Cronica unei greseli periculoase

Acum 3 saptamani, la mine la teatre s-a petrecut un “never incident“. “Never incident” este genul de eroare medicala pentru care exista proceduri clare de verificare, care ar trebui sa elimine posibilitatea ca asta sa se intample vreodata. Aici intra operatia pe pacient gresit, operatia in partea gresita a pacientului (mana stanga in loc de mana dreapta), implantarea de proteza gresita, uitarea unui instrument, ac sau fasa in pacient, moartea unui pacient diabetic cu glicemie prost tinuta sub control, administrarea unui medicament gresit/pe cale gresita/unui pacient gresit, administrarea unui medicament gresit unui pacient alergic (gen Augmentin la un alergic la Penicilina), administrarea de componente sanguine incorecte dpdv al compatibilitatii ABO/Rh si altele (sunt 25 la ultima numaratoare).

In cazul de atunci, o HCA a ridicat un pacient gresit din holding bay, l-a dus in camera de anestezie a unui teatru, unde anestezistul i-a zis unei asistente sa i se administreze un supozitor pacientului (ceea ce aceasta a si facut, fara verificarea identitatii pacientului). Apoi pacientul a fost anesteziat (fara verificarea identitatii sau a formularului de consimtamant). Abia in sala de operatie s-au prins de problema, in momentul citirii partii a doua a WHO Safe Surgery Checklist.

Zilele trecute l-am auzit pe anestezist comentand in vestiar incidentul de-atunci: “my heart sank then in the operating theatre. I couldn’t stop thinking that somebody will take my pension away, after working 30 years and being a few months away from retiring. My heart almost stopped”.

 

Ce mi-a trecut mie prin cap acum cateva zile, in momentul in care mi-am dat seama ca e foarte posibil sa-i fi dat chirurgului o bucata de burete de sters microinstrumentele in loc de un burete din gelatina hemostatica, bucata care a ramas in pacient iar incizia a fost inchisa?
Ca am facut rau unui pacient. Si ca va trebui sa i se faca o operatie noua. Si ca poate muri in aceasta noua operatie. Si ca orice i s-ar intampla ulterior poate fi din cauza greselii mele, oricat de mica ar parea.

Am fost scrub nurse in cel de-al doilea teatru de ORL al spitalului pentru o timpanoplastie un pic mai complicata (un link care descrie foarte bine o timpanoplastie simpla), care a presupus si folosirea de laser pentru osiculoplastie. E una dintre operatiile mai complicate din ORL, cel putin dupa durata, numarul de instrumente necesare si faptul ca se face majoritar privind printr-un microscop.
La un moment dat, dupa ce se repara ce e de reparat si se colecteaza cartilajul si membrana folosite pentru a crea un nou timpan si pentru a-l sustine, chirurgul are nevoie de una sau mai multe bucati de burete din gelatina hemostatica, ce se va/vor dizolva dupa o vreme. Burete care sustine cartilajul.
Fiind vorba de microinstrumente, la noi se recomanda folosirea unui buretel (steril) special din celuloza, umezit, pentru a fi sterse, nu o fasa sterila umezita (ca la alte operatii, cu alte instrumente). Asa se evita tocirea instrumentelor si introducerea de mici fragmente de fasa sterila in urechea pacientului.

Cele 2 tipuri de burete arata foarte asemanator. Sunt albe si patratoase. Buretele absorbabil (din gelatina) poate fi (la mine in spital) de 2 tipuri, unul mai subtire, care e pliat (e indoit) si unul mai gros, care trebuie aplatizat prin presare atunci cand il tai. Cel mai gros arata 99% la fel ca cel pentru stergerea instrumentelor. Cel mai subtire e mai usor de diferentiat daca se desface – atunci se vede ca e mai lung si mai subtire decat buretele pentru stergerea instrumentelor.

Practica clinica buna ar fi sa fie folosit burețelul din primul moment in care incepi sa folosesti microinstrumentele. Sa il umezesti intai (ceea ce il face sa se expandeze si sa arate ca o carpa foarte fina si mica) si apoi sa il folosesti. Si sa incepi sa tai buretele hemostatic din gelatina (Spongostan) in momentul in care ai timp, ca sa il ai pregatit pentru momentul de la finalul operatiei cand e nevoie de el, cand totul se petrece in succesiune rapida.

Din momentul in care operatia se face doar in urechea interna, se obisnuieste sa se inchida toate luminile din teatru, pentru ca sa se poata vedea mult mai bine prin microscop. Practica clinica buna ar fi sa ceri sa ti se pastreze una dintre lampile-satelit deschisa si sa o centrezi pe masa ta cu instrumente, ca sa vezi ce faci.

Pentru ca a fost o zi in care totul s-a petrecut pe repede-inainte si pentru ca nu am suficient de multa experienta pentru a imi da seama ca lucrurile trebuie facute intr-un fel pentru ca asa e mai sigur (i.e. nu am invatat inca good clinical practice pentru toate operatiile), eu am folosit o fasa umeda in loc de burețelul-minune, nu am cerut sa mi se pastreze o lampa-satelit aprinsa (am ramas in penumbra) si am taiat ceea ce CREDEAM ca e burete hemostatic din gelatina pe intuneric, fara sa intreb pe nimeni daca tai ce trebuie.

Rezultatul a fost ca am dat chirurgului o bucata taiata de burete pentru sters instrumentele, bucata care a ramas in pacient, incizia a fost inchisa, pacientul a fost trimis in sala postoperatorie, apoi in Day Surgery Unit, unde ar fi urmat sa plece acasa candva seara. Din fericire, a fost nevoie doar de 1 (una) bucata, nu de mai multe, ca la alte operatii.
Am observat totusi pe ecran (microscopul e conectat la un Stack System de la Karl Storz)  cum bucata mica de burete pe care i-am dat-o se umfla brusc in momentul in care intra in contact cu sangele si serul care erau in ureche. Ceea ce mi s-a parut ciudat, tineam minte ca arata altfel cand il aruncam acolo. Chirurgul n-a zis nimic, n-am zis nici eu nimic.

Dupa-amiaza am fost scrub la o operatie asemanatoare, dar mai complicata (mastoidectomie deschisa, canal wall down). Si acolo e nevoie de Spongostan (buretele hemostatic). Si la a doua operatie am taiat buretele in bucatele pe intuneric si n-am cerut lampa-satelit deschisa.
Din fericire, nu aveam zi lunga si la 6 am fost schimbat de o colega cu foarte multa experienta. Ea a vazut imediat ca am taiat ce nu trebuie si mi-a zis. Si a aruncat ce am taiat eu. Din fericire x2, nu apucasem sa-i dau ce credeam eu ca e Spongostan chirurgului la operatia a doua.

Am testat o bucata din ce taiasem eu acum (buretele pentru instrumente) si din adevaratul burete hemostatic sub apa. Am vazut ca primul se umfla – cum vazusem pe ecran cu cateva ore mai devreme si ca al doilea nu se umfla deloc.

Problema era ca nu tineam minte clar daca ii taiasem ce trebuie sau nu. N-am stiut sigur pana a doua zi, cand l-au operat pe sarmanul om si i-au scos buretele gresit.

M-am panicat si i-am zis band 7-ului care era in sala de operatie ca e posibil sa fi dat buretele gresit in operatia de mai devreme. Am vorbit cu rezidentul care a facut o parte din operatia de mai devreme, el a zis ca nu poate sa-mi spuna daca ce i-am dat eu a fost ce trebuia sau nu.
Apoi a venit si al doilea band 7 de ORL, cel cu care lucrez eu 75% din timp, care m-a si angajat. I-am explicat situatia. El i-a spus imediat chirurgului care opera in continuare pe pacientul al doilea. Chirurgul a zis ca “then we’ll have to open him up, but let me finish this operation”. Apoi band 7-le meu a facut un incident report. Intre timp am anuntat si coordonatorul teatrelor pe ziua aia, care a cautat cu mine prin sacii de gunoaie sa vedem daca gasim buretele gresit taiat sau nu. Problema era ca sacii de gunoaie infectioase fusesera ridicati din sluice room (locul unde aruncam sacii sigilati cu infectioase si seturile utilizate de instrumente). Apoi cei 2 band 7 si coordonatorul teatrelor au plecat.

Eu am ramas si am inceput sa plang. Prima data in viata mea cand din cauza unei greseli facute de mine din postura profesionala, cineva va trebui sa se expuna unui risc major inutil (o noua operatie).

Mi s-a cerut sa scriu o declaratie, pe hartie sau intr-un e-mail, in care sa descriu tot ce s-a intamplat. Am facut si asta. Apoi toata energia mi s-a dus.

Bineinteles, au inceput sa-mi treaca prin cap si ganduri mai egoiste: o sa urmeze o investigatie interna, poate vor implica si NMC-ul, poate imi pierd PIN-ul, pacientul poate sa dea in judecata spitalul – va trebui sa dau declaratii, oare se va ajunge la tribunal, oare imi voi mai pastra locul de munca, incidentul va ramane la dosarul meu – ceea ce efectiv va distruge orice sansa as mai avea sa primesc o promovare in spital si posibil si in NHS. Am exemplul unei colege care are o acuza inventata (chiar inventata) la dosar si a fost respinsa din cauza asta la un interviu.

Si totul era din cauza mea.

Am stat peste program pana chirurgul a terminat ultima operatie. Apoi am mers cu el cand a vorbit cu pacientul de mai devreme. NU am zis nimic, am stat deoparte. Pacientul a fost intelegator, a zis “ok, get it out then”. A doua zi am stat overtime impreuna cu band 7-le meu (care a fost scrub), in sala mea normala de operatie, unde chirurgul a scos din pacient ceea ce s-a dovedit a fi o bucata din buretele gresit. Operatia de reparatie a durat cu tot cu anestezie 35 minute…

La finalul operatiei nu gaseam o fasa. Sa fac infarct si nimic altceva. Am cautat in sacul de gunoi, am gasit-o mototolita pe la fund. O aruncase chirurgul, nervos sau din neatentie. Band 7-le meu se albise si el. “That wasn’t even funny, man!”.

Noaptea aia a fost oribila, abia am reusit sa dorm o ora. Dimineata n-aveam pofta de mancare, am dat tot felul de lucruri pe jos, mi-am uitat cheile in camera, mi-am uitat badge-ul (fara de care nu pot intra in spital) in apartament etc.

Urmeaza o investigatie interna a spitalului, impreuna cu o masa rotunda cu mine, in care va trebui sa discutam despre ce s-a intamplat, ce am invatat, ce se va face mai departe pentru a nu se mai intampla. Cazul meu a fost discutat in sedinta saptamanala a teatrelor “another serious incident happened this week”.

 

Din punct de vedere al reactiei colegilor, totul a fost extraordinar. Matroana m-a luat deoparte a doua zi dimineata la prima ora, mi-a zis ca greselile se intampla, toti suntem oameni, ca va urma o investigatie, ca vrea si ea o copie a declaratiei mele si ca vor cere si de la colegele din teatru declaratii si ca sa nu ma pedepsesc pentru asta, sa nu ma ingrijorez – imi voi pastra jobul si sa ma duc sa continui sa fiu scrub nurse, pentru ca sunt bun la ceea ce fac. SI ca e foarte bine ca am anuntat totul imediat, bravo. Band 7-le meu a fost extraordinar. Celalalt band 7 de ORL (care a fost cu mine in teatru atunci) a fost de asemenea destul de incurajator (persoana mai rece, deh) si mi-a zis sa fiu mai atent pe viitor si ca sa nu care cumva sa o mai fac.
Dar 2 dintre ceilalti band 7 m-au oprit pe coridor sa ma intrebe cum ma simt, sa ma felicite ca am avut curaj sa recunosc greseala imediat si sa anunt chirurgul si colegii, poate altii s-ar fi gandit sa nu zica nimic. Si sa imi spuna ca greseli se intampla si ca e bine ca pacientul e bine. Mai multi dintre HCA-ii cu care am mai lucrat m-au luat deoparte si mi-au zis sa nu “beat yourself about it, mistakes happen”. Si dintre colegele band 5 si band 6 m-au oprit cateva si mi-au zis ca e bine ca am recunoscut si ca “mistakes happen, we’re only human”.
Mi s-au povestit mai multe incidente grave petrecute in ultimii ani in spital, mi-au spus 2 dintre band 7 ce greseli au facut ei in cariera lor.
Chirurgul a fost extraordinar si el. A doua zi zicea ca trebuie sa facem ceva ca asta sa nu se mai intample vreodata, sa vorbim cu producator sa schimbe forma buretelului. Si zicea ca “it is very good that someone was brave enough to come out about a mistake. But we don’t know how many times this might have happened in the past”.

Toate bune si frumoase, greseli se intampla, dar nu vrei sa ti se intample ȚIE.

Si daca esti ca mine si urasti sa faci greseli, sau sa ii faci rau cuiva, chestia asta te consuma.

 

Vineri a fost oribil, desi stiam ca sunt nebun si nu e asa, de fiecare data cand vedeam niste colege vorbind, mi se parea ca vorbesc despre mine.

Oricum, singura mea bucurie e ca pacientul nu a patit nimic si ca nu i se va mai intampla nimic mai departe DIN CAUZA MEA… Nu as fi putut trai cu mine daca nu ziceam nimic acum. Chit ca exista sansa mica sa nu i se fi intamplat nimic oricum.

 

Daca e cineva curios, toata tarasenia a fost categorisita drept incident serios (practic, doar cu putin mai putin rau ca Never incident).

Later Edit: Intre timp am mai dat 1 declaratie in scris, a existat o masa rotunda (cu matroana, chirurgul, band 7-le de la ORL si alte persoane), am fost intervievat de inca 3 ori despre incident de catre un alt band 7, band 7 care ulterior a prezentat raportul incidentului in fata managementului spitalului (CEO si Head of Nursing), in prezenta CQC-ului. Cineva de la spital a avut o discutie ulterioara cu pacientul (detaliile ei nefiindu-mi disponibile).
Inca se discuta ce va fi scris in dosarul meu de angajare si pentru cat timp va fi pus acolo. Informatiile din el sunt disponibile pentru un eventual viitor angajator – numai daca le cere. NMC-ul nu a fost implicat, aparent nu e nevoie sa fiu investigat, nu a fost eroare care sa imi puna in pericol dreptul de a profesa.
Din punctul de vedere al tuturor, am respectat “duty of candor”, care te obliga sa anunti pacientul imediat despre ceva ce i s-a intamplat in timpul in care e in grija ta. Nimeni nu mi-a zis “nu e grav ce ai facut”, dar nimeni nu mi-a cerut capul intr-o țeapa.