Un articol (din “Dilema veche”) despre recuperarea post-AVC din perspectiva familiei

Articol (si) despre realitatile triste ale medicinei in Romania.

Mi l-a aratat sotia, stiind ca am si facut practica intr-una din sectiile pe care le mentioneaza autorul. Sunt multe momente in care te simti neputincios in medicina moderna, dar in fata unui pacient care a suferit un AVC si a supravietuit, oricat de mult ai sti ca exista sperante, ca se poate imbunatati situatia sa foarte mult cu perseverenta si vointa a pacientului si a familiei… tot esti cuprins de niste simtamite foarte greu de descris.

In 3 ani, am facut practica in 2 sectii diferite de Neurologie si intr-una de Terapie Intensiva Neurologica. Mi-a fost foarte greu sa ma pun in pielea asistentilor si asistentelor (sau a doctorilor, infirmierelor samd) care lucreaza acolo. Si de fiecare data cand vedeam ca nu sunt deloc asa duri cum par si ca mai au momente in care starea unui pacient ii intristeaza pana la lacrimi, ma gandeam ca n-as vrea sa fiu in situatia lor. Si ca am tot respectul din lume pentru (majoritatea dintre) ei.

Nu pot sa citesc articolul fara sa ma intreb oare cat de multe lucruri avea de facut medicul rezident la care se refera. Si sa nu uit ca m-am gasit de mai multe ori in situatia sa spun eu rudelor sau pacientilor care asteptau ceva, orice, pe hol “mai asteptati un pic, domnul/doamna doctor va va vedea imediat” si ca m-am simtit ca un gunoi pentru ca stiam ca vor mai astepta mult sau foarte mult – in picioare, pe holuri aglomerate, prost luminate si asa mai departe.

Pe de alta parte, stiu ca, de cele mai multe ori, cand i se spune unui pacient sa astepte – asta e din cauza ca sunt alte nenumarate alte lucruri de facut si prioritizarea este dificila.

Destule opinii personale. Articolul Merita citit.

Recuperarea mamei s-a asemănat creşterii unui copil. De altfel, în cele şase luni de stat la pat a slăbit 40 de kilograme. I-am cumpărat alte haine. Pamperşi. Rolurile s-au inversat şi am repetat în oglindă gesturile pe care ea le făcuse odată cu mine. A trebuit s-o învăţăm din nou să-şi ţină capul drept, să mestece mîncarea solidă, să-şi folosească mîna stîngă (la spălat pe dinţi, de pildă), să facă primii paşi cu un picior moale. Înainte s-o ajutăm să rostească primele cuvinte şi să-i reconstruim memoria povestindu-i şi explicîndu-i fotografiile familiei, a trebui s-o învăţăm gesturi şi sunete prin care să ne anunţe că îi e sete sau că vrea la toaletă.

Si familia trebuie felicitata si admirata pentru rabdare si dragoste – pentru ca, de prea multe ori, asa cum observa si autorul, primul lucru care dispare dupa ce un pacient face un AVC (in Romania) este afectiunea familiei si prietenilor.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s