Cum e viata in garzile mele in Elvetia

Prima zi de munca aici a fost pe 11 iunie.
Prima zi de Pickett (gardă) a fost pe 31 august, la finalul celei de-a 12-a saptamani aici.

pickett

Nici pana in ziua de azi nu stiu exact de ce a ales sefa mea sa faca asta, nici n-am intrebat-o (la cum o cunosc pana acum, e genul de intrebare care nu-i place).
Cert este ca din 2 specializari, abia ma descurcam acceptabil la prima (pentru ca aveam experienta in Anglia) si la oftalmologie stiam suficient pentru a fi un “alergator” mediocru (sa deschid instrumentar si consumabile pentru instrumentist), dar nu puteam instrumenta nimic din operatiile de urgenta.
Ma rog, situatia s-a schimbat pe repede inainte in lunile care au urmat, ca in orice alta situatie, cu cat exersezi ceva mai des, cu atat te descurci mai bine. Dar poate putea fi totul mai usor daca aveam mai multa experienta de la inceput.

Inca tin minte acel prim week-end de garda. Facebook-ul ajuta (am scris o postare atunci).
Nu aveam inca apartament in oras, iar de unde stateam nu puteam ajunge la spital in limita de 29 minute (sigur nu noaptea), deci a trebuit sa dorm in camera de garda, o camaruta dintr-o cladire veche a spitalului, cu niste coridoare intunecate, cu podele scartaitoare si geamuri care faceau niste zgomote bizare noaptea.

Vinerea am terminat programul tarziu, inainte sa plecam acasa am avut cate o urgenta de la fiecare specialitate. La 20 si ceva plecam spre camaruta bantuita, am facut un dus intr-o cada care avea lejer 70 ani (cladirea are spre 100 ani) si am reusit sa adorm. Pe la 00:30 eram sunat, pacientul operat pe la ora 18 sangera puternic si se deteriora, trebuia reoperat de urgenta. Colega mea de tura (care era cu adevarat experimentata) a venit gonind (sta in alt canton), intre timp eu am incercat sa pregatesc tot ce mi-a venit in cap.
Mama ei de treaba, mare experienta n-oi fi avut eu, dar orice sangerare are cam acelasi principiu: opreste sangerarea (cauterizare electrica), coase ce e de cusut, capseaza sau ligatureaza ce e nevoie, eventual adauga ceva pansamente hemostatice scumpe, spala si bandajeaza si spera ca va fi bine.
Colega mea a intrat in sala de operatie odata cu pacientul (la fix 30 minute de la telefon), eu eram deja cu halatul si manusile deschise, chirurgii maraiau pe acolo, nemultumiti ca eram doar eu, ala neexperimentat.
Totul a fost ok pana la urma, pacientul a supravietuit, ba chiar n-a avut de o noua operatie (de schimbat bandaj) decat tocmai duminica seara.
Evident, sambata am mai avut o urgenta, la oftalmologie, un tip a baut prea mult vin, a cazut cumva si s-a taiat in propriul lui pahar (de vin). S-a taiat asa bine ca si-a sectionat o parte din ochi. Bulbusperforation. Eu abia stiam sa instrumentez facoemulsificari, operatii pe conjunctiva, operatii extraoculare si instrumentasem un singur transplant de cornee. Habar-n-aveam ce anume o sa faca chirurgul. Asta a instrumentat colega.

De atunci si pana acum am facut o gramada de alte week-enduri sau zile ale saptamanii de garda (noi facem calupuri de cate 2 sau 3 zile+nopti de garda).

La inceput uram zilele de garda. Bataie de cap in plus, trebuia sa fac multe lucruri noi, pe care nu le stiam prea bine si dupa primele 2 garzi nu am mai lucrat cu colega experimentata, brusc am descoperit ca eu sunt cel care poarta responsabilitatea pentru echipa – mai ales cand, dupa doar cateva garzi in plus, am inceput sa fiu alocat cu cate un sau o FaGe (care nu instrumenteaza).
Atunci am descoperit eu ca unii dintre colegii si colegele care la inceput (cu doar 3-4 luni in urma) pareau atat de siguri pe ei si extraordinar de buninu stiau nici ei tot si aveau momente (mai rare sau mai dese) in care habar-n-aveau ce trebuie sa faca.

Incet-incet am tot strans experienta, de multe ori si din situatii neplacute sau mai delicate. Asta e, important e sa fi invatat ceva din greselile mele.

La inceput, problema cea mai mare este atunci cand trebuie operati pacienti in salile de urgente.
Departamentul nostru hibrid e separat de restul salilor de operatii, avem tot ce ne trebuie “la noi”. Urgentele oftalmologice sunt operate in 99% din cazuri “la noi”, dar celelalte sunt in salile de urgente sau (rar) la terapie intensiva.
Daca la tine in departament te descurci onorabil, orice s-ar intampla, pentru ca stii pe unde e totul si inveti rapid cam tot ce iti trebuie si de unde sa iei, cand mergi in alta parte e cu totul altceva – alte specialitati folosesc alte instrumente, alte masini de electrocauter, consumabilele sunt puse in alte parti si uneori, seara, pare totul un imens labirint parasit de oameni in care habar-n-ai unde gasesti ce iti trebuie.
Iar ales in cazurile rare cand un pacient trebuie operat rapid in terapie intensiva, daca uiti ceva anume, esti total descoperit, trebuie sa o iei rapid la picior in papucii aia infecti de spital prin cateva coridoare si un lift ca sa iti aduci cate o porcarie.

Dupa mai multa vreme si multe ture din astea, nu mai pare dracul asa de negru, pur si simplu te bazezi pe experienta precedenta – iei cu tine cam tot ce-ti trebuie (si ce nu-ti trebuie, să fie acolo). De ceva timp viata ne-a fost usurata, acum avem un dulapior pe roti in care avem cam toate consumabilele posibile si imposibile pe care le folosim, frumos catalogate – dupa ce le folosim, avem o lista ca sa il reumplem la standard.

In momentul de fata, problema cea mai mare ramane ziua de miercuri, cand avem programata des cate o operatie de 8-9 ore, operatie care se prelungeste de multe ori, mai ales cand e in combinatie cu alta specialitate.
Pe langa faptul ca trebuie sa preiau o operatie in care chirurgii sunt obositi, stresati si de cele mai multe ori cel putin nervosi cu toate problemele care vin la pachet cu asta, preiau de regula cateva sute de instrumente si consumabile si medicamente raspandite pe cateva mese, plus alte cateva seturi de instrumente deja scoase din sala (dar care trebuie returnate la specialitatile lor, nu trimise direct la sterilizare), plus ceva preparate de microbiologie sau patologie, plus un microscop si sau un aparat mobil de radiografie si alte cateva echipamente.
O placere.

Iar la finalul operatiei trebuie sa golim sala, sa punem in masinile de spalat o parte din instrumente, sa scoatem pacientul din sala si sa il mutam in pat, sa curatam, deasamblam si reasamblam masa de operatie, sa trimitem probele la laborator si sa pregatim sala pentru a doua zi.

De multe ori se intampla sa puna chirurgul ultimul adeziv pe bandaj la (sa zicem) 20:00, dar noi sa plecam spre casa peste inca o ora jumatate sau chiar doua.
Si apoi sa fim oricand disponibili sa ne intoarcem la spital in 29 de minute, daca apare o noua urgenta majora.

Zilele astea sunt mai rare, din fericire, dar sunt singurele cand imi aduc aminte cu placere de turele rare de 13 ore si jumatate din Londra. Zile grele, cand preluam in general doar 1 operatie, rar doua, dar aveam 1 data la 1 an o asemenea situatie complexa pe cap (la vreo endarterectomie sau bypass de artera femurala) – si atunci nu trebuia sa si pun instrumente la spalat sau sa ma gandesc ca e posibil sa ma si intorc la spital in timpul noptii, cand a doua zi oricum ar fi trebuit sa lucrez.

 

Eeeniuei, pas cu pas ma apropii de momentul in care experienta din Elvetia va fi mai multa ca cea din Anglia si nu o sa mai pot zice “asa eram obisnuit inainte”.
Practic, regulile si modul de-a lucra elvetian iau locul celor englezesti.
Din punctul asta de vedere, e bine ca n-am lucrat si in Romania, ar fi fost o ciorba totala in capul meu.