13 luni in sala de operatie

Anul 1 de postliceala l-am terminat cu 6 saptamani de practica intr-una din sectiile de chirurgie de la Spitalul Militar Central din Bucuresti. Prea multe lucruri nu stiam la finalul lui iulie 2013. Pana atunci, de facut, nu facusem prea multe proceduri de practica, de vazut vazusem una-alta, mai facusem una-alta, dar eram extrem de nestiutor.
Dar la finalul acelei perioade de practica stiam un lucru: imi place meseria de asistent medical, ma vedeam facand-o si peste 10 ani si in momentul ala imi doream sa lucrez intr-o sectie de chirurgie SAU in blocul operator.

Pur si simplu a fost prima data cand am vazut legat (zi dupa zi) ceva mai multe lucruri, cand am fost lasat sa fac mai multe lucruri si cand am simtit ca inteleg ceva mai bine ce se intampla cu bolnavul in spital. Daca as fi facut practica in alta parte, oare as fi avut aceeasi opinie? Oare mi-ar fi placut altceva? Oare mi-ar fi displacut totul si as fi luat decizia de-a renunta la scoala? Inca o data o sa repet: in deciziile pe care le iei in viata esti influentat foarte mult de norocul pe care-l ai in a da peste niste oameni de treaba.

Nu mai tin minte numele nici unei asistente de-atunci, mai tin minte doar fetele catorva dintre ele, dar trebuie sa recunosc ca merita recunostinta mea.

Dupa acea perioada de practica mi-am stabilit un tel in cariera (sa ajung sa lucrez la chirurgie/in blocul operator), apoi, dupa schimbul de experienta din anul 3 mi-am stabilit si un scop pe termen mediu (sa lucrez in sala de operatie in Elvetia).

Pe 1 iunie 2016 incepeam prima zi de munca in sala de operatie.

Aceste 13 luni au avut o evolutie foarte sinuoasa pentru mine. Chit ca in the grand scheme of things, a fost o perioada scurta, e interesant pentru mine sa privesc un pic detasat perioada asta.

Prima luna am petrecut-o adaptandu-ma la noul mediu si la noul tip de ingrijire a pacientului. Am trecut de la ingrijire de sectie (medicamentatie, alimentare, mobilizare, igiena, conversatii + alte lucruri mai specializate) la ingrijire de sala de operatie. De la tot ce tine de pregatirea fizica a operatiei (instrumentar, echipamente etc.) pana la tot ce tine pacient (consimtamant, pozitionare, pastrarea sigurantei pacientului etc.).

Cand incepi, totul e nou, orice se intampla e o experienta noua, oamenii in general par “prietenosi” – pentru ca abia i-ai cunoscut, orice lucru faci e ceva pozitiv, orice greseala e o posibilitate de-a invata si evolua. Cum aici asta inseamna si ca esti “supernumerary”, esti si oarecum ferit de orice probleme, pentru ca in orice moment esti a 4a persoana in echipa de nursing, deci orice ai face ai suport adecvat. Si nimeni nu se asteapta sa faci cine stie ce.

Inveti instrumentarul, inveti operatiile, inveti chirurgii si anestezistii si vezi ce le place si ce NU le place. Si incepi sa te obisnuiesti cu colegii.

Apoi, daca esti fast learner, urmeaza o perioada de acumulare rapida de experienta si de mici victorii. Primele mele operatii mai complicate singur, apoi bucuria pe care o simteam atunci cand eram scrub pentru o operatie din asta si chirurgul ma lauda sau micile laude primite de la colegi sau anestezisti erau motive de mandrie personala.

Apoi, daca nu esti tampit, urmeaza o perioada de deschidere a ochilor. Cand lucrezi cu colegi experimentati, iti dai seama cum fac ei lucrurile si de ce le fac ei MAI BINE. Si iti dai seama ca, de fapt, mai ai o gramada de facut si invatat. Daca ai norocul (sau ghinionul) sa participi si la niste situatii mai tensionate, iti dai seama ulterior ce pasi trebuia sa fi urmat si ce ar trebui sa faci in viitor.

Apoi urmeaza o noua perioada de evolutie, in care incerci sa inveti lucruri in afara sferei tale initiale de cunostinte. Nu pot sa zic ca am ales eu sa ajung sa lucrez la ORL/Maxilo-faciala/Vasculara/Ginecologie. Daca as fi avut o alegere, as fi mers la chirurgie generala. Dar atunci cand am dat eu interviu, nu aveau posturi libere acolo. Pana la urma, nu regret unde am nimerit, adica imi plac tipurile de operatii facute. Pentru a castiga experienta suplimentara, am lucrat si in afara specializarilor unde aveam experienta. Prea putin si prea sporadic pentru a ma considera multumit, dar macar nu ma multumesc cu putin.

Ei bine, undeva intre realizarea faptului ca mai ai de invatat si dorinta de-a castiga experienta suplimentara exista o etapa in care iti doresti ceva mai mult.

Cel mai simplu as putea denumi etapa asta drept etapa in care iti doresti respect. In esenta, esti inca un incepator. Dar daca poti sa te descurci la fel de bine sau chiar mai bine decat alti colegi cu vechime mai mare, iti doresti sa fii tratat mai bine – sau macar sa nu mai fi tratat chiar ca un incepator.

Si uite asa incep nemultumirile.

Asa mi-as descrie aceste 13 luni privind lucrurile un pic detasat.

Dar daca le privesc un pic mai subiectiv, trebuie sa adaug la aceasta evolutie si o serie de elemente personale.

Sigur, la inceput toata lumea pare prietenoasa – pentru ca foarte putini oameni sunt direct uriciosi cu un nou-venit. Dar dupa ce lucrezi cu ei, iti dai seama destul de repede cu cine ai de-a face si ajungi la concluzia ca iti displace profund sa lucrezi cu unii sau cu altii. Dar nu prea mai ai ce face in momentul ala.

In septembrie am facut o greseala majora, care a facut ca un pacient sa aiba nevoie de o a doua operatie. Cu multa intelegere, da, si de la majoritatea colegilor si de la superiori, am trecut peste asta. In octombrie am aflat intr-un mod extrem de dezamagitor ca e mult mai dificil sa ajung sa lucrez in Elvetia decat credeam. In decembrie am tot lucrat cu niste colege mai dificile, ceea ce m-a impins sa imi doresc sa plec de aici. Am luat 2 interviuri, eram foarte aproape de a pleca. Pana la urma am ramas, dar am inceput sa lucrez si in alt spital ca bank, ceea ce a functionat ca o supapa (am invatat ca pot lucra acceptabil si in alta parte, castig si niste bani in plus si invat si lucruri noi).
Apoi am avut o perioada in care am lucrat foarte mult cu o combinatie toxica de colege. Sefa cea noua care nu stie ORL, dar schimba totul si niste colege care ma trateaza ca pe un incepator. Adaug la asta presiunea singuratatii intr-o tara straina plus niste probleme de sanatate si am ajuns intr-o situatie in care pur si simplu nu mai aveam nici o placere in a veni la munca.

 

Dupa o plangere, o demisie depusa si apoi retrasa, un alt interviu luat la alt spital si o schimbare fortata de colege, situatia s-a normalizat un pic.

Cu toate acestea, raul a fost facut, daca pana acum cateva luni imi vedeam locul de munca drept o combinatie de rele si bune in care prevalau aspectele pozitive, acum pur si simplu nu mai suport ideea de a mai lucra aici mai mult decat ar mai fi necesar. Oricum era un job intermediar, care imi permitea sa acumulez experienta, dar e o diferenta in a vedea ceva drept placut si temporar sau toxic si temporar.

 

Toata postarea asta e circulara. Am inceput-o cu povestirea din anul 1 de scoala pentru a exemplifica cat de mult din viata noastra e afectat de oamenii de care suntem inconjurati. In ideea generala a numelui blogului, drumul nostru are prea putin de-a face cu alegerile noastre personale (vreau sa fac asta, in locul x) si foarte mult de-a face cu ce obstacole sau scurtaturi apar in drum.

 

drum
scurtatura?

 

 

Advertisements

3 Comments

  1. Nu cred că există… Scurtături…. La un moment dat am citit ceva spus poate de Bruce Lee.. Poate ma confund dar cred că esența era următoarea : Atunci cind începeam să fac Karate a da un pumn însemna doar a da un pumn…. după ani de zile de practică A da un pumn nu mai era doar un pumn, era ceva mult mai complicat erau teorii, forțe, ginduri, sentimente…. Cind am ajuns la maturitate și am învățat toate tehnicile maeștrilor mei… A da un pumn însemna… A da un pumn… Multe lucruri sunt circulare în viață noastră. Altă imagine care este tatuată în mintea mea este începutul și sfârșitul filmului Forest Gump… Începe cu un fulg și se termină cu un fulg în bătaia vintului… Asta suntem noi.. Depinde de vint dacă vei ajunge la destinație… Cum zice Forest : Bunicul meu spunea ca viața este ca și o cutie de bomboane de ciocolata, nu știi niciodată ce gust au… doar privind trebuie sa le guști! Sănătate maximă!

    Like

  2. Sunt sigura ca iti vei gasi locul. Eu admir f mult perseverenta ta. You are a fighter and there is no doubt you’ll get what you want…eventually :).

    Like

  3. suntem tineri, niciun job nu e locul de iesit la pensie. Conteaza mersul cu drag la munca si invatat ceva, sunt totusi 1/3 din ziua noastra acolo.
    Schimbarea e utila si constructiva.

    Asteptam sa ne povestesti despre!

    Like

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s