Cateva scurte, de week-end

Pentru cine nu-mi urmareste pagina de facebook, la mine-n spital am avut 1 “never event” si un “serious event” in ultima luna. In esenta, diferenta e mai degraba de semantica, never events sunt erori medicale total evitabile, pentru care exista proceduri clare de verificare, iar serious events sunt erori medicale pentru care nu exista un set de reguli care ar trebui sa le elimine 100%.

Ambele probleme s-au intamplat la ginecologie. 1 data au fost lasate doua fase mari in abdomenul unei paciente dupa o histerectomie totala abdominala, 1 data a fost lasata o fasa mica in vaginul unei paciente dupa o operatie de excizie de sept vaginal. Daca pentru prima greseala vina e impartita de chirurg si scrub nurse (scrub-ul si runner-ul NU au facut corect numaratoarea faselor la finalul operatiei), pentru a doua vina e 100% a chirurgului – care a luat o fasa de pe masa cu instrumente si fase folosite, dupa ce operatia fusese terminata si dupa ce toate numaratorile fusesera facute. A facut asta fara sa-l vada nimeni, si fara sa se asigure ca l-a auzit cineva zicand (in varianta lui) ca “exista o fasa in vagin, sa fie scoasa in sala de recuperare postop”. Nimeni din sala de operatie nu l-a auzit (1 scrub, 1 runner, 1 in-charge, 1 anaesthetist nurse, 1 medic anestezist).

Pentru ambele probleme reactia a fost de tip “mana de fier” fata de asistente. Toate au fost suspendate (cu plata) pana la terminarea investigatiei. 1 din primele 2 si-a dat demisia deja (investigatia continua la nesfarsit). In cazul al doilea, au suspendat inclusiv asistenta (band 6) care era in charge pentru sala aia de operatie, pentru ca era prezenta in sala cand s-a intamplat tarasenia, desi nu ea a fost cea care a facut numaratoarea cu scrub nurse…
Interesant e ca in cazul celalalt, persoana in charge (band 7 de la ginecologie) nu a patit nimic, “pentru ca NU era in sala de operatie”.

Evident, viata la teatre a fost perturbata serios de evenimentele astea. E destul de greu sa ai o discutie fara sa fie mentionate. Dar multe alte lucruri au fost date peste cap.

In primul rand, daca scoti 5 oameni din schema de personal pentru ginecologie (care mai faceau din cand in cand si maxilo-faciala, orl sau dermatologie), imediat ai o problema.

Exemplu simplu: avem dificultati in a gasi oameni dispusi sa lucreze pana la ora 9 in fiecare zi. In mod normal, avem 2 de la chirurgie speciala care fac ture lungi in fiecare zi. Iar in week-end avem 1 care lucreaza long-day (8-21) si 1 care lucreaza zi normala (8-18). De cand le-au suspendat pe primele 2 (1 dintre ele era cu experienta si facea tot timpul doar long days), rota-ul nostru e praf. Dau long days si celor mai putin experimentati, iau oameni de la chirurgie generala si ii pun sa faca long days si cate si mai cate. Acum, dupa ce ne-au mai scos 3 oameni din schema, plus ca 2 tocmai acum s-au nimerit sa plece (1 italian a demisionat si pleaca si el acasa, fara legatura cu evenimentele, iar o filipineza se duce la chirurgie generala), suntem foarte subdimensionati.

 

Exemplu de problema de personal: maine sunt alocat in teatrul de orl (ca de obicei). Chirurgul o sa aiba o operatie pe care o face rar, de reparatie transsfenoidala a unei scurgeri de lichid cefalo-rahidian. In 10 luni de cand sunt eu aici a facut-o 1 singura alta data. Din fericire, eu am fost scrub atunci si am retinut cate ceva. Din nefericire, pentru ca suntem short-staffed, m-am trezit alocat cu 1 HCA de la ortopedie (un mosulica ce stie mai putine lucruri despre orl decat stiu eu despre ortopedie – si eu nu stiu deloc ortopedie) si italianul pe cale sa plece, care a inceput sa munceaca la teatre… in februarie. E o operatie combinata cu neurologia (alta specialitate unde nu stiu mai nimic), folosim un StealthSystem pentru ghidare – numai setup-ul pentru nebunia aia dureaza 30-40 minute -, avem nevoie de introducerea unui dren lombar (pentru introducerea intratecala a

giphy-tumblr
scrub nurse extrem de bine NEpregatit pentru orice situatie

unei substante de contrast – Fluoresceina), se face si recoltarea pregatirea si implantarea de fascia lata si altele.
Si un geniu s-a gandit ca nu e nici o problema sa ma lase pe mine (care am vazut si facut doar 1 singur alt caz) cu un incepator si un hca.
Am pregatit tot ce am putut pregati, i-am frecat la cap pe aia de la neurologie sa-mi spuna ce imi trebuie de la ei si am primit si promisiunea ca vine un band 6 de la neuro sa ma ajute la setup.

 
Evident ca mi-am manifestat nemultumirea oricum si pentru repartizarea de personal, mi s-a promis ca rezolva ei cumva… Altfel, maine voi arata fix asa cand imi va cere ceva chirurgul:

 

 

 

Ieri am stat overtime si am ajutat la teatrul de urgente, pentru ca desteptii au suspendat-o pe cea care trebuia sa lucreze sambata si nimeni nu a gasit un inlocuitor (evident). Band 7-le de la ORL (care era cealalta scrub person de la specialist medicine) m-a luat deoparte intr-o pauza si mi-a spus
“Cristian, during the next weeks the matron will be coming to the theatres to check how we do things. I don’t like how things happen in the ENT theatre, I just want to make sure that if she asks, you just know that I told you how you should actually do things”.
A facut o fata foarte ciudata cand i-am raspuns franc:
“You know, mr. X (chirurgul ginecolog) said the same thing yesterday, he said he told the nurses to take out the swab from the woman’s vagina, it’s not his fault they didn’t do it“.
Nu mi-a mai zis nimic despre cum vrea ea sa schimbe lucrurile restul zilei. Oricum nu am mai avut pauze dupa aia, am avut o gramada de munca.

 

Acum 2 saptamani am lucrat fix cu echipa (band 6, band 5 si band 2) care a fost suspendata vineri. Operatii mici, de excizii de leziuni canceroase de pe fata/gat. La o operatie am facut numaratoarea cu band 2, dar aia a uitat sa semnze si a semnat band 6-le. I-am atras atentia ca aproximativ acelasi lucru s-a intamplat si cu cateva saptamani in urma, cand italianca a semnat fara sa faca numaratoarea si acum e suspendata.
Mi-a raspuns senina:
“Cristian, if they suspend me with pay for this, I don’t care. I’ll just stay home and relax for a month or so”.
Cand au dat-o afara vineri din sala de operatie (lucram din nou cu ea) si i-au zis ca e suspendata… nu mai era deloc senina. Arata ca o persoana care habar-n-avea ce i s-a intamplat. Pe buna dreptate.

 

Singurul punct oarecum pozitiv a fost faptul ca, la masa rotunda la care colegele mele au fost suspendate, matroana a facut scandal si a insistat ca vrea o noua round table cat mai curand si rezolvarea investigatiei rapida, pentru ca nu accepta sa i se suspende toate asistentele doar pentru ca chirurgii fac greseli – in timp ce chirurgii opereaza bine-mersi. Asta a apucat sa mai zica colega suspendata (band6) inainte sa plece.
Bine, pe de alta parte, la sedinta saptamanala de vineri dimineata, matroana a zis ca “it is unacceptable to have this serious event so soon after a never event, you are all too complacent”.
Nu e ok sa ne acuzi pe toti la gramada de automultumire si delasare.
Matroana e o tanti la aproape 60 ani, harsaita prin sistem, pe care toata lumea o stie de frica si o acuza ca e foarte dura. Eu zic ca e destul de corecta si abordabila – pana la un anumit punct, cand gresesti.
Cand eu am facut greseala mea majora in septembrie si eram stresat ca naiba, si-a luat aproape 20 minute doar ca sa ma incurajeaze…

 

Esti multumit de ceea ce faci?

Scoala am terminat-o acum 21 luni. De lucrat, lucrez de 15 luni, toate in strainezia. Daca privesc in urma, pare ca timpul a trecut foarte repede. Oricum as privi lucrurile, din punct de vedere al carierei, sunt inca foarte incepator.

Cu toate acestea, sunt (inca) intr-un moment foarte important: intre 30 si 50% dintre asistentii medicali nou-calificati renunta de tot la nursing sau schimba locul de munca in primii 3 ani ai carierei. Cand am avut schimbul de experienta in Elvetia in timpul scolii, am discutat pe tema asta si cu profesorii de-acolo si cu celelalte studente (din Spania, Suedia, Germania, UK). Chiar si ca legenda urbana, pare sa fie o realitate care se repeta si in alte tari vest-europene.

Motive pentru aceasta rata mare a uzurii asistentelor medicale “proaspete” sunt nenumarate. Stres, supraincarcare cu responsabilitati, prea multa munca, venituri mici, lipsa de suport la primul job, mobbing/bullying, lipsa optiunilor in alegerea primului job (deci o alegere nefericita la inceput de cariera), dezamagirea fata de realitatea meseriei (comparat cu mediul cat de cat steril sau ferit de probleme majore al scolii) si cate si mai cate. Un alt factor important este dorinta de-a-si intemeia o familie. E o meserie dominata de femei, termina scoala, apoi (daca se casatoresc) poate decid sa aiba o familie intai si o cariera mai incolo.

 

Cred ca cea mai des intalnita intrebare care mi-a fost adresata in e-mailurile/mesajele private primite de-a lungul anilor, de cand am pornit acest blog, a fost “merita sa fac meseria de asistent medical?“.

Poate intrebarea asta e des-intalnita la romani si pentru ca noua societate romaneasca pare sa fie axata pe acumularea de bogatie. Mai precis, nimic nu (prea) mai are valoare daca nu este asociat cu bani multi – sau cu ideea de “a te ajunge“, a te imbogati etc.
Faimoasele idei “nu mai avem valori” si “modelele noii generatii de romani sunt doar oamenii care s-au imbogatit usor/rapid“.

Bine, ca sa fiu sincer, nu stiu care sau daca erau mai bune valorile generatiilor crescute sub comunism sau ale celor care s-au maturizat in anii de tranzitie de la comunism la capitalismul de azi. Intr-un final, e in natura umana sa iti doresti sa ai mai mult, altfel am trai toti in pesteri si am dormi pe paie.

Oricum, trecand peste importanta probabil prea mare a aspectului financiar in alegerea unei meserii, as zice ca prea multa lume nu se intreaba daca i-ar placea cu adevarat sa faca acea meserie.

Sigur, daca te intreaba cineva de ce vrei sa faci meseria X sau daca iti place s-o faci, foarte putini oameni au taria de caracter sa recunoasca “urasc meseria asta” sau “o fac pentru bani, dar nu-mi place”. Multa lume poate nu-si pune niciodata intrebarea asta.

Traim intr-o lume in care totul costa, in care putina lume isi permite luxul sa recunoasca “bai, nu am facut o alegere buna acum 3-5 ani, nu pot sa fac meseria asta, trebuie sa fac altceva”. Tocmai ti-ai investit 3 ani (sau 4) intr-o scoala, apoi macar 1 an (sau mai mult) in a face o meserie. De cele mai multe ori, sunt 5 ani sau mai mult din cei mai frumosi ani ai tai (20-30 ani).

Este extrem de greu sa iei decizia sa arunci 5 ani din viata ta la gunoi.

Cu toate astea, precum ziceam mai devreme, foarte multi oameni (cel putin din datele disponibile din lumea occidentala) iau decizia asta.

Stau acum si ma gandesc la prima mea facultate. 4 ani irositi. Apoi prima mea cariera (de grafician) – alti 12 ani irositi (e adevarat, suprapusi cu facultatea si apoi cu postliceala).
Sigur, partea de scoala e similara in orice meserie. Inveti teorie – cata si cum poti.
Dar in momentul cand incepi sa muncesti, una e o meserie standard si alta e una in domeniul medical.

Nu fac parte dintre cei care spun ca vai, Doamne, medicina e sfanta si toata lumea trebuie sa ridice statui celor care aleg sa faca meseriile care se ocupa cu ingrijirea omului bolnav. Nu poti avea o societate functionala fara medici sau asistenti medicali, dar ar fi la fel de nefunctionala si fara soferi sau programatori sau brutari sau politisti samd. Nu asta vroiam sa spun.

Ce vreau sa spun e ca e o meserie in care (cu foarte mici exceptii) ai tot timpul de-a face cu fragilitatea si mortalitatea fiintei umane. Si te lupti tot timpul tot felul de greutati suplimentare, la care nici nu te-ai gandi ca exista.

Pentru ca poti foarte usor sa te gasesti in situatia de genul: titrezi 3 medicamente care tin un pacient in viata, in timp ce folosesti si un echipament electronic de monitorizare a functiilor vitale, plus iei in considerare diverse interactiuni medicamentoase, te gandesti la mentinerea functiilor corpului pacientului, incerci sa folosesti personalul auxiliar cat mai corect posibil si trebuie sa jonglezi cu hartogaraie si nenumarate orgolii si interese ale pacientilor/rudelor/colegilor/medicilor/managementului, uneori uitand sa ai grija minima de tine (mana sus cine n-a mers la toaleta 13 ore si n-a baut un strop de apa in aceleasi 13 ore). Si faci asta zi dupa zi.

Poate mai adaugi si probleme de emigrare in ciorba asta.

Si dupa aia te gandesti “cum de mai face cineva din lume meseria asta?”.

Raspunsul simplu ar fi ca multora chiar le place.

Poti sa analizezi cum vrei lucrurile, sa le privesti din orice perspectiva.

Intr-un final, daca nu-ti place ceea ce faci, mai devreme sau mai tarziu vei ajunge la concluzia ca nu mai poti face asta. Desigur, poti ajunge la concluzia asta SI DACA iti place sa-ti faci meseria.

Diferenta e ca atunci cand esti convins ca faci ceea ce-ti place, te gandesti ca ai tot timpul alternative, nu se reduce totul la o sectie, un spital, o specialitate sau mai stiu eu ce. E nasol jobul actual? Sigur, dar de ce? Este jobul in sine problema, sau sunt colegii, sectia, spitalul?

 

Cred ca atunci cand incepi un job nou, ai intotdeauna o perioada “de miere”, in care factorul noutate pur si simplu te face sa nu bagi in seama orice posibila problema. La asta ajuta si faptul ca lumea are asteptari mai mici de la tine cand esti nou. Apoi, incet-incet (sau mai repede, depinde de om) strangi experienta, incepi sa-ti dai seama cum merg lucrurile. Desigur, nu devii expert in 3 zile, dar, daca te straduiesti un pic, pe masura ce devii mai competent, te lovesti de noi si noi probleme.
Apoi depinde doar de tine cum reactionezi la situatiile neplacute.

 

Renunt la orice generalizare, vorbesc strict despre cazul meu:

Ma gasesc intr-o situatie oarecum usoara pentru a face o schimbare. Nu am un contract de chirie semnat pe perioada nedeterminata, nu am datorii, nu ma leaga absolut nimic “cu forta” de jobul actual. Daca e sa plec, inclusiv daca imi depun demisia maine, nu ar trebui sa am probleme in a obtine referinte bune pentru orice eventual nou-angajator. Nu in ultimul rand, cererea de asistente medicale e atat de mare in sudul Angliei incat orice minima experienta e “destula experienta” pentru aproape orice job aplici, atata timp cat nu exista limitari stricte la angajare sau daca nu faci vreo greseala majora la interviuri.

Intrebarea “de ce sa raman aici?” imi sta pe cap foarte des.
Intr-o comparatie plusuri vs. minusuri, actualul meu job are foarte putine avantaje fata de orice alt job in orice alt spital pe o raza de aproximativ 100 km.
Planurile mele pe termen mediu si lung au ramas aceleasi.
Inainte de-a pleca aici, nu planuiam sa stau in UK mai mult de 12-16 luni. Dupa octombrie anul trecut, termenul-limita auto-impus a devenit mai 2019. In situatia data, singurul avantaj major al spitalului meu (cursul de perioperative nursing) e ca si inexistent. Am sanse foarte mici in a-l primi anul asta. Daca-l primesc la anul, nu ma mai ajuta cu mare lucru.

Atunci, de ce raman?

Singurele 2 raspunsuri plauzibile pentru mine sunt ca ori imi place ceea ce fac, ori ca nu sunt capabil sa recunosc ca mi-e frica sa nu fie situatia mult mai nasoala in alta parte.

 

 

Aceasta postare vine pe fondul unei perioade de introspectie combinata cu o serie de vesti despre italieni care au inceput cam in acelasi timp cu mine munca-n spitalul meu (si cariera de asistenti medicali) si care pleaca sau au plecat din UK inapoi in Italia. Desigur, unii sunt pur si simplu dezamagiti de Anglia/Londra/viata de emigrant, dar si realitatile vietii de asistent medical au o influenta asupra demisiei.

Nu stiu cum sunt alti emigranti, dar mie mi se pare ca, odata plecat intr-o tara straina, orice acumulare de nemultumiri, orice moment repetat in care simti ca si cum dai repetat cu capul in perete in mod inutil, iti aduce dupa o vreme foarte usor in minte solutia extrema:

De ce ma chinui eu cu toate astea, nu ar fi mai bine sa-mi bag eu picioarele si sa ma car acasa?

Altruist, altruist, dar pana cand?

Astazi a fost prima data in viata cand am insistat sa fie anulata o operatie. Mai precis, prima data in viata cand operatia unui pacient a fost anulata si din cauza refuzului meu (pentru ca decizia a fost luata oricum destul de democratic, toata lumea din teatru a zis ca nu are sens s-o mai facem azi).

Vinerea trecuta am lucrat de la 7:30 la 21:40.
Mi-au dat 3 ture lungi intr-o saptamana (luni/miercuri/vineri), pentru ca 1 ora e pauza neplatita, cele 3 ture sunt de 13 ore si jumatate, ca sa strangi cele 37,5 ore din contract.

Ca de obicei, m-au repartizat in teatrul care avea o lista de operatii de tip “twilight” sau “three sessions” – adica era preconizat sa se termine la ora 19:00, nu la 17:30. Mi-am terminat operatia de 4 ore la care am fost scrub la ora 19:00, am dus pacientul la post-op, am facut un pic de curat si la 19:10 intram mestecand un senvis in alt teatru, in care lista depasise cu mult timpul preconizat “de operat”.

Toate departamentele de chirurgie din spital au ca tinta setata de conducerea trustului sa opereze in fiecare luna calendaristica 85% dintre pacientii prezenti pe listele de operatii. Adica sa existe cat mai putine anulari de operatii – care duc la largirea listelor de asteptare – ceea ce produce dificultati in a reprograma listele in viitor – ceea ce forteaza spitalele sa plateasca o taxa de “breach” (daca 92% dintre pacientii cu operatii non urgente nu sunt operati in maximum 18 saptamani, sau 6 saptamani daca sunt suspecti de cancer).

Divizia de chirurgie maxilo-faciala este una dintre cele mai bune ale spitalului, aduce an dupa an profit spitalului (costurile diviziei sunt anual mai mici cu 1-2 milioane de lire decat veniturile). Ei au si o rata lunara de operare a pacientilor din listele te operatii de aproximativ 75%-76% (printre cele mai bune din trust). In martie erau la 84 si ceva la suta. Vineri a fost ultima zi a lunii martie, asa ca au insistat ca un chirurg sa faca 3 operatii in plus fata de cate avea initial rezervate, ceea ce ducea divizia la 85%.

Problema a fost ca in ziua aia, chirurgul respectiv avea o osteotomie bimaxilara, o operatie care poate dura intre 4 si 8 ore (sau mai mult, daca e un chirurg neexperimentat). Au fost mai multe probleme dimineata, au inceput cu intarziere, abia pe la 10 au avut “knife to skin”. Chiar si-asa, a terminat operatia la 14:20. Au luat o pauza. Dupa aia au avut alte probleme, a doua operatie a inceput abia la 15:10.

Cand am intrat eu mestecandu-mi senvisul in sala de operatie, erau la operatia numarul 5. Abia inceputa. Chirurgul tot insista ca o s-o termine in maxim 45 minute. Este foarte priceput la osteotomii si orice tine de oasele fetei, dar e mai lent la excizii si reconstructii faciale (excizii de carcinom de celule scuamoase sau carcinom de celule bazale). Evident c-a terminat-o dupa o ora si ceva. La 20:20 pacientul iesea pe usa teatrului, eu deja imi pregateam instrumentarul pentru ultima operatie. In mod normal, trebuia inceputa operatia de noi, terminata de cei din tura de noapte.

23 minute s-au certat cei din tura de noapte cu colega care era cu mine intr-o tura lunga de zi (tura care se termina la 21:00). Ca ei (tura de noapte) sunt aici doar pentru operatii de urgenta, nu pentru liste elective, ca pacientul trebuie trimis acasa si operatia anulata. Ca daca soseste vreo urgenta, ei nu vor putea face nimic, pentru ca vor fi “prinsi in capcana” in teatrul nostru.
“This is very unsafe practice” cica.

Singura solutie gasita de coordonatorul teatrelor a fost sa ma intrebe pe mine daca sunt dispus sa stau dupa ora 21:00, pana vine un scrub in plus (asa-numitul “on-call person”). Asta ar fi lasat 2 oameni disponibili pentru orice urgenta.

Am zis “da”, din principiu (mi se parea inuman sa trimiti un amarat acasa dupa ce a asteptat de la ora 12 pana la 20:30 o operatie) si din respect pentru chirurg (care e de treaba si care insista sa faca operatia – si el tot din principiu). Si pentru ca mi se pare stupid sa anulezi operatii cand ai pacientul acolo – ceva ce nu-mi place aici si am tot comentat pe tema asta.

Asta desi stiam ca a doua zi aveam tura overtime de la ora 08:00, deci nici macar nu puteam sa fiu platit pentru ca stateam peste program, pentru ca incalcam directiva europeana de pauza de minim 11,5 ore intre ture consecutive de munca.

Eniuei, pacientul a intrat in teatru la 20:40, operatia s-a terminat la 21:52. Colegele mele din tura de noapte au stat ca niste nesimtite de vorba 15 minute (nu aveau anestezist, deci oricum nu faceau nici o operatie in seara aia), apoi a venit si on-call person, se stransesera 4 oameni din tura de noapte in teatrul ala, oricare 2 putand sa preia operatia si sa ma lase sa merg acasa. Dar stateau si vorbeau ca vitele deoparte, in timp ce eu picam pe mine de oboseala. Am luat-o pe una deoparte, am zis ca eu muncesc a doua zi si ca sunt destule ca sa ma lase sa merg acasa.

Evident ca cea care era in charge era o negresa (atat de asemanatoare cu alte negrese cu care am avut nenorocul sa lucrez aici): lenesa, cu gura mare, care vroia sa-i faca altcineva munca. “What, you don’t want to finish the procedure?”. “No, it’s 21:20, there’s 4 of you and I am working again tomorrow morning”. I-a luat inca 10 minute sa-si gaseasca halat steril XXXL (nu glumesc, a refuzat sa foloseasca un XXL, cica era prea mic pentru ea). Dupa aia il intreba pe chirurg daca nu vrea sa termine operatia “without a scrub nurse”. Chirurgul i-a raspuns “a nurse would be useful, yeah!”. La 21:40 ieseam pe poarta spitalului.

Luni am facut o plangere la unit manager si la matroana, slabe sanse sa le faca ceva alora.

Si am ajuns la azi. Alta tura lunga. La 19:10 chirurgul ne-a intrebat (pe mine si pe colega mea din tura lunga) daca vrem sa facem ultima operatie, o timpanomastoidectomie care dureaza minim 2 ore de la “knife to skin”. Stiind foarte bine ca night staff vor refuza sa preia operatia, ceea ce ar insemna ca as fi fost blocat in teatru pana noaptea tarziu, am zis nu.

Imi pare rau pentru pacient, dar pe bune de mai am chef sa stau pana noaptea tarziu.

altruism

Sigur, daca as lucra doar 37,5 ore pe saptamana, poate nu m-ar deranja asa mult treaba asta, as sta un pic in plus din cand in cand. Dar stau in plus cam tot timpul cand e nevoie si mai si lucrez in medie 60 ore pe saptamana. Deci consider ca dau mai mult decat suficient de la mine.

Intr-un final, problemele vin de la supraincarcarea cu pacienti a spitalului, care duce la supraincarcarea cu pacienti a listelor de operatii. Ceva ce nu se va rezolva vreodata.

 

Later Edit: Pentru cine crede ca pacientul a suferit, pana la urma a fost operat a doua zi, iar eu am venit la munca (overtime) ca sa ajut la operatie, pentru ca nu exista personal. Deci si nu-ul meu are niste limitari 🙂

Calcule reci

Stabilim niste obiective:

  1. Strang 3 ani experienta in sala de operatie. Nu mai repet de ce.
  2. Obtin cursul de Perioperative (Theatre) Nursing. Si / sau cat mai multe cursuri si certificari utile in Theatre Nursing. Asta influenteaza direct motivul pentru care 1 e important, plus ajuta la 3.
  3. Obtin ori o promovare la band 6, ori ma mut la privat si castig mai multi bani ca un band 6 in NHS (si accept conditiile mai neplacute de la privat). Nu e vorba de foame de bani, realist vorbind imi vor trebui minim 400 lire in plus la salariul de baza daca nu vreau sa continui sa lucrez 60 ore pe saptamana cand va veni sotia mea aici.

1 se intampla (aproape) orice s-ar intampla. Doar ca trebuie sa astept. Asteptarea asta e o notiune foarte vaga. Toata lumea zice ca e usor s-o faci, dar putina lume se poate motiva sa astepte ceva CU ANII.
Desigur exista factorul necunoscut, pentru ca am ales sa ma mut intr-o tara care tocmai s-a aruncat cu capul inainte de pe o stanca, sperand ca o sa o poarte vantul cumva, undeva, departe.
Daca situatia se schimba aici in rau brusc pentru emigranti (desi nu cred asta), nu am vreo grija. Am totusi recunosterea studiilor deja facuta in alta tara europeana, cred ca as putea sa plec de-aici oricand, doar ca in conditii mai putin decat ideale. Asta e, ma ingrijorez de asta daca va fi cazul.

 

2 e problematic. In ultimii ani au oferit 2 sau 3 burse, niciodata mai multe. Anul asta se plang ca n-au fonduri, e probabil sa ofere doar 2 locuri. Anul asta am 4 contracandidati: Ausra, Caroline, Chris si Vangie.
Pornesc de la ideea ca decizia o vor lua fara a fi influentati de preferinte personale, ci doar judecand pe principiul “cine il merita, de ce vrea asta, cu ce ne ajuta pe termen lung, cum il/o inlocuim daca ii oferim 1 an de study leave“.
Primele 2 au vechime mica in trust (un pic sub un an in plus fata de mine). A doua e band 6 in specialist surgery, unde printr-o conjunctura nefasta, acum avem putine persoane cu experienta. Prima nu are foarte multa experienta, dar lucreaza la Neuro, unde au la fel de mare lipsa de oameni care totusi au niste experienta (sub 3 ani la neuro inseamna doar “niste experienta”). Pe scurt: daca le dau lor cursul, vor ramane descoperiti. Partea proasta (pentru mine) e ca m-am facut suficient de util in Specialist Surgery incat sa poata fi argumentat ca “if Caroline goes, we’ll have Cristian“.
Chris e wild-card, el nu are nevoie de fonduri (si study leave) pentru 1 an intreg, doar pentru a termina 1 modul din 3. Ideal vorbind, el ar putea fi al 3-lea om (costuri mai mici). In cel mai rau caz, e cel care are sansele cele mai mari sa primeasca 1 din 2 locuri posibile. Oricum, e aproape sigur ca el va fi unul dintre cei care primeste aprobarea pentru curs.
Vangie e prea in varsta. E de treaba, dar are 49 ani. Nu am auzit sa investeasca atata amar de bani trustul in cineva trecut de 40-45 ani. Plus ca au nevoie de ea la General Surgery, si acolo duc lipsa de suficienti band 6 cu experienta.
In cel mai rau caz, eu zic ca am 2 contracandidati, in cel mai bun caz, doar 1.
Decizia se ia in iunie, pana atunci trebuie sa o prind pe matroana intr-o zi cand e in toane bune si o sa-mi vand cauza scump.

Din nefericire, stiu ca matroana are o regula nescrisa – “everybody has to wait his/her turn“. Din punctul asta de vedere, am sansele cele mai mici dintre cei 5 oameni care au aplicat pentru cursul respectiv.

3 are semne de intrebare.
Band 7-le meu mi-a promis o promovare in 6-12 luni, in momentul in care m-am dus la el cu scrisoarea de demisie in ianuarie. I-am zis destul de clar ca nu voi ramane in trust daca nu obtin nici promovarea, nici cursul de theatre nursing.
Pana acum pare sa se tina de cuvant cu promovarea, mi-a dat de facut tot felul de lucruri “which will help with your band 6 application“.
Partea proasta e ca stiu foarte bine ca el prefera sa obtina Caroline cursul respectiv, in parte pentru ca e amica lui din copilarie, in parte pentru ca stie foarte bine ca nu ma tine nimic in trust, deci nu e convins ca ar fi o idee buna sa se investeasca bani si 1 an de study leave in cineva care a aratat deja ca poate pleca oricand.
Daca l-am citit bine, planul lui este sa imi ofere mie promovarea in momentul in care Caroline este anuntata ca va avea study leave din septembrie (adica el crede ca ea va primi cursul si sunt convins ca pentru ea a pus o vorba buna la matroana, spre deosebire de mine).
Partea si mai proasta e ca mi-am dat seama ca deja are un plan B in caz ca eu fortez ceva cu amenintarea cu demisia. Ii ofera deja responsabilitati suplimentare italianului care a inceput 4 luni dupa mine (Lorenzo). Stiu ca sunt mai bun decat el (pana acum), dar stiu si ca experienta se castiga, stiu ca e baiat de treaba si e descurcaret. Acum… repet, am reusit sa conving suficienta lume ca sunt bun in ceea ce fac, dar nu exista nimeni care e de neinlocuit aici.
Cea mai rece chestie pe care o pot adauga este ca singura persoana din Specialist Medicine care ar fi putut sa fie mai indreptatita (cel putin dpdv al vechimii) ca mine la un post de band 6 tocmai a fost suspendata pentru ca a lasat niste fase intr-un pacient, deci este automat declasata in orice eventual interviu pentru o pozitie de band 6. Asta este. Oricum, majoritatea experientei ei e in ginecologie, eu am experienta mult mai multa in ORL si MaxFax, plus suficienta in Vasculara incat sa zic ca as fi fost mai indreptatit sa obtin o promovare cu toata vechimea ei.

Problema e ca nu ma intereseaza la fel de mult jobul de band 6 ca promisiunea ca voi obtine theatre course. Banii ca band 6 ar fi mai putini ca salariul de la privat (100 lire net mai putin). La fel de adevarat e ca in NHS pot sa castig mai multa experienta in mai multe specialitati, ceea ce ajuta pe termen lung mai mult decat suta aia in plus.

 

Chestia care imi ingreuneaza planul meu este faptul ca, desi nu sunt band 6, mi se cere din ce in ce mai des sa fac munca de band 6 (pe salariu de band 5), in conditiile in care am deja cate un band 6 care trebuie sa faca asta in orice teatru lucrez.
Majoritatea oamenilor vor zice “uuuu, e usor, atunci imparti din munca cu cealalalta persoana, sau lasi persoana sa faca totul si imparti (nemeritat, but who cares) recunoasterea meritelor”.
Realitatea e ca majoritatea oamenilor care au o pozitie de autoritate nu accepta sa faca altcineva (mai bine) ceea ce ar trebui sa faca ei. Sau si mai rau, insista sa o faca ei (dar prost) sau se enerveaza cand o face altcineva.
Adica mi se cere sa rezolv situatii problematice, dar nu mi se permite sa o si fac, sau daca o fac, mi se atrage atentia ca altcineva trebuia sa faca asta si ca mi-am depasit atributiile.

Putine lucruri ma mai scot din sarite. Dar unul dintre ele este sa fiu acuzat ca am facut ceva sau n-am facut ceva ce, de fapt,  NU am facut sau NU ar trebui sa fac.

 

Si uite asa ajungi sa te gandesti ca toate calculele tale sunt stupide si prea complicate.

fail