Cat de usor e sa uiti…

De unde ai plecat si de problemele (mai mici sau mai mari) cu care te confruntai acolo si sa te apuci sa te plangi de toate prostiile minuscule si neimportante cand ajungi in alta parte.

Cat de usor e sa uiti de zilele cand erai elev/student si cat de greu iti era atunci si cum nimeni nu iti raspundea la intrebari si cum te simteai atat de inutil si lipsit de solutii. Si cat de usor e sa te porti la fel ca cei aflati in pozitia sa te invete sau ajute cu ceva. Ce, doar nu e treaba ta sa ii inveti si pe altii, nu?

Cat de usor e sa devii prea mandru de… nimic. Oricat de sigur pe tine te-ai simti, intotdeauna ti se poate intampla ceva care sa-ti demonstreze ca nu esti mare branza.

Cat de usor e sa uiti ca ai avut o perioada de inceput in orice in viata, cand totul era nou si greu si sa ajungi sa ii judeci pe altii ca si cum s-ar fi nascut stiindu-le pe toate. Pentru ca, nu e asa, si tu te-ai nascut atoatestiutor.

Cat de usor e sa uiti ca esti un strain intr-o tara straina, cineva care nu realizeaza ironia sortii atunci cand e rasist fata de… alti straini.

Cat de usor e sa uiti ca mancai salam cu soia nu demult, dar acum e inacceptabil faptul ai primit rata cu portocale rece.

Cat de usor e sa intri in hora integrarii intr-un grup luand obiceiurile proaste. Adica pana nu de mult se lua un bully de tine, daca apare o noua victima pentru bully, crezi ca daca devii si tu bully (fata de “noua” victima), gata, ai scapat de statutul de victima.

Cat de usor e sa te pierzi in diverse planuri pentru viitor, dar uiti sa ai grija de prezent.

Cat de usor e sa treci de la 2000 lei/luna la 2000 euro/luna (sau lire sau dolari sau altceva) si sa crezi ca automat ai “realizat” ceva.

Cat de usor e sa asculti prin ce trece altcineva si apoi sa tragi concluzii bazate pe experienta ta in situatii similare, uitand de faptul ca nu toata lumea reactioneaza la fel in aceeasi situatie.

Nu in ultimul rand, cat de usor e sa citesti (sau sa afli) despre ce face x sau y si sa zici “vai, ce viata usoara are” sau “vai, ce bine a ajuns” sau alte concluzii abracadabrante. La care multa lume ajunge si din cauza ca noi, ca oameni, nu suntem foarte dispusi sa prezentam si realizarile dar si esecurile noastre.

E usor sa faci toate astea, dar nu e mult mai greu sa NU le faci.

pinguin

De prin spital (1)

Azi am lucrat cu un anesthetist nurse arab si gay. Parfumat din cap pana in picioare. Nu exagerez, cand mobilizam pacientul mi-a venit scrub capul lui in dreptul fetei, duhnea a parfum…
Numele lui? Al-Titty.
You cannot make this shit up.

Am avut o lista de doar 5 operatii, 2 au fost minore (endoscopie nazala sub sedare plus o excizie de cercel din ureche sub anestezie locala).
Celelalte 3 nu ar fi durat atata cu alt chirurg. 2 septoplastii plus o septorinoplastie. Eu am fost scrub la toate 3. In total, aproximativ de 8 ore si jumatate ca scrub (septorinoplastia a durat 4 ore si 40 minute).
Toata lumea stie ca chirurgul asta e mai lent. Unii zic ca e mai minutios. Altii zic ca e neexperimentat (e doar in al 3lea an ca medic specialist). La cate operatii fac astia la un loc in anii de rezidentiat (undeva pe la 2000, dupa ce am facut niste calcule cu un rezident de-aici), e destul de greu sa-l numesti “neexperimentat”. Ideea e ca nu am vazut niciodata o lista de-a lui de operatii sa se termine devreme. Sau macar la timp.
Azi am stat peste program 1 ora (“we were overrunning”). Ora pe care o s-o primesc inapoi (se strang orele suplimentare si la un moment dat o sa am o zi libera).
Dar spre comparatie, sambata am avut o lista cu 7 operatii, dintre care 1 septorinoplastie, 2 septoplastii + diatermie SI alte operatii, am inceput la 9 (nu la 8:30) si tot am terminat la 16:00. Alt chirurg, alt stil de a lucra.
E adevarat, si alti pacienti.

Ei bine, cu toate ca lista era destul de aglomerata, in pauza de pranz ne-am ales si cu un caz de pe lista de CEPOD (de urgente). Un copchil si-a pus in ureche plastilina. Foreign body removal.
Mama, mama cat scandal a facut anestezistul care era alocat teatrului nostru, atunci cand coordonatorul teatrelor a venit la noi si i-a rugat sa faca operatia aici. Ca el nu face operatia aia, ca nu are timp, ca o sa stam peste program din cauza asta, ca nu s-a terminat nici ultima operatie din lista de dimineata (era 13:00 si tocmai eram pe cale sa iesim din teatru).
Pana la urma coordonatorul teatrelor a gasit alt anestezist (cel care e in plus = “on call” in fiecare zi), a mai gasit un scrub (una dintre colegele mele a refuzat si ea sa stea sa faca operatia aia), a gasit un anesthetist nurse (arabul gay a refuzat si el) si am facut si operatia de urgenta. Lista a fost intarziata cu 15 minute mari si alte. In loc sa trimitem dupa pacient cu septorinoplastie la 13:45, am trimis la 14:00, operatia a inceput la 14:15.
Ce a facut anestezistul cu gura mare? Incident Report impotriva coordonatorului teatrelor pentru ca “a trebuit sa stea el peste program din cauza operatiei in plus care a blocat teatrul”. Desi, repet, am stat 15 minute in plus.

Am mai spus-o si aici si pe facebook: la teatre terminam programul inainte de ora oficiala (18:00 sau 17:30) in 80-90% din cazuri. Da, se mai sta si peste program, dar 1. se sta mult mai putin per total si 2. overtime-ul se primeste inapoi intotdeauna, inclusiv la anestezisti si 3. anestezistii pleaca invariabil mai devreme decat asistentele (noi mai facem curat, strangem instrumentele pentru maine etc.).

Plus, nu e ca si cum am folosit teatrul sa dam o petrecere, am facut o operatie necesara pentru binele unui pacient.
Unii oameni pur si simplu cred ca si-au gresit vocatia. E plina lumea de posturi pentru oameni cu gura mare si nemultumiti de nimic. Posturi care (in Anglia, cel putin) ar fi chiar mai bine platite decat cel de medic anestezist.

 

Zilele astea am facut din intamplare cunostinta cu unul dintre cei 3 noi italieni care au venit in spital si au fost repartizati… in fosta mea sectie (la boli respiratorii/medicina interna). Ca sa fie totul si mai amuzant, sta fix in fostul meu apartament. Si se plange de aceleasi probleme ca mine acum jumatate de an. Si spera sa plece cat mai repede de acolo, vroia de fapt sa vina la sectia de chirurgie generala, dar agentia i-a zis ca nu sunt posturi. Am verificat site-ul trustului acum cateva saptamani, sigur era cel putin un post liber la chirurgie generala. Si el a cerut un apartament cu 2 camere (shared) si a primit unul cu 4 camere (shared). Si pe el l-a mintit agentia exact la fel. :))
Nimic nu se schimba, totul se repeta.
Am mai scris pe facebook ca dintre italienii care au inceput in ianuarie-martie, unii au plecat acasa, unii au plecat deja prin alte trusturi. Si cativa s-au reangajat prin spital sau au ramas sa faca doar ture bank. Si 4 au ajuns pe teatre. 1 de cateva saptamani, 1 a inceput azi (si a zis, dupa prima zi, ca aici e perfect fata de sectia veche, aici se pensioneaza) si ceilalti 2 incep in vreo 4 saptamani.
Ma tot intreb cum de e posibil ca nimeni sa nu faca nimic in trustul asta in privinta ratei de fluctuatie a personalului. Daca eu as fi la hr si mi-ar pleca peste 50% dintre oamenii pe care ii angajez in primele 10-12 luni, mi-as pune niste intrebari. 🙂
In alta ordine de idei, toata munca mea grea din ultima vreme a reparat cat de cat imaginea mea (sau cel putin a facut aproape uitat incidentul) pe aici. Mi se dau din nou ture bank oricand vreau si incepe lumea sa-mi reofere si in afara specializarilor mele (ORL si MaxFax).
Daca ar sti ei de fapt ce planuri de viitor am eu…

my money.gif

M-am enervat!

Nu, nu e din cauza ca saptamana trecuta toate planurile mele din ultimii 4 ani au avut un final brutal. Planurile exista pentru a fi modificate.

Nu, nu e din cauza ca am muncit destul de mult in ultima vreme. Imi cunosc limitarile, daca nu voi mai avea energie, o voi lua mai usor.

Nu, nu e nici din cauza altor probleme personale.

Sunt enervat pentru ca am primit un “schimb” nou de studenti (nurse) la noi la teatre, inclusiv la mine in sala de operatie si vad ce li se permite lor sa faca. Nu e prima tura de studenti de cand am venit aici si am avut 3 grupuri si in cele 5 luni petrecute la boli respiratorii.

800_img-5053copy

Sunt enervat pentru ca mi se pare incredibil faptul ca oamenii astia vin aici, li se da un mentor (nurse), sunt evaluati initial, pe parcurs si la final si in timpul asta pot face o gramada de lucruri la care eu nici nu puteam visa in scoala de nursing la noi.

Sunt enervat pentru ca un student (de nursing) din anul 1 de-al lor poate avea in grija pacienti, de la dat medicamente (supravegheat si cu contrasemnatura) pana la igiena, plan de ingrijire, discutii cu doctorul samd. ANUL 1! Si nu trebuie sa fie extraordinar (e adevarat, nici nu-l forteaza nimeni si nimic sa faca ceva ce nu stie).

Sunt enervat pentru ca un student de nursing de anul 1 poate fi lasat sa fie “scrubbed in” pentru operatii mai usoare (fie supravegheat, fie double scrubbed).

Sunt enervat pentru ca un student ODP (Operating Department Practitioner, un fel de asistent medical care nu are DECAT competente de sala de operatie/anestezie/recuperare postop) in anul 1 TREBUIE sa stranga minim cateva zeci de operatii la care sa fie scrub nurse. Cateva double scrubbed, dar multe singur.

Sunt nervos pentru ca, cu toate aceste avantaje, unii dintre studentii de aici sunt pur si simplu lenesi si termina cu cunostinte (teoretice sau practice) chiar mult mai putine decat unii absolventi de scoala de nursing de la noi.

Sunt nervos pentru ca aici poti castiga in timpul facultatii niste bani bunicei lucrand ca bank HCA intr-un spital. Asta ca sa nu mentionam faptul ca (cel putin pana anul asta) existau si burse prin care erai platit sa fii student nurse.
E adevarat, de anul asta au disparut si bursele si subventia pentru facultate, de-acum (aproape) toata lumea va termina facultatea de nursing cu o datorie de pana la 27.000 lire de rambursat (cu dobanda 0) in 20 ani. Deci nu e totul perfect.

Sunt nervos pentru ca aici nu o sa vezi asistente medicale sau doctori zbierand la tine (ca student) sau injurandu-te doar pentru “ca pot”. Daca o fac, poti face plangere si vor fi investigati (cu urmari mai mult sau mai putin importante).

Sunt nervos pentru ca am avut 3 ani de scoala in care a trebuit sa trag cu dintii pentru fiecare mic lucru pe care l-am invatat, si a trebuit sa ma lupt pentru orice chestie.

De ce a trebuit sa fie totul asa de complicat?

Dar de ce mama naibii nu poate fi tratat asa studentul asistent medical si la noi?

 

Oricum, din principiu, atata timp cat am stiut ceva, am incercat tot timpul sa explic, sa ii ajut si sa ii invat pe toti studentii lor care mi-au ajuns in jur sau cu care am lucrat.

Cat timp o sa fiu asistent medical, o sa fac tot posibilul sa nu ma port cu vreun student asa cum s-au purtat cu mine unii compatrioti cu care acum sunt colegi de breasla.

Si sper sa-si aduca aminte si de mine cu placere ei atunci cand vor fi asistenti medicali, asa cum o fac si eu atunci cand ma gandesc la toate asistentele si toti asistentii care si-au gasit timp sa ma invete cate ceva sau sa ma lase sa fac ceva cat am fost in scoala.

Impresii de la un interviu pentru un post in spital in Elvetia

La inceputul lui august am obtinut recunoasterea studiilor mele de asistent medical in Elvetia de la Crucea Rosie Elvetiana (SRK) si numele meu apare in registrul national al meseriilor de sanatate (NAREG). Dupa ce am pierdut cateva zile bune ca sa-mi refac cv-ul in germana, sa pun toate actele (romana/germana) cap la cap si sa imi fac si o scrisoare de intentie, mi-am depus candidatura la un post de asistent medical de sala de operatie (OP-Pfleger sau OP-Techniker).

20161007_164547.jpg

Prima tinta: o clinica de Chirurgie ORL/Maxilo-Faciala. Asta fac (majoritar) pentru moment, in asta am experienta si imi mai si place. Spre surprinderea mea (asa cum am scris pe facebook atunci), am primit un telefon de la asistentul-sef (OP-Leiter) al sectiei unde mi-am depus candidatura la doar 1 zi dupa ce am trimis actele (Unterlagen).

Am fost chemat la o zi de interviu/practica (Schnupperntag sau doar Schnuppern), doar ca putea doar la sfarsitul lui septembrie (peste 6 saptamani). Am negociat un pic si am obtinut asta in prima saptamana a lui octombrie.
In convorbirea noastra de atunci, interlocutorul a insistat sa-mi spuna ca nu are voie LEGAL sa ma angajeze ca OP-Techniker sau OP-Pflege, pentru ca nu am studii in domeniu, nu am diploma (Urkunde) care sa certifice ca sunt asa ceva si nici suficienta experienta in sala de operatii (Erfahrung). Dar sa vin la interviu, poate imi gaseste un post de ajutor de instrumentist (ceea ce la mine in UK se numeste “runner” si in germana se numeste “Springer”), strang experienta si in cativa ani pot lucra ca instrumentist.

Nu pot sa zic ca m-a entuziasmat prospectul de-a astepta 3 ani. Pe de alta parte, as fi fost in sala de operatie, salariul ar fi fost cel de asistent medical normal (un OP-Pfleger castiga un pic mai mult ca un Pfleger normal) si as fi in Elvetia. Nu ar fi fost chiar visul meu, dar ar fi fost aproape.

Am schimbat timpul la trecut – deci e clar rezultatul interviului, pentru cine n-are rabdare sa citeasca mai departe.

Oricum, ca sa am si un plan B, am facut ce am facut si am obtinut e-mailul altui OP-Leiter de la alt departament (sala de operatii) si pana la urma am obtinut si promisiunea unui interviu in aceeasi zi la o alta sala de operatie.

Mi-am cumparat biletele de avion, platit cazarea (airbnb, hotelul e prea scump, chiar si pentru un salariu de Anglia) si m-am pus pe repetat numele instrumentelor in germana. A ajutat faptul ca am primit de la spital un catalog de instrumente de la Karl Storz care e bilingv (ger/eng).

A venit si ziua interviului, am ajuns la locul de intalnire din spital cu 10 minute mai devreme, am facut cunostinta cu OP-Leiter.

Interviul nu a avut absolut nimic din partea ultra-standardizata din UK. Nu tu intrebari-standard, nu tu teste de administrarea medicamentelor, nu tu alte teste, nu tu “unde te vezi peste 5 ani?”.

A vrut sa stie ce am facut pana acum, cum am ajuns in UK, de ce vreau sa vin la ei si sa schimb tara din nou si cam ce fac eu in sala de operatie in UK.

Apoi mi-a explicat DIN NOU ca nu are cum sa ma angajeze dpdv legal ca instrumentist, ca mi-ar trebui fie 3 ani experienta IN SALA DE OPERATIE + un certificat de limba B2 (oricum nu primesti recunoasterea diplomei de SRK fara B2), fie studii in domeniu – preferabil recunoscute ca atare de SRK.
Mi-a zis ca ar fi dispus sa imi ia in considerare experienta din UK din sala de operatie, dar tot ar trebui sa acumulez inca minim 2 ani fie ca Springer in Elvetia, fie ca instrumentist in alta tara din UE pana as putea sa lucrez instrumentist in Elvetia.

Apoi m-am schimbat in scrubs si am stat 4 ore prin salile lor de operatie. Am vazut o mastoidectomie, o fractura de maxilar si o operatie de reparare de cheilopalatoschisis.

Salile de operatie sunt 90% la fel cu cele de la mine din spital din UK (doar ca un pic mai mici si dotate doar o tzara mai bine cu echipamente mai noi).
Instrumentarul e acelasi, tinut in cutii metalice de seturi la fel ca cele din UK. Diferenta e data de faptul ca aici au autoclav (x2) in teatre, iar unele chestii le sterilizeaza in zona mare pentru sterilizare a spitalului. Nu capuseaza nici un privat procesul asta.
Am fost mirat de faptul ca nu-si numara deloc fasele, acele de suturi si acele de seringa. Considera ca nu e necesar, nefiind chirurgie extraordinar de invaziva. Dar toti au zis ca s-ar numara la chirurgie generala sau toracica.
Au si ei WHO Safe Surgery Checklist, doar ca e adnotat si modificat pe placul lor.
Nu au sala de anestezie, intubarea si inductia se fac in sala de operatie.
Softul de sala de operatie e un pic mai complex decat ce folosesc eu in UK (ai mai multe lucruri de introdus in el), nu au cate un registru (de hartie) cu operatii in fiecare sala de operatie, cantitatea de hartii si etichete si altele din dosarul pacientului e un pic mai mica, dar e considerabila.
Colaborarea intre echipa chirurgicala si cea de anestezie e de mai proasta calitate ca la mine in spital. Doctorul si asistentul nu prea interactioneaza cu restul lumii, atata timp cat nu le atinge nimeni tubul.
Flexiendoscopul, endoscoapele, suturile, multe din consumabile, echipamentele electronice – toate sunt aceleasi ca in UK (acelasi produs, acelasi producator).

Departamentul e destul de multicultural. Aparent, in spital sunt oameni din 50 de tari diferite. Cred ca la mine-n spital e cam la fel. Pe partea de asistenti medicali avem oameni din toate tarile Europei.
Am fost amuzat de faptul ca toata lumea vorbea foarte respectuos cand auzeau “das ist Cristian von England”, si intristat cand o singura tanti (localnica) a schimbat brusc tonul si apoi s-a indepartat cand a auzit ca eu vin, de fapt, din “Rumänien”.

Programul de lucru este la ei de 5 zile pe saptamana, 43 ore/saptamana. Lucreaza in ture de la 7:00 la 15:36. De ce 36? Ca sa iasa 43 ore (nu au pauza neplatita). Au si ture de dupa-amiaza, cam 1 la 2 saptamani si, mai rar, garzi (“Picketdienst”), cand “lucrezi” de seara pana dimineata, dar nu trebuie sa stai la spital, ci poti merge si acasa, dar trebuie sa te prezinti la spital in 29 minute maximum (sub jumatate de ora) in caz de operatie de urgenta.

La al doilea departament de chirurgie unde am dat interviu se lucreaza de la 7:00 la 16:06, adica au si o pauza neplatita de 30 minute.

Aniuei. La miezul zilei m-am reintalnit cu OP-Leiter si mi-a zis ca nu imi poate promite nimic, ca sunt dpdv al cunostintelor (fachlich) foarte ok, ca dpdv social/uman par ok, doar ca nu am studii sau experienta in domeniu. Si ca am un contracandidat din Germania, care tocmai a terminat scoala in Elvetia.

In traducere libera, “it’s not you, it’s me“.

De ce m-a mai chemat jumatate din Europa la un interviu, in conditiile in care stia ca eu nu indeplinesc conditiile lui, iar contracandidatul meu le indeplineste, nu stiu. O exista un motiv logic (sau nu). Auf wiedershen, wir bleiben in Kontakt.

Apoi am avut de asteptat 2 ore pana la urmatorul interviu. Ceva deloc usor, tinand cont de faptul ca ultimele mele 2 saptamani au fost: 1 zi in bus-avion-tren-bus (intoarcerea din concediu), 4 zile de munca (3 x 10 ore, 1 de 12 ore), 2 zile de mers in Romania si inapoi (tren-avion-bus x 2 plus asteptarea unor avioane cu intarzieri mari), cu o singura zi un pic mai linistita in Romania (dar si aia cu multe drumuri), inca 3 zile lungi (de cate 13 ore) de munca, apoi inca o zi pentru venit aici (tren-tren-avion-bus-tren). M-am plimbat prin oras si am mancat ceva.

20161007_163022.jpg

Aniuei, al doilea interviu a fost doar interviu. La fel, doar “ce ai facut pana acum, ce stii sa faci, de ce vrei in Elvetia”. Mi s-au explicat mai pe larg limitarile legale in a fi angajat ca instrumentist, si mi s-a spus ca acolo sigur nu pot fi angajat ca Springer, pentru ca exista deja o lista de asteptare de 10 asistenti medicali elvetieni din spital care vor sa-si schimbe domeniul de activitate.
Interviul s-a terminat prieteneste, spunandu-mi-se ca trebuie sa ma gandesc bine ce vreau sa fac mai departe, ca daca vreau sa astept pentru a munci in sala de operatii – 2 ani trec repede dar si ca trebuie sa iau o decizie care va fi cea mai buna pentru mine.

 

 

Desigur, exista posibilitatea ca eu chiar sa fi fost praf la interviuri, ambii OP-Leiter sa nu ma fi placut deloc si explicatiile lor sa fie date doar pentru a nu imi spune verde-n fata ca-s bou.
Dar presupunand ca nu asta e motivul pentru respingerile mele, tot nu inteleg de ce am fost pus pe drumuri jumatate de continent pentru a mi se comunica ceva ce intra intr-un e-mail scris in 15 minute.

Culmea este ca, cu diploma recunoscuta asa cum e plus experienta mea de pana acum plus cunostintele actuale de germana, as putea lucra intr-o sectie normala de-a lor. Adica as avea sanse destul de mari sa fiu angajat ca asistent medical normal, ca sa lucrez “pe sectie“. Atata doar ca atunci ar trebui sa renunt la ideea de-a mai fi vreodata instrumentist in sala de operatie, pentru ca nu as mai avea de unde sa mai strang “3 ani experienta in sala de operatii“.

Decizii, decizii, decizii.