Ganduri de iarna

Azi m-am intors in spital. De la ultima mea postare si pana acum am reusit performanta sa ma trezesc de vreo 4 ori la 5:45 ca sa merg la spital si de fiecare data m-am culcat la loc.

Pur si simplu nu m-am putut motiva sa ma ridic din pat pe vremea aia ca sa merg la practica. 2 saptamani nu am avut chef de munca, scoala, invatat.

Ei bine, acum cand a inceput oficial perioada de practica, vremea e si mai urata, deci de asta n-am scapat. Saptamana trecuta 20141231_141751a fost foarte frumoasa zapada si frigul, nu zic nu, dar parca nu te mai bucuri la fel de o priveliste invernala atunci cand trebuie sa mergi prin noroi si sa astepti masina la ora 06:30. Macar intre timp mi-a revenit cheful de invatat, deci azi m-am infiintat la spital cu intrebari noi…

Intrebari noi plus realizarea (oarecum placuta) ca stiu ceva mai bine ce trebuie facut in anumite situatii cu pacientii. E adevarat, la suprafata imi pastrez obisnuinta (probabil enervanta) de a intreba inainte de a face anumite lucruri, pentru ca ma simt mai comod sa stiu ca verifica cineva ceea ce urmeaza sa fac

M-am gandit de multe ori in perioada asta la faptul ca, probabil, de iarna viitoare voi fi angajat (sau voluntar, in cel mai rau caz) full-time intr-un spital, si asta va insemna, cel mai probabil, ca voi munci de Sarbatori. Mare regret pentru Sarbatori in sine nu as avea. Dar dintotdeauna m-a deranjat cand trebuia sa muncesc atunci cand majoritatea oamenilor din jurul meu se relaxau. Incepand din scoala, continuand cu facultatea si cu primele mele locuri de munca. Poate si din cauza asta am ramas atat de multa vreme la locul de munca actual – oricate nemultumiri as avea eu, intotdeauna am avut liber (sau aproape liber = maxim 1 zi de munca) in perioada 24 decembrie – 1 ianuarie. E si ceva de asteptat in ultimele luni ale anului – o perioada in care stii ca te vei relaxa. Chiar ma intreb cum vor arata viitoarele mele sfarsituri de ani. 🙂

Dintotdeauna mi s-au parut demni de respect cei care vin la munca in orice perioada a anului – pentru ca lucreaza in domenii esentiale pentru lumea moderna. In ultimii ani ori mi-a crescut respectul dupa ce am avut ocazia sa lucrez (sau sa observ) langa asemenea oameni, ori mi-am dezvoltat un mecanism de auto-protectie, in care ii dau valoare unei situatii neplacute, tocmai pentru ca stiu ca ma voi afla si eu in ea in curand.

Alt lucru care mi-a placut de multa vreme a fost sa observ evolutia oamenilor. Felul in care cate un coleg studia mai cu atentie cate ceva la scoala si apoi devenea brusc mai bun decat media dupa cateva luni a fost chiar fascinant de urmarit. Sa vezi cum cate un coleg sau amic de teren de baschet sau de sala se antrena mai constiincios si devenea un sportiv mai bun  e de asemenea interesant. Si la munca am avut mai multi colegi care veneau cu ochii mari si nestiind mai nimic si care ajungeau dupa cateva luni sa faca niste lucruri remarcabile.

Ei bine, multumita unui concurs de imprejurari, am putut observa si evolutia unor asistente medicale de la statutul de proaspete absolvente la proaspete angajate la “asistente medicale cu cateva luni bune de munca lucrate in acelasi loc”. E adevarat, dupa scoala + cateva luni bune esti inca departe de a fi foarte bun. Dar se vede ca te-ai obisnuit cu anumite lucruri, reactionezi altfel in aceeasi situatie in care acum cateva luni te vedeam blocandu-te, degajezi (mai degraba fortat) un aer de control relativ al situatiei.

Daca stai sa te gandesti, o parte importanta din meseria asta pe care ma chinuiesc eu sa mi-o insușesc tine si de cat de bine poti sa-ti pastrezi calmul in situatii grele si sa-ti utilizezi cunostintele si experientele precedente intr-un mod util. De exemplu, am vazut sufcienti pacienti si asistente si doctori pana acum ca sa imi dau seama ca nu exista om care sa recolteze sange din prima oricui, oricand. Dar daca iti pastrezi calmul si perseverezi, mai devreme sau mai tarziu tot reusesti. Mai chemi pe cineva mai experimentat daca e nevoie, te mai ajuti cumva de unul, de altul, dar reusesti. Cand mi se da mie cate un pacient din asta mai dificil, eu renunt relativ repede. E adevarat, am si principiile mele: daca nu reusesc 5 minute sa recoltez sau sa montez branula SI nu vreau sa intep un pacient de mai mult de 2 ori (ca sa nu ii provoc durere degeaba), e cazul sa las pe altcineva mai priceput. Ei, asistentele cu vechime au si rabdare mai multa si sunt in stare sa treaca peste punctul in care eu ma blochez, cand nu-mi iese nimic si ma enervezi. Si se vede asta.

Si e tare sa vezi asta si pe persoane care pana nu demult nu aveau multa experienta in plus fata de tine, dar care pur si simplu au devenit mai pricepute exersand si perseverand.

Bine, mai exista si cazul mai putin placut in care vezi cum li se schimba comportamentul fata de tine in cateva luni. De unde acum ceva timp eram aproape egali (incepator vs. elev in practica), acum, dupa ce mai multe luni au muncit… isi schimba tonul, vorbesc cu un pic de superioritate.

Dar, intr-un final, cui ii pasa de chestia asta? Poate asta e mecanismul lor de protectie fata de alte porcarii din spital – s-or simti mai bine sa se creada superiori/superioare altora.

Advertisements

11 thoughts on “Ganduri de iarna

  1. Problema ta e că (încă) nu ești suficient de nesimțit.
    La recoltarea sângelui, zic.
    Ție ți-e cam frică… ori frica ta se transmite pacientului. Încearcă ceva amuzant… gen… “e prima mea recoltare… tre’ să mă ajuți… că mi-e cam frică…” ori ceva similar.
    99,99% din pacienți o să coopereze – ” ‘ai dă capu’ tău dă mototol… băiat tânăr și fricos… da’ la fete tot așa ești? hai, bagă, că nu mor…”
    etc.

    Desigur, tehnica de găsit vena e importantă… dar practica e mama învățăturii. Fiecare om e altfel.

    Curaj Cristian… că te tai!

    Like

    1. Da, stiu, “inca imi pasa”. Ideea e ca problema asta cu frica “ce se vede” nu o am neaparat – pentru motivul simplu ca majoritatea absoluta a pacientilor pe care ii intep eu sunt “out”. Adica in ultimele 10 luni am intepat maxim 10 pacienti care erau in stare sa vorbeasca. Si aia aveau niste vene asa misto, ca mi-a iesit din prima recoltarea.
      Pacientii cu Insuficiente renale, insuficiente cardiace, diabetici, comatosi – astia imi incap pe maini. Pe de o parte, asa “invat” sa ma descurc in orice situatie, pe de alta parte, unele AM se gandesc ca “oricum pacientul asta e terminal, ce o sa-i faca ăsta”.
      Atata doar ca nu pot sa intep pacientii astia, oricum ar fi ei, cu metoda “scormonesc dupa vene cu acul” ala cam cum as scormoni eu cu o lingurita intr-un borcan cu dulceata dupa o visina intreaga. Si cam asa am vazut eu ca se recolteaza in situatii imposibile…

      Like

      1. Uochei… există asistenți care găsesc vena fără să scormonească.
        Tu ce cusur ai?
        Ți-ai pierdut atlasu’ de anatomie?

        Există metode… străngi de piele pe partea opusă, pui juvățu’ mai sus pe braț… chestii știute.

        Treaba e… că “încă îți pasă”.
        Ori… asta e greșit ca metodologie. Tre’ să gândești că înțepi o broască. Ori ceva similar. Nu faci filozofie… faci recoltare, ce dreaq’!

        Like

        1. Hei, e usor sa filosofezi, dar sa recoltezi sange de la un pacient de 90 de ani, diabetic, infectat cu HCV, cu insuficienta cardiaca si cu prima vena accesibila la vreo 5-6 cm sub un strat de grasime marinata cu edem… e alta mancare de peste. 🙂
          Pe de alta parte, realizezi ca sunt doar (de)plangerile unui om care se chinuie sa stranga experienta, da? Nu ma compar cu un chirurg sau un doctor sau cu o asistenta medicala. Pentru moment, anumite lucruri par dificile, dar realizez ca asta se va schimba (curand).

          P.S. Stiam articolul ala, imi place sa-i citesc scrierile lui Vlad Mixich.

          Like

  2. Și ca să mai zic:
    “…este un tip orgolios. Daca nu esti un chirurg orgolios, inseamna ca esti un chirurg tampit. N-ai cum sa faci chirurgie sau medicina performanta daca nu esti tipul darz, care sa stranga din dinti si sa mearga mai departe…”
    Florin Chirculescu – chirurg.

    E aproape, cere-i părerea, nu? El taie oase/coaste, scoate plămâni și alea… ce dreaq’… tu ești mai mototol?

    http://www.hotnews.ro/stiri-de_profesie_medic_in_romania-16025774-chirurgul-florin-chirculescu-cum-nu-apuce-disperarea-dar-motor-care-tine-furia.htm

    http://sebastian-corn.tapirul.net/

    Ia întreabă-l… el cum s-a descurcat la prima tăiere?

    E o chestie mentală… nu-i rochet-saiens…

    Like

  3. Incep prin a te felicita!
    De ce? Pai pentru ca esti unul dintre putini care pune pacientul inaintea orgoliului!
    Nicaieri in lume nu o sa vezi prostia romaneasca cu “intep pana nimeresc” sau “cum sa chem pe altul?! Ce eu sunt mai prost?”.
    Toti, absolut toti, avem momente in care esuam in glorie si la cele mai elementare proceduri! Este uman sa fie asa…
    Cand nu reusim sa facem ceva este mai mult decat logic sa chemi un coleg sa te ajute…
    Este normal sa ai emotii tot timpul cand faci o procedura!
    Asta inseamna ca esti constient ca faci ceva va influenta un om.
    Nu exista procedura fara riscuri, doar capete fara creier ca sa le constientizeze!
    Atata timp cat nu este o situatie de viata si de moarte, nu are sens sa chinui aiurea un pacient! (Aviz amatorilor – si pacientii sedati, in come induse, etc. sunt tot oameni!).
    Este normal sa incerci de 2, maxim 3 ori dar daca nu reusesti este firesc sa chemi o AM, un anestezist, o AM de pe Onco sau Hemato, cum spune protocolul intern.
    Tare as vrea sa vad o tehnica infailibila de venopunctie la pacienti cu insuficiente hepatice decompensate si in soc septic utilizand doar repere anatomice!

    Ca si sfat sau ca parere personala… cred ca ar trebui sa incerci sa lucrezi si in sectii care sa iti puna indemanarea la incercare dar in care sa si poti sa relationezi cu pacientul…. adica sa nu fie pacienti comatosi & co.
    O sectie foarte buna unde poti invata asta este Hematologia, unde daca iti dai interesul devi expert in punctionari… plus ca tot acolo inveti si sa interpretezi cu adevarat niste analize de laborator, mai ales partea de hemato.

    Pt dl/dna Blegoo as avea o curiozitate… sau mai multe…
    1) Considerati ca a avea emotii (deci a fi constient de lucrurile care pot si uneori chiar merg prost) este un lucru nefiresc?
    2) Considerati ca un pacient (care in 99,99% din cazuri) se teme de ce urmeaza se simte mai bine cand aude ca cineva este incepator?
    Ei coopereaza pt ca in 99.99% din cazuri nu au de ales.
    Discutiile cu pacientii au rolul de a ii face pe ei sa se simta mai bine, nu pe noi!
    3) Stransul de piele este o procedura potential vatamatoare (pot aparea vanatai la pacientii varstnici sau antiagregati). Protocoalele din lumea civilizata dezaproba aceasta practica!
    4) Nu va suparati dar in ce univers paralel exista o metodologie care stipuleaza ca este gresit sa iti pese de pacient, de ce simte, de el ca entitate? Inteleg sa nu ii pese lui Gigel de la spalatoria de masini daca odorizantul de masina este ok sau nu… dar in spital?!? cu oameni?!?
    Nu numai ca este dizgratios dpdv deontologic, este jignitor si la nivel uman!
    Nici macar in medicina veterinara nu este sustinuta ideea de a nu iti pasa…
    5) Considerati normal sa asemuiti un pacient cu o broasca?
    Ei bine… “broasca” aceea poate fi cea mai importanta fiinta pentru un alt om. “Broasca” aceea poate fi un om de calitate net superioara celui in uniforma… “broasca” aceea este un om si va este egal!
    Ori v-ar placea sa fiti tratat ca o broasca?
    6) Ba da, munca in spital implica si psihologie si filoSofie si multe alte elemente. Recoltarea de cartofi nu implica filosofie, intr-adevar!

    Jignirile pe care oamenii de rand ni le aduc, ura si dezaprobarea lor… astea si multe altele noi le meritam! Noi ii facem sa fie asa!
    S-au dus vremurile cand ne invatau profesorii despre stiinta si viata puse in slujba bolnavilor… acum “brostele” sunt nedemne pana si de un pic de oamenie din partea noastra dupa ce am ajuns o mare masa de mediocrii in arta medicinei…

    Like

    1. Emoția e firească… dar!
      În cazul unor anumite meserii, e dăunătoare.
      E necesar să fii detașat de subiect – că nu vrei să-ți tremure mâna când tai în carne de om – ori când pilotezi un avion.
      Chestii și chestii…

      Like

    2. Pana acum am vazut destul de multe chestii prin spitale care i-ar intoarce matele pe dos unui om normal. Dar m-am obisnuit cu ele. Nu m-a deranjat sa vad o extirpare de colon, un picior diabetic gangrenos inainte de amputare, plagi extinse infectate ulcerante si multe alte lucruri. Cand am ajuns prima data la Neurologie si am vazut cum li se recolteaza sange pacientilor post-AVC (diabetici sau cu insuficiente renale/cardiace/hepatice) m-au incercat niste stari greu de deschis si nu pot sa zic ca m-am obisnuit nici acum. Recoltarea in cazurile astea ma face sa ma simt foarte prost, poate si pentru ca pare (la prima vedere) un proces care ar trebui sa decurga atat de usor – daca stai sa te gandesti ca ai atat de multe alte lucruri mult mai complicate care merg mai usor in Medicina.

      Vorbesc aici de pacienti care oricum ajungeau acolo cu bratele ciuruite si facute mov – deoarece cand au fost bagati in ambulanta era nevoie de abord venos rapid. Pacienti cu picioarele inabordabile (ciuruite sau cu diferite probleme cauzate de diabet). Pacienti care, desi nu mai erau in stare sa zica nimic, miscau ochii sau lacrimau sau miscau un pic din degete cand scormonea asistenta prin bratul lor. Pacienti la care si abordul arterial nu dadea rezultate. Si nici macar s-o urasc pe asistenta nu puteam, stiam ca ea trebuia sa recolteze sange si ca doar asa putea s-o faca. De ce zic de ura? Asta cred ca e prima reactie a unui om cand vede un alt om chinuit de semenul sau.

      Am divagat un pic.

      Am fost la Hematologie in anul 2. Nu m-au lasat sa fac nimic 5 zile la rand. Am vorbit cu pacientii, am colindat holurile de colo-colo si am facut prea putine. Am schimbat sectia, am preferat Oncologia. Alte colege au facut practica in aceeasi sectie, in alte luni, au fost extrem de multumite. N-oi fi avut noroc. Sau n-am fost eu descurcaret. Sau n-am asteptat suficient, pana sa se obisnuiasca cu mine asistentele.

      Apropo. IN toate perioadele mele de practica nu am vazut decat 1 singura data un doctor chemat pentru o procedura pe care angajatii sectiei nu puteau s-o faca. Un pacient cu o tumora in zona pelvina, preoperator, avea glob urinar si nu i se putea monta sonda. Au incercat asistentele, a incercat 1 rezident (de ultim an), a incercat 1 doctor, apoi a venit un urolog care s-a decurcat cu un gel si niste sonde subtiri. Dar la recoltari chiar n-am vazut sa cheme asistente sau doctori de pe alte sectii (desi mi s-a spus de mai multe ori ca e normal sa chemi pe altcineva cu mai multa experienta). Venea cea mai experimentata asistenta de pe tura si se chinuia ea pana reusea. Si nu era usor nici pentru ea. Dar mi se parea de fiecare data ca pacientul era chinuit inutil, in loc sa se cheme solutia de siguranta.
      Pe de alta parte, stiu, e usor sa comentez cand nu sunt angajat si nu trebuie sa fac eu asta, i.e. nu e “treaba mea”.

      Like

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s