Nemultumirea depinde intotdeauna de perspective

Anglia in general da impresia unei natiuni de oameni care se plang, de cele mai multe ori din motive neitemeiate. Daca te uiti pe tripadvisor, review-urile cele mai stupide sunt facute de englezi (se plang ca nu au ceainic in camera, ca nu au british breakfast la un hotel cu specific loca, ca nu au lift in hotel de 1 etaj, ca nu au nu-stiu-ce si asa si pe dincolo). Daca e cat de cat cald (cum au fost ultimele saptamani, cand am avut temperaturi de 27-32 grade mai multe zile la rand), se plang ca e prea cald. Si asa mai departe.
La mine in salile de operatii se pleaca in 80% din zile cam cu 30 minute mai devreme. In 10% din timp pleci chiar si cu aproape o ora mai devreme. In restul de 10% trebuie sa mai stai peste program. Cateodata 10 minute, cateodata 30 minute. De cele mai multe ori vine cineva sa te inlocuiasca inainte de ora 6:30 (exista 3 asistente si 1 HCA in fiecare zi care fac ture lungi, de la care se asteapta sa preia orice cazuri in care lista de operatii nu s-a terminat pana la 6). Cateodata nu e nimeni sa te inlocuiasca – atunci primesti plata de overtime pentru timpul in plus stat la munca (19 lire/ora in timpul saptamanii). Mama, mama, cum se mai plang cand se intampla asta. Sa mearga ei/ele frumos pe sectiile de medicina (ca tot sunt asistenti medicali) si sa vada acolo viata grea si overtime neplatit.
Si din cauza faptul ca sunt o natiune de “moaners” este documentatia in nursingul din UK atat de stufoasa. Suficient de stufoasa incat sa pierzi de multe ori mai mult timp completand hartii decat facand efectiv nursing CU pacientul.

Astazi am facut o tura bank la mine la teatre. Lista de ORL, cu unul dintre putinii chirurgi mai uriciosi. Eram in echipa cu o alta asistenta cu care n-am mai lucrat vreodata, plus un HCA mai lenes. Chirurgul asta il tin minte din a doua mea saptamana, cand abia fusesem scrub pentru cateva operatii si m-a pus band 7-le meu sa scrub in pentru o miringotomie cu insertie de tub (grommets insertion), o operatie minora. Toata operatia l-a luat peste picior pe band 7-le meu pentru ca incerca sa-mi explica cum sa fac lucrurile si cum sa ii dau chirurgului instrumentele si ii tot zicea ca se chinuie degeaba sa ma invete ceva. Ca si cum nu existam.
Pe langa ca e uricios, tot timpul are liste cu multe operatii si tot timpul ne grabeste pe toti, inclusiv vine in holding bay sa ia pacientul cu tine, ca sa nu i se mai faca preop checks, care mai dureaza 5 minute. Tot timpul vrea sa plece acasa devreme (si reuseste).

Ma rog. Credincios principiului “respectul se castiga si se ofera, nu se cere”, astazi m-am chinuit sa fiu cat mai util in timpul operatiilor. Dimineata am avut un ritm foarte alert. La 12:25 terminasem 6 (sase!) operatii, desi toate au fost pe copii – la care inductia si trezirea din anestezie dureaza ceva mai mult decat la adulti. Dar combinatia de chirurg + anestezist de azi e fericita cu terminarea muncii mai devreme.
Singura treaba e ca a fost oarecum obositor ritmul pe care ni l-a impus, tot timpul trebuia sa ne impartim in 4 locuri deodata (pregateste pacientul, ai grija de parintele care era cu el pana la inceperea anesteziei, pregateste documentatia, pregateste instrumentele si ajuta in timpul operatiei)… Bine, totul e relativ, nu cerea chiar imposibilul, se putea face totul asa, doar ca de fiecare data comenta ca nu-i convine asta, ca vrea altceva, ca sa se faca, sa se dreaga, chit ca toata lumea se chinuia sa faca totul ultra repede si bine.

Iar observatiile si comentariile si reprosurile facute atunci cand tu nu-ti vezi capul de treaba te fac sa iti faci treaba mai prost. Am mai scris despre asta (de parca nu e ceva evident). Asta ca sa nu vorbim de faptul ca te fac sa nu iti mai placa ceea ce faci.

Din cele 3 operatii ramase pentru dupa-masa, am avut oarecari probleme la penultima operatie.

Eu am mers sa iau pacienta din holding bay. Era o copila (6 ani) cu miringotomie bilaterala + insertie de tub. Copilul era foarte ok, foarte curajoasa inainte de operatie. Mama ei era de genul ultra-prezent in suburbia mea a Londrei: englez din clasa muncitoare, cu scoala putina, imbracata ca o tzoapa si cu gura mare. Si se certa cu HCA-ul care a adus pacienta din sectia de pediatrie, pentru ca ea (mama) nu isi mai gasea “partenerul de viata” si nu avea semnal la telefon sa-l sune (“because he was supposed to be going with her in the theatre”). Am intrebat-o daca o pot ajuta cu ceva, a zis ca nu. I-am facut check-in-ul fetitei preop (desi asta ar fi trebuit s-o faca asistenta de la receptie, care, ca de obicei, nu era acolo), eu am incercat s-o linistesc pe fetita si sa-i explic mamei cate ceva despre procedura si ca va fi totul ok.

La noi, copiii pana la 14-16 ani sunt insotiti de unul dintre parinti pana la anestezie (cel putin pentru operatiile de tip ORL, Maxilo-Faciala, Ortodontie). Pentru operatiile de ortopedie sau neurologie sau vasculara sau urgente… asta nu ar fi posibil. Dupa ce pacientul tanar isi pierde cunostinta, parintele este acompaniat pana in sala de asteptare a teatrelor, unde este anuntat de cineva de la recovery cand operatia s-a terminat si poate veni sa-si vada odrasla.

Cand am ajuns in sala de operatie, ca pana atunci, a trebuit sa ma impart in 3 locuri deodata (fa documentatie, ajuta scrub nurse cu instrumentarul, ajuta cu pacientul). Fix atunci s-a nimerit HCA-ul nostru sa plece din sala sa duca ceva nu-stiu-unde. I-a cerut voie celeilalte asistente (care era scrubbed), care e si band 6 (deci “theatre leader”), asta i-a zis sa mearga. Apoi theatre leader mi-a cerut sa o ajut cu instrumentele si consumabilele sterile. In acelasi timp, anestezistul inducea anestezia.

Atunci a inceput mama pacientei sa planga de mama focului si sa urle ca este “disgusting” ce se intampla, pentru ca copila ei vorbea si apoi brusc nu mai zicea nimic si avea ochii deschisi in continuare. Si tipa ca nimeni nu i-a spus ca “this disgusting thing will happen”, altfel nu venea, ci il trimitea pe partener. Eu eram cu niste consumabile sterile in mana, ma chinuiam sa le deschid mai repede ca sa pot pleca cu mama copilei, s-o calmez un pic in afara teatrului.

Asistenta scrubbed in incepe sa imi spuna pe un ton ridicat sa ies cu mama din sala, anestezistul striga si el ca de ce nu merg cu aia mai repede afara. Arunc pana la urma ce aveam in mana pe trolerul de operatie (pastrand sterilitatea), ies si ma chinui 15 minute sa o calmez, sa ii explic ce se intampla si ca fata o sa fie ok, apoi sa calmez tatal copilului, care era si ala nervos pentru ca nu era nimeni la receptie sa ii spuna ce sa faca si unde sa mearga, asta dupa ce s-a pierdut prin spital si s-a chinuit 1 ora sa ajunga la sala de operatie si nimeni nu l-ar fi ajutat (asta desi salile de operatie sunt printre putinele locuri din spital unde se ajunge usor, pentru ca sunt excelent semnalizate). Ca sa fie totul perfect, salile de operatie sunt in renovare, ceea ce inseamna ca 4 din 16 sali sunt inchise, receptia e inchisa, holding bay-ul e mutat la recovery, iar personalul de la receptie pleaca in week-end la 2. Ceea ce inseamna ca e putina lume in teatre duminica la 2:30, deci chiar a fost un concurs de imprejurari nefericite.

Oricum, totul a pornit fie de la anestezist, care nu i-a explicat cum trebuie ce inseamna anestezia, ori de la faptul ca mama respectiva chiar nu a inteles ce i-a explicat anestezistul (asta ca sa nu mentionam ca avea 30 de ani, nascuse un copil deja – dar nu stia ce se intampla cu un om la o anestezie generala).

Dupa ce m-am chinuit sa-i calmez pe amandoi, pana la urma mi-au zis ca e ok si ca nu e vina mea si ca sistemul e de vina si ca imi multumesc pentru ajutor, ma intorc in sala de operatie, unde chirurgul si scrub nurse incep sa zica ca era vina mea, ca ce faceam, ca de ce nu faceam ceea ce trebuia. Dupa aia toata operatia a fost chirurgul foarte nemultumit la orice faceam, oricum faceam. Dupa aia s-a dus personal sa vorbeasca cu parintii, impreuna cu anestezistul.

Ultima operatie a fost mai linistita, ritmul a fost unul normal, nu au mai fost strigate sau pufnete de nemultumire ale chirurgului. A durat cu totul cu 5 minute mai mult decat cealalta, cand totul fusese grabit prea mult. In 4h55m de munca efectiva am avut 9 operatii (toate cu anestezie generala) in total.

 

Intr-un final, mare chestie nu s-a intamplat, a fost doar o zi in care chiar nu mi-a placut deloc sa lucrez cu chirurgul cu care am nimerit. Sunt sigur ca de-acum incolo o sa refuz sa fiu scrub pentru el si ca daca mi se mai ofera ture bank pentru el, o sa le refuz.

Daca o compar cu oricare dintre zilele mele execrabile din cele 5 luni in sectia de respiratorii, a fost o gadilatura insignifianta. Am terminat la 3:35, de platit oricum sunt platit pana la 4:00, am reusit sa ajung si la sala, la un pic de euro training.🙂

 

In esenta, tot postul asta a fost o mare lamentare a mea pentru ca m-a lovit cineva in singura chestie care ma poate enerva: mi s-a spus ca nu sunt in stare sa-mi fac treaba. Singura insulta cu care ma scoate cineva din pepeni.
If you emmigrate to a country of moaners, it is only normal to become a moaner yourself.

4 thoughts on “Nemultumirea depinde intotdeauna de perspective

    1. Ca sa fiu mai precis, pot refuza sa mai fac ture overtime cu el si pot refuza sa fiu scrub nurse pentru el, dar nu pot refuza sa merg in sala de operatie (si sa fiu “runner”) unde este el…

      Like

  1. Salut, din ce am citit văd că ești dedicat acestei meserii și îți place în spitale. Întrebarea mea este dacă nu ar fi mai simplu într-un azil de bătrâni, nu că ai munci mai puțin dar nu ar fi cazuri așa de grele cu fel și fel de boli, salariul probabil mai mic în azil și fără posibilități de promovare, etc. Ai putea te rog să faci niște comparații, eu la 37 de ani vreau să plec din țara asta de rahat însă fiind economist nu vreau să plec chiar la munca de jos și din toamnă încep postliceala sanitară dar parcă aș cauta un azil în afară, în spital mi se pare prea mare răspundere și să nu crezi ca sunt vreun iresponsabil.

    Like

    1. Eu nu am lucrat intr-un azil niciodata, nu pot decat sa imi dau cu parerea din auzite.
      1. Nu vreau sa lucrez vreodata in azil, nu de asta m-am facut asistent medical.
      2. Majoritatea pacientilor din spitalele din UK oricum sunt batrani (70+ ani).
      3. In azil ai 20-30 + pacienti in grija, unii cu dementa, altii cu incontinenta, cu suport minim. Unora le place acest stil de lucru. Mie nu.

      Daca vrei o opinie pertinenta, ar fi bine sa discuti cu cineva care face aceasta munca intr-un azil din UK. Gasesti nenumarati asistenti romani pe Romanian Nurses in the UK, grup privat de facebook.

      Like

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s