Astazi au murit 2 romani in Londra

Citesc ca prim-ministrul tarii (presupun ca nu crede cineva ca neica-nimeni ala de la Palatul Victoria e altceva decat o paiață) plange ca a murit un infractor roman bogat. Un motiv in plus sa elibereze infractorii din inchisorile romane si sa dezincrimineze multe infractiuni, pentru ca asta e prioritatea noului nostru guvern.

Hai sa povestesc si eu cum au murit 2 romani azi-dimineata in Londra. 2 romance, una sub 50 de ani, alta de aproximativ 30 de ani…

Preambul:
Eu lucrez in sala de operatie. Sunt ceea ce ar putea fi numit “asistent medical instrumentist” in traducere libera (“scrub nurse” in engleza). In sala de operatie avem si asistenti medicali (“operating department practitioner” = ODP in engleza) care se ocupa doar de partea de anestezie (asista anestezistul). Cu randul (pentru cate o saptamana) unul dintre asistentii medicali de anestezie cu experienta trebuie sa fie “de garda” pe tot spitalul. Trebuie sa fie disponibili sa ajute oricand anestezistul de garda pe spital la orice interventie pe caile respiratorii. Asta inseamna ca sunt chemati oriunde in spital este nevoie de o intubatie de urgenta. Prin natura sectiei, asta inseamna ca vor fi chemati cel mai des la primiri urgente.

Azi dimineata am ajuns la munca, m-am schimbat, am schimbat cateva vorbe in vestiar cu ODP-ul de garda saptamana asta, apoi m-am dus in sala de operatii unde sunt arondat, mi-am facut verificarile si pregatirile standard pentru operatiile zilei.
Chiar cand mi-am terminat verificarile si asteptam team brief-ul preoperator (o mini-sedinta in care chirurgii, anestezistul si noi discutam despre orice ar fi nevoie in cursul zilei), ODP-ul de garda vine la mine si ma roaga sa cobor cu el la urgente majore, unde un grup de romani care nu vorbeau deloc engleza au fost adusi.
Am primit acordul colegei care era responsabila de sala respectiva de operatii azi sa plec ceva timp sa ajut cu traducerea jos, la urgente.

Pe drumul scurt pana acolo am aflat ca a fost vorba de un incendiu intr-o casa unde locuiau mai multi romani (familii?), ca e vorba si de niste decedati si ca nici unul dintre romani nu vorbeste o boaba de engleza.

Am intrat la urgente, unde erau mai multi politisti, cativa ambulantieri, mai multi doctori (urgentisti si 2 anestezisti), mai multi asistenti medicali italieni (cunoscuti de-ai mei toti, unul chiar colegul de apartament), care erau mobilizati pentru a preda/prelua niste pacienti, a ii stabiliza, lua un minim istoric medical si recolta sange.

3 adulti (2 erau sot-sotie) erau acoperiti de funingine pe fata si haine, unul avea parul partial ars si 2 copii (de 5 si 6 ani, voi afla ulterior) plangeau de mama focului undeva intr-un lateral. Asta in conditiile in care in zona de urgente majore erau si alti 4 pacienti localnici, oarecum stabilizati deja.

Urmatoarea ora am fost traducator ad-hoc pentru ambulantieri, doctori (mai multi, multi punand aceleasi intrebari mecanic din nou, desi ala dinainte abia intrebase acelasi lucru), politisti, asistenti medicali si radiologi.

Incet-incet, cu cat de multa blandete am putut, am reusit sa aflu si sa transmit mai departe ca familia (sot, sotie si 2 copii mici) impartea o casa de 5 camere cu alti 7 oameni, ca focul a pornit de la un radiator electric care a luat foc in camera familiei, ca sotul impreuna cu un alt roman, abia treziti, au incercat sa stinga focul, ca femeia si copiii au fost scosi afara primii, apoi, cand s-au intors sa incerce sa opreasca focul cumva, era prea tarziu si totul ardea iar tavanul se prabusea.
Totul a durat mai putin de 20 de minute de cand s-au trezit, ambulanta a sosit, dupa spusele sotului, in aproximativ 20 minute de la inceputul focului. Ambulanta i-a adus la spital pe la 8 si 10, drumul a fost de aproximativ 15 minute, deci totul s-a produs pe la ora 7 dimineata.

Adultii erau in stare de soc. Dupa ce au fost un pic stabilizati am incercat (la cererea politistilor) sa aflu numele vecinilor de casa. Desi erau 11 romani care imparteau aceeasi casa de ceva timp, cei 2 adulti nu stiau decat un singur nume intreg (nume si prenume), al romanului din separeul celalalt, cel care inchiriase casa si le subinchiriase lor camera respectiva. Ceilalti erau doar niste prenume, fara nume de familie, fara orice fel de alte informatii despre ei. Politia nu avea (evident) nici un fel de informatii despre cine altcineva locuia acolo, habar-n-aveau daca a mai ramas cineva in casa si tot ce stiau era ca 2 femei murisera.
Una dintre ele era consoarta celui care le subinchiriase casa, care nu stia ce se intamplase cu ea.
Despre 4 dintre ceilalti romani politistii nu stiau cine erau si unde erau. Primul roman (sotul) presupunea ca plecasera deja la munca la ora aia. Dar nu stia. Nu stia unde lucreaza exact (doar ca lucreaza in “curatenie la hoteluri” sau “in betoane”), nu stia ce masini aveau, numere de inmatriculare sau orice altceva.

Cel mai trist era faptul ca nici unul dintre cei 2 (sotul si sotia) nu avea pe nimeni in Anglia pe care sa anunte despre ce li s-a intamplat, doar sotul avea un frate aici, dar al carui numar de telefon nu il stia, nu ii stia adresa si cu care nu mai vorbise de 1 an.
Nici unul dintre cei 2 nu avea pe nimeni din Romania pe care sa anunte de ce li s-a intamplat.

Cel mai aiurea e faptul ca cei 2 adulti vor ramane in spital peste noapte, dar copiii se simteau mult mai bine, deci vor fi trimisi temporar la asistenti maternali (foster care). Este, evident, o masura de siguranta pentru copii, nu e normal sa stea singuri prin spitale, cand parintii le sunt bolnavi.

Dar ma gandeam la drama lor. Singuri printre straini. Fara sa stie o boaba engleza. Tocmai si-au pierdut tot ce detineau in tara asta, mai aveau doar hainele de pe ei. Nici macar incaltari nu aveau, femeia avea niste papuci, el era in picioarele goale. Niste straini ii intepau peste tot si amandoi tuseau si aveau dificultati in a respira.

Si urma sa li se ia copiii. Chiar si temporar, tot e o drama suplimentara.

Cu ajutorul unei politiste si a unei asistente (mai “senioara” – band 7) le-am explicat ca vor primi cazare temporara din partea primariei locale, ca serviciile de asistenta maternala sunt profesioniste (as far I know – in mintea mea), ca au inhalat multa funingine si monoxid de carbon si ca de asta trebuie sa stea in spital pentru a fi monitorizati cel putin 1 zi, ca stiu ca le e greu, dar nu vor fi aruncati in strada cand vor fi externati de la spital.

Din ce am inteles de la politisti in pauze, cele 2 femei au murit in paturile lor. Celalalt roman nu stia ca i-a murit consoarta, iar doctorii nu ii spuneau inca asta, deoarece era inca in stare destul de grava si nu l-ar fi ajutat aceasta veste – dar urmau sa ii spuna asta un pic mai incolo.

 

Ce m-a mai impresionat a fost faptul ca primul roman imi povestea ca ceilalti care au plecat la munca… fusesera si ei in casa cand a inceput focul, dar au iesit si apoi au plecat pur si simplu la munca, de frica sa nu-si piarda locul de munca. Tocmai isi pierdusera tot ce aveau aici (casa ardea cu valvatai si au evacuat 6 case din stanga si dreapta ei), dar primul lucru la care s-au gandit a fost “sa nu imi pierd jobul”.

Si pe primul roman il rodea faptul ca maine trebuie sa mearga la munca, nu poate sa stea la spital peste noapte, isi pierde munca. I-am explicat ca va primi un bilet de concediu medical, abia atunci s-a mai linistit un pic.

 

Romani simpli, dar muncitori, care au ales calea pribegiei, pentru ca in judetul lor din sudul Romaniei nu aveau nici o speranta.
Romani imbatraniti inainte de vreme. Barbatul avea 31 de ani, femeia 24, amandoi aratau de 40.
Din ce am inteles, cele doua femei moarte erau venite din aceleasi conditii din tara.

De moartea lor nu s-a plans si nu se va plange nici un politician preocupat cu furtul.

Un alt probabil share sec pe facebook “X a murit in Anglia si familia nu are bani sa ii repatrieze corpul, doneaza la…

death

1 an ca Asistent Medical in Anglia

Pe 14 ianuarie 2016 aterizam pentru prima data in viata in tara lui Shakespeare.
Pe 15 ianuarie mergeam la spital, primeam uniforma si cardul-ecuson de acces, pe 18 ianuarie aveam “corporate induction day“.
Pe 19 ianuarie terminam prima mea zi de lucru ca asistent medical.

Tot atunci am scris si primul meu post din seria despre viata de asistent medical in Anglia. Cu exceptia unor variatii date de share-urirea postarilor mele pe facebook de catre necunoscuti, blogul meu s-a stabilizat la cam 1000 de vizualizari pe zi (476.000 in total in 2016).

Ce pot spune dupa primul an in Anglia, combinat cu primul meu an din noua mea cariera de asistent medical?

In primul si primul rand – atata timp cat vii cu niste țeluri clare, deloc exagerate, perseverezi si nu te lasi doborat de dificultati, poti sa reusesti destul de multe lucruri aici. Desigur, cu anumite limitari.

Ce mi-am propus eu inainte sa plec din tara pentru primul an?

Sa strang cat mai multa experienta in cat mai putin timp, sa ma asigur ca-mi place meseria pe care mi-am ales-o, sa descopar in ce specialitate as vrea sa lucrez mai departe (la alegere din terapie intensiva, cardiologie si sala de operatie/chirurgie), preferabil sa ajung sa lucrez in sala de operatie, sa strang o suma de bani – facand overtime pe unde se poate, sa obtin un job in Elvetia.
La asta ma tot refeream eu cand ma refeream in 2016 la “planul meu pe termen lung”…

Am reusit in mare ce mi-am propus, mai putin punctul cel mai important (ultimul). Cel mai frustrant esec al meu din anul asta – in special pentru ca NU am primit un raspuns la intrebarea “de ce am mai fost chemat la interviu daca oricum nu aveam diploma necesara?“.

Poate unii se intreaba cum stiu ca imi place meseria mea? Cand m-am intors la munca dupa concedii nu am facut-o niciodata cu scarba, teama sau nervi.
Sau cu frustrari din alea ascunse “înapoi la scârbici”, “back to hell”, “I hate coming back to this place” samd.
Da, am si am avut motivele mele de nemultumire cu privire la multe lucruri in anul asta, dar rezolvarea a fost si ramane simpla: schimbarea sectiei de spital si/sau schimbarea spitalului. Nu m-am gandit niciodata ca as regreta decizia luata acum 5 ani “vreau sa devin asistent medical“.

Nici macar decizia de-a veni in Anglia nu o regret. Unica problema a fost si ramane faptul ca sotia mea nu a fost cu mine decat cateva luni – dar asta se va schimba in bine in curand, deci, precum zice poetul in Aferim!, “toate trece (sic!), chiar si ploaia cea mai rece“.

Ce pot sa zic e ca meseria asta te supraincarca cu mici intamplari de care iti aduci aminte mai tarziu, lucruri care te marcheaza sau te emotioneaza, dar de care inveti sa te descarci cat mai repede, altfel te scurtcircuitezi. Am si amintiri placute si neplacute, am avut si zile grele sau mai putin grele, am avut si zile usoare, mi-a murit primul pacient din cariera, apoi si al doilea. Nu pot sa uit greseala mare pe care am facut-o in timpul unei operatii – din cauza mea un om a avut nevoie sa fie operat din nou.

Nu stiu cate lucruri o sa mai retin peste 5 sau 10 sau 20 de ani, dar macar sunt scrise aici (sau pe facebook). 🙂

Ce as mai putea spune dupa un an in Anglia?
E mare nevoie de asistenti medicali, daca ai un pic de incredere in tine si competentele tale, sunt o gramada de moduri de-a munci pentru a castiga mai multi bani. De la banala munca in “in house bank” in spitale NHS (sau private), la agency work – fie in spitale NHS, fie la privati, fie in care homes, e cate ceva pentru fiecare.

La asta se adauga posibilitatea urmarii unor cursuri suplimentare la facultate, pe care unii angajatori se ofera sa le plateasca, in anumite conditii. Cursuri unde inveti multe, dar te si ajuta sa castigi mai mult – dandu-ti acces la posturi ceva mai bine-platite.

Este Anglia tara ideala unde sa emigrezi? Habar-n-am. Atata timp cat ai un job, e o tara destul de ok. Oamenii sunt fals-politicosi si fals-zambitori, dar sunt si destul de sociabili. Ierarhiile nu sunt la fel de apasatoare ca in Romania – o sa vezi mai rar persoane care au o oarecare autoritate ca abuzeaza de ea. Unele lucruri sunt un pic mai ieftine sau cam la acelasi cost ca in Romania (mancarea la supermarket, majoritatea serviciilor bancare, mersul la sala), altele sunt mai scumpe (transportul, telefonia, distractia), altele sunt foarte pana la incredibil de scumpe (chiriile / achizitia unui apartament). Multe servicii sunt de calitate indoielnica aici, birocratie exista si poate fi deranjanta si cate si mai cate. Au facut si o mare tampenie cu votul pentru Brexit – deci sunt multi tampiti si la ei. Vremea nu e ca in Romania, dar nu e mult mai rea. Avem mai multe zile innorate aici si verile sunt destul de capricioase, dar macar iernile sunt destul de blande fata de Romania.

 

Daca e ceva ce n-am zis pana acum despre emigrarea in Anglia, ar fi ca e o tara unde trebuie neaparat sa te adaptezi la cum fac ei lucrurile. E adevarat, “zi ca ei si fa ca tine” din Romania merge si-aici, dar cel mai bine merg lucrurile cand pur si simplu te obisnuiesti sa gandesti sau sa actionezi ca ei atunci cand trebuie.
Desigur, asta e un truism, se aplica in orice tara ai emigra. Ce vreau sa zic e ca ai parte de mult mai putine frustrari daca inveti sa faci lucrurile their way.

Nu in ultimul rand, dupa un an pot spune ca imi e si mai usor sa fiu chemat la interviuri – si agentiile de recrutare ma considera mai usor de plasat (si de spamat cu oferte pe e-mail). Timpul trece repede, acum pot usor trece la un spital privat in sala de operatie, ceea ce la mine in zona se traduce cu o marire de salariu de 5000 lire brut pe an (sau aproape 5 lire in plus pe ora). Trebuie doar sa ma conving ca fac miscarea potrivita.

Si ultimul lucru: mi-am stabilit deja noi obiective pentru anul asta si mi-am pastrat planul pe termen lung. Sa vedem ce voi reusi.

dropdamic.gif