Ce se face in practica in Anglia/Elvetia vs. Romania

De la inceput, blogul mi-a permis sa-mi exprim nemultumirile fata de ceea ce invatam la scoala si ce ni se permite sa facem la practica, versus ceea ce scrie in programa si ceea ce ma asteptam sa invat.

In cei 3 ani de scoala, nimic nu s-a schimbat la perioadele de practica. Primele zile erau pierdute cu gasitul asistentei sefe si alocarea noastra, apoi cu “dar acum n-avem tratament, mergeti acasa”, apoi cu perioada de acomodare, in care asistentele se obisnuiau cu noi.
Daca aveam noroc, dadeam peste o asistenta (sau, mai rar, un asistent) “cu har”, care era si sigura pe ceea ce facea si careia ii si placea sa ii invete pe altii. De la asemenea oameni am invatat bruma de cunostinte practice in cei 3 ani de practica + voluntariat. Din fericire, au fost suficienti de multi incat sa raman cu ceva. Dar era a naibii de greu totul. Intai sa ii identifici, apoi sa le castigi increderea, apoi sa cauti sa fii acolo doar cand lucrau ei/ele, apoi sa faci pe dracu-n patru ca sa te intorci pe sectia aia (in anii 2-3, cand mai puteai negocia cu diriginta).
Ajunsesem sa consider o perioada de practica “buna” una in care luam cateva tensiuni, mai montam o branula, recoltam cateva eprubete, mai faceam o injectie, montam un cateter vezical, pregateam cateva tratamente iv sau eram lasat sa vorbesc cu cativa pacienti o țâră. Orice. Ceva. Un pic, acolo.

Din nefericire, nenumarate ture erau aproape irosite. Mers pana la spital, stat acolo 6 ore, ca sa vanezi cate o asistenta si sa o rogi sa iti dea ceva de facut, sau sa iti raspunda la cate o intrebare – si sa vezi ca nu te lasa sa faci nimic, nu te lasa sa vorbesti cu pacientii, nu te lasa sa inveti ce medicamente sunt folosite, ce boli au pacientii samd. Si dupa aia tot ele erau cu gura mare ca “sprijinim peretii“. Au fost si ture de practica in care am nimerit o combinatie perfecta de sectie mica + asistente dezinteresate, in care am pierdut pur si simplu vremea 2-3 saptamani. Ne trimiteau cu probele (sange/urina/sputa/scaun) la dracu-n praznic peste 5 cladiri si ziceau ca asta e “castigare de experienta”.

De cate ori am avut o senzatie de ura si manie si neputinta cand veneam zi dupa zi pe zapada si zoaie sau la calduri de 35-40 grade la un spital la 1 h distanta de casa sau de job (mergeam cateva ore pe zi si la munca, ori inainte, ori dupa practica), numai ca sa fiu pus sa stau intr-o camera a asistentelor, unde asistentele stateau pe telefoane, mai barfeau una-alta, mai scriau o foaie de ingrijiri, mai vorbeau urat cu cate un pacient sau apartinator care baga capul pe usa si… cam atat. Ore in sir in care incercam sa imi ocup timpul citind prospecte de medicamente si dosare medicale, uitandu-ma la ekg-uri sau radiografii, incercand sa inteleg ceva si negasind pe nimeni dispus sa ma invete (“asta nu trebuie sa stii tu“).

Din nou, din fericire nu a fost asa toata scoala. Dar am avut prea multe zile din astea. Mult prea multe. Pe hartie, am facut 2400 de ore de practica. In realitate, cred ca in 3 ani de zile, sub 500 de ore chiar am facut ceva sau am fost lasat sa invat ceva.

Dar lasa, ca scoala noastra e cea mai buna, produce numai oameni bine-pregatiti, generatie dupa generatie, educati de elite.

Bleah.

Eniuei. Nu vreau nici sa scuip locul de unde am plecat, nici sa cant osanale altor sisteme educationale. Oricat de eficient ar fi gandit orice sistem, rezultatele depind mult si de cel care trece prin el. Absolventi cu diploma care nu stiu nimic sunt si-n Anglia si-n Elvetia,

Dar daca iti dai silinta sa inveti ceva, pot afirma cu mana pe inima ca in spitalele universitare in care am lucrat eu in Anglia si Elvetia, elevul asistent medical are mult mai multe oportunitati sa invete ceva la practica.

In Anglia aveau un sistem cu caiet de practica ce trebuia semnat la final de practica de un mentor “cu drept de evaluare”. Pentru ca se lucra in ture, puteai lucra cu mai multi oameni, care iti semnau fiecare tura, dar la final, competentele dobandinte si eventualele tehnici efectuate erau evaluate de o singura persoana-mentor, care facuse candva un modul de “mentorship” la o unitate de invatamant.

Ca o paranteza, sistemul era gandit sa existe mentori (care evalueaza studentii), mentori-speciali (care evalueaza mentorii inainte de-a le permite sa devina mentori) si apoi educatori de mentori (care erau angajati de o unitate de invatamant care oferea modulul respectiv). Din cele 5 module de universitate pe care le-am facut pana acum in Anglia, cel de Mentorship mi s-a parut cel mai bine structurat.

Sa revenim. Studentul englez are cam acelasi numar de ore de practica trecute in programa ca cel roman. 2000 si ceva.
In 3 ani de munca in Anglia, nu am vazut student sa lipseasca mai mult de-o zi de la practica si sa scape fara sa trebuiasca sa repete turele lipsa. Sigur, pot sa “call in sick”, dar daca au mai mult de 2 ture de boala intr-o sesiune de practica (de 4-6 saptamani), trebuie sa le recupereze.
Cum se strang orele de practica? Studentului i se face un “rota” (un fel de foaie de alocare de ture) pentru perioada de practica. Trebuie sa faca in mod normal 37,5 ore in fiecare saptamana, deci trebuie sa faca cam 14 ture lungi (12,5 ore, 1 h pauza) pe sectie in 4 saptamani (sau 20 de ture de 8 ore cu 30 m pauza). In anumite circumstante, poate face si ture de noapte (daca insista si, teoretic, daca nu e in anul 1).

Ce face dupa aia studentul in practica? Primele ture le face de regula cu mentorul, apoi este alocat cu cine se nimereste. Cand lucram pe sectie, m-am trezit de mai multe ori cu studenti pe cap, eu abia avand 1 luna de experienta. De facut, face ce zice ca stie – la inceput supravegheat, cu timpul din ce in ce mai independent. Hranirea si igiena pacientului, ajutat la administrarea de medicamente (la asta ar trebui sa fie intotdeauna supravegheat/contrasemnat pe foaie), mobilizarea pacientului, monitorizarea functiilor vitale si inregistrarea lor in fise (sau tablete, mai nou), completarea planului de ingrijire (partial). La final avea loc o discutie-evaluare cu mentorul.

In zona teatrelor, la noi li se facea un program cu 3-4 saptamani pe partea de instrumentare, 1-2 saptamani la recuperare postop si 1-2 saptamani pe partea de anestezie. Fiecare parte avea o mini-evaluare la final, la finalul perioadei de practica, avea o discutie-evaluare mai lunga cu mentorul.
La recuperare primeau de regula cate un pacient pe care trebuiau sa il monitorizeze, completau fisele, administrau medicamente (cu supraveghere), faceau handover etc.
La anestezie puneau manseta de tensiune, electrozii, daca erau mai experimentati – mai pregateau si medicamente (supravegheati), tuburi, laringoscop etc.
Pe partea de instrumentare nu prea ii lasam sa completeze hartii, dar deschideau consumabile steril, ajutau la pozitionare si, dupa 5-6 ture, daca erau dispusi, se imbracau steril cu unul dintre noi, de regula pentru o operatie  usoara, apoi veneau cu noi la handover.

Desigur, depindea foarte mult peste cine nimereau si pe cine aveau ca mentor, dar, per ansamblu, cam toti studentii nostri plecau fericiti ca au invatat ceva de la noi. Aveam mai multe personaje cu personalitati neplacute, dar, per total, aveam un colectiv ok la teatre in Londra.

In Elvetia, sistemul e un pic diferit, pentru ca au mai multe categorii de “elevi” (toata Elvetia produce anual sub 100 de asistenti medicali cu studii facute la facultate). Au elevi: asistenti medicali, au FachpersonGesundheit (FaGe, o struto-camila, niste asistenti cu competente mult reduse si studii de 2 ani, un fel de super-infirmieri, mai degraba), au instrumentisti (Technische Operations Assistent) si au asistenti medicali de anestezie. Cei din ultima categorie sunt asistenti medicali cu minim 2 ani de experienta care fac studii suplimentare de 2 ani.

Din ce tin minte atunci cand am venit aici in schimb de experienta, elevii-asistenti medicali sunt tratati pe sectie chiar pic mai bine ca-n Anglia. In primul an lucreaza aproape tot timpul doar supravegheati, apoi (in mod normal din anul 2) primesc 1-2 pacienti “ai lor” – carora le fac toata ingrijirea medicala (inclusiv administrarea de medicamente, doar pentru medicamentele iv trebuie sa aiba supraveghere/contrasemnatura), inclusiv documentatie. Se pune mult pret pe independenta.

In sala de operatie, categoria speciala e formata din asistentii medicali de anestezie (elevi), pentru ca, dupa cateva zile/saptamani de supraveghere, sunt lasati singuri cu pacientul pentru operatii care nu-s majore, fara coleg-senior, fara anestezist in sala de operatie. Iar pregatirea pacientului o fac in intregime singuri sau cu supraveghere minima. Si aici au independenta foarte mare – li se permite sa administreze Propofol sau Fentanyl sau medicamentele de salvare (atropina, adrenalina etc.) daca e o urgenta – dar au telefon cu care isi suna colegul sau anestezistul, daca e nevoie.
Si ei sunt evaluati la final de perioada de practica, au niste hartii de completat. Interesant e ca ei sunt platiti de angajator si lucreaza 100% in timpul scolii.

Apoi, elevii FaGe sau asistenti medicali, daca avem, vor fi pusi sa faca pozitionarea pacientului si sa deschida consumabile destul de repede. Elevii asistenti medicali NU instrumenteaza operatii. Oricum, chit ca au competente reduse, toti sunt tratati tot timpul ca membri ai echipei, li se spune ce au de facut la inceputul zilei si sunt lasati destul de repede sa o faca singuri.
Si ei au evaluare la final, cu niste hartii de semnat. Din ce am vazut eu, sunt mai putine ca-n Anglia.

Elevii instrumenti, pe de alta parte, au foarte mare independenta, foarte repede. Li se explica sistemul la inceput de cate un angajat-senior, prima saptamana lucreaza de regula doar cu cate un instrumentist experimentat si doar ca a 3-a persoana in sala de operatie (in mod normal suntem doar 2, un instrumentist si un FaGe). Dupa ce e vizibil ca se descurca ok, pot instrumenta operatii, la inceput cu altcineva, apoi singuri. Si cand zic operatii, zic operatii mai mari, nu o excizie de lipom sub anestezie locala. Am avut un elev care acum era in anul 3, in anul 2 a co-instrumentat AAA disecant in salile de urgente aici. Sigur, era cu un instrumentist experimentat langa, dar l-au lasat sa faca asta, nu au zis ca “o sa-i incurce”.
Si sa nu se inteleaga ca sunt elvetienii relaxati si nu le pasa ce se intampla daca un elev face o boacana. Conceptul de responsabilitate pentru actiunile facute de un elev exista, si nu te lasa nimeni sa faci nimic complicat pana nu demonstrezi ca poti face lucruri simple.
La noi, de exemplu, pe elevul antementionat l-au tinut cam 2 saptamani la pregatirea pacientilor preoperatorie, abia in ultimele 3 saptamani l-au adus in sala de operatie si abia in ultimele 2 a instrumentat niste operatii.
Dar tot timpul vin la spital la programul sectiei. Daca sectia lucreaza in ture de dimineata/amiaza, asa lucreaza si elevul. La noi la teatre se lucreaza mai mult ca pe sectie sau la alte specialitati chirurgicale din spital, 43 ore/saptamana in loc de 42,5. Elevii lucreaza tot 43 ore, ca noi.

Ce inseamna asta?

Faptul ca in practica esti incurajat sa inveti sa faci ce fac colegii tai cu experienta, apoi esti incurajat sa incepi sa faci si tu asta si apoi esti lasat sa faci lucrurile independent.

Nu pot garanta ca e asa in TOATA Elvetia (sau in toata Anglia), dar in spitalele unde am lucrat eu, elevul lucra cot la cot cu mine si nu am vazut momente sa ii zica cineva unui elev “pleaca ma de-aici, nu e treaba ta sa imi atingi pacientul MEU” si alte porcarii pe care le suporti zilnic cand faci practica la postliceala.

 

Inchei cu o ultima amintire amara.

Cand m-am intors din Elvetia in anul 3, am facut o prezentare in fata unei sali cu vreo 40 de colegi/colege la scoala. Plus cateva profesoare. Si directoarea. O nesimtita.

La concluzii, am zis ca elevul in Elvetia e fortat sa mearga la practica zi de zi si sa lucreze cu pacientii mult mai independent ca la noi.

Imediat s-a bagat in seama directoarea si a zis in gura mare  “dar, cum, Cristian, si la noi se merge la practica zilnic, acuma ca poate tu sau alti elevi nu prea dati pe la practica, e altceva“. Mai tin minte ca m-am enervant, am balmajit un raspuns neutru, ca sa nu ma iau la cearta cu ea in fata scolii, am incheiat prezentarea si apoi am plecat.

Toata lumea condamna hotia, dar nimeni nu face nimic sa o elimine

O televiziune suedeza a descoperit faptul ca in Suedia profeseaza unii asistenti medicali romani care nu au dat pe la scoala deloc in tara lor.

Adica ceva ce orice elev sau absolvent de postliceala din Romania stie.

Cateva observatii despre stire:

  • La terminarea unei postliceale primesti un Certificat de calificare nivel 5, in nici un caz NU diploma de licenta
  • Toti, dar absolut toti cei cu putere de decizie stiu doar sa se planga. Sunt platiti pentru a schimba ceva in bine, dar NU FAC NIMIC.

  • Ministerul Sanatatii zice ca personalul mediu are “carente de pregatire“. Dar stai un pic, cine elibereaza certificatele de conformitate, cine numeste directorii de spitale – care ar trebui sa elaboreze metodologia de angajare si educare a personalului mediu, cine ar trebui sa colaboreze cu Ministerul Educatiei pentru a se asigura ca scoala romaneasca produce absolventi utili pentru sistemul nostru de sanatate?

  • Ministerul Educatiei zice ca postlicealele sunt de vina. Dar cine le acrediteaza? Cine ar trebui sa le verifice metodologia si modul in care e pusa in practica? Ca sa predai asistenta medicala la postliceala nici nu iti trebuie diploma de licenta, iar un modul psihopedagogic e (sau era) necesar doar in anumite conditii de norma de lucru. Diriginta mea din anul 1 era analfabeta functional, dar era, vezi doamne, mare asistenta medicala. Aia din anul 2 habar-n-avea sa pronunte jumatate din cuvintele pe care le citea din niste hartii ingalbenite de timp, cu proceduri expirate de pe vremea lui Ceausescu. Evaluare profesionala a profesorilor? O gluma.

  • Postlicealele spun ca elevii sunt de vina. De acord, si elevii au vina lor. Dar cine incaseaza taxa si nu exmatriculeaza chiulangii? Cine nu e deloc interesat cum de, din 6-7 ore de curs zilnic (300-350 minute de predat) se fac 3, maxim 4? Cum de termina toata lumea care plateste toate taxele scolile? Da-o naibii de treaba, 40-50% dintre absolventii de liceu nu iau bacul, dar 3 ani de postliceala sunt terminati de 99% din cursanti. Ceva nu se leaga din start. Si de ce naiba la scoala de prea multe ori doar se dicteaza si atat, iar in practica nu exista vreun mecanism sau proceduri clare pentru a urmari evolutia elevului? Se merge la final de practica cu cate o hartie la asistenta-sefa, care rar te vede la fata inainte de asta, si gata semnaturile de prezenta si evaluare “din burta”.
    Multi dintre profesori nu au nici un interes sau “har” ca sa predea. Unii fac si ei asta ca a doua meserie, pentru niste bani in plus. Mult chiulesc elevii, dar chiulesc si profesorii!

  • OAMMR-ul zice ca postlicealele sunt de vina. Dar voi, ca organizatie care se ocupa de integritatea meseriei de asistent, treaba pentru care luati o gramada de bani anual, de ce nu faceti nimic in legatura cu asta? Cum te asiguri ca membrii tai au competentele profesionale necesare, cand tu doar incasezi taxe si organizezi cate un curs sau examen din cand in cand (pentru care incasezi alte taxe)? A, termina scoala, au actele in regula, dar nu te intereseaza ca unii sunt hoti care nu stiu nimic?

  • Alti (actuali) asistenti medicali inchid ochii la asa ceva, pentru ca “meseria se fura“, pentru ca “meseria se invata la spital“, pentru ca “degeaba stii teorie, daca nu stii practica” si cate si mai cate fraze goale folosite pentru a justifica impostura si devalorizarea educatiei. Toate comisiile de examinare au de regula un asistent medical in ele. Vad tot felul de loaze acolo, cu lucrari cumparate, cu cunostinte 0. SI nici in ultima ora nu iau decizia corecta: sa pice hotul. Du-te naibii, ce o sa zici cand o sa-ti intre cineva din familie pe mana unuia ca colegul meu Viorel, care dupa 12 clase nu stia sa citeasca sau sa scrie, in anii 2 si 3 nu a dat pe la scoala decat la cateva lucrari, habar-n-avea sa ia o tensiune, dar a terminat scoala cu succes.

  • Evident, avem si elevii. Am primit intrebarea urmatoare (in diverse variante) de foarte multe ori in e-mailuri si mesaje pe facebook in ultimii 5 ani:
    Screen Shot 2018-11-16 at 00.34.04

Multi romani vor sa faca meseria asta ca sa castige bani in afara. Nimic gresit in scop in sine. Dar, spre deosebire de alte meserii, nu poti sa o incepi cu cunostinte 0. Trebuie sa ai niste baze in anatomie, patologie, farmacologie, plus niste cunostinte practice. Si TREBUIE SA MERGI LA SCOALA!

Cand vii la scoala din an in pasti, ca Viorel, ce baza o sa strangi?

La naiba, stiu foarte bine cum e sa lucrez si sa merg la scoala. Si acum lucrez si studiez (on-line, macar nu trebuie sa merg fizic la ore). E greu sa le faci pe ambele. Mai ales ca adult, cu familie, facturi si altele pe cap. E aproape imposibil sa inveti ceva la un nivel acceptabil daca lucrezi full-time. Si e de-a dreptul furaciune sa faci ceea ce a facut si tipul din Suedia (si unii dintre cei care m-au contactat de-a lungul anilor): sa lucrezi in alta tara si sa iti “faci” studii postliceale in Romania (cu venit 2-3 ori pe an, pentru a cotiza si a trece semestrele.

Situatia asta nu e ceva nou. Pur si simplu asta e situatia in tara noastra condusa de hoti cu diplome inventate sau furate. Asa conducatori la asa cetateni. Daca ma consumam pentru toate porcariile petrecute in jurul meu, innebuneam pana acum.

Asta a fost si unul dintre motivele pentru care am plecat din tara – si pentru care nu am de gand sa ma mai intorc.

Ma dezgusta cei care vad stiri de genul asta si se arata jigniti de faptul ca strainii ne denigreaza tara. “De ce nu scriu ceva frumos despre Romania?”, zic ei. Si standardul “Sa scrie despre olimpici, despre Halep, despre Tiriac, Transfagarasan etc.”. Bai, stai un pic, avem 18 milioane de olimpici in tara si nu stiam eu? Suntem o tara care are un sistem de educatie extraordinar? Excelam la toate sporturile posibile, avem o economie excelenta, un guvern extraordinar si o infrastructura de invidiat si nu stiam eu?
Si daca le-am avea, asta nu schimba cu nimic adevarul stirii asteia: in Romania avem si niste oameni care fura, in loc sa munceasca.

Dar, cu toata capacitatea mea de-a ignora porcariile, nu pot sa inteleg de ce atat de multi asistenti medicali romani accepta situatia asta si nu li se pare deloc grava.

Viorel are aceeasi diploma ca mine si ca ei. Viorel poate oricand sa se angajeze intr-un spital (parintii lui aveau ceva bani). Viorel poate sa aiba grija de mama mea sau de nepotii mei sau de rudele oricui. Viorel habar-n-are ce face. Chiar nimeni nu vede cat de grava e problema?

Pe langa asta, atunci cand cineva vine in spital si e tratat de un Viorel, acel cineva va ingrosa randurile celor care nu au nici un fel de respect fata de meseria noastra.

Nu in ultimul rand, cu fiecare Viorel primit in randurile noastre, meseria in sine se dilueaza. Poate Viorel, daca se angajeaza, nu o sa omoare pe nimeni (daca are noroc). Poate o sa il invete cate ceva colegii, ca doar sunt si ei oameni. Dar Viorel, peste 1-2 ani, va invata pe altii. Ce rahat o sa-i invete? Ce o sa stie Viorel de antisepsie si asepsie, ce stie el de reactii alergice incrucisate, ce stie el de riscuri la cateterizare sau orice alte lucruri mici, dar importante per ansamblu?

Cum poti sa te bati tu cu pumnul in piept ca “Romania are personal bine-pregatit in sistemul sanitar” cand in fiecare an sute sau mii de “absolventi” ca Viorel ne ingroasa randurile?

Ochiul lui Horus si chirurgii nervosi

Am mai spus ca aici lucrez la 2 specialitati chirurgicale.

Am fost angajat pentru a fi in majoritatea timpului instrumentist la oftalmologie, unde aveam 0 experienta. Specialitate noua, chirurgi noi, instrumente noi, tara noua, limba noua. Prea mult nou, imi convenea mai mult la cealalta specialitate, unde avem instrumente normale, suturi normale (nu bazdaganii de 3 mm), incizii mari, probleme de pozitionare a pacientului, timpi de operatie mult mai mari (la oftalmologie avem multe zile cu 10-15 operatii in care pacientul petrece 10-15 minute in sala de operatie) samd.
Si, foarte important, mai instrumentasem asa ceva si-n Anglia (chit ca destul de putin).

Atata doar ca, daca am stat la oftalmologie 5 luni, am mai uitat din bruma de cunostinte acumulata la inceput aici.

Saptamana trecuta am avut Pickett si am fost fortat sa instrumentez o operatie de reconstructie (bilaterala) a sanilor cu grefa autologa – sau lambou (flap pe engleza, Lappen pe germana).
Eu i-am zis colegului ca nu cred ca e o idee buna sa instrumentez eu operatia aia pe care n-am mai facut-o niciodata in intregime. El intai a zis “ai dreptate” si dupa aia mi-a zis “hai ca-l intrebam pe profesor, daca el zice ca e bine, instrumentezi tu”. Ala a zis da, si m-am trezit cu marele sef si 3 chirurgi juniori pe cap, la 16:05, dupa ce muncisem pana la 16:00 fara oprire (doar pauza de masa) la oftalmologie

Eram sigur ca dupa 8 ore de operatie, chirurgii nu vor avea rabdare.
Asa a si fost, la un moment dat seful clinicii (altfel om foarte civilizat) a tipat la mine. Dupa operatie si-a cerut scuze 1 data, apoi a doua zi in vestiar. Cand i-am zis ca eram sigur de la inceput ca o sa se enerveze cand va avea un incepator langa el dupa 10 ore de operatie, a ras si a zis ca data viitoare o sa tina minte sa se enerveze de la inceput.

Azi am facut aceeasi operatie de la inceput (alta pacienta, evident). Am fost mai bine pregatit, totul a mers bine. Dupa vreo 6 ore, i-am adus aminte ce a zis atunci in vestiar. A ras.

La final chiar faceam glume cu el, cand m-a intrebat ce parere am de sanul pe care l-a reconstruit, cum arata. Eu am fost onest, i-am zis ce credeam.

Am zis ca arata ca ochiul lui Horus, hieroglifa aia egipteana.

Eye_of_Horus.png

A ras. “Haha, I love you. When did you say you are going back to London? We can make it happen sooner for you, you know“. Ii place sa vorbeasca in engleza.

Dupa aia a zis ca da, mai e cate ceva de facut.A mai retusat un pic apoi a plecat, cerandu-si scuze ca azi nu a gasit motive sa se enerveze pe mine, cum mi-a promis. Dar ca va incerca data viitoare.

Dar sanul chiar arata ciudat in momentul ala. Asta era a doua reconstructie, mamelonul fusese distrus de radioterapie, varianta reconstruita in momentul ala era… neterminata.

In mod normal, pacientei i se face o abdominoplastie – se recolteaza o bucata mare din piele plus tesut adipos de pe abdomen, restul tesutul abdominal se trage in jos si se coase (cam cum scurtezi o haina prea lunga), cu lamboul preparat, pe o artera se face o anastomoza in zona pieptului si se conecteaza graftul, se curata o parte din pielea de pe graft si apoi se acopera cu ce mai ramasese din pielea sanului, cu mamelonul pastrat, pe cat posibil.
Azi… Pentru ca nu mai era mamelon, cu incizii si cusaturi arata fix a ochiul lui Horus fara sprancene.

 

As zice ca exista 2 tipuri de instrumentisti (sau scrub nurse sau asistenti medicali de bloc operator). Aia care “fac” o operatie foarte lunga si dupa aia se plang ca “mama, cat am muncit” si pleaca acasa surescitati si altii care fac o operatie si – daca totul merge bine – pleaca acasa obositi, dar multumiti ca si-au facut treaba.

Faptul ca in ultimele luni mi s-a permis sa instrumentez mai des si operatii mai complexe m-a ajutat surprinzator de mult sa trec peste niste luni octombrie si noiembrie foarte incarcate (cu foarte multe zile in care am functionat partial sau total cu numarul minim posibil de oameni – 6 sau 7 pentru 3 sali de operatie + un ambulatoriu).

toamna.jpg