E bine sa-ti respecti regulile proprii in viata

Unii ar numi regulile proprii “principii”.

Dupa ce te confrunti cu o situatie in mod repetat, ar trebui sa inveti ce sa faci ca sa nu mai ai aceeasi problema din nou. Sa-ti auto-impui o regula care sa te protejeze pe viitor. Cand cineva priveste lucrurile din afara, daca ti-ar auzi regula poate ajunge la concluzia ca esti tampit.

Pe masura ce inaintezi in varsta si intalnesti din ce in ce mai mult situatii similare, iti poti rafina regula.

Cateodata, oricat de buna si corecta ar fi regula ta, vei ajunge intr-o situatie in care ai putea face un rau (mai mic sau mai mare) cuiva daca o respecti. O sa poti trai cu tine ulterior? Fix regula care ar trebui sa te protejeze poate ajunge sa te faca sa te simti vinovat.

Cu toate astea, de cele mai multe ori este foarte util sa incerci sa-ti impui anumite limite in comportament, limite pe care sa nu fii dispus sa le incalci.

Printre primele lucruri pe care ar trebui sa le invete oricine in viata este ca nu e bine sa te straduiesti sa tii pe TOATA lumea multumita de tine. Nici macar pe CAT MAI MULTA lume.
Cu cat pierzi mai mult timp framantandu-te “oare ce cred altii despre mine si ce fac eu”, cu atat irosesti timp pe care ar trebui sa-l petreci facand altceva mai important.
Niciodata, oricine ai fi, nu vei fi capabil sa multumesti pe toata lumea.
Sigur, ai persoane la care tii foarte mult si ar trebui sa faci tot posibilul sa le tii multumite – dar acestea sunt foarte putine in viata.

Cu cat incerci sa multumesti mai multi oameni, cu atat vei ajunge sa fii mai nemultumit tu insuti.

Acest lucru este foarte vizibil la locul de munca, un loc unde majoritatea relatiilor interumane sunt majoritar “de suprafata” – rar castigi prieteni adevarati aici.
Iar drumurile vietii fiind asa cum sunt ele, de multe ori vei ajunge sa nu-i mai vezi niciodata fix pe oamenii cu care credeai ca te-ai imprietenit cel mai bine la un loc de munca. Pentru ca joburile rar sunt “de durata”, pentru ca oamenii isi schimba destul de des locurile de munca (mai ales pana pe la 45-50 ani), pentru ca se intampla nenumarate lucruri care sa te indeparteze de oameni cu care (hai sa nu zicem imprietenit) te intelegi mai bine.

La un alt nivel asta e vizibil din timpul anilor de scoala – dar oricum majoritatea relatiilor de la scoala sunt si mai superficiale decat cele de la munca.

Adica ar trebui sa iti dai seama de cum stau lucrurile destul de devreme in viata si sa iti creezi un mecanism de protectie.

In cazul meu, inca din timpul facultatii (cand m-am angajat prima data full-time) mi-am promis ca nu ma voi stradui niciodata sa conving pe cineva de nimic la munca. Cel mai bine e sa-mi fac treaba cat mai bine pot eu si cine va trebui sa vada, va vedea.
Daca e cazul, voi negocia pentru a obtine conditii mai bune de munca. Daca nu le obtin, nu are nici un sens sa ma fortez sa conving pe cineva ca-s indisponibil, cel mai bine e sa conving pe altcineva sa-mi ofere ce-mi doresc.

Dar relatiile interumane de la munca nu se rezuma la impresionarea unui sef (asta ca sa ignoram cazul in care iti esti propriul sef). Cu mici exceptii, cel mai des interactionezi cu oameni de la care nu obtii nimic material (promovare/crestere salariala/beneficii/etc.).
Cel mai des ai de-a face cu altii care isi fac, ca si tine, treaba lor – asa cum stiu si pot ei.

Acuma… de multe ori, ca nou-venit intr-o mini-comunitate, exista o oarecare presiune pe tine sa “impresionezi” sau sa “castigi increderea altora” sau chiar “sa fii placut de toata lumea”.
Problema este ca asta poate duce la efecte nedorite asupra performantei proprii (esti mai usor dezamagit in caz de probleme, te consumi mai usor din cauza efortului constant prea mare samd).
Daca e vorba de o persoana care “se straduieste prea mult”, de multe ori face greseli si este crispata. Cine vrea sa lucreze cu asa cineva?

Pe de alta parte, daca nu castigi increderea colegilor, ramai categorisit pentru o perioada (prea) lunga intr-o zona a incepatorului, caruia nimeni nu-i cere nimic complicat, niciodata, dar pe care nici nimeni nu-l ia in serios.
Acuma, unii vor zice “eu imi doresc asa ceva – mai putine responsabilitati, mai putine griji”. Eu nu sunt asa.

De mai multe ori am povestit (aici sau pe facebook) cum a trebuit sa conving nenumarati colegi/colege ca stiu si pot mai multe decat arata numarul de luni de vechime. Problema nu ar fi neaparat ca “nu esti luat in serios”, ci ca, daca nu demonstrezi ca stii ce faci, nu esti ascultat. De multe ori nici “a nu fi ascultat” nu e o problema. Dar atunci cand chiar ai nevoie de ceva, nu vrei sa te ignore lumea si nu vrei sa fie lasat pe mai tarziu ceea ce ceri tu – daca e urgent.

Pe de alta parte, revenind la principiul meu, daca stai si analizezi utilitatea actiunii de “a fi placut si/sau respectat de cat mai multi colegi“, iti vei da seama ca… nu iti foloseste la mai nimic, de la un punct incolo.

Odata ce lumea dintr-un colectiv se obisnuieste cu tine, opinia lor despre tine se schimba foarte rar in mai bine sau in mai rau, indiferent de ceea ce faci. Pentru ca majoritatea oamenilor isi formeaza o opinie despre tine la prima intalnire si foarte, foarte putini si-o modifica in timp.

Cu cat iti dai seama mai repede de treaba asta, cu atat te vei proteja pe tine insuti de nemultumiri si dezamagiri.

Am un exemplu complicat (si extrem de stupid).

De cand lucrez eu la teatre, doar 2 chirurgi au tipat la mine.

1 e o grecoaica cu personalitate borderline (acum tipa la tine, apoi iti zambeste frumos si te intreaba ce ai mai facut ieri). A scapat un instrument in timpul unei operatii care devenise mai complicata decat estimase initial – a considerat ca e vina mea imediat (tinde sa dea vina intotdeauna pe altii cand ceva e in neregula).

Al doilea e un egiptean batran, care mi-a zis foarte rastit sa-l las in pace ca stie tot ce se intampla cu pacientul lui, atunci cand i-am atras atentia ca lobul (extrem de mare) stang al tiroidei, pe care-l scosese deja din pacient, dar nu-l “deconectase” de istm, sangera destul de puternic, intr-un unghi mort pentru el. Mi-am cerut scuze si i-am zis ca nu o sa mai fac asta.
Eram in luna a 4-a sau a 5-a la teatre, era printre primele dati cand lucram cu chirurgul respectiv. Vazusem o sangerare, am zis sa-l anunt. La finalul operatiei si-a cerut scuze si a zis ca era concentrat si de aia a reactionat asa.
Credeam ca totul s-a terminat aici.
Dar nu, colega mea band 6 care era “in charge” de teatru in ziua aia a inceput sa imi spuna ca ea e responsabila pentru ce fac eu, ca nu deranjez chirurgul, ca de ce am facut asta, ca e problema ei, ca sa nu mai fac asa ceva.
Apoi ea s-a dus si s-a plans de mine la band 7-le de ORL, care m-a luat deoparte si mi-a zis ca sa nu deranjez chirurgii si anestezistii, ca treaba mea e doar sa am grija de instrumente si consumabile, nu sa le spun altora cum sa-si faca meseria. Cuvinte care m-au intristat, pentru ca nu am spus nimanui ce sa faca, doar i-am spus “the thyroid is still bleeding, is it ok?”. Si habar-n-aveam inca ce inseamna meseria mea, d-apoi sa ii spun altcuiva ce sa faca. Iar cu anestezistii sunt tot timpul foarte rezervat, mai ales ca unii nu au chef sa vorbeasca cu nimeni, nimic. De ce mai lucreaza intr-un spital universitar daca nu-s dispusi sa educe, nu stiu, dar asta e alta poveste.

Eniuei, pentru ca tot ce vroiam in momentul ala era sa “fiu placut de toata lumea” – mai ales de colegii pe care ii consideram mai capabili (cum era colega respectiva), mi-am cerut scuze si de la band 7, de la band 6. La mine tipase chirurgul (ceva ce nu e considerat acceptabil in uk, orice as fi facut), tot comportamentul meu era cel reprosabil.

Acum 2 saptamani, aceeasi colega (cu care, intre timp, consideram ca ma inteleg ok), s-a suparat pe mine pentru ca i-am cerut sa recaute o fasa sterila dupa ce am facut 2 numaratori, pentru ca de fiecare data am numarat fara sa vad 1 fasa care era, dupa spusele ei, pe pacient. Intr-un final, fasa era pe jos, sub masa de operatie, deci nu aveam cum s-o vad oricum. I-am zis ca nu am vazut ultima fasa, nu e pe masa, vreau s-o vad inainte sa mutam pacientul de pe masa. Ea tot o tinea una si buna “but we already counted twice”.
Nu am inteles de ce a facut asa mare scandal din treaba asta, renumaram fasele cateodata si de 3-4 ori. Daca 1 persoana care face numaratoarea nu e satisfacuta de ce s-a numarat, procedura spune ca se reface numaratoarea pana ambele persoane sunt multumite.

A plecat foarte nervoasa din teatru in ziua aia (din nou, nu inteleg de ce, a fost o chestie minora – si chiar nu i-am mai facut nimic altceva), de atunci nu-mi mai raspunde la saluturi si vorbeste cu mine ostentativ doar daca e neaparat nevoie.

Daca eram la fel de naiv ca acum 1 an, ma apucam sa-mi cer scuze pentru ceva ce n-am facut.

Dar ar fi degeaba. Persoana respectiva oricum se va supara din orice, oricand, deci e inutil sa imi cer scuze pentru ceva pentru care NU sunt vinovat, doar pentru a repara ceva inexistent (o relatie colegiala).
Asa ca imi vad de treaba mea si atat.

Toata postarea asta e o lunga expozitie pentru a explica faptul ca felul meu de-a interactiona cu oamenii nu se preteaza cu felul in care anumiti asistenti medicali cu 10-20 ani vechime sunt obisnuiti sa interactioneze. Nu e singura care se poarta asa – dar e una cu care am lucrat foarte des si a trebuit s-o suport.

Ceva ce ma deranja si in Romania ma deranjeaza si in Anglia.
In opinia unora, daca x sau y are vechime mai mare, intotdeauna au dreptate si nu trebuie contrazis. Eu nu sunt de-acord cu asta.

Mai ales ca in Anglia esti incurajat sa “challenge anything you think is not right“, tocmai pentru a impiedica persoanele cu un ego prea mare (si vechime mare) sa faca tampenii.

Desigur, este o arta si in a iti exprima nemultumirile intr-un mod constructiv. Pentru moment, mi le exprim mai mult in scris. Aici. 🙂

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s