Nemultumirea depinde intotdeauna de perspective

Anglia in general da impresia unei natiuni de oameni care se plang, de cele mai multe ori din motive neitemeiate. Daca te uiti pe tripadvisor, review-urile cele mai stupide sunt facute de englezi (se plang ca nu au ceainic in camera, ca nu au british breakfast la un hotel cu specific loca, ca nu au lift in hotel de 1 etaj, ca nu au nu-stiu-ce si asa si pe dincolo). Daca e cat de cat cald (cum au fost ultimele saptamani, cand am avut temperaturi de 27-32 grade mai multe zile la rand), se plang ca e prea cald. Si asa mai departe.
La mine in salile de operatii se pleaca in 80% din zile cam cu 30 minute mai devreme. In 10% din timp pleci chiar si cu aproape o ora mai devreme. In restul de 10% trebuie sa mai stai peste program. Cateodata 10 minute, cateodata 30 minute. De cele mai multe ori vine cineva sa te inlocuiasca inainte de ora 6:30 (exista 3 asistente si 1 HCA in fiecare zi care fac ture lungi, de la care se asteapta sa preia orice cazuri in care lista de operatii nu s-a terminat pana la 6). Cateodata nu e nimeni sa te inlocuiasca – atunci primesti plata de overtime pentru timpul in plus stat la munca (19 lire/ora in timpul saptamanii). Mama, mama, cum se mai plang cand se intampla asta. Sa mearga ei/ele frumos pe sectiile de medicina (ca tot sunt asistenti medicali) si sa vada acolo viata grea si overtime neplatit.
Si din cauza faptul ca sunt o natiune de “moaners” este documentatia in nursingul din UK atat de stufoasa. Suficient de stufoasa incat sa pierzi de multe ori mai mult timp completand hartii decat facand efectiv nursing CU pacientul.

Astazi am facut o tura bank la mine la teatre. Lista de ORL, cu unul dintre putinii chirurgi mai uriciosi. Eram in echipa cu o alta asistenta cu care n-am mai lucrat vreodata, plus un HCA mai lenes. Chirurgul asta il tin minte din a doua mea saptamana, cand abia fusesem scrub pentru cateva operatii si m-a pus band 7-le meu sa scrub in pentru o miringotomie cu insertie de tub (grommets insertion), o operatie minora. Toata operatia l-a luat peste picior pe band 7-le meu pentru ca incerca sa-mi explica cum sa fac lucrurile si cum sa ii dau chirurgului instrumentele si ii tot zicea ca se chinuie degeaba sa ma invete ceva. Ca si cum nu existam.
Pe langa ca e uricios, tot timpul are liste cu multe operatii si tot timpul ne grabeste pe toti, inclusiv vine in holding bay sa ia pacientul cu tine, ca sa nu i se mai faca preop checks, care mai dureaza 5 minute. Tot timpul vrea sa plece acasa devreme (si reuseste).

Ma rog. Credincios principiului “respectul se castiga si se ofera, nu se cere”, astazi m-am chinuit sa fiu cat mai util in timpul operatiilor. Dimineata am avut un ritm foarte alert. La 12:25 terminasem 6 (sase!) operatii, desi toate au fost pe copii – la care inductia si trezirea din anestezie dureaza ceva mai mult decat la adulti. Dar combinatia de chirurg + anestezist de azi e fericita cu terminarea muncii mai devreme.
Singura treaba e ca a fost oarecum obositor ritmul pe care ni l-a impus, tot timpul trebuia sa ne impartim in 4 locuri deodata (pregateste pacientul, ai grija de parintele care era cu el pana la inceperea anesteziei, pregateste documentatia, pregateste instrumentele si ajuta in timpul operatiei)… Bine, totul e relativ, nu cerea chiar imposibilul, se putea face totul asa, doar ca de fiecare data comenta ca nu-i convine asta, ca vrea altceva, ca sa se faca, sa se dreaga, chit ca toata lumea se chinuia sa faca totul ultra repede si bine.

Iar observatiile si comentariile si reprosurile facute atunci cand tu nu-ti vezi capul de treaba te fac sa iti faci treaba mai prost. Am mai scris despre asta (de parca nu e ceva evident). Asta ca sa nu vorbim de faptul ca te fac sa nu iti mai placa ceea ce faci.

Din cele 3 operatii ramase pentru dupa-masa, am avut oarecari probleme la penultima operatie.

Eu am mers sa iau pacienta din holding bay. Era o copila (6 ani) cu miringotomie bilaterala + insertie de tub. Copilul era foarte ok, foarte curajoasa inainte de operatie. Mama ei era de genul ultra-prezent in suburbia mea a Londrei: englez din clasa muncitoare, cu scoala putina, imbracata ca o tzoapa si cu gura mare. Si se certa cu HCA-ul care a adus pacienta din sectia de pediatrie, pentru ca ea (mama) nu isi mai gasea “partenerul de viata” si nu avea semnal la telefon sa-l sune (“because he was supposed to be going with her in the theatre”). Am intrebat-o daca o pot ajuta cu ceva, a zis ca nu. I-am facut check-in-ul fetitei preop (desi asta ar fi trebuit s-o faca asistenta de la receptie, care, ca de obicei, nu era acolo), eu am incercat s-o linistesc pe fetita si sa-i explic mamei cate ceva despre procedura si ca va fi totul ok.

La noi, copiii pana la 14-16 ani sunt insotiti de unul dintre parinti pana la anestezie (cel putin pentru operatiile de tip ORL, Maxilo-Faciala, Ortodontie). Pentru operatiile de ortopedie sau neurologie sau vasculara sau urgente… asta nu ar fi posibil. Dupa ce pacientul tanar isi pierde cunostinta, parintele este acompaniat pana in sala de asteptare a teatrelor, unde este anuntat de cineva de la recovery cand operatia s-a terminat si poate veni sa-si vada odrasla.

Cand am ajuns in sala de operatie, ca pana atunci, a trebuit sa ma impart in 3 locuri deodata (fa documentatie, ajuta scrub nurse cu instrumentarul, ajuta cu pacientul). Fix atunci s-a nimerit HCA-ul nostru sa plece din sala sa duca ceva nu-stiu-unde. I-a cerut voie celeilalte asistente (care era scrubbed), care e si band 6 (deci “theatre leader”), asta i-a zis sa mearga. Apoi theatre leader mi-a cerut sa o ajut cu instrumentele si consumabilele sterile. In acelasi timp, anestezistul inducea anestezia.

Atunci a inceput mama pacientei sa planga de mama focului si sa urle ca este “disgusting” ce se intampla, pentru ca copila ei vorbea si apoi brusc nu mai zicea nimic si avea ochii deschisi in continuare. Si tipa ca nimeni nu i-a spus ca “this disgusting thing will happen”, altfel nu venea, ci il trimitea pe partener. Eu eram cu niste consumabile sterile in mana, ma chinuiam sa le deschid mai repede ca sa pot pleca cu mama copilei, s-o calmez un pic in afara teatrului.

Asistenta scrubbed in incepe sa imi spuna pe un ton ridicat sa ies cu mama din sala, anestezistul striga si el ca de ce nu merg cu aia mai repede afara. Arunc pana la urma ce aveam in mana pe trolerul de operatie (pastrand sterilitatea), ies si ma chinui 15 minute sa o calmez, sa ii explic ce se intampla si ca fata o sa fie ok, apoi sa calmez tatal copilului, care era si ala nervos pentru ca nu era nimeni la receptie sa ii spuna ce sa faca si unde sa mearga, asta dupa ce s-a pierdut prin spital si s-a chinuit 1 ora sa ajunga la sala de operatie si nimeni nu l-ar fi ajutat (asta desi salile de operatie sunt printre putinele locuri din spital unde se ajunge usor, pentru ca sunt excelent semnalizate). Ca sa fie totul perfect, salile de operatie sunt in renovare, ceea ce inseamna ca 4 din 16 sali sunt inchise, receptia e inchisa, holding bay-ul e mutat la recovery, iar personalul de la receptie pleaca in week-end la 2. Ceea ce inseamna ca e putina lume in teatre duminica la 2:30, deci chiar a fost un concurs de imprejurari nefericite.

Oricum, totul a pornit fie de la anestezist, care nu i-a explicat cum trebuie ce inseamna anestezia, ori de la faptul ca mama respectiva chiar nu a inteles ce i-a explicat anestezistul (asta ca sa nu mentionam ca avea 30 de ani, nascuse un copil deja – dar nu stia ce se intampla cu un om la o anestezie generala).

Dupa ce m-am chinuit sa-i calmez pe amandoi, pana la urma mi-au zis ca e ok si ca nu e vina mea si ca sistemul e de vina si ca imi multumesc pentru ajutor, ma intorc in sala de operatie, unde chirurgul si scrub nurse incep sa zica ca era vina mea, ca ce faceam, ca de ce nu faceam ceea ce trebuia. Dupa aia toata operatia a fost chirurgul foarte nemultumit la orice faceam, oricum faceam. Dupa aia s-a dus personal sa vorbeasca cu parintii, impreuna cu anestezistul.

Ultima operatie a fost mai linistita, ritmul a fost unul normal, nu au mai fost strigate sau pufnete de nemultumire ale chirurgului. A durat cu totul cu 5 minute mai mult decat cealalta, cand totul fusese grabit prea mult. In 4h55m de munca efectiva am avut 9 operatii (toate cu anestezie generala) in total.

 

Intr-un final, mare chestie nu s-a intamplat, a fost doar o zi in care chiar nu mi-a placut deloc sa lucrez cu chirurgul cu care am nimerit. Sunt sigur ca de-acum incolo o sa refuz sa fiu scrub pentru el si ca daca mi se mai ofera ture bank pentru el, o sa le refuz.

Daca o compar cu oricare dintre zilele mele execrabile din cele 5 luni in sectia de respiratorii, a fost o gadilatura insignifianta. Am terminat la 3:35, de platit oricum sunt platit pana la 4:00, am reusit sa ajung si la sala, la un pic de euro training. πŸ™‚

 

In esenta, tot postul asta a fost o mare lamentare a mea pentru ca m-a lovit cineva in singura chestie care ma poate enerva: mi s-a spus ca nu sunt in stare sa-mi fac treaba. Singura insulta cu care ma scoate cineva din pepeni.
If you emmigrate to a country of moaners, it is only normal to become a moaner yourself.

6 luni ca Asistent Medical in Anglia

Pe 14 ianuarie aterziam pe Heathrow pentru prima data in viata. Pe 15 ianuarie paseam prima data in actualul meu spital, primeam uniforma, semnam contractul si imi cunosteam sefa (si faceam un mic tur al sectiei si spitalului). Pe 18 ianuarie incepeam munca (vorba vine, prima zi a fost “corporate induction”, abia pe 19 am lucrat prima zi).
Tot ce stiam despre viitorul meu era ca spitalul e aproape nou, ca CQC-ul nu ii priveste foarte bine si ca urmeaza sa lucrez pe o sectie de boli cardiorespiratorii.

Ce imi propuneam inainte sa vin aici?

  • sa acumulez cat mai multa experienta, cat mai repede. In esenta, sa ajung sa fiu sigur cat mai sigur pe mine si pe ceea ce stiu si pot sa fac.
  • sa ajung sa lucrez fie la TI-Cardiologie (Coronary Care Unit), fie in sala de operatii/chirurgie cat mai repede
  • sa strang niste bani
  • sa raman sanatos (fizic si mental)
  • sa imi pastrez intacta relatia cu sotia mea

Ce am reusit in lunile astea?

In primul rand, am obosit cat pentru 2 ani de munca.

obosit.gif

Am avut nenumarate momente in care habar-n-aveam ce sa fac mai departe. Am avut zile proaste, am avut zile (si nopti) foarte proaste.

Mi-a murit prima persoana de care am avut grija (oarecum) profesional mai multa vreme. Am avut momente in care nu stiam de ce naiba fac meseria asta.

Am avut momente in care am fost foarte mandru de munca mea si de meseria mea. Am primit primele multumiri pentru felul in care imi fac munca.fam of rats.gif

Am avut de-a face si cu primele nemultumiri din partea unor pacienti sau rude ale unor pacienti de care am avut grija. Si am descoperit ca e al naibii de greu de calmat un grup de persoane nemultumite, mai ales daca sunt puse pe harta.

Am avut nenumarate momente in care mi-am dat seama ca am facut lucrurile incorect sau incomplet – pentru ca nu stiam ce trebuie sa fac sau pentru ca nu am avut cand sa le fac pe toate si/sau am uitat ce sa fac.

Deci nemultumirile altora erau total indreptatite uneori.

Am reusit sa invat o gramada de lucruri pe care nu le stiam – sau mi-am solidificat anumite cunostinte. Atata timp cat accepti faptul ca nu stii cine stie ce si ca ai de invatat din orice, spitalul e un mediu excelent pentru a acumula informatii.

Am avut momente in care m-am simtit magulit cand mi s-a oferit un post dupa doar 1-2 ture bank in alta sectie decat a mea.

Am avut momente in care am vrut sa-mi bag picioarele in spital si in meserie si in tot, cand nimic nu mergea cum trebuie si mai venea cate ceva in plus ca sa ma frustreze si mai tare. Abia ajungeam la munca si tot ce vroiam era deja sa plec naibii acasa.

ruuun.gif

Am descoperit ca nu pot face toate lucrurile singur (desi inca incerc asta ori de cate ori am ocazia) si ca ai nevoie foarte mare de niste colegi in care sa ai incredere. Din cauza asta, desi sunt genul de om care incearca sa uite repede relele, am dezvoltat foarte repede aversiune fata de unii colegi lenesi, incapabili si/sau nesimtiti. La ce-mi foloseste asta? Stiu pe cine sa nu ma bazez cand am nevoie de ajutor si la cine sa fiu atent in caz ca-mi cere ajutorul.

Am intalnit o gramada de oameni care pun pasiune in ceea ce fac, am intalnit si oameni pe care pasiunea i-a parasit si am intalnit si oameni extrem de eficienti in ceea ce fac, desi nu sunt deloc usor de placut. Inca o dovada ca nu trebuie sa judeci oamenii dupa aparente.

Am descoperit ca nu e deloc usor sa faci saltul de la student care depinde de o asistenta la asistent medical de care depinde un student. Desi sistemul de aici e mai permisiv si mai eficient in practica, e dificil sa evaluezi corect pe cineva daca lucrezi doar 1-2 zile impreuna cu el/ea.

Am reusit sa-mi gasesc o gramada de mici bucurii: cand am pus cate o branula unui pacient unde altii au esuat, cand am pus cate o branula unui pacient fara vene la finalul unei ture dificile (cu toata oboseala mea), cand am tinut in viata un pacient care se ducea in fata ochilor mei, cand la final de tura mai dificila cate un rezident imi spunea “it was nice working with you tonight”, cand la final de tura in care m-am invartit ca un titirez prin sectie, 1-2 pacienti ma intrebau cum ma simt eu sau imi spuneau ca apreciaza munca mea, mai nou cand un chirurg mai dificil m-a laudat la finalul unei zile in care am fost scrub nurse la 3 operatii de-ale lui la rand.

Am avut primul interviu picat din cariera mea de asistent medical. Am luat un interviu si am primit o oferta de munca de la cel mai mare spital de cardiologie din Europa (cand l-or termina). Am ajuns sa lucrez in sala de operatii.

Am reusit sa o iau de la 0 de 2 ori (in sectia mea veche si apoi in sala de operatii). Am reusit sa muncesc (bank) si la chirurgie si am facut-o destul de bine.

Am reusit sa-mi pastrez convingerea ca imi place meseria pe care am ales-o acum 4 ani, cu bune si cu rele.

A inceput sa se stranga o oarecare frustrare de la nevoia constanta de-a le demonstra altora ca sunt bun la ceva “pentru a le castiga increderea“. Parca n-am terminat niciodata scoala de asistent medical, e o lupta continua pentru respect.

Am reusit sa pun deoparte o suma mica de bani – oricum mult mai mare decat as fi reusit in aceeasi perioada in Romania chiar si in vechea mea slujba, care nu era platita chiar prost (pentru Romania).

Nu in ultimul rand, mi-am pastrat viu si cu sanse mari de aplicare “planul meu mΔƒreΘ›” (mai multe despre asta in curand).

abdo.gif

Nu am avut probleme cu coloana sau cu migrene (problemele mele de sanatate mai vechi), dar am facut o infectie respiratorie mai nasoala (ceva ce n-am mai facut de minim 10 ani) si ma supara fasceita plantara la unul dintre picioare (o problema care foarte rar a fost suparatoare in tara). Altfel, mi-am pastrat o greutate normala, mananc cat de cat sanatos si reusesc sa merg la sala regulat.

Mi-am luat toate zilele de concediu la care am dreptul si le-am petrecut pe toate impreuna cu sotia mea.

 

Cu toate acestea, este oribil sa faci toate lucrurile de mai sus singur printre straini. Iar atunci cand meseria ta presupune sa ai grija de alti oameni, dar distanta geografica te impiedica sa ai grija de persoana iubita, parca totul pare in van.