O conversatie cu mine, cel de acum 5 ani

 

Din intamplare, am verificat zilele astea certificatul de finalitate a examenului de limba germana de la Institutul Goethe din Bucuresti. S-au implinit fix 5 ani de cand am dat examenul respectiv.

Intr-o succesiune rapida, in 2 saptamani toride de vara de Bucuresti, acum 5 ani, am dat examenul asta (si eram oarecum convins ca l-am luat), am dat gluma de examen pentru postliceala de asistenti medicali (l-am luat si am platit taxa pentru anul 1 in avans, pornind pe un nou drum profesional) si am aflat ca tatal meu a fost diagnosticat cu cancer pancreatic. In acelasi timp, viitoarea mea sotie (ne-am casatorit anul urmator) a dat examenul de admitere la a doua ei facultate, punand-o pe drumul care ne-a tinut la distanta (eu in Londra, ea-n Bucuresti) pentru 17 luni din acesti 5 ani.

A fost o vara-salt in necunoscut. In capul meu se invarteau constant o sumedenie de intrebari:
Oare tata va supravietui? Oare cat timp mai are de trait?
Dar oare o sa-mi placa sa fac meseria asta?
Oare vor fi 3 ani pierduti in zadar? Am mai pierdut 4 ani intr-o facultate.
Oare ce va face sotia mea dupa ce eu voi termina scoala? Va dori sa ramana in tara atunci?
Dar are sens sa invat o meserie care este si va fi foarte prost recompensata salarial in Romania?
Eu vreau sa invat meseria asta pentru a pleca din tara. Dar oare n-as putea sa lucrez si in Romania?
E o meserie cu destul de multe pericole si multe potentiale momente in care sa gresesti. Cum voi reactiona daca voi face o greseala grava?
Dar peste 3 ani o sa am peste 30 ani. E mult mai dificil sa renunti la orice cu cat timpul trece si te obisnuiesti cu situatia. E usor sa vorbesti despre emigrare, e mai greu sa si faci pasul atunci cand nu mai ai 20 de ani. Ce voi face?
Ok, plecat-plecat, tu vrei Elvetia, dar daca nu Elvetia (stii foarte bine cat de dificil e sa primesti dreptul de munca acolo), atunci unde? Si de ce? Si cat timp?
Nu in ultimul rand, nu ai fost nici macar in prima tinerete tacut atunci cand o persoana abuza de autoritate in fata ta. Ce o sa faci la scoala/spital din postura de elev/invatacel? O sa inghiti orice sau o sa rabufnesti din cand in cand?

Hihi, daca as fi avut cu adevarat raspunsurile la intrebarile astea… cu siguranta mi-ar fi fost si mai greu sa iau o decizie atunci. Poate mi-a luat prea mult timp sa ajung la concluzia asta, dar cred ca e inutil sa te tii cu incapatanare de un plan anume. Este foarte bine sa ai o idee generala in cap “vreau sa fac asta, asta si asta”, dar viata are tendinta de-a-ti pune obstacole in cale si de-a te face sa iei drumuri ocolitoare, chiar daca tu vrei altceva.

Si, intr-adevar, cu cat iti pui mai multe intrebari, cu atat vei avea mai multe posibile probleme.

question everything

Daca iti pierzi prea mult timp cu frica de drobul de sare care va cadea de pe soba… problema reala esti mai degraba tu, nu pericolul teoretic.

Cu cat regreti mai mult faptul ca ceva nu se intampla cand si cum vrei tu, cu atat mai mult vei fi inutil nemultumit. Stiu, suna a truism, si, pentru a fi onest, oricum este ceva usor de spus, dar greu de pus in practica. Mai ales cand esti incapatanat.

Problema e ca, pana la un anumit punct, e bine sa fii incapatanat. E bine sa ai un masterplan in cap “vreau sa reusesc asta, pentru ca…”. Dar conteaza foarte mult cum reactionezi atunci cand vezi ca nu reusesti ceva. Cand planurile nu se indeplinesc cum vrei tu, cand totul pare incredibil de greu si de frustrant, cel mai bine e sa-ti concentrezi incapatanarea pe un singur lucru: “stiu ce vreau si stiu ca se va intampla, mai devreme sau mai tarziu, restul sunt doar cai mai drepte sau mai intortocheate pentru a ajunge acolo”.

Stiu, totul suna a bullshit motivational. Si, ca orice prostie motivationala, e foarte usor de debitat, foarte greu de pus in practica.

Ce pot sa zic despre intrebarile de acum 5 ani? Cam toate s-au dovedit a fi niste temeri inutile. Sigur, e bine sa ai o frica respectuoasa de necunoscut, dar necunoscutul tot se va petrece, indiferent de ce temeri ai sau nu.

Tata. Asa cum presupuneai, diagnosticul tatalui tau a fost nefast. Totul s-a terminat trist. A fost o experienta care te-a intarit. Si te-a ajutat sa intelegi anumite lucruri despre boala: de multe ori medicina nu poate oferi decat o ameliorare a problemelor si poate incerca sa faca un final asteptat mai lin. Asa e viata. Si asta te va ajuta sa relationezi un pic mai usor cu alti bolnavi atunci cand vei fi in situatia de-a avea grija de ei.

Meseria-mi place. Nu stiu ce voi crede peste 10 sau 20 de ani. Dar ce stiu acum e ca nu as putea face meseria asta daca nu mi-ar placea. Acest simtamant e greu de descris si dificil de replicat. In esenta, e o combinatie intre satisfactia pe care ti-o da un lucru bine-facut si senzatia ca ceea ce faci tu a ajutat un alt om astazi. Desigur, altii gasesc satisfactii in altceva. Problemele si nemultumirile se aduna si cateodata umbresc placerea. Dar, intr-un final, nu vei putea continua fara a fi multumit de ceea ce faci.

Timp pierdut. 3 ani de scoala, 5 ani de cand ai luat decizia asta, varsta de 33 ani. Timpul trece surprinzator de repede. Singurele momente in care timpul incetineste sunt atunci cand nu-faci-nimi-si-nici-nu-te-relaxezi si atunci cand trebuie sa adormi si ai prea multe ganduri in cap 🙂 Timpul tinde si sa repare orice, pe masura ce se scurge, tinzi sa uiti si sa ignori orice s-a intamplat. Si mai degraba regreti faptul ca nu ai luat o decizie mai demult, decat sa regreti faptul ca ai luat o decizie acum x ani. Oricum, daca-ti place ceea ce faci, atata timp cat ceva extrem de neplacut nu se intampla, nu vei regreta niciodata trecerea timpului.

Sotia. Aici nu exista un raspuns simplu. 2 oameni aleg sa imparta bucurii si nefericiri, visuri si neimpliniri. Ce te faci cand unul isi doreste ceva si celalalt isi doreste altceva? Gasesti o cale de compromis. Mai devreme sau mai tarziu, se gaseste o solutie. Vag, nu? 🙂

Desigur, banii nu sunt cel mai important lucru atunci cand faci o meserie, mai ales una mai speciala, cum e cea in care ingrijesti oameni bolnavi. Dar nu strica sa stii ca esti recompensat pentru munca ta. Chit ca in Romania meseria este inca platita prost, situatia se va schimba odata si-odata si-acolo. Pana atunci, oriunde te duci in lumea vestica, nu vei trai prost ca asistent medical. Nu te astepta la bogatii nemasurate, dar nu vei avea lipsuri. Atata timp cat muncesti.

Munca in Romania. Din pacate, aici nu am un raspuns placut. Desi respect munca depusa de nenumarati oameni pe care i-am intalnit in spitale la practica, desi am incercat sa fac orice fara prejudecati, cei 3 ani de scoala pe mine m-au convins ca nu are nici un sens sa muncesc in Romania. Faptul ca am inceput lucrul imediat dupa scoala direct in strainatate mi-a intarit aceasta convingere. Pur si simplu nu as putea sa ma intorc la conditiile din Romania, la lipsa de respect din Romania si la salariile din Romania. Dar asta e problema mea personala. Asta nu inseamna ca nu inteleg de ce mai lucreaza lumea in Romania si am tot respectul pentru cei multi care fac asta cu placere si demnitate in tara lor, pentru compatriotii lor.

Greseli. E cel mai usor sa zici “nu mi se va intampla mie” pana ti se intampla si tie. Apoi… daca esti impacat cu faptul ca ai facut tot ce ti-a stat in putinta, vei trece mai departe si vei invata din asta. Totul este sa treci peste primul moment rusinos, cand tot ce-ti trece prin cap va fi “trebuie sa ascund asta cumva“. Desigur, trebuie sa ai noroc si sa nu faci ceva extrem de grav. Atata timp cat nu o faci voit, tot o sa poti trai cu tine.

Emigrare. E un pas surprinzator de dificil cand ai ceva in tara. Cand nu ai nimic, oricat de batran ai fi, daca te convingi ca vrei si poti, o vei face. Dupa aia, acomodarea e mult mai usoara daca te concentrezi pe ceva. Eu m-am concentrat pe noua meserie, pe invatatul a numeroase lucruri, pe muncit overtime samd. Ramane putin timp ca sa te deranjeze statutul tau de imigrant. Oricum, cu siguranta e mai greu s-o faci cand esti mai in varsta. O s-o faci, o sa te descurci, o sa-ti dea incredere in sine. Si certitudinea ca, orice s-ar intampla, poti s-o iei de la capat in alta parte.

Elvetia. Vezi toate explicatiile de mai sus. Nu s-a intamplat cand si cum am vrut eu. Am avut o dezamagire crunta la un interviu pentru care a trebuit sa strabat jumatate din Europa. Dar recunoasterea studiilor am obtinut-o usor, stiu ca mai devreme sau mai tarziu voi ajunge acolo. Intre timp, strang experienta (si niste bani) in Anglia.

Rabufniri in fata unor nedreptati. Capul plecat sabia nu-l taie. Niciodata nu mi-a placut zicatoarea asta, niciodata n-am trait asa. Si a fost dificil. Am acceptat multe nedreptati, dar din cand in cand am avut si rabufniri. La scoala, la practica. La spital. Tot ce pot sa spun e ca fiecare incident a parut extrem de frustrant imediat dupa ce s-a intamplat. Apoi, dupa ce l-am povestit (si m-am descarcat), l-am uitat aproape imediat. Sunt o gramada de lucruri neplacute in viata de asistent medical. Daca te lasi consumat de fiecare, curand nu mai ramane nimic din tine. Ce pot sa garantez e ca ajuta foarte mult sa povestesti si altora despre ele – asa pur si simplu iti versi amarul si apoi esti ca nou.

 

Pe scurt, ce pot sa spun este ca nu stiam ce o sa se intample in viitor acum 5 ani. Intre timp, am avut destul de multe impliniri (si esecuri – dar mai putine). Dar am ajuns sa lucrez in sala de operatii si sa fac si vad o gramada de lucruri care mi se par fascinante. Si asta compenseaza pentru orice temeri aveam de necunoscut acum 5 ani si pentru orice frustrari m-au incercat in acest timp.

 

Cine stie ce voi zice peste alti 5 ani?

 

 

 

 

Advertisements

7 Comments

  1. Super tipule, super asistentule, super omule, esti bine ancorat acolo unde te afli si nu ai pierdut nimic! Acasa e mizerie si lipseste respectul pt. halat si lumea trateaza asistentul medical ca pe un vanzator la aprozar. Ce-ti scriu aici vorbesc din perspectiva unui asistent medical care a trecut de l la un privat la altul vreme de 5 ani! Te invidiez ca esti acolo si te descurci. Acolo vreau si eu sa plonjez, unde esti tu! Imi place cum scrii si experientele prin care treci. Esti sincer si direct, nu te uita in urma! Nu ai pierdut nimic!

    Like

    1. Hei, nu e nimic de invidiat. Sunt doar un om normal, care povesteste niste intamplari banale.
      Si chit ca pare ca sunt bine ancorat aici, am avut multe momente de disperare si nemultumire, cand chiar m-am gandit sa las totul balta si sa ma intorc in tara.
      E adevarat, totul tine si de singuratate – exista niste mici avantaje in a pleca singur inainte, pentru a “pregati” totul. Dar exista numai dezavantaje in a ramane singur-cuc printre straini.

      Like

  2. Am aflat de blog-ul tau de la o colega de la programul de voluntariat de la Spitalul Clinic de Urgenta pentru Copii Marie Curie unde activez din mai. Asa s-a nimerit, sa ne intalnim si sa avem mai multe in comun, printre care si dorinta de a merge inspre medicina, ea la postliceala, eu la facultate. Amandoua am terminat deja o facultate, iar eu am ajuns la 34 de ani cu aceeasi dorinta pe care o am de mica, de cand bunica – care a fost chirurg – imi arata diverse, ma invata, am crescut inconjurata de prieteni medici si na, destul de mult prin lumea medicala. Bunica a zis sa nu dau la medicina, ca nu e o viata usoara si eu fiind mai boema, nu mi s-ar potrivi. M-am dus la management, ceva mai practic. Am plecat din corporatii si de vreo 6 ani lucrez pentru mine, freelancer and happy about it, cu toate ca am mai avut tentative de angajare atunci cand oboseam sa caut doar eu proiecte sau asa mi se parea. De ceva timp insa, dorinta de a da la medicina si a merge pe neurostiinte, nu imi da pace. Mi se pare ca sunt prea mare la 34 sa mai dau la medicina, termin la 41, ca na, as incepe la 35 – anul viitor – plus anii de rezidentiat, se aduna toate. Concluzia probabil ar fi ca nu am curaj si gasesc scuze. Ca poate nu as fi in stare sa o duc pana la capat, ca na, la medicina e musai sa faci la zi ca altfel mai bine nu incepi si vorba colegei mele, nu mai avem 19 ani sa ne intretina parintii. Si iar intru in cercul asta vicios al fricii. Si tocmai acum s-a nimerit sa dau de articolul asta, rascolind iarasi linia – daca chiar imi doresc asta cu adevarat, voi gasi modalitati de a reusi, de a intra la facultate, de a ma intretine, de a o termina, de a rezista si cu mai putin si dupa… dupa ce? Habar nu am, poate imi voi face curaj sa am incredere ca totul va fi bine si exact asa cum trebuie. Usor e clar ca nu va fi, trebuie doar sa decid daca merita sau nu. Pentru sufletul meu. Ma bucur ca am aflat de scrierile tale, multumesc ca impartasesti, multumesc pentru inspiratie. Tare fain se leaga unele chestii uneori. Zile frumoase sa fie! 🙂

    Like

    1. Daca-mi permiti, ti-as spune acelasi lucru pe care-l spun si celor care zic “sunt prea batran ca sa ma apuc de scoala de asistent medical” – asa cum am avut colege de 40 si de ani care au terminat scoala, asa cum sefa noastra de promotie are binisor peste 40 ani si acum lucreaza in Londra la unul dintre cele mai spitale din Anglia… asa poate oricine invata o noua meserie, la orice varsta.
      Rezidenti (sau studenti la medicina) in varsta am vazut mai putin in cei 3 ani de scoala in tara, dar am vazut cel putin o tanti care avea lejer peste 40 ani si era in primii ani de rezidentiat.
      Iar aici, cel putin la mine-n spital, rezidentii de 30 de ani sunt cel putin la fel de multi ca cei de peste 40 ani. E adevarat, sistemul de avansare e total diferit fata de Romania, unora le convine sa ramana la nivel de rezident de anii 1-2, altora la nivelul urmator, multi nu devin niciodata ceea ce am numi noi medic specialist (“consultant”).

      Ce vreau sa zic e ca, daca iti faci calculele cumva si gasesti banii pentru cei 6 ani de facultate, jumatate din problema e probabil sa fie rezolvata. 🙂
      Succes, orice ai decide.

      Like

      1. Multumesc frumos pentru randurile asternute si timpul daruit! Mai am un an… de adunat si gandit bine, dar cred ca ma voi duce, prea simt sa fiu acolo. 🙂 Multa bafta si tie, urmaresc cu drag postarile tale de pe Facebook! Zile faine! 🙂

        Like

  3. Salutare! Sunteti un vulcan de informatii si ma bucur ca impartasiti cu noi experientele de viata! Sotia mea incepe anul 2 la Postliceala AMG, iar eu m-am inscris in anul 1, tot la Posticeala la AMG. Avem o dorinta nebuna si un vis care vrem sa se implineasca, vrem sa profesam, dupa terminarea postlicealei, in strainatate, de preferat Elvetia. Pentru mai multe informatii si indrumari, am fii recunoscatori daca am putea comunica prin intermediul aplicatiilor de socializare. Daca ne-ati lasa un email sau orice altceva, cum am zis mai sus, am fii recunoscatori. Va atasez si emailul meu, poate va e dvs mai usor (editat). Va multumesc si asteptam un semn de la dvs.!

    Like

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s