Am ajuns sa fac ceva ce urasc la altii?

Lucrez fara pauza de la 20 de ani. Inainte de asta, am mai muncit si in scoala generala si in liceu (ba ca ajutor la renovari/constructii, ulterior ca ghid pentru niste americani, apoi colaborator pe perioade scurte pe mici prostii de BTL). Primul job mai “de birou” a fost la 18 ani, in anul 1 de facultate, la Flamingo Computers. Am avut surpriza sa aflu ca nu mi-au facut carte de munca, desi se jurau ca o fac pentru toata lumea care sta la ei minim 1 luna (am rezistat 5).

De cand am facut prima data o munca platita, am observat o trasatura care ma deranja la alti oameni cu care munceam: munca facuta in bataie de joc. Unii o faceau pentru ca asa erau in toata viata lor (dezordonati), altii pentru ca asa credeau ca se razbuna pentru ca sunt platiti prea putin, altii o faceau pentru ca au descoperit ca altii le pot face munca lor.

whatever  - isolated text in vintage wood letterpress printing blocks

O mica variatie pe tema asta exista la oamenii care pleaca de la un job (de regula, la altul): dupa ce sunt siguri ca au asigurat un ulterior loc de munca (sau ca sunt dati afara – dar asta am vazut mult mai rar in anii mei de munca) si isi depun preavizul, aproape toti romanii cu care am interactionat eu si-au bagat picioarele in jobul actual.

Ce presupune asta?

Venit la munca la ore tarzii, facut munca asa, doar cat sa nu se zica “asta nu face NIMIC“, neatentie la ceea ce fac, stat la tigara (sau ping-pong sau altceva) cu orele, stat in birou ostentativ pe internet sau nefacand nimic, de parca au ceva de demonstrat si (foarte rar) certuri cu cei care i-au enervat de-a lungul timpului.

Din punctul asta de vedere, mi s-a parut onest ce mi-a zis la interviul pentru job un fost patron al meu: “am fost si eu angajat la mai multa lume. De fiecare data cand plecam, le spuneam ca n-are sens sa mai stau zilele de preaviz, pentru ca oricum NU o sa mai fiu concentrat pe ceea ce fac si o sa-i perturb pe colegi, deci mai bine ma lasa sa plec cat mai repede“. Imi zicea asta pentru ca eu ii spuneam ca trebuie sa astept minim 15 zile ca sa vin la noul job, preavizul normal pentru fostul loc de munca.

Atata doar ca, atunci cand a fost vorba sa plec de la ei, si el m-a rugat sa mai raman perioada de preaviz “ca sa aiba timp sa-si gaseasca alt om”.

Plus, genul asta de gandire spune cate ceva despre ce fel de om e cel cu care vorbesti. Onest (teoretic), dar care isi pune interesul propriu intotdeauna pe primul plan si care nu are prea multe valori proprii (ca responsabilitate sau profesionalism).

Tehnic vorbind, perioada preavizului e singura in care ai oarecare putere asupra angajatorului – cel care are tot timpul puterea in relatia patron-angajat. Dar ce te faci cu cei care abuzeaza de aceasta perioada?

Ideea e ca, intr-o lume mai buna (sa nu zicem ideala), din momentul in care ti-ai depus preavizul, ar trebui sa iti faci treaba la fel ca pana acum, daca mergem pe principiul “urmatorul angajator a fost convins ca esti un bun profesionist, care-si face treaba constiincios“. Altfel… de ce naiba te-ar angaja cineva?

Mai clar: cine naiba te-ar angaja, daca la interviu tu le spui “urmeaza sa mai stau 2-3 saptamani la actualul loc de munca, timp in care imi propun sa frec menta si sa fiu platit pentru asta“? Ce spune asta despre tine, in conditiile in care pana atunci ai tot spus ca “am facut si am realizat si am colaborat si am avut rezultate“. Daca as fi american, ti-as zice ca you’re full of shit!

De-a lungul timpului a trebuit sa fac (sau refac) de mai multe ori munca unor fosti colegi sau colege care au plecatsi in ultimele zile nu faceau mai nimic (bine). Pe bune de nu a fost foarte deranjant.

N-am nici o problema cu dorinta oamenilor de-a pleca si inteleg ca e nevoie de o oarecare perioada in care firma sa-si gaseasca un nou angajat.

Dar serios acum – cand ala vechi vine si isi face munca prost sau deloc, restul oamenilor devin frustrati de treaba asta. Daca tot esti platit SI nu faci nimic, macar n-o face la munca, mai degraba stai acasa si lasa-ma sa ma descurc fara sa-mi aduci aminte zilnic faptul ca eu muncesc pentru aceiasi bani pe care tu-i primesti si nu faci nimic.

Acum ajung la cazul meu. Teoretic vorbind, sunt in perioada de preaviz. Mi-am anuntat patronii de cateva saptamani deja cand va fi ultima zi de munca aici si faptul ca nu vreau sa stau nici o zi in plus. Am fost extrem de impaciuitor, i-am anuntat cu nu mai putin de 7 saptamani inainte de momentul stabilit de mine ca ultima zi de munca. Sa aiba timp sa-si gaseasca un inlocuitor, mai ales ca e mai greu sa faci angajari in miezul verii. Am facut asta din bun-simt si recunostinta pentru faptul ca m-au suportat 3 ani de zile cu job + scoala.

Eu nu vad relatia angajat-patron ca una care implica recunostinta neaparat. Sau mai rau, servilitate. Esti platit sa faci o munca pe care el trebuie s-o monetizeze, sa castige niste bani. In cazul anumitor servicii, esti platit sa faci o munca pe care stii s-o faci bine sau mai bine ca altcineva, motiv pentru care primesti un anumit salariu pe care-l negociezi si accepti in momentul angajarii. NU e loc aici decat de respect reciproc si de tinerea unor promisiuni contractuale. Angajatorul te plateste pentru munca depusa, tu o faci cat mai bine posibil – daca unul dintre cei 2 se abate de la conceptele acestea, atunci contractul ar trebui sa prevada niste conditii de pedeapsa (sau anulare).

Din principiu, vin la munca la fel ca pana acum, nu plec cand vreau eu atunci cand e munca de facut si, in general, incerc sa fiu la fel de concentrat si atent la ceea ce fac.

Atata doar ca nu-mi reuseste tot timpul. Seful meu direct mi-a facut de cateva ori observatii in ultima luna – observatii pentru care, realist vorbind, nu am nici o aparare. N-am facut-o voit, dar nu am fost la fel de atent la anumite detalii. Nu am terminat niste proiecte cu un termen-limita mai larg cat mai repede posibil. Am mai mormait atunci cand mi s-au dat niste proiecte in plus de facut.

Eu (inca) lucrez la o agentie mica de publicitate. Clientul principal, pentru care lucrez de 9 ani si ceva, era o corporatie. Asta inseamna ca tot timpul trebuie sa transpun grafic ceea ce gandesc si viseaza minim 30-40 de oameni. Zi dupa zi, luna dupa luna, an dupa an. Regulile sunt facute de client, tot clientul le incalca (majoritatea absoluta a timpului). Termenele limita sunt respectate doar de noi – si chiar si atunci ni se fac noua observatii ca “nu am terminat mai repede” (de parca am avea 4 maini si 2 capete, sa lucram concomitent la 2 calculatoare). Cerintele clientilor sunt de foarte multe ori aiuritoare. De ani de zile tot repetam anumite cerinte clare pentru anumite materiale care vin de la ei, ele vin tot timpul incomplete, incorecte si nerespectand conditiile agreate.

Cand a lovit criza, clientul avea profit imens. A negociat la sange contractul cu agentia la care lucrez, ceea ce s-a tradus in micsorarea salariului meu de-atunci cu 40%. Au continuat sa aiba profit inca 2 ani. Oricum, banii pe care i-au obtinut de la noi au fost tot timpul o mica picatura in bugetul de marketing al lor. Atata doar ca banii pierduti de mine din salariu s-au simtit imediat. Desigur, nu m-a fortat nimeni sa raman aici. Atata doar ca n-am gasit un job care sa ma plateasca mai bine (am tot zis-o, meseria de grafician e pe moarte).

In tot acest timp, clientul pozeaza in “cel mai bun prieten al colaboratorilor sai” si intr-o “companie care isi da toata silinta sa aiba niste relatii de durata cu firmele colaboratoare, bazata pe respect“. Respectul la nivel de corporatie se reduce la “iti dau cat mai putini bani, indiferent de calitatea produsului livrat“. Comentezi? Gasesc altul care munceste pe si mai putin imediat. Asta atata timp cat nu are interese ascunse vreun mic sau mare sef, atunci brusc nu se mai negociaza la sange pretul oferit de corporatie pentru ceva. Ce, credeati ca spaga si deturnarea de fonduri se poarta doar la Stat? Ha!

Ani de zile mi-am imaginat ca la finalul colaborarii mele cu corporatia-client o sa scriu un e-mail in care o sa-i adaug pe toti tampitii care au avut idei idioate de-a lungul timpului, care si-au facut munca in bataie de joc, a caror munca a trebuit s-o repar sau fac direct eu samd. Vai, ce bine m-as fi simtit.

Atata doar ca… realitatea e ca, daca faci asa ceva, nu castigi NIMIC. Ba mai rau, poate le faci rau unor oameni cu care ai muncit o gramada de ani.

Ei bine, sfarsitul carierei mele de grafician e lipsit de evenimente, atata doar ca ma descopar fiind un pic mai putin atent ca de obicei si ma deranjeaza. Pentru ca nu vreau sa devin si eu “ala care pleaca intr-un mod nesimtit“.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s