sa raman aici, la sigur, unde stiu ca lumea s-a obisnuit cu mine si pot sa invat si ajut. Grea alegere.

Daca n-as sti ca alternativa poate fi neplacuta, alegerea ar fi mai simpla. In afara de exemplele mele proprii – am avut destule perioade de practica in care nu am fost lasat sa fac nimic, am fost plimbat de colo-colo prin spital si mi se zicea ca asta e “educatie” sau pur si simplu am nimerit intr-o sectie fara pacienti – am si exemplul proaspat al colegelor mele de clasa de la ultima perioada de practica:

Am avut 3 saptamani de practica. Au fost repartizate pe sectii abia marti, miercuri au venit prima zi si au stat efectiv 6 ore. Pana vineri a fost ok (atunci imi manifestam eu invidia pe blog pentru sectia unde au ajuns ele). Saptamana a doua au fost mutate in alta sectie, ca sa le dea ocazia si altor colege sa vada ceva pe acolo. Saptamana a treia au fost mutate din nou. O zi din ultima saptamana a fost ocupata cu un colocviu (la care eu n-am ajuns), alta cu strangerea de semnaturi pe foile de practica. Din 15 zile, n-au facut efectiv ceva decat in vreo 4-5, iar chiar utile au fost doar primele 3 zile, in care lumea a fost foarte primitoare si au fost puse sa faca lucruri.

Spre comparatie, eu am venit la practica efectiv 15 zile, in aceeasi sectie, fara sa pierd nici un minut pentru nimic suplimentar. Cand era ceva de facut si mi se permitea sa ajut, ajutam, cand nu, imi gaseam tot timpul ceva de facut. Teoretic, ce am facut eu nu este permis de scoala. Programa spune ca practica ar trebui sa se desfasoare ca in cazul colegelor mele. Cine a invatat mai multe din practica si de ce?

Un articol despre sindromul Prader-Willi

Food is a death sentence to these kids

When Rachelle was born, her limbs flopped, she couldnā€™t suckle or cry and her heart and lungs were weak. The diagnosis was a rare chromosomal abnormality called Prader-Ā­Willi syndrome, which causes low muscle tone and impairs signaling between the brain and the stomach. For several years, Rachelle would show no interest in eating, doctors told Rhoda; then she would crave food intensely for the rest of her life. No matter how much Rachelle ate, she would never feel full. To make matters worse, she would also have an especially slow metabolism, predisposing her to morbid obesity. Though people with the syndrome now routinely live into their 50s and 60s, their average life expectancy in the United States is 30; most die of obesity-related causes. Frighteningly, because no sensation of satiety tells them to stop eating or alerts their body to throw up, they can accidentally consume enough in a single binge to fatally rupture their stomach.

Habar-n-am unde mai auzisem de boala asta congenitala, dar mai auzisemĀ numele inainte sa citesc articolulĀ asta excelent din NY Times. Probabil prin House M.D.?Ā Oricum, clar n-am invatat anul trecut la endocrinologie despre ea si nu stiam nimic despre manifestari.

Oricum, pentru un articol de ziar, este excelent documentat, prezinta multe informatii despre boala, evoluatia ei, lipsa tratamentelor si speranta pe care o au cercetatorii in momentul de fata ca un tratament de succes pentru acestiĀ bolnavi va putea fi aplicat si pentru a lupta cu obezitatea, care reprezinta marea boala a secolului nostru. Un progres pentru o boala obscura poate deschide calea pentru tratamente utile in nenumarate boli.

Pentru cei interesati sa afleĀ mai multe detalii, am un articol (gratuit) excelent din Journal of Pediatric Endocrinology despre sindromul Prader-Willi.

Pe scurt:

ā€¢ e o boala congenitala, in care o anumita eroare pe un segment al cromozomului 15 (aparent, lipsaprader willi unei gene). BolnaviiĀ ori au informatia genetica lipsa in cromozomul primit de la tata, ori au 2 copii ale cromozomului 15 de la mama, ori au o mutatie spontana. Mutatiile apar aleatoriu, nu exista agregare familiala.

ā€¢ Nou-nascutii sunt des mici si cresc cu dificultate, prezinta lipsa poftei de mancare, baietii prezinta testicule necoborate in scrot la nastere. Alte trasaturi clinice ar fi: dimensiunile mici ale mainilor fata de restul corpului, probleme in a se dezvolta, probleme motorii, probleme de dezvoltare mentala.

ā€¢ Cel mai important simptom este o foame necontrolabila, pe care copii incep sa o arate in anii prescolari si care nu se opreste cu ingerarea de alimente.

ā€¢ Trasaturi prezente la copii ar mai fi: obezitate, statura mica, probleme de invatare, comportamentaleĀ si psihiatrice. Problemele endocrine – care deriva sau genereaza problemele de mai sus ar fi: disfunctii ale hipotalamusului si hipofizei, urmate de hipogonadism si disfunctii ale glandelorĀ suprarenale si a tiroidei.

ā€¢ Alte probleme generalizate ar fi cele legate de somn (dereglat), apnee in timpul somnului (care poate fi cauzata si de singurul tratament util actual – cu hormon de crestere). La acestea s-ar adauga problemele gastrointestinale (cauzate de ingerarea de hrana prea multa, intr-un mod incorect) – care pot duce la moarte (fie prin sufocare, fie prin distensie acuta pana la necroza).Ā Ultimul tip de probleme ar fi cele musculo-scheletale (care sunt de asteptat, la o boala care deregleaza hipofiza)

ā€¢ Prognosticul nu este cel mai bun, dar in ultimii ani calitatea vietii acestor pacienti s-a imbunatatit, atata timp cat se poate crea un mediu special adaptat la nevoile lor speciale.

ā€¢ nu am gasit date generale pentru incidenta in Europa. Dar un studiu despre incidenta in FlandraĀ (Belgia) mentioneaza alte 2 studii (din UK si Australia), si arata ca boala ar fi intalnita la 1 nou-nascut din aproximativ 25.000 (maxim) pana la aproximativ 70.000 (minim). Articolul din JPE spune ca incidenta e de 1 la 15.0000 pana la 25.000 de nou-nascuti.

“The psychopath within” – o carte interesanta despre psihopatie si fiziopatologia ei

Ce am mai terminat eu de citit in vacanta trecuta:

Cartea este scrisa de un profesor de psihiatrie si comportament uman, anatomie si psychopath insideneurobiologie la UCAL, Scoala de Medicina Irvine, James Fallon.

Deoarece era un neurocercetator de succes, a fost contactat de mai multe ori de avocati ai unor ucigasi periculosi care vroiau ca el sa se uita la niste scanuri dupa creierele clientilor lor si sa depuna marturie despre conditia lor psihica. Daca ucigasii au facut ceea ce au facut deoarece erau conditionati genetic sau fiziopatologic intr-un fel sau altul, puteau scapa de pedeapsa cu moartea si primeau “doar” inchisoare pe viata.

In timp, a obtinut mai multe scanuri PET ale creierelor mai multor ucigasi si a inceput sa vada anumite conexiuni intre toate acestea. Anumite zone ale creierului (in special din zona frontala si orbitala) apareau atenuate pe scanuri, denotand o activitate scazuta.

In cursul unei cercetari asupra familiei sale, in care vroia sa afle daca exista riscul pentru a dezvolta dementa de tip Alzheimer, a scanat creierele intregii sale familii. Pentru a nu exista vreo prejudecata, a anonimizat toate scanurile. Printre ele, si al sau.

A fost surprins sa vada un PET scan care arata extrem de mult ca un scan al psihopatilor ucigasi pe PET james falloncare ii studia pentru alt proiect al sau. Curios sa vada despre ce membru al familiei este vorba, de-anonimizeaza scanurile si afla ca scanul cu pricina era fix al sau.

Se amuza un pic pe aceasta tema, le spune cunoscutilor si apoi trece mai departe.

Dar incet, incet, afla de la familie, colegi si cunoscuti ca, de fapt, acest profesor universitar care era considerat prietenos si sufletul petreceriiĀ se comporta de mai multe ori cam ca un psihopat.

Dupa ce scotoceste un pic in istoria familiei sale, gaseste mai multe instante de oameni care se pare ca au fost extrem de violenti. La testul de psihopatie Hare ar fi indeplinit aproape toate conditiile pentru a fi considerat psihopat – daca nu ar fi avut o copilarie fericita, in care a fost ferit de abuz si delincventa.Ā Avea activate si o serie de gene despre care se presupune ca au un rol in psihopatie (printre care si MAOA, numita “gena razboinica”, ceĀ codifica enzima MAO-A)

Din acest moment a inceput sa-si puna multe intrebari despre psihopatie si rolul genelor vs. rolul mediului inconjurator in “producerea” unui psihopat.

 

In carte prof. Fallon isi prezinta mai pe larg istoria sa (si a unor stramosi mai violenti), ofera niste informatii interesante despre fiziopatologia si studiul psihopatiei si incearca sa explice cum de el nu este violent sau (foarte) periculos, desi genele lui spun ca ar putea fi.

 

Cum semestrul asta studiam si Neurologie si boli si dereglari mentale (si nu numai), cartea a venit ca o completare utila pentru mine.

Nu este deloc un manualĀ stiintific (desi are catevaĀ portiuni in care incearca sa ofere detalii un pic peste nivelul omului normal) –Ā cartea este mai degraba construita in jurul vietii sale. E un fel de autobiografie cu elemente de neurologie si psihiatrie adaugate.

Ca sa fiu sincer, la cat de multa importanta ofera anumitor detalii din viata sa, autorul este cel putinĀ narcisist.

Cu toate astea, pot spune ca este o carte care merita citita, mai ales daca ai ceva curiozitati in domeniu.

Un scurt TED talk in care-si prezinta povestea:

Un articol pe tema asta puteti citi aici.

Rujeola si istoria care se repeta

Am citit un articol scurt dar interesant despre atitudinea oamenilor (si chiar a unor doctori) fata M0001845 John Haygarth. Line engraving by W. Cooke, 1827, after J. H.de vaccinarea antivariola la inceputul secolului XIX, in Anglia imperiala.

Aparent, unii oameni se temeau ca, deoarece vaccinul antivariola era derivat din variola bovina, oamenii inoculati urmau sa dezvolte trasaturi animalice. Chiar unii doctori raspandeau aceasta idee periculoasa.

Din frica de necunoscut, neincredere in dovezile oferite de comunitatea medicala si teama de efecte adverse fantastice pe termen lung, multi oameni refuzau sa se vaccineze antivariola. Ceea ce a dus la o foarte inceata eliminare a bolii.

Suna cunoscut?

Vaccinul anti-rujeola/oreion/rubeola (ROR sau MMR – measles/mumps/rubella) este privit IN MOD GRESIT cu neincredere de o parte mica a publicului larg, cu complicitatea unor doctori care prefera sa creada in teorii ale conspiratiei – bazate pe cercetarile frauduloase ale unui doctor caruia i s-a retras licenta. Am scris si eu un pic despre asta.

In SUA avem o mini-epidemie de pojar (sau rujeola). O boala pe care CDC-ul o considerase “eliminata” din SUA in 2000, dupa 3 ani cu mai putin de 100 de cazuri raportate la nivel de tara.

Pe scurt (info centralizate aici), pana acum cateva zile erau 67 de cazuri de pojar raportate, cel putin 42 dintre persoanele bolnave avand in comun o vizita intr-un parc Disney din Anaheim, California.

Un sfert dintre pacienti au fost spitalizati, 6 erau bebelusi prea mici (sub 1 an) pentru a primi vaccinul, un pic peste 80% NU ERAU VACCINATI anti-pojar. 5 pacienti se pare ca fusesera vaccinati anti-rujeola corect (2 doze), 1 numai cu 1 doza (recomandarea actuala este de 2 doze de vaccin).

Din pacate, vaccinul anti-rujeola nu e chiar 100% eficient, dar oricum e mult mai bun decat nici Roun fel de vaccinare. Si exista nenumarate dovezi ale faptului ca functioneaza. Una simpla aici.

Pentru o boala in care fiecare persoana infectata poate infecta intre 12 si 18 alte persoane, vaccinarea si imunitatea de turma sunt extrem de importante.

Ei bine, se pare ca mini-epidemia asta isi are radacinile in frica neintemeiata a oamenilor de vaccinari. California este statul american cu cel mai mare numar al scutirilor de la vaccinare infantila din diverse motive (peste 17.000 din motive filozofice in 2013) si una dintre cele mai mari rate procentuale ale scutirilor din SUA. In cazul rujeolei, copii dusi la gradinita erau vaccinati in proportie de aproximativ 92%, ceea ce e la limita extrema pentru pragul de imunitate de turma pentru aceasta boala.

Drepturi imagini: npr si welcome images.

Prototipul unui tatuaj care ar masura nivelul glucozei in sange

Viitorul ingrijirilor medicale va fi interesant.

Pentru pacientii care au nevoie de monitorizarea zilnica a glicemiei, faptul ca trebuie sa fie intepati zilnic (in functie de gravitatea bolii chiar si de mai multe ori/zi) nu este chiar placut. Majoritatea se obisnuiesc cu asta, dar nu inseamna ca le si place. Din experienta (limitata) proprie cu pacientii de genul asta, pot fi ajutati sa faca treaba asta mai cu placere. Le dai senzatia ca iau parte la diagnosticul si tratamentul lor, le explici cum sa-si administreze insulina in functie de nivelul glicemiei si importanta acestui act in sanatatea lor samd. Dar tot e o activitate neplacuta.

O observatie interesanta a fost faptul ca multi oameni considera mai dureroasa o intepatura banala in deget (chit ca e facuta cu un ac pe care nu prea-l vezi, la anumite dispozitive), fata de cea facuta in brat cu ditamai acul de recoltari de analize. Ma rog, asta are o baza fiziologica – avem mai muli receptori ai durerii in degete decat in zona de la plica cotului.

Ok, revenind la titlu:

Un grup de proaspeti absolventi ai Scolii de Inginerii Jacobs din cadrul UC San Diegotemporary-tattoo-sensor au dezvoltat in LaboratorulĀ Departamentului de Nanoinginerie din cadrul Centrului pentru Senzori PortabiliĀ al scolii un senzor temporar, tiparit, bazat pe o hartie de tatuaje. Deci un senzor usor portabil.

Senzorul va puteaĀ monitoriza non-invaziv glicemia intr-un viitor apropiat. Mai precis, pentru moment, poate simti modificarea cantitatii de glucoza din lichidul interstitial intercelular, bazandu-se pe principiul iontoforezei. Iontoforeza este o metoda ceĀ faciliteaza miscarea ionilor printr-o membrana sub influenta unei diferente de potential electric aplicate extern.

Aceasta metoda a fost aplicata deja in mod comercial, intr-un produs care nu a avut prea mare succes – GlucoWatch, ce se pare ca avea ceva probleme in acuratete (in special in a detecta periculoasaĀ hipoglicemie) si producea si o iritatie neplacuta a pielii. Se pare ca din cauza esecului aceluiĀ produs a dat faliment compania producatoare. Dar am divagat.

Problema principala a acestui tip de senzor este acuratetea. Urmata de cost.

Pentru moment, senzorul doar detecteaza o modificare a glucozei in lichidul interstitial, nici macar nu au reusit sa ofere si o varianta care sa comunice niste valori numerice. La acest aspect se pare ca se va lucra. Oricum, pentru a fi eficient, trebuie sa compenseze cumva faptul ca nivelul glucozei in lichidiul interstitial este mai mic decat cel al glucozei in sange.

Problema costului se pare ca este partial rezolvata, desi produsul, in forma lui actuala, nu poate fi utilizat (purtat) decat 1 zi. Senzorul acesta eĀ tiparit pe hartie pentru tatuaje, ceea ce duce costul unuia la cativa centi. Faptul ca nu rezista decat 1 zi nu este neaparat o problema – senzorii din GlucoWatch se pare ca deveneau oricum mai ineficienti la purtare indelungata.
Oricum, daca se pot aplica niste algoritmi pentru calculul unor valori utile (deci cat mai precise) pentru diagnostic si monitorizarea glucozei in lichidul interstitial, se pare ca se poate trece si la detectarea unor alte substante care sunt purtate in mod normal in sange. Acest tip de scalare/upgradareĀ l-ar face extrem de util.

Pentru moment, totul nu e decat un comunicat de presa, bazat pe un articol publicat in jurnalul stiintific american Analitical Chemistry. Chiar si-asa, este interesant.

La inceput si gluco-testerele au avut probleme.Ā Acum, desi nu sunt chiar 100% la fel de precise ca testarea standard, din sange, sunt acceptate drept suficient de precise si folosite la scala larga.

Drepturi imagine: UC San Diego