Experiente in Spital (2)

Acum 4 ani, in vara in care am inceput scoala de AMG, am avut 1 luna de tratament ambulatoriu intr-unul din spitalele de recuperare si fizioterapie din Bucuresti pentru tendinita bilaterala. Tin minte cat de bucuroase erau asistentele (si singurul asistent) de faptul ca aveau un pacient tanar – pentru ca majoritatea celor care veneau acolo pentru un “sejur” aveau cam de 2-3-4 ori varsta mea de-atunci.

Abia acum am ajuns sa inteleg oarecum bucuria lor. Trecand peste faptul ca erau cam de-o varsta cu mine, deci era mai usor de gasit un subiect de conversatie ca sa treaca timpul (si procedeele terapeutice), dupa ce ai grija zi dupa zi doar de persoane in varsta, parca exista o oarecare diferenta in felul in care lucrezi atunci cand ai grija de cineva care are o varsta apropiata de a ta. Nu zic am vreo problema cu batranii, daca era asa, nu imi alegeam meseria asta, nici nu e ca si cum imi tratez pacientii diferit (incerc sa fiu la fel cu toata lumea).Ruud_Gullit_1988

Dar, repet, e altceva cand ultimii tai 50-100 de pacienti aveau varstele intre 60 si 90 de ani si dai peste unul in putere si la 25 de ani. Care a facut pneumotorax pentru ca a tras ca idiotul de fiare, dar chiar si-asa, I can relate to that :))

M-a bufnit rasul la reactia lui cand i-am explicat ca trebuie sa aiba grija de banii (si alte lucruri valoroase ale) lui, pentru ca se poate intampla sa dispara si trustul nu-si asigura nici o raspundere daca asta se intampla. Negru, vizitat de his “gang”, cu frizura a la Ruud Gullit in 90, solid, cu ditamai bratele, cand aude ca cineva i-ar lua banii exclama “he will live to regret doing that for the rest of his life“.

Parca ii auzeam pe cocalarii nostri, din salile (de forta, de karate) pe unde mi-am petrecut tineretea.

Alta chestie pe care ma straduiesc din rasputeri sa n-o fac este sa am pacienti preferati. Pentru ca se vede imediat daca te ingrijesti doar de-o persoana si ii aduci aia si ii faci aia si ailalta si stai mai mult timp cu el/ea. Plus ca… data fiind natura sectiei mele, au sanse mari sa moara foarte repede. Si e nasol sa tot moara oamenii de care iti place si de care ai grija cu drag. Dar tot se intampla sa am pacienti pe care sa ii simpatizez mai mult.

Una dintre pacientele mele simpatice era o batranica slabuta (adica numai pielea si osul) extrem de speriata si care tot timpul isi cerea scuze daca imi cerea ceva sau daca nu reuseam eu sa fac ceva – desi era vina MEA. Tot timpul o salutam cand veneam pe sectie, chit ca nu lucram in salonul ei.

Intr-o zi, a fost trimisa la o radiografie cord-pulmon. Cand s-a intors, locul ei in salonul de pacienti cu stare ceva mai grava a fost luat de alta pacienta, ea a fost mutata cu 2 saloane mai la inceput. Nu lucram in salonul ei, dar m-a vazut peste vreo 20 de minute si m-a strigat. Era speriata de moarte si tremura, la doi pasi sa planga. M-am chinuit sa o calmez. Am aflat ca, de fapt, nimeni nu-i zisese de ce e mutata ci doar ca i-au dat locul ei altei paciente. Era trista pentru ca sotul ei o vizitase dimineata si era intr-un salon, daca venea acum se va duce la alta femeie si n-o s-o mai gaseasca. Mi-am cerut eu scuze in locul colegei care n-a avut cand sa-i explice ce se intampla si i-am promis ca ii duc sotul personal la pat cand va veni. Si mi-am tinut promisiunea.

_

E amuzant sa ii vad ca ma simpatizeaza si ei.

Un pacient imi tot oferea orezul lui cu lapte (desi il tot refuzam pe motiv ca n-avem voie sa primim nimic de la pacienti). Intr-o seara muream de foame, nu mai aveam nimic de rontait si nu mai aveam cand sa cobor sa-mi iau ceva de jos, mai aveam 1 ora jumatate pana la handover (deci 2 ore pana plecam spre casa, aproape 3 pana sa si mananc). Mama, mama, ce bine mi-a prins orezul ala cu lapte. To hell with regulations.

Alt pacient ma intreba zilnic ce imi place sa mananc si apoi imi zicea ca poate sa-mi comande asta din meniul zilei (au asa ceva aici, nu au de ales intre branza cu paine si… iaurt cu branza, ca in alte parti) pentru cina, pentru ca el oricum mananca doar ce-i aduce familia. Asta desi am avut grija de el doar 1 zi.

O pacienta (o tanti diabetica durdulie din Bangladesh) ma lauda si ma ridica in slavi de fiecare data cand era familia ei cu ea, vai ce bine aveam grija de ea. Pana si familia ma lauda. Asta in conditiile in care familia era genul care comenta la tot si nu erau niciodata multumiti de nimic (chiar se luasera la cearta cu o sister intr-o alta zi). Tot timpul zicea ca nu vrea asta, nu vrea asta, nu vrea ailalta. Dupa ce ma rugam un pic de ea si o luam cu frumosul, accepta totul.

Am avut o pacienta romanca. Din nationalitatile conlocuitoare. Saraca a facut pneumotorax in sarcina (daca e sa ai ghinion, aparent se poate intampla). Ultimele 4 saptamani de sarcina le-a petrecut intr-o sectie de boli cardiorespiratorii. N-am avut grija de ea decat de vreo 4 ori in luna asta. M-am chinuit sa-i explic ce se intampla, ii traduceam ce-i zicea echipa de doctori. M-a intristat faptul ca era de 30 de zile in spital si habar-n-avea ce avea exact sau de ce i s-a intamplat. E nasol sa fii bolnav intr-o tara straina si sa nu stii limba.

Cu sotul ei n-am vorbit niciodata (venea seara, dupa ce dadeam medicamentele de la 6, deci dupa ce-i faceam Clexane-ul). Bai, de fiecare data cand venea, se chinuia sa imi faca cu mana si sa ma salute.

Nu ma laud, nu sunt eu cine stie ce Asistent Medical, nu am rescris vreo regula a ingrijirii pacientilor. Doar vroiam sa spun ca genul asta de interactiuni te fac sa iti placa meseria ta. In opinia mea.

_

Partea proasta e cand ai un pacient care e simpatic, dar vezi ca i se inrautateste starea. Si faci tot ce poti, anunti doctorii, ii prescriu lucruri, e investigata, dar tot e din ce in ce mai rau.

Tanti aia cu care pana la pranz radeai si faceai glume, care era anxioasa, dar foarte lucida, care se plimba prin salon singura… vezi ca respira foarte repede si e si tahicardica. Si vezi ca nebulizatoarele nu o mai ajuta. Dar speri ca va fi mai bine.

Si pleci. Si apoi afli ca a murit.

Simti ca munca ta e in van.

Azi am aflat ca mi-a murit pacienta descrisa mai sus, dar mi-am adus aminte de cea de-acum 3 saptamani.

Am lucrat 5 zile din 7. In ziua a 5-a eram praf. Luni dimineata, dupa 2 zile de munca obositoare, cascam si mi se inchideau ochii la handover. Primesc un bay impreuna cu o sister (short-staffed), dar “help a sister do a bay” s-a tradus pentru mine din ziua a 2-a de munca prin “ia 5 pacienti si ai grija de ei 99%, vino la mine daca ai o problema grava”.

Dau medicamentele la 2 paciente, ajung la a 3-a, vad ca este inconstienta, fac OBS: low BP, high HR, high RR, low SpO2 (75%!) desi era pe O2 (4l NC).

Stii cum te trezeste un pacient cu EWS 12?

Gandeste-te la cea mai mare cana de cafea pe care ai baut-o vreodata (sau sprint de dimineata, sau 100 de flotari, sau cearta, sau ce or mai folosi oamenii ca sa se trezeasca) si multiplic-o cu cat vrei tu.

Anunta medicii, anunta sisterul, pune NIV, fa scandal ca nu-ti da nimeni codul pentru aparatul de masurat glicemia, masoara glicemia, refa OBS, ajuta la ABG, refa OBS, ai grija si de ceilalti pacienti, refa OBS etc.

La 18:00 a inceput sa vorbeasca, cand am plecat avea EWS 4. Familia era entuziasmata, dupa ce plansesera toata ziua. Score one for the team!

La tura mea urmatoare (peste 3 zile) am aflat ca a murit cu o seara inainte.

Rahat.

_

La un moment dat aveam 3 paciente gravide internate pe sectie. 2 au fost externate rapid (au avut infectii respiratorii). Oricum, cand a fost transferata a 3-a deja se glumea ca trebuie sa transformam sectia in obstetrica/ginecologie.

Unit manager-ul ne-a recomandat sa invatam urgent cum se asista la nasterea unui copil, pentru ca ne cresteau sansele sa sa se intample asa ceva pe sectie.

Am intrebat daca exista cursuri de e-learning pentru asta pe intranet🙂

(Descrierea cea mai corecta pentru e-learning-ul astora este ca te pregateste extraordinar de bine pentru a trece cursul de e-learning. Si cam atat)

_

Asta a fost in contrast cu death.gifziua in care am fost numiti Trust-Wide “the Ward of DEATH“, pentru ca ne-au murit 4 pacienti in 24 de ore (1 inainte de-a incepe handover-ul, 2 in tura mea, 1 imediat dupa).

_

Am facut prima mea transfuzie. Si pe-a doua. Nimic spectaculos, in Romania poti face asta din anul 1, daca dai peste o sectie cu oameni care au nevoie de ajutor si care prind incredere in tine.

Atata doar ca, aici, in mediul steril de training, era super usor sa scanezi punga, badge-ul, sa printezi eticheta si gata. Cand ai o pacienta de 92 de ani care nu aude si tu trebuie s-o intrebi de minim 5 ori numele pana termini transfuzia si de multe ori daca simte ceva dureri, se duce naibii trainingul.

Ca sa nu vorbim ca iti moare imprimanta (no charge, evident). Sau ca, daca are charge, cateodata nu vrea sa printeze.

Sau ca porcaria de scanner nu iti scaneaza badge-ul sau codul QR de pe wristband-ul pacientei.

Sau ca poti avea norocul ca pacienta sa aiba nevoie sa mearga la toaleta fix in timpul transfuziei si sa iti ofere un cadou de 7 pe Bristol Stool Scale, cu o aroma delicata.

_

Orice zi in spital e o posibilitate de-a vedea si ceva nou si interesant. vp-shunt

Fie ca e ceva despre care doar citisei (cum arata picioarele unui pacient care a fost “recoltat” de vene ca sa i se faca un bypass coronarian de 4 artere), fie ca e ceva ce pare atat de SF incat trebuie sa fie scris gresit – si intrebi, si afli ca nu e gresit (shunt ventriculo-peritoneal facut unui pacient cu hidrocefalie post comotie cerebrala).

Trebuie doar sa iti faci timp sa deschizi ochii si sa pui intrebari.

 

 

 

2 thoughts on “Experiente in Spital (2)

  1. Ai dreptate, sentimentul pe care il ai cand pacientul iti ofera macar un zambet sau putina bucurie … Sentimentul ala te face mandru de meseria ta… Si tot ce trece peste acel mic zambet… In sens pozitiv te face sa iubesti la nebunie medicina si meseria pe care ti-ai ales-o… Fiecare caz te face mai bun chiar daca iti dai sau nu seama la momentul respectiv…🙂 spor mai departe…

    Like

  2. Facem tot ce putem sa-i ajutam pe oameni, chiar daca rezultatele sunt negative; faptul ca ai ajutat si ti-a multumit “din suflet” te incarca cu energie pozitiva si stii ca ai facut ceva bun. Cand am fost in practica era un domn care era numit “boschetar” de colegele noastre de breasla, dar care vorbea politicos si imi multumea tot timpul pt. orice si credeti-ma ca nu era “boschetar”, ci doar un om sarman care avea nevoie de ajutorul nostru. In ATI intru intr-o dimineata pe la 9.30, relaxat si hop ma intreaba o colega: Stii sa faci masaj cardiac?, da raspund eu gandindu-ma ca n-am uitat din 2009 cursul de prim ajutor pe care il facusem, ca ma obligase firma unde lucram si eram desemnat persoana care sa acorde primul ajutor in caz de calamitati. Ma apuc si fac compresiile, dar bineinteles ca nu faceam corect; m-am uitat la ele si m-am corectat imediat; din pacate tanarul de 27 ani era foarte grav (avusese un accident si era rupt totul in el), mai intrase in seara anterioara in stop cardiac, iar ce m-a enervat la culme ca infirmiera comenta ( nu vezi ca-i mort oricum!!!) ordinele doctorului sa-i facem in continuare compresii ca nu au trecut cele 45 de min (trecusera vreo 20-30 min). Practic eram 3 pers. care faceam compresii cu randul si curgeau apele pe noi la propriu. In timp ce infirmiera spunea ca este mort eu ma rugam in gand sa traiasca si sa iasa din stop. Din pacate a decedat, dar mi-am spus in gand ca nimeni nu trebuie sa devina atat de insensibil si macabru chiar daca a vazut o duzina de oameni murind. Sper sa raman la fel in gandire si empatie pt. oamenii care au nevoie de ajutor chiar daca o sa am x ani vechime.

    Like

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s