Viata intr-un spital universitar (2)

Un fel de continuare la o postare veche de aproape 1 an.

In spitalele englezesti intalnesti o gramada de tipuri diferite de personal fata de ierarhiile spitalicesti din Romania.
As putea spune ca totul e mult mai simplu in Romania. Avem medici (rezidenti, specialisti si primari) avem asistente medicale (pe sectii, pe sectii specializate, plus asistente-sefe), fizioterapeuti, farmacisti si mai multe tipuri de personal auxiliar si administrativ.

In UK avem foarte multe variatiuni la fiecare dintre categoriile de mai sus.
Pe partea de nursing avem impartirea pe responsabilitati (nurse, nurse in charge, line manager, specialist nurse), avem diferite roluri ultraspecializate, care au o denumire cu advanced si practitioner (advanced care practitioner, advanced surgical practitioner), sau PICC nurses, second assistant nurses samd. La asta adaugam si roluri care sunt similare cu cele de nursing, dar care sunt limitate in anumite zone si care au alte organisme care le reglementeaza (nu Nursing and Midwifery Council): Radiographers, Operating Department Practitioners.
Pe partea medicala, avem mult mai multe roluri. Ce am numi noi medici rezidenti (sau medicii care nu sunt specializati intr-o anumita categorie medicala inca) sunt aici impartiti in multe căprării.
Avem medicii care abia au terminat medicina (sau house officers) – care sunt in “foundation years” (1 si 2). In al doilea an s-ar putea numi SHO (senior house officer) – dar de cele mai multe ori toti sunt apelati la fel (SHO). Ei au rotatii de cate 3 (sau 6) luni in acesti 2 ani. La jumatatea anului 2 trebuie sa se hotarasca in ce vor sa se “specializeze”. Daca se hotarasc sa devina GP (General Practitioner, echivalentul medicului de familie roman), au inca 3 ani de Specialty Registrar, General Practice (SRGP) pana sa devina GP. Daca se hotarasc sa devina orice alt tip de medic, au inca minim 6 ani de specialty training (de Specialty Registrar SpR).
Specialitatile medicale (non-chirurgicale) au (minim) 2 ani de core training, urmati de minim 4 ani de specialty training. CT1/CT2, apoi ST3-6
Majoritatea specialitatilor chirurgicale au specialty training de 8 ani (CT1-2, ST3-8), cu exceptia celei de Chirurgie Orala si Maxilofaciala, care are doar 6 in total (dar ei trebuie sa aiba si training in stomatologie, nu doar facultate de medicina).
La toate astea se adauga cazurile speciale, care au training-ul facut in mai multi ani decat cei standard (din varii motive, gen nastere, boala, probleme familiale etc.).
Apoi ai medicii care au lucrat in alte tari (ca medicii nostri specialisti/primari), dar nu au primit echivalarea automata a diplomelor si certificarilor – ceea ce le confera pozitii inferioare in sistemul britanic.
Asa aveam eu la medicina respiratorie un SHO de 50 ani, care in Afganistan era medic specialist. Asa am la ORL cativa medici cu experienta mare inclusiv in sistemul britanic, dar care nu au facut niciodata specialty training, sunt pe pozitii echivalente unui registrar cu posibilitati extinse, dar sunt numiti “staff grade” sau “associate doctor”.
Sau am o colega la ORL care in Romania isi terminase rezidentiatul, dar aici a ramas la gradul de SHO – si nu intentioneaza sa intre prea curand in specialist training.

Eniuei, toata introducerea asta a fost pentru a explica o mica parte dintre cei cu care interactionezi des in spital. Consultants sunt cei care stau tot timpul in spital (foarte rar pleaca ei din spital – cel putin in NHS), dar pe care ii vezi mai rar sau cu care vorbesti mai rar atunci cand esti pe sectie. De cele mai multe ori interactionezi cu SHO’s, mai rar cu registrars.

Ca asistent medical, cel mai des trebuia sa cer diferite lucruri (fluide, medicamente, sau sa “escalez” situatia unui pacient) de la SHO on-call. Pentru ca problemele cel mai des se intamplau dupa ora 17:00, atunci cand consultants plecau acasa. 🙂
Anumite situatii mai grave trebuie intotdeauna escalate la registrar on-call (sau consultant), dar 90% dintre interactiunile nurse-medic vor fi cu SHO’s.

In sala de operatie, situatia se schimba radical. Lucrezi cu consultant-ul cam 70% din timp (cateodata isi lasa registrar-ul sa faca ori operatiile mai usoare, ori parte dintr-o operatie), orice problema ai, o poti adresa direct consultant-ului.

Pe de alta parte, atunci cand exista registrar in sala de operatie, de cele mai multe ori mergi la ei, pentru ca sunt mai abordabili si pentru ca (uneori) au mai putine lucruri de care trebuie sa se ocupe ca in cazul consultantului (care simultan poate raspunde la telefon, la e-mail, cere ceva pentru o operatie viitoare samd). Daca nu e ceva scris pe OP notes, mergi la registrar. Daca nu sunt prescrise medicamentele pentru pacient, mergi la registrar. Daca iese tubul de dren, prima data te adresezi registrar-ului. Samd.

In afara de asta, registrars sunt in general mai tineri. Au 27-30 ani (sau mai mult), sunt mai prietenosi si mai sociabili. Cu ei vei glumi mai des inainte si dupa operatii (sau, mai rar, daca se poate, in timpul operatiilor). Cu ei vei discuta verzi si uscate. Pe scurt, sunt mult mai abordabili decat majoritatea consultants-ilor.

In specialitatile chirurgicale, daca registrars fac training-ul in modul standard, vor sta in spital 12 luni. Schimbarea de “garda” se face in prima miercuri a lunii octombrie.

Atunci te trezesti cu un nou lot de doctori entuziasti, mai mult sau mai putin pregatiti, care aproape sigur nu au mai vazut spitalul in care lucrezi pana atunci. Si incet-incet incepi sa construiesti o relatie de incredere si respect cu ei.

La inceput, mai ales daca sunt in primii ani de specialist training (ST3-5), vor fi ceva mai rezervati. Isi vor asuma mai rar riscuri si vor intreba mai des “ce prefera consultant-ul aici, ce foloseste aici, cum face el asta etc.”. Dupa o vreme ii vezi cum cresc si devin din ce in ce mai siguri pe sine.
In mod normal, in prima saptamana a lui aprilie isi schimba consultant-ul cu care lucreaza, pentru a vedea mai multe tipuri de operatii si mai multe abordari diferite ale aceleiasi situatii.

E amuzant (sau trist, depinde cum privesti lucrurile) sa vezi apoi ca trebuie sa convinga un nou consultant ca sunt capabili sa faca una si alta – cand abia reusisera sa-l convinga pe cel din rotatia precedenta.
O problema pe care (la un alt nivel) o aveam si eu atunci cand schimbam sectiile in practica – sau chiar si acum, cand merg de la o specialitate unde sunt foarte sigur pe mine (ORL) la una unde am mai putina experienta (Ginecologie).

E fascinant sa vezi cum evolueaza si cum se adapteaza la anumite situatii. Felul in care iau cunostinte de la unul si de la altul si apoi le incorporeaza in stilul propriu de a lucra. Si apoi poti face paralele cu orice alt incepator din orice alt domeniu – ceea ce e interesant, pentru ca aici nu vorbim de incepatori-incepatori, ci oameni care invata sa faca ceea ce fac de minim 6+2 ani (facultate + foundation years).

Ii vezi cum sunt ignorati de superiorii lor, ii vezi cum sunt certati de anestezisti, ii vezi ca se imprietenesc usor cu cei in aceeasi situatie cu ei (registrars/sho), dar stau la o oarecare distanta de consultants. Asta desi aici nu am intalnit inca vreun chirurg cu mare experienta care sa se comporte ca unii din Romania, care se credeau zei si nimic mai prejos – si nimeni nu putea (in opinia lor) discuta cu ei de la egal la egal.

Si uite asa, de unde acum un an ii vedeai cum incep oarecum nesiguri o rotatie intr-un spital nou, in ultima saptamana din septembrie ii vezi ca pleaca mai increzatori, cu noi cunostinte si cu o abordare un pic diferita asupra vietii.

Anul asta a fost ceva mai special pentru mine, pentru ca am crescut in cunostinte si incredere in skill-urile mele aproape odata cu ei. Am inceput in iunie, dar primele 4 luni au fost mai degraba de acomodare cu o situatie total noua.

Am avut 3 ST4, oameni cu personalitati diferite, toti 3 de varste apropiate cu a mea (31-32 ani). Cu unul dintre ei m-am inteles mai bine, am fost la sala de cateva ori impreuna, am fost si la baschet 1 data. Din intamplare, era si cel mai talentat dintre cei 3. Desi aveau cunostinte teoretice similare, el a fost cel care a evoluat cel mai rapid si cel mai mult anul asta. Pe de alta parte, era si cel care era predispus la a-si pierde rabdarea daca ceva nu se petrecea cum trebuie (si multe lucruri sunt aiurea in NHS si in spitalul meu). Cu toate ca era talentat, era si predispus la a deveni prea increzator, ceea ce l-a facut sa faca anumite greseli (nu neaparat importante) in cateva operatii la care eu am asistat.

Anul trecut am lucrat cu 3 alti registrars, care erau mai experimentati (un ST6, un ST7 si un ST8). Era interesant sa vad diferenta de talent intre ei atunci. ST6-le era toba de carte (absolvent de Cambridge), dar era mult mai rezervat in timpul operatiilor. ST7-le era extrem de bun in operatii, dar taciturn si mai dificil in relationare. ST8-ul era o tipa care lucra doar cu unul dintre otologi, care era foarte priceputa pe otologie, dar care era ciudat de lipsita de incredere in sine pentru cineva care era pe cale sa devina consultant.

Eniuei, indiferent de ce se intampla in acest an, invariabil oamenii astia pleaca.
Si aproape sigur nu ii vei mai revedea vreodata in viata, pentru ca pleaca la un spital situat la 1 ora – 2 ore sau mai mult distanta.

Si, in viata reala, asta inseamna o distanta enorma.

ramas bun

Si revin la ideea mentionata in postarea precedenta. Viata intr-un spital universitar presupune si o combinatie bizara de construire de relatii sociale si distrugerea lor brusca.

Ce am vrut sa descriu cu toata postarea asta?

Faptul ca munca intr-un spital nu se rezuma doar la ingrijirea bolnavilor ci si la crearea unor relatii de incredere intre colegi, cateodata si la amicitii (sau prietenii), dar si multe despartiri. Altceva la care nu prea m-am gandit in timpul scolii de nursing.
Asta desi scoala te pregateste pentru asta intr-un mod aparte: faptul ca esti rotat prin spitale diferite si prin sectii diferite te face sa experimentezi aceasta senzatie ciudata foarte devreme.

Si mi-am adus, in mod surprinzator, aminte de primii asistenti medicali cu care am stat de vorba (ca elev), la prima mea perioada de practica din timpul scolii. Si de prima sonda nazogastrica introdusa de mine intr-un pacient alcoolic sau de prima data cand am vazut un cateter vezical introdus intr-un alt pacient.