Esti multumit de ceea ce faci?

Scoala am terminat-o acum 21 luni. De lucrat, lucrez de 15 luni, toate in strainezia. Daca privesc in urma, pare ca timpul a trecut foarte repede. Oricum as privi lucrurile, din punct de vedere al carierei, sunt inca foarte incepator.

Cu toate acestea, sunt (inca) intr-un moment foarte important: intre 30 si 50% dintre asistentii medicali nou-calificati renunta de tot la nursing sau schimba locul de munca in primii 3 ani ai carierei. Cand am avut schimbul de experienta in Elvetia in timpul scolii, am discutat pe tema asta si cu profesorii de-acolo si cu celelalte studente (din Spania, Suedia, Germania, UK). Chiar si ca legenda urbana, pare sa fie o realitate care se repeta si in alte tari vest-europene.

Motive pentru aceasta rata mare a uzurii asistentelor medicale “proaspete” sunt nenumarate. Stres, supraincarcare cu responsabilitati, prea multa munca, venituri mici, lipsa de suport la primul job, mobbing/bullying, lipsa optiunilor in alegerea primului job (deci o alegere nefericita la inceput de cariera), dezamagirea fata de realitatea meseriei (comparat cu mediul cat de cat steril sau ferit de probleme majore al scolii) si cate si mai cate. Un alt factor important este dorinta de-a-si intemeia o familie. E o meserie dominata de femei, termina scoala, apoi (daca se casatoresc) poate decid sa aiba o familie intai si o cariera mai incolo.

 

Cred ca cea mai des intalnita intrebare care mi-a fost adresata in e-mailurile/mesajele private primite de-a lungul anilor, de cand am pornit acest blog, a fost “merita sa fac meseria de asistent medical?“.

Poate intrebarea asta e des-intalnita la romani si pentru ca noua societate romaneasca pare sa fie axata pe acumularea de bogatie. Mai precis, nimic nu (prea) mai are valoare daca nu este asociat cu bani multi – sau cu ideea de “a te ajunge“, a te imbogati etc.
Faimoasele idei “nu mai avem valori” si “modelele noii generatii de romani sunt doar oamenii care s-au imbogatit usor/rapid“.

Bine, ca sa fiu sincer, nu stiu care sau daca erau mai bune valorile generatiilor crescute sub comunism sau ale celor care s-au maturizat in anii de tranzitie de la comunism la capitalismul de azi. Intr-un final, e in natura umana sa iti doresti sa ai mai mult, altfel am trai toti in pesteri si am dormi pe paie.

Oricum, trecand peste importanta probabil prea mare a aspectului financiar in alegerea unei meserii, as zice ca prea multa lume nu se intreaba daca i-ar placea cu adevarat sa faca acea meserie.

Sigur, daca te intreaba cineva de ce vrei sa faci meseria X sau daca iti place s-o faci, foarte putini oameni au taria de caracter sa recunoasca “urasc meseria asta” sau “o fac pentru bani, dar nu-mi place”. Multa lume poate nu-si pune niciodata intrebarea asta.

Traim intr-o lume in care totul costa, in care putina lume isi permite luxul sa recunoasca “bai, nu am facut o alegere buna acum 3-5 ani, nu pot sa fac meseria asta, trebuie sa fac altceva”. Tocmai ti-ai investit 3 ani (sau 4) intr-o scoala, apoi macar 1 an (sau mai mult) in a face o meserie. De cele mai multe ori, sunt 5 ani sau mai mult din cei mai frumosi ani ai tai (20-30 ani).

Este extrem de greu sa iei decizia sa arunci 5 ani din viata ta la gunoi.

Cu toate astea, precum ziceam mai devreme, foarte multi oameni (cel putin din datele disponibile din lumea occidentala) iau decizia asta.

Stau acum si ma gandesc la prima mea facultate. 4 ani irositi. Apoi prima mea cariera (de grafician) – alti 12 ani irositi (e adevarat, suprapusi cu facultatea si apoi cu postliceala).
Sigur, partea de scoala e similara in orice meserie. Inveti teorie – cata si cum poti.
Dar in momentul cand incepi sa muncesti, una e o meserie standard si alta e una in domeniul medical.

Nu fac parte dintre cei care spun ca vai, Doamne, medicina e sfanta si toata lumea trebuie sa ridice statui celor care aleg sa faca meseriile care se ocupa cu ingrijirea omului bolnav. Nu poti avea o societate functionala fara medici sau asistenti medicali, dar ar fi la fel de nefunctionala si fara soferi sau programatori sau brutari sau politisti samd. Nu asta vroiam sa spun.

Ce vreau sa spun e ca e o meserie in care (cu foarte mici exceptii) ai tot timpul de-a face cu fragilitatea si mortalitatea fiintei umane. Si te lupti tot timpul tot felul de greutati suplimentare, la care nici nu te-ai gandi ca exista.

Pentru ca poti foarte usor sa te gasesti in situatia de genul: titrezi 3 medicamente care tin un pacient in viata, in timp ce folosesti si un echipament electronic de monitorizare a functiilor vitale, plus iei in considerare diverse interactiuni medicamentoase, te gandesti la mentinerea functiilor corpului pacientului, incerci sa folosesti personalul auxiliar cat mai corect posibil si trebuie sa jonglezi cu hartogaraie si nenumarate orgolii si interese ale pacientilor/rudelor/colegilor/medicilor/managementului, uneori uitand sa ai grija minima de tine (mana sus cine n-a mers la toaleta 13 ore si n-a baut un strop de apa in aceleasi 13 ore). Si faci asta zi dupa zi.

Poate mai adaugi si probleme de emigrare in ciorba asta.

Si dupa aia te gandesti “cum de mai face cineva din lume meseria asta?”.

Raspunsul simplu ar fi ca multora chiar le place.

Poti sa analizezi cum vrei lucrurile, sa le privesti din orice perspectiva.

Intr-un final, daca nu-ti place ceea ce faci, mai devreme sau mai tarziu vei ajunge la concluzia ca nu mai poti face asta. Desigur, poti ajunge la concluzia asta SI DACA iti place sa-ti faci meseria.

Diferenta e ca atunci cand esti convins ca faci ceea ce-ti place, te gandesti ca ai tot timpul alternative, nu se reduce totul la o sectie, un spital, o specialitate sau mai stiu eu ce. E nasol jobul actual? Sigur, dar de ce? Este jobul in sine problema, sau sunt colegii, sectia, spitalul?

 

Cred ca atunci cand incepi un job nou, ai intotdeauna o perioada “de miere”, in care factorul noutate pur si simplu te face sa nu bagi in seama orice posibila problema. La asta ajuta si faptul ca lumea are asteptari mai mici de la tine cand esti nou. Apoi, incet-incet (sau mai repede, depinde de om) strangi experienta, incepi sa-ti dai seama cum merg lucrurile. Desigur, nu devii expert in 3 zile, dar, daca te straduiesti un pic, pe masura ce devii mai competent, te lovesti de noi si noi probleme.
Apoi depinde doar de tine cum reactionezi la situatiile neplacute.

 

Renunt la orice generalizare, vorbesc strict despre cazul meu:

Ma gasesc intr-o situatie oarecum usoara pentru a face o schimbare. Nu am un contract de chirie semnat pe perioada nedeterminata, nu am datorii, nu ma leaga absolut nimic “cu forta” de jobul actual. Daca e sa plec, inclusiv daca imi depun demisia maine, nu ar trebui sa am probleme in a obtine referinte bune pentru orice eventual nou-angajator. Nu in ultimul rand, cererea de asistente medicale e atat de mare in sudul Angliei incat orice minima experienta e “destula experienta” pentru aproape orice job aplici, atata timp cat nu exista limitari stricte la angajare sau daca nu faci vreo greseala majora la interviuri.

Intrebarea “de ce sa raman aici?” imi sta pe cap foarte des.
Intr-o comparatie plusuri vs. minusuri, actualul meu job are foarte putine avantaje fata de orice alt job in orice alt spital pe o raza de aproximativ 100 km.
Planurile mele pe termen mediu si lung au ramas aceleasi.
Inainte de-a pleca aici, nu planuiam sa stau in UK mai mult de 12-16 luni. Dupa octombrie anul trecut, termenul-limita auto-impus a devenit mai 2019. In situatia data, singurul avantaj major al spitalului meu (cursul de perioperative nursing) e ca si inexistent. Am sanse foarte mici in a-l primi anul asta. Daca-l primesc la anul, nu ma mai ajuta cu mare lucru.

Atunci, de ce raman?

Singurele 2 raspunsuri plauzibile pentru mine sunt ca ori imi place ceea ce fac, ori ca nu sunt capabil sa recunosc ca mi-e frica sa nu fie situatia mult mai nasoala in alta parte.

 

 

Aceasta postare vine pe fondul unei perioade de introspectie combinata cu o serie de vesti despre italieni care au inceput cam in acelasi timp cu mine munca-n spitalul meu (si cariera de asistenti medicali) si care pleaca sau au plecat din UK inapoi in Italia. Desigur, unii sunt pur si simplu dezamagiti de Anglia/Londra/viata de emigrant, dar si realitatile vietii de asistent medical au o influenta asupra demisiei.

Nu stiu cum sunt alti emigranti, dar mie mi se pare ca, odata plecat intr-o tara straina, orice acumulare de nemultumiri, orice moment repetat in care simti ca si cum dai repetat cu capul in perete in mod inutil, iti aduce dupa o vreme foarte usor in minte solutia extrema:

De ce ma chinui eu cu toate astea, nu ar fi mai bine sa-mi bag eu picioarele si sa ma car acasa?

Advertisements

1 Comment

  1. Nu merita daca efortul e mare in raport cu lipsa placerii. In plus, sa mai adaug o remarca la mine acasa: “scoala de asistente e pentru proastele care nu au reusit sa intre la facultate” – snobism dar din pacate la scoala de asistente cunosc persoane cu chef de munca destul de mic si care cred ca asistentele freaca menta si plimba fisha (si cred ca tu ai vazut din astea si in scoala si dupa).
    Cu siguranta ca altfel ar fi fost entuziasmul tau daca incepeai cariera la 21 de ani (3 ani dupa liceu), cu joburi sezoniere in timpul scolii si cu energia si rezistenta fizica specifica varstei. Sau daca ai fi fost direct in tara unde vrei sa ajungi.

    La fel discutii aud si la profesori, invatatori etc. sunt putine meserii super platite si acolo insa volumul de invatare si efort e f.mare deci nu e pt orisicine.

    Ca peste tot, se vede cine vine din tara lucrului bine facut.

    Spor pe mai departe.

    Like

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s