Cum e viata in garzile mele in Elvetia

Prima zi de munca aici a fost pe 11 iunie.
Prima zi de Pickett (gardă) a fost pe 31 august, la finalul celei de-a 12-a saptamani aici.

pickett

Nici pana in ziua de azi nu stiu exact de ce a ales sefa mea sa faca asta, nici n-am intrebat-o (la cum o cunosc pana acum, e genul de intrebare care nu-i place).
Cert este ca din 2 specializari, abia ma descurcam acceptabil la prima (pentru ca aveam experienta in Anglia) si la oftalmologie stiam suficient pentru a fi un “alergator” mediocru (sa deschid instrumentar si consumabile pentru instrumentist), dar nu puteam instrumenta nimic din operatiile de urgenta.
Ma rog, situatia s-a schimbat pe repede inainte in lunile care au urmat, ca in orice alta situatie, cu cat exersezi ceva mai des, cu atat te descurci mai bine. Dar poate putea fi totul mai usor daca aveam mai multa experienta de la inceput.

Inca tin minte acel prim week-end de garda. Facebook-ul ajuta (am scris o postare atunci).
Nu aveam inca apartament in oras, iar de unde stateam nu puteam ajunge la spital in limita de 29 minute (sigur nu noaptea), deci a trebuit sa dorm in camera de garda, o camaruta dintr-o cladire veche a spitalului, cu niste coridoare intunecate, cu podele scartaitoare si geamuri care faceau niste zgomote bizare noaptea.

Vinerea am terminat programul tarziu, inainte sa plecam acasa am avut cate o urgenta de la fiecare specialitate. La 20 si ceva plecam spre camaruta bantuita, am facut un dus intr-o cada care avea lejer 70 ani (cladirea are spre 100 ani) si am reusit sa adorm. Pe la 00:30 eram sunat, pacientul operat pe la ora 18 sangera puternic si se deteriora, trebuia reoperat de urgenta. Colega mea de tura (care era cu adevarat experimentata) a venit gonind (sta in alt canton), intre timp eu am incercat sa pregatesc tot ce mi-a venit in cap.
Mama ei de treaba, mare experienta n-oi fi avut eu, dar orice sangerare are cam acelasi principiu: opreste sangerarea (cauterizare electrica), coase ce e de cusut, capseaza sau ligatureaza ce e nevoie, eventual adauga ceva pansamente hemostatice scumpe, spala si bandajeaza si spera ca va fi bine.
Colega mea a intrat in sala de operatie odata cu pacientul (la fix 30 minute de la telefon), eu eram deja cu halatul si manusile deschise, chirurgii maraiau pe acolo, nemultumiti ca eram doar eu, ala neexperimentat.
Totul a fost ok pana la urma, pacientul a supravietuit, ba chiar n-a avut de o noua operatie (de schimbat bandaj) decat tocmai duminica seara.
Evident, sambata am mai avut o urgenta, la oftalmologie, un tip a baut prea mult vin, a cazut cumva si s-a taiat in propriul lui pahar (de vin). S-a taiat asa bine ca si-a sectionat o parte din ochi. Bulbusperforation. Eu abia stiam sa instrumentez facoemulsificari, operatii pe conjunctiva, operatii extraoculare si instrumentasem un singur transplant de cornee. Habar-n-aveam ce anume o sa faca chirurgul. Asta a instrumentat colega.

De atunci si pana acum am facut o gramada de alte week-enduri sau zile ale saptamanii de garda (noi facem calupuri de cate 2 sau 3 zile+nopti de garda).

La inceput uram zilele de garda. Bataie de cap in plus, trebuia sa fac multe lucruri noi, pe care nu le stiam prea bine si dupa primele 2 garzi nu am mai lucrat cu colega experimentata, brusc am descoperit ca eu sunt cel care poarta responsabilitatea pentru echipa – mai ales cand, dupa doar cateva garzi in plus, am inceput sa fiu alocat cu cate un sau o FaGe (care nu instrumenteaza).
Atunci am descoperit eu ca unii dintre colegii si colegele care la inceput (cu doar 3-4 luni in urma) pareau atat de siguri pe ei si extraordinar de buninu stiau nici ei tot si aveau momente (mai rare sau mai dese) in care habar-n-aveau ce trebuie sa faca.

Incet-incet am tot strans experienta, de multe ori si din situatii neplacute sau mai delicate. Asta e, important e sa fi invatat ceva din greselile mele.

La inceput, problema cea mai mare este atunci cand trebuie operati pacienti in salile de urgente.
Departamentul nostru hibrid e separat de restul salilor de operatii, avem tot ce ne trebuie “la noi”. Urgentele oftalmologice sunt operate in 99% din cazuri “la noi”, dar celelalte sunt in salile de urgente sau (rar) la terapie intensiva.
Daca la tine in departament te descurci onorabil, orice s-ar intampla, pentru ca stii pe unde e totul si inveti rapid cam tot ce iti trebuie si de unde sa iei, cand mergi in alta parte e cu totul altceva – alte specialitati folosesc alte instrumente, alte masini de electrocauter, consumabilele sunt puse in alte parti si uneori, seara, pare totul un imens labirint parasit de oameni in care habar-n-ai unde gasesti ce iti trebuie.
Iar ales in cazurile rare cand un pacient trebuie operat rapid in terapie intensiva, daca uiti ceva anume, esti total descoperit, trebuie sa o iei rapid la picior in papucii aia infecti de spital prin cateva coridoare si un lift ca sa iti aduci cate o porcarie.

Dupa mai multa vreme si multe ture din astea, nu mai pare dracul asa de negru, pur si simplu te bazezi pe experienta precedenta – iei cu tine cam tot ce-ti trebuie (si ce nu-ti trebuie, să fie acolo). De ceva timp viata ne-a fost usurata, acum avem un dulapior pe roti in care avem cam toate consumabilele posibile si imposibile pe care le folosim, frumos catalogate – dupa ce le folosim, avem o lista ca sa il reumplem la standard.

In momentul de fata, problema cea mai mare ramane ziua de miercuri, cand avem programata des cate o operatie de 8-9 ore, operatie care se prelungeste de multe ori, mai ales cand e in combinatie cu alta specialitate.
Pe langa faptul ca trebuie sa preiau o operatie in care chirurgii sunt obositi, stresati si de cele mai multe ori cel putin nervosi cu toate problemele care vin la pachet cu asta, preiau de regula cateva sute de instrumente si consumabile si medicamente raspandite pe cateva mese, plus alte cateva seturi de instrumente deja scoase din sala (dar care trebuie returnate la specialitatile lor, nu trimise direct la sterilizare), plus ceva preparate de microbiologie sau patologie, plus un microscop si sau un aparat mobil de radiografie si alte cateva echipamente.
O placere.

Iar la finalul operatiei trebuie sa golim sala, sa punem in masinile de spalat o parte din instrumente, sa scoatem pacientul din sala si sa il mutam in pat, sa curatam, deasamblam si reasamblam masa de operatie, sa trimitem probele la laborator si sa pregatim sala pentru a doua zi.

De multe ori se intampla sa puna chirurgul ultimul adeziv pe bandaj la (sa zicem) 20:00, dar noi sa plecam spre casa peste inca o ora jumatate sau chiar doua.
Si apoi sa fim oricand disponibili sa ne intoarcem la spital in 29 de minute, daca apare o noua urgenta majora.

Zilele astea sunt mai rare, din fericire, dar sunt singurele cand imi aduc aminte cu placere de turele rare de 13 ore si jumatate din Londra. Zile grele, cand preluam in general doar 1 operatie, rar doua, dar aveam 1 data la 1 an o asemenea situatie complexa pe cap (la vreo endarterectomie sau bypass de artera femurala) – si atunci nu trebuia sa si pun instrumente la spalat sau sa ma gandesc ca e posibil sa ma si intorc la spital in timpul noptii, cand a doua zi oricum ar fi trebuit sa lucrez.

 

Eeeniuei, pas cu pas ma apropii de momentul in care experienta din Elvetia va fi mai multa ca cea din Anglia si nu o sa mai pot zice “asa eram obisnuit inainte”.
Practic, regulile si modul de-a lucra elvetian iau locul celor englezesti.
Din punctul asta de vedere, e bine ca n-am lucrat si in Romania, ar fi fost o ciorba totala in capul meu.

De ce-mi place sa lucrez in Oftalmologie

Cat am lucrat in Londra, in spitalul unde am muncit majoritatea timpului am avut tot timpul un fel de sentiment de falsa superioritate fata de colegele (si cei 2 colegi) care lucrau in sala de oftalmologie.
Ca orice sentiment de superioritate, era o tampenie din partea mea.

Toata lumea stia ca ei erau “one-trick pony”, nu faceau decat 2 tipuri de operatii si pe alea intr-un ritm infernal.
Faceau doar operatii de cataracta si operatii extraoculare si-atat.

La inceputul zilei isi pregateau materialele sterile pentru cat mai multe operatii (si apoi le inchideau intr-o incapere – spre deosebire de restul lumii, care pregatea fiecare operatie pe rand, cand precedenta era terminata), apoi faceau intre 10 si 16 facoemulsificari cu implantare de cristalin artificial pana la pranz, apoi inca vreo 10 sau cateva operatii extraoculare (unele in colaborare cu chirurgii nostri de la orl sau max-fax). Era un ritm extraordinar de rapid de munca si un job foarte repetitiv.
In aproape 2 ani acolo, am fost in sala de oftalmologie doar de 2 ori si am ramas impresionat. Da, faceau doar cateva tipuri de operatii, dar erau o echipa bine unsa: 16 operatii de schimbare de cristalin in 4 ore si ceva inseamna o colaborare excelenta intre anestezie, chirurg si instrumentisti, mai ales cand majoritatea pacientilor sunt in varsta si deloc “sprinteni”, iar spatiul e limitat.

Intre timp, in Elvetia, desi am fost angajat pentru ca aveam experienta pentru cealalta specialitate, am ajuns sa fiu alocat majoritar la oftalmologie.

Cu toate ideile mele cretine preconcepute, dupa aproape 2 ani aici pot spune ca-mi place chiar mult oftalmologia. Total surprinzator pentru mine.

Spre deosebire de Londra, aici munca e mult mai variata, in plus fata de operatiile antementionate, facem si transplanturi de cornee, operatii pentru glaucom, diverse excizii la nivel de conjunctiva, vitrectomii, suturi de ochi dupa varii traume, operatii pentru strabism, pe langa o gama mai variata de operatii extraoculare.
Imi mai place si faptul ca, desi sunt cateva zeci bune de operatii diferite, odata ce le instrumentezi de mai multe ori si strangi experienta, sunt mult mai putine surprize neplacute cu care te confrunti. Atata timp cat stii ce-ti trebuie (si iti trebuie multe, avem vreo 20 dulapuri pline cu chestii pentru operatiile de oftalmologie, plus o gramada de echipamente), ai mult mai putine momente in care nu stii ce sa faci.
Imi place si faptul ca avem tot timpul ceva de facut, sunt mult mai putini timpi morti (cel putin ca instrumentist). Iar din cauza ritmului rapid de lucru, poti sa-ti stabilesti ca provocare personala sa-ti imbunatatesti timpii de pregatire a operatiilor.
Alt lucru oarecum preferabil este faptul ca pacientii nu sunt aproape niciodata in stare grava, nu vezi pacienti cu scor ASA 4 sau 5 decat poate 1 data pe an (la evisceratii sau enucleatii). Ma rog, la partea asta compenseaza specialitatea cealalta, unde in urgente ne vin aproape numai pacienti cu un picior in groapa.
Imi place si faptul ca folosim la multe operatii consolele pentru instrumente speciale (fie pentru facoemulsificari, fie pentru vitrectomii) – pentru cineva obisnuit cu munca/joaca pe calculator de mic, e oarecum placut lucratul cu o masinarie-computer 🙂
La ultimul plus ar fi si “desfasurarea limitata de forte” – chit ca avem cateva tipuri diferite de cutii de instrumente relativ diferite, si chit ca 80% din instrumentarul nostru e format din microinstrumente (mici si foarte fine), niciodata nu trebuie sa folosesti mai mult de cateva zeci de instrumente – in realitate, cu exceptia vitrectomiilor cu plomba, in medie chirurgii folosesc 8-10, maxim 12 instrumente la cam toate operatiile noastre. E mai relaxant decat “dincolo”, unde la o operatie complexa, multi-specialitate, avem de regula vreo 6-7 cutii de la cealalta specialitate plus cele 2-4 cutii cu instrumente de la noi, si trebuie sa staii cu ochii pe cateva zeci de instrumente (din cateva sute) constant.

Sigur, sunt si cateva minusuri: chirurgii sunt nerabdatori, ritmul de lucru poate deveni cateodata obositor, microchirurgie inseamna si ace de sutura microscopice – o bataie de cap sa le utilizezi si apoi sa le pastrezi in siguranta, si toate echipamentele hi-tech pe care le folosim sunt cateodata prea complexe, deci sunt predispuse la probleme, ceva ce nu prea vrei cand “lucrezi” cu un organ atat de sensibil ca ochiul.
Nu in ultimul rand, orice greseala mica poate fi fatala pentru ochi, trebuie sa tii tot timpul minte asta cand lucrezi cu tot felul de medicamente periculoase pentru ochi sau cu instrumente ascutite.

Oioioi, am scris ditamai scrisoarea de dragoste pentru jobul meu.

Sigur n-as fi facut asta in fosta mea cariera 🙂

Ideea e ca schimbarea Londra – Elvetia nu a fost deloc usoara.
Am renuntat la o situatie relativ comoda, un job unde lumea ma cunostea si majoritatea colegilor/superiorilor ma respectau sau macar imi apreciau munca, ajunsesem in sfarsit intr-un moment in care eram comod cu majoritatea operatiilor pe care trebuia sa le instrumentez, chit ca era vorba de 4 specialitati total diferite si nu in ultimul rand – banii erau similari cu Elvetia (atata timp cat eram dispus sa lucrez bank sau agency ceva mai departe de unde locuiam).

Acomodarea cu Elvetia si mai ales noii colegi a fost un mare chin. Sigur, posibilitatea de-a ma relaxa in afara programului de munca a fost un mare plus si-a ajutat.

Dar a fost important si faptul ca am nimerit intr-un loc unde stilul de munca se muleaza destul de bine pe felul meu de-a fi si care-mi ofera si provocari, dar si satisfactii profesionale.

Iarna in Alpi s2.03: Ischgl/Samnaun (At/Ch) si Verbier (Ch)

Ischgl/Samnaun

Alta statiune la care am tot fost pana acum, are o infrastructura greu de comparat. De la transportul in valea Paznaun la transportul pe cablu si partiile intretinute excelent (chit ca nu a mai nins de 4 saptamani, peste 90% din domeniul schiabil imens era deschis si in conditii aproape perfecte), este genul de mega-statiune unde totul merge ca uns.

Sigur, are si dezavantajul faptului ca are prea multi vizitatori, chiar si in perioada de intersezon din ianuarie. Dar de la un moment incolo, nu te mai deranjeaza aglomeratia, pur si simplu esti mai rapid sau tehnic mai priceput decat incepatorii, deci te descurci in orice situatie.

Fata de anul trecut, 2 telescaune din puncte aglomerate au fost inlocuite cu ultra-moderne telescaune de 8 locuri (incalzite) cu bula. Singurul regret a fost faptul ca excelenta partie de pe Piz Val Gronda nu era amenajata (din lipsa de zapada) si se prezenta intr-o stare deplorabila (mai degraba de luna noiembrie decat de mijlocul lui ianuarie).

Ramane unul dintre domeniile schiabile de top 5 din Alpi.

Coborarea spre Idalp dimineata
Snowpark-ul Idalp
Alp Trida
4 telescaune si 8 partii incep sau se termina aici
boosterele pornite dimineta devreme la Vellileck
se vede luna?
Greitspitze
Piz Val Gronda si drumul catre ea si cel catre Elvetia
rock on, eh?

Verbier

Verbier e o statiune cunoscuta pentru oportunitatile de freeride, dar are si un domeniu schiabil destul de misto. Chit ca se lauda cu multi km de partii, la 2 dintre zonele de schi este relativ dificil de ajuns intr-o zi (conexiunea exista, dar dureaza cam mult.

Din punctul meu de vedere, e o statiune de tipul love-hate, care e in acelasi timp si extraordinara si banala. Eniuei, pentru 1-2 zile pe iarna este mai mult decat suficienta. Si 1 data pe luna (incepand cu noiembrie) au cate o zi de “Sale” in care poti cumpara skipass-uri la pret redus (48 chf/zi).

A nins vineri spre sambata, duminica era tot off-pistele ciopartit si ultra ciopartit. Oricum, per total a fost o zi misto.

La Chaux dimineata
partea usoara (pregatita cu ratracul) din Chassoure-Tortin (ski-route, nu ski-piste)
inainte de Tortin
Chassoure – Lac des Vaud
Les Attelas dupa-amiaza
apus!

 

Iarna in Alpi s2.02: Livigno (It) si Zermatt/Cervinia (Ch/It)

Livigno

Nu prea mai am nimic nou de spus despre Livigno, am tot fost aici si inca nu m-am plictisit. E o statiune excelenta pentru inceputul sezonului, deoarece e la altitudine mare si intr-o zona bogata in precipitatii, ceea ce inseamna temperaturi scazute si zapada multa, chiar si in decembrie.

Sezonul asta a fost un pic atipic. A nins mult in noiembrie (peste 1 m de zapada), apoi n-a mai nins deloc cateva saptamani si a fost chiar cald (pana la 10 grade in timpul zilei), apoi a fost din nou frig. Si chiar cand am ajuns eu s-a stricat vremea – in statiune (la 1820 m) a plouat si au fost inclusiv noptile temperaturi pozitive, de pe la 2100 m in sus ningea (usor).
Drept urmare, am avut o saptamana departe de ideal, cu vizibilitate proasta zilnic, destul de multa lume pe partii si conditii de schi de primavara tarzie (zapada moale).

Pe de alta parte, hotelul unde am stat a fost excelent, mancarea si atmosfera din Livigno au fost excelente (ca intotdeauna), skipass-ul a venit gratuit odata cu cazarea, nu regret vacanta asta.

Am stat mai mult pe partea cu Carosello/Sitas
Undeva sub Carosello 3000
finalul unicei zi cu soare la 2800 m
geometrie matinala
dimineata pe racoare
soarele lupta cu norii (si pierde)
partia mea preferata – Muro di Zuelli

Zermatt/Cervinia

Cea mai scumpa statiune din Elvetia (in lupta stransa cu St. Moritz), un skipass cu Cervinia de 1 zi costa fix 100 franci (cu 8 franci mai mult ca anul trecut). La asta adaugi 5 franci garantia pentru cartela si eventual inca 5 franci pentru o asigurare (daca nu ai deja), 2 franci daca vrei sa faci pipi pe Klein Matterhorn (la 3888 m). Iar un pranz banal pe partii e in jur de 36 franci (28 franci un pui cu cartofi + 8 franci o bautura).

Pe de alta parte, trebuie sa recunosc ca experienta in sine este speciala: schiatul la peste 3000 m, domeniul schiabil de pe Gornergrat, trecerea granitei, domeniul schiabil din Cervinia si revenitul seara in Zermatt, toate sunt clar un pic iesite din comun.

Anul asta am fost la doi pasi sa raman blocat in Cervinia, pentru ca instalatiile de pe partea italiana refuza sa te mai lase sa treci (daca ai skipass cumparat din Elvetia) de turnicheti gradual de jos in sus, incepand cu ora 15:15. Eu am ajuns la un telescaun dintr-un sir de 3 care urcau pana la granita la 15:33 si era prea tarziu (ultima validare permisa era la 15:30). Noroc ca mai exista o legatura cu Plateau Rosa, ultima telecabina (pe care am prins-o) urcand de la Cime Bianche spre granita la 16:00.

Din nou, in ciuda acestui posibil stres, toata ziua a fost una reusita.

igloo dorf (Gornergrat)
Monte Cervino, vazut de la Cime Bianche
Monte Cervino la final de zi de pe Plateau Rosa
partiile pe partea elvetiana sunt excelent batute
Schwarzsee
Hirli
vaca de muls pentru elvetieni, trenul ala costa 80 franci dus-intors (aproape cat un skipass de-o zi doar in Zermatt)

Aceeasi situatie, 3 sisteme medicale diferite

Citesc republica.ro destul de des (si cateva alte siteuri de stiri ocazional), chit ca nu am intentia de-a ma mai intoarce in tara. Mai am familie in tara, ceea ce se intampla “la noi” inca ma mai influenteaza, pana la un punct.

Am citit scurtul articol despre experienta unei familii in spitalul Floreasca cu mama lor de 100 ani care a trebuit operata de urgenta pentru o fractura de picior.

Ca sa rezum ceea ce voi compara mai jos:
Pacienta a ajuns la spital dimineata, s-a decis operarea ei de urgenta, a fost operata seara pentru ca abia atunci “s-a…împrumutat un anestezist”.
La postoperator a fost pusa “de-a valma (cu) femei și bărbați dezbrăcați”, fara intimitate.
Meniul pentru pacienti (inclusiv postoperator) era “predominant… fasole cu cârnați”.
Pacienta a facut in cursul spitalizarii rani la calcaie “care arătau foarte rău și pentru un profan” (initial sustine ca e vorba de escare apoi spune “flictene”?).
Ulterior, a fost externata cu ranile respective dupa un consult al unui medic rezident “de specialitate” care le-a considerat “OK”.

Pacienta a facut si infectie cu C. difficile si a dezvoltat o tuse pentru care n-a fost dusa la radiologie (“pentru că brancardierul era liber”) si nimeni nu i-a ascultat plamanii (nu se mentioneaza daca doar o zi sau deloc pana la externare).

spital

Nu-mi propun sa judec felul in care a fost tratat cazul respectiv, nici sa spun ca “in alta parte e mai bine”.
Am sa spun doar ca in Anglia am lucrat intr-un spital mare, printre altele si in sectii de chirurgie generala sau ortopedie, apoi in blocul operator (printre altele si la ortopedie si in sala de urgente generale), in sala de operatie intr-un spital mediu (din apropiere) si intr-un spital privat. Iar in Elvetia lucrez in sala de operatie intr-un spital mare, printre altele am instrumentat si cazuri majore comune cu ortopedia. Am si fost operat de amigdale in Anglia, am petrecut 1 zi in spitalul in care am lucrat si ca pacient.
Nu am spus toate astea ca sa ma laud, doar explicam cum am vazut tot ceea ce urmeaza sa descriu.

O fractura de os al piciorului e tratata ca o urgenta oriunde in lume, depinde de anumite detalii ale cazului si de disponibilitatea de personal si sali de operatie pentru a fi operata repede sau mai putin repede. In general, daca nu e o fractura cu o sangerare majora, va fi operata oricand de la 12 la 48 ore de la prezentarea la “primiri urgente”. In Anglia putea sa dureze si ceva mai mult, daca nu era considerata urgenta majora si nu era luni-vineri, in Elvetia dureaza ceva mai putin pentru ca sunt ceva mai multe spitale care opereaza urgente ortopedice (un sistem privat de decontare al costurilor spitalicesti).

Postoperator in Anglia se folosea o sala mare (“Postop Recovery”) unde pacientii stateau din momentul in care erau considerati “stabili” de anestezist in sala de operatie. Asta insemna in general pacienti detubati si treji, dar conceptul de “treaz” era foarte vag. Se incerca sa fie 1 pacient/1 asistenta, daca erau pacienti care stateau acolo mai multa vreme si erau relativ stabili, se accepta si 2 pacienti “stabili”/1 asistenta. Toate cazurile grave, care necesitau ventilare postoperatoriu  erau mutate direct la terapie intensiva (fie ITU fie HDU).
Nu exista separare femei/barbati, dar exista Recovery TOTAL separat doar pentru copii – pe ideea sa nu se trezeasca un copil traumatizat de ceea ce vede in jurul lui.
Pacienti dezbracati postoperator nu am vazut, unul dintre conceptele de baza in sala de operatie era faptul ca pacientul dezbracat pierde caldura repede si nu prea poate tremura pentru a iti arata ca ii e frig, trebuie sa-i pastrezi temperatura prin toate mijloacele posibile, asta include imbracarea in pijamale (oferite de spital, evident) si acoperirea cu un cearceaf mai gros si eventual si plapuma de incalzire (tip Bair Hugger).
In spitalul mediu sistemul era acelasi, cu diferenta ca nu aveau ITU (doar HDU), deci nu operau anumite urgente din start, care erau redirectionate catre noi sau alte centre regionale.
Pacientii anesteziati total petreceau intre 2 si 6 ore in Recovery, ulterior fiind fie transferati pe sectie (de obicei una chirurgicala, dar nu intotdeauna), fie trimisi in sectia de ambulatoriu si dupa inca 1-2 ore trimisi acasa. Daca spitalul nu avea paturi in nici o sectie, se intampla sa ramana Recovery deschis peste noapte si pacientii sa innopteze acolo cu o asistenta suplimentara chemata doar pentru asta.
In clinica privata aveau 4 sali de operatie dar o zona de recovery cu doar 3 paturi, se planificau operatiile in asa fel incat sa nu fie mai mult de 3 pacienti acolo concomitent. Se transferau “pe sectie” (spitalul avea vreo 20 camere pentru pacienti) cat mai repede.
Postoperator in Elvetia sistemul e un pic diferit fata de Anglia. Toate salile de operatie au o camera de anestezie maricica cu loc pentru 2 pacienti. Un pacient e anesteziat in timp ce celalalt e scos din sala si detubat si stabilizat. Exista o perdea intre cele 2 zone, dar se intampla destul de des ca un pacient sa fie treaz si sa auda sau chiar sa vada cateva minute inainte de a adormi manevre si agitatie in partea cealalta – nu e chiar ideal. Daca e vorba de o operatie pe un copil, nu se cheama urmatorul pacient pana copilul nu e detubat si stabilizat.
Exista o sala centrala de trezire a pacientilor (separata de terapia intensiva) unde unii pacienti pot fi trimisi pentru monitorizare postoperatorie. 1 pacient – 1 asistent. Spre deosebire de Anglia, aici au si ventilatoare pentru aproape toate separeurile rezervate pentru pacienti. Totul e la gramada, nu am vazut separare pentru copii/femei/barbati. Daca e nevoie, unii pacienti pot fi mutati si la terapie intensiva postoperator (daca e plin). In rare ocazii (pacienti care au avut doar masca laringeala si anestezie totala “light”), se poate trimite pacientul postoperator direct pe sectie.

Mancarea pentru pacientii operati e limitata in prima zi in Anglia si Elvetia (apa/lichide, poate rar niste senvisuri), din ce tin minte eu si in Romania era la fel, presupun ca articolul se refera la meniul din ziua a 2a inainte. In Anglia (daca recomandarea chirurgului permitea asta) pacientul avea de ales dintre 2 feluri de mancare principale, 2 deserturi sau un mic snack (mar/biscuite/orez cu lapte). Meniul cu alegerile se oferea in general cu o zi inainte. Existau optiuni pentru vegetarieni sau persoane cu doleante speciale (religioase: halal/kosher). In general, era un fel de mancare pus in caserola, congelat, care era incalzit in niste cuptoare cu microunde mari dintr-o mini-cantina pentru pacienti care era separata de sectie. Ceai si lapte se oferea pacientilor toata ziua (cand aveam timp noi sau personalul auxiliar). Daca pacientii aveau nevoie de hrana lichida existau diferite tipuri de shake-uri proteice, oferite cu sau fara consult de la un nutritionist.
De foarte multe ori pacientii mancau mult mai bine la pranz sau cina fata de ce puteam eu cumpara de la cantina spitalului sau de la Subway-ul sau Costa din incinta.
In Elvetia sistemul e similar, cu diferenta ca mancarea e gatita intr-una din bucatariile spitalului (avem 5 restaurante, in diferite cladiri, care gatesc si mancare pentru angajati/vizitatori). Mancarea e variata si buna. 🙂

Preventia escarelor e o problema importanta in sala de operatie oriunde in lume. Preventia lor postoperatorie e o problema si mai mare. In Anglia, orice escara de grad 2 era incident clinic (era raportata electronic) si necesita cel putin o vizita de la o asistenta medicala specializata in “integritatea tegumentelor”, orice escara de grad 4 dezvoltata in spital cerea investigatie, iar spitalul trebuia sa plateasca o amenda unui organism superior NHS si era pasibil de-a fi dat in judecata de pacient/familia sa.
Orice pacient era evaluat la admitere pentru riscul de a dezvolta escare (foloseam scala “Braden”), ulterior se luau automat niste masuri in functie de scorul calculat: pacientul era intors de pe o parte pe alta la 30 m/1h/2h/6h, se foloseau elemente ajutatoare pentru pozitionare neutra, se foloseau niste perne de aer pentru picioare (disponibile in toate sectiile, inclusiv la urgente si recovery) si se facea comanda de saltea pentru escare (care erau stocate undeva la parter, intr-un numar mare). In sala de operatie foloseam elemente de pozitionare neutra, saltele de gel si toata lumea facea cursuri obligatorii 1 data pe an cum sa transfere pacientii cat mai sigur (folosind diferite echipamente suplimentare: patslide/hoist/slide sheets)
Postoperativ, pacientul era reevaluat cu scala Braden cel putin 1 data si apoi inca 1 data la transfer – si se verifica integritatea tegumentelor. Orice rana era documentata si se chema consult de specialitate. Un plan de ingrijire era elaborat in care se documenta ce se va face pentru a incerca sa nu se dezvolte o escara mai mare. Orice modificare in rau a unei escare era documentata, urmata de un nou consult de specialitate si tot asa.
Pacientul este incurajat sa manance si sa se mobilizeze independent – asta ajuta la preventia escarelor. Exista Physical Therapist care ajuta cu mobilizarea din ziua 2 postop.
Nu exista externare a unui pacient acasa cu escare – nu fara a i se aranja in prealabil ingrijire de specialitate acasa, a i se explica pacientului si familiei ce trebuie facut si eventual si a i se oferi prescriptie pentru saltea speciala, creme, bandaje si alte ajutoare – servicii care erau in general aranjate de consiliul local si serviciile sociale de unde locuia pacientul.
Sistemul functiona acceptabil, dar existau des intarzieri si de multe ori pacientii asteptau mult pana sa se poata pregati suport pentru ei acasa (sa fie organizata o District Nurse care sa vina sa schimba bandajele si sa modifice planul de ingrijire). Pe hartie, era bine gandit, in realitate resursele erau limitate.
In Elvetia e totul foarte similar, inclusiv cu organizarea de ajutare acasa – dar serviciile sunt un pic mai putin integrate, iar daca pacientul nu are medic de familie atunci e mai dificila organizarea de ajutor la externare.
Din nou, escarele sunt inacceptabile si aici, externarea unui pacient cu escara si explicatia “arata ok” nu este deloc ceva normal.
Trebuie mentionat ca, desi exista saltele si geluri si perne si multe alte nebunii scumpe si personalul intoarce pacientii samd… Daca ai o pacienta fragila, in varsta, care nu bea, nu mananca si nu se misca si sta in pat si-atat, orice ai incerca, pacienta va face escara. E inevitabil. Dar poti incerca sa limitezi evolutia ei si poti incerca sa o ingrijesti in asa fel incat sa nu se inrautateasca.

Infectiile intraspitalicesti postoperatorii apar si in alte tari. Mai ales la pacienti in varsta. Se incearca minimizarea riscurilor, se organizeaza programe de sensibilizare si educare a personalului, se folosesc postere si avem sapun si dezinfectanti peste tot. Tot apar. Din fericire, destul de rar.
Dar avem protocoale pentru pacientii infectati (si in UK si in Elvetia): izolarea lor in camere separate de restul pacientilor, folosirea de manusi si sorturi de unica folosinta cand sunt ingrijiti in orice fel si tratarea cu medicamentatie adecvata. Trebuie sa mentionez ca din experientele mele la gastroenterologie si infectioase din scoala… cam la fel e si-n Romania, cu diferenta ca nu prea erau manusi iar sorturi de unica folosinta nu am vazut.
In Anglia am avut destul de des pacienti in varsta care au fost pusi pe tratament pentru C. diff si au plecat acasa sanatosi.

Partea de consult pentru o tuse… cand eram pe o sectie EU insistam sa-mi vina un rezident pentru orice modificare in rau a unui pacient postop. Nu insistau pacientii sau rudele. Nu exista asa ceva. Si daca exista un bilet pentru o radiografie, se gasea un porter (un fel de brancardier), sau mergeam eu personal cu pacientul sau trimiteam un healthcare assistant (infirmier), nu exista sa stea pacientul 1 zi nedus la radiografie, atata timp cat avea un slot alocat.
Iar lucrurile astea oricum ni se spuneau la raport zilnic – orice problema trebuie “escalata” la medic cat mai repede, mai ales la pacientii postop.
Nu ma pronunt pentru ce ar face asistentele in Elvetia, dar pot sa garantez ca medicii de la specialitatile noastre ar vedea un pacient postoperatoriu repede, inclusiv noaptea, atata timp cat li se spune ca ar avea probleme de a respira. Si nu e ca si cum nu au multe alte lucruri de facut (in Elvetia lucreaza mai toti rezidentii 50 ore/saptamana).
Si in Anglia si in Elvetia exista si aparate pentru radiografie portabile ( in timpul orelor normale de functionare (daca tin bine minte, dupa 20.00 nu mai exista un tehnician radiolog si trebuia sa fie dus pacientul la X-ray).

 

copyright image: expatica.com

Incendiu in sala de operatie – ceva deloc imposibil

Ieri dimineata mi-a ajuns stirea asta in fluxul de stiri zilnice.

O pacienta a suferit arsuri pe o suprafata intinsa din corp in timpul unei operatii chirurgicale efectuate intr-un spital din Capitala. Informatiile sunt neclare, dar se pare ca situatia a fost ascunsa initial (evenimentul s-a petrecut cu 5 zile inainte de mediatizare), autoritatile auzind despre ea ulterior. Iar declaratiile prezentate de catre persoana care a mediatizat cazul arata un management haotic in prima faza al situatiei, cu stingerea focului cu apa “dintr-o galeata”.
Pana seara a ajuns si in niste grupuri de asistenti medicali romani din care fac parte si au aparut si cele 2 tipuri de comentarii standard la orice stire trista din sistemul nostru:
– asta nu se poate, e o facatura, o conspiratie, doctorul e un zeu
– numai la noi se poate asa ceva, nemernicii, incredibil, tara de lumea a 3a samd
In primul rand, situatia asta nu e deloc imposibila, daca ai un dezinfectant cu alcool (clorhexidina+alcool sau betadina+alcool sau orice altceva+alcool), un mediu bogat in oxigen (sala de operatie) si o sursa de scanteie (un electrocauter sau un laser sau chiar o sursa de lumina pentru endoscopii) se poate produce o flama si apoi un incendiu.

foc

Apoi, din pacate, asa ceva se intampla la nivel mondial cu o anumita frecventa (rara). In SUA, un studiu facut de un institut respectabil (ECRI) estimeaza ca se petrec anual cam 90-100 de incendii in sala de operatii care implica pacienti, cu 5% avand consecinte grave asupra / moartea pacientilor.
Orice cautare simpla pe pubmed sau google scholar va returna sute de cazuri de tipul asta din toate tarile lumii, din anii ’70 pana in ultimii 10 ani. E ceva ce se intampla mai rar decat ne-am dori, dar se intampla si lumea trebuie sa invete din evenimentele astea, nu sa le musamalizeze.

Nu stiu cat de des si ce fel de training se face in Romania pe tema asta, stiu ca in Anglia aveam curs obligatoriu de preventia incendiilor de 2 ori pe an in sala de operatie. Nu strangeai in sistem 1 prezenta validata de unul dintre “fire prevention trainers”, o avertizare electronica era trimisa la managerul tau direct, iar peste inca o luna la managerul managerului si mai sus – si daca e o chestie pe care englezii-manageri o urasc e sa primeasca rapoarte de tipul “departamentul X nu are efectuate toate cursurile obligatorii”, pentru ca ulterior asta e dovada a incompetentei intr-un eventual caz penal in fata judecatorilor.

Iar la cursurile de preventia incendiilor ni se repeta obsesiv: ce sa faci in caz de incendiu, unde va sunt extinctoarele (si ce extinctoare folosesti pentru ce tip de foc), care sunt sursele posibile de incendiu in sala de operatie, cum sa protejezi pacientii in caz de evacuare in caz de incendiu a spitalului (!).

Unul dintre primele lucruri pe care le-am invatat in sala de operatie a fost asepsia.
Nu m-au lasat sa instrumentez o operatie pana nu m-a verificat cineva ca stiu sa ma spal pe maini, apoi ca stiu sa respect si identific suprafetele sterile si nesterile si ca stiu ce fac substantele dezinfectante.
Iar la dezinfectanti, m-am plictisit de cate ori am auzit “atentie la substantele cu alcool”, trebuie sa le lasi sa se usuce bine si sa te asiguri ca nu se formeaza mici “rezervoare” cu lichid, alcoolul e INFLAMABIL.

Ca personal care lucra in sala de operatie, trebuia sa strangem niste hartii care sa ateste competenta noastra in a folosi varii echipamente. In general, venea cate un reprezentant de la firma producatoare si ne prezenta aparatul, cum se folosea si, cel mai important, probleme des-intalnite si solutii. Si riscuri. La electrocauter (si aveam vreo 3 tipuri diferite de masinarii) riscul de incendiu era des mentionat, mai ales in combinatie cu… orice substanta inflamabila (alcool) si oxigen.

In Anglia nu era permisa utilizarea oricarui laser in sala de operatie atata timp cat nu exista cel putin o persoana in sala care avea un curs de siguranta a folosirii laserelor – curs la care se discuta exhaustiv despre riscuri si mult despre riscul de incendiu si prevenirea accidentelor.

Alt dispozitiv care poate produce incendii este lumina de la procedurile endoscopice. La intensitate maxima, lasata pe campurile sterile, poate face o arsura in doar 30 secunde. O alta informatie care ti se repeta pana o stii si in somn.
Am facut odata un test de capul meu in sala de operatie goala (fara pacienti), a durat cam 1 minut si ceva, dar am facut o arsura prin camp. Adaugi oxigen pur la asta si puteam  lejer produce un mic incendiu,

Cu toate aceste precautii, accidente tot se intampla, si in Anglia si in Elvetia. E ceva inerent in activitatea umana.

Exista totusi niste proceduri care se respecta in cazul in care unui pacient i se intampla ceva rau NEASTEPTAT in sala de operatie.
Pacientul este informat imediat ce este suficient de lucid pentru a intelege ce i s-a intamplat, la fel si rudele de grad 1 (parinti/copii sau sot/sotie, in functie de varsta si situatia pacientului).
Managementul spitalului si departamentul juridic sunt informate imediat, o comisie de investigatie e formata a doua zi, investigatia presupune declaratii scrise si eventuale interviuri.
Concluziile investigatiei sunt publice (dar cu pastrarea anonimatului pacientului) iar masurile luate ulterior sunt la fel de publice.

Din pacate, am fost prezent in sala la 3 incidente in care i s-a intamplat ceva pacientului in cele 30 luni in Anglia. Stiu prea bine procedurile in cazurile respective. Din fericire, in toate cele 3 cazuri n-a fost absolut nimic grav pentru pacient, dar procedurile s-au respectat, iar tot procesul este unul extrem de apasator si obositor pentru toata lumea implicata, chit ca n-au nici o vina.

Chirurgi care se cred zei exista si in Anglia si in Elvetia. Dar oricat de “grei” or fi, exista cultura de a li se atrage atentia ca ceva nu e in regula.

Cand ceva nu mai e steril, sau exista un risc inerent pentru ceva, esti incurajat activ sa vorbesti, chit ca esti student, infirmier, asistent, anestezist sau orice altceva. Pentru ca, intr-un final, siguranta pacientului e cea mai importanta, nu orgoliul nimanui.

 

Nu e corect nici sa judeci o situatie de genul asta automat drept “o porcarie care se intampla doar la noi“, dar de asemenea nu e corect sa aperi sau scuzi din oficiu orice fel de eveniment din asta.

 

image copyrights/source: NFPA

Iarna in Alpi s2.01: Saas-Fee si Sankt Anton am Arlberg

Saas-Fee (Ch) x 2

Despre Saas-Fee am mai scris anul trecut. Anul trecut am fost o singura zi acolo.

E un domeniu schiabil inconjurat de cateva zeci de varfuri peste 4000 m, soarele trece peste ele doar 1, poate 2 ore iarna, mare parte din partii sunt tot timpul in umbra. Asta inseamna zapada mai ok mai multa vreme, dar inseamna si o experienta ceva mai putin placuta pentru mine (imi place sa ma dau pe soare, ha).

Iarna asta a inceput cu ninsori temeinice doar in sudul Elvetiei si oriunde in alta parte decat in Elvetia. Nordul Italiei, Savoia (Fr) si parte din Austria au primit mult mai multa zapada decat majoritatea muntilor elvetieni. Dupa 2 saptamani cu ninsori au urmat 2 saptamani cu foehn – care a topit multa zapada abia depusa. Din Elvetia, doar Zermatt si Saas-Fee au profitat de ninsorile din noiembrie. Saas-Fee a avut avantajul ca muntii din jur au protejat cat de cat zapada si uite asa a ramas singura statiune care are deschisi peste 30 km de partii inclusiv acum, la mijlocul lui decembrie.

Chit ca au avut cateva ninsori grele (50-100 cm acumulati) in noiembrie,  nu au deschis tot domeniul schiabil din motive economice: nu merita sa consume curent pentru tunuri sau sa plateasca personal pentru toate instalatiile cand numarul de clienti posibili pentru noiembrie e limitat.
Alta tara, alte obiceiuri, eh?

Am strans doar 2 zile mari si late de snowboard in tot noiembrie. Se putea si mai bine, se putea si mai rau.

Poate n-au deschis ei prea multe partii, dar ce aveau deschis era in stare excelenta – fara pic de piatra si cu zapada batuta perfect.

Per ansamblu, raman la opinia ca statiunea nu are un domeniu prea misto, dar pentru ca e deschisa devreme si are instalatii destul de noi, ramane o optiune pentru inceput de sezon si perioade cu zapada mai putina. Iar partia (varf-vale) de aproximativ 8 km si 1700 m diferenta de nivel e intotdeauna o experienta misto.

nu e rau pentru 9 noiembrie, nu?
inainte de Morenia
statiunea e “car free”, la fel ca Zermatt-ul, unele hoteluri au masinute din astea electrice. inclusiv politia are una similara
umbra omniprezenta
TOATE varfurile din fata au peste 4000 m

 

Sankt Anton am Arlberg (At)

Despre zona de ski Arlberg nu am ce sa scriu ce nu au scris ‘jdemii de altii deja.

Zona populara pentru freerideri, cu nenumarate optiuni relativ sigure de off-piste, alaturi de Kitzbühel, Sölden si Ischgl e printre statiunile scumpe ale Austriei. Ca statiune, e f. draguta si organizata – dar nu gasesti cazare la preturi umane aici in sezon, trebuie sa-ti faci rezervare cu mult timp inainte sau sa mergi in alte sate mai departe.
In extrasezon am gasit lejer un hotel bun la un pret acceptabil. Pe langa promisiunea unui domeniu vast de schi, pentru mine conta si faptul ca pot ajunge cu trenul direct in statiune (e la doar 2h20m de Zürich).

Am fost aici in martie 2 zile dupa cate o ninsoare, totul era acoperit de cativa metri de zapada.

Acum, in extrasezon, dupa 2 saptamani de foehn, statiunea arata destul de trist cand am ajuns. Mult pamant vizibil, doar 2 partii deschise pana-n vale (dar perfect intretinute), destul de multe pietre prin zonele mai expuse. Dar o ninsoare serioasa a schimbat totul in bine. Chiar si-asa, din 305 km de partii cat insumeaza cele 9 statiuni are zonei Ski Arlberg, doar 80 erau deschisi luni (prima zi), 120 joi (ultima zi). Suficienti cat sa-ti faci damblaua, dar pentru 1 saptamana probabil ca ar fi fost cam putini.

Zona schiabila e imensa, intinsa pe 5 munti doar in zona Sankt Anton, la care se adauga 5 pe partea cu Zürs-Lech-Warth-Schröcken. Oricum, daca nu e suficienta zapada, degeaba ai 10 munti – cand nu-s deschise decat o parte din partii si unele nu-s in stare foarte buna. Ma rog, asta se schimba repede, presupun ca peste doar 1 saptamana va fi deschisa cam toata zona schiabila Sankt Anton si probabil ca si vecinii de peste deal vor urma exemplul lor.

Per ansamblu, o experienta placuta, mai ales ca ma gandeam ca va fi horror – la cum aratau webcamurile in weekend si la cat de putina zapada era in statiune. Daca puteam anula rezervarea gratuit, n-as fi venit. Si as fi regretat acum 🙂

 

85 rosie de la Schindler Spitze
134 rosie de la Trittkopf
final de zi intre St. Cristoph si Galzig
aici e plat, deci am avut timp sa fac poze in timp ce mergeam 🙂
partia de la Gampen catre Galzig
St. Cristoph am Arlberg, un satuc la 2000 m
Gampen la prima ora
aici era totul maro luni. 40 cm cazuti peste noapte schimba totul
toata lumea ciopartea powderul

 

Cum a fost admiterea la Facultatea de Asistenti medicali din cadrul UMF “Carol Davila” in 2019

Subiectele din 2014, 2015, 2016, 2017, 2018. Subiectele din Cluj din 2015.

Metodologie:

BIOLOGIE – manual pentru clasa a XI-a (Dan Cristescu, Carmen Sălăvăstru, Bogdan Voiculescu, Cezar Th.Niculescu, Radu Cârmaciu) Editura Corint, Bucureşti 2008

CAPITOLE (fara Teme, Cuvinte cheie, Lucrari practice, Igiena/patologie si Autoevaluari):
I. ALCĂTUIREA CORPULUI UMAN: Topografia organelor şi sistemelor de organe pag. 4-5
II. FUNCŢIILE FUNDAMENTALE ALE ORGANISMULUI UMAN
A. Funcţiile de relaţie 1. Sistemul nervos, pag. 13-37 2. Analizatorii, pag. 38-53
B. Funcţiile de nutriţie 1. Digestia şi absorţia, pag. 74-83 2. Circulaţia, pag. 84-963. Respiraţia, pag. 97-102 4. Excreţia, pag. 103-107
C. Funcţia de reproducere 1. Sistemul reproducător, pag. 116-122 2. Sănătatea reproducerii, pag. 122-123

CHIMIE
– Manual pentru clasa a X-a (Luminiţa Vlădescu, Corneliu Tăbărăşanu-Mihăila, Luminiţa Irinel Doicin) Grup Editorial ART, Bucureşti 2010

Capitole: 1. Alcooli, pag. 91-98 2. Acizi carboxilici, pag. 100-114 3. Zaharide, pag. 117-122 4. Proteine, pag. 122-125

  • Manual pentru clasa a XI-a (C1) (Elena Alexandrescu, Viorica Zaharia, Mariana Nedelcu) Editura LVS Crepuscul, Ploieşti: 2006

Capitole: 1. Aminoacizi, pag. 140-145 2. Monozaharide, pag. 156-163 4. Produşi de condensare ai monozaharidelor, pag. 166-171

Am un subiect de anul asta (Biologie-Chimie). Multumiri pentru ele si felicitari lui A pentru rezultat si succes la scoala pe mai departe.

Nu am raspunsurile, din pacate.

Ultimii candidati declarati admisi au obtinut 47 puncte din 80.

12345678

12 luni in Elvetia

Cum iti descrii un an din viata fara sa dai prea multe detalii despre viata personala? Habar-n-am.

Anul asta-n Elvetia a fost o combinatie bizara de realizari si esecuri, de tristete si multumire.

Citesc acum concluziile mele dupa un an in Anglia si ma amuz un pic: ce repede trece timpul, cum se schimba perspectiva asupra unor lucruri dorite odata ce le-ai obtinut, cat de putine lucruri se schimba cu adevarat in viata.

Cum e diferita emigrarea-n Elvetia fata de Anglia?
In primul rand inceputurile sunt foarte complicate si pline de frustrari. Suficient de frustrante incat sa-ti doresti in mod repetat sa o lasi balta.
In al doilea rand, odata ce te-ai asezat la locul tau si te-ai obisnuit cu stilul lor de viata si de-a face lucrurile, viata decurge destul de linistit.

Pe scurt, atata timp cat ai un job care-ti place si ai un loc unde sa stai care e ok, viata devine suficient de usoara incat, daca nu vrei, poti sa traiesti linistit o vreme indelungata intr-un fel de stare constanta de “caldut”.
Nu esti “bogat”, nu-ti permiti chiar orice, dar o duci suficient de bine incat sa nu te simti fortat sa faci nimic mai mult decat strictul necesar.

Mai pe larg, cele mai complicate lucruri la emigrarea in Elvetia sunt gasirea unui job ok si gasirea unui apartament. Si cand zic complicate, e putin zis.

Cand am venit aici stiam destul de multe lucruri despre problemele de inceput. Stiam despre asigurari de sanatate, asigurari suplimentare, deschiderea unui cont in conditii avantajoase, costurile aproximative ale vietii si multe alte prostii.
Mi-am rezolvat relativ repede majoritatea problemelor de inceput, dar nimic nu m-a pregatit pentru gasirea unui apartament.
A fost mult mai frustrant decat cautarea unui job in Elvetia, pentru ca e pur si simplu o loterie in care tot ce poti face e sa perseverezi, nu poti face mai nimic sa-ti imbunatatesti sansele de-a “castiga”.

4 luni pline de frustrari a durat sa-mi gasesc un apartament ok. Si putea fi mai rau. O colega (noua) isi cauta deja de 7 luni un apartament si nu isi gaseste. Colega emigranta, dar care locuieste aici de 20 ani, are permis C, are scoala facuta aici samd – tot nu reuseste sa-si gaseasca un apartament in oras si tot face naveta 100 km (cu trenul) zilnic.

 

Din punct de vedere profesional, chit ca socul initial (“bai, de ce fac astia lucrurile asa aici?”) a fost destul de puternic, odata ce treci peste asta si te obisnuiesti sa faci lucrurile cum vor ei, fara prea multe discutii inutile, te integrezi rapid in noul colectiv.
Cat despre colectiv, e impartit in medici si ceilalti colegi.
As spune ca in general medicii sunt politicosi, dar mai distanti aici (fata de Anglia sau Romania) si in general foarte neincrezatori in nou-veniti. Dar politicosi. Odata ce se obisnuiesc cu tine (si nu esti predispus la erori), nu ai probleme.
Restul colegilor sunt foarte reci la inceput, dar devin cat de cat prietenosi dupa ceva vreme. Totusi, asta nu inseamna mare lucru. E destul de greu sa-ti faci amici (sa nu zicem “prieteni”), iar spiritul de echipa e limitat – din cauza ca mai toti oamenii sunt individualisti si retrasi in ei.

Personal, pot spune ca dupa 5 luni ma descurcam onorabil oriunde ma trimiteai, dar ca abia acum, dupa 12 luni sunt destul de sigur pe mine in majoritatea situatiilor, dar cred ca va mai dura 1-2 ani pana sa pot sa ajung la un nivel comparabil de cunostinte cu ce reusisem in Anglia (e adevarat ca acolo lucram cam 6 zile/saptamana in medie). Si nici in Anglia NU eram inca la un nivel ideal, in care puteam face orice fara eforturi prea mari si nu prea aveam surprize sau momente in care nu stiam ce sa mai fac.

Pe de alta parte, la nivel de socializare, pentru ca Elvetia e o tara de emigranti, atata timp cat iti doresti sa gasesti oameni cu care sa mergi la activitati in aer liber (drumetii, mers la schi, diferite sporturi), exista grupuri de facebook, exista asociatii sportive – trebuie doar sa fii dispus sa cunosti (multi) straini.
Singura chestie e ca… dupa 30 de ani devii din ce in ce mai reticent in a tot cunoaste oameni noi, deci asta (socializarea) e mai usor de zis decat de facut 🙂

 

Altfel, Elvetia e o tara excelenta pentru a-ti petrece timpul liber. Transportul in comun este eficient (si oarecum ieftin, in anumite conditii) si posibilitati de distractie sunt nelimitate.

Personal m-am concentrat pe drumetii pe munte, mers la snowboard (iarna) si vizitat cateva orase din Elvetia sau din tarile vecine. Dar poti face multe alte lucruri – bani, chef si timp sa ai.
Radeam zilele trecute – pana sa vin in Elvetia, ultima mea drumetie prin munti o facusem acum vreo 10 ani, si aia fusese o chestie de 2 ore (dus-intors). Am venit aici si doar anul trecut am facut cateva drumetii de 8 ore, 8 ore si ceva (35+ km si peste 3000 m diferenta de altitudine urcat+coborat).

 

Asta nu inseamna ca Elvetia e o tara perfecta, populata doar de oameni frumosi si civilizati. Departe de asta. As putea scrie mii de cuvinte despre vecinii mei zgomotosi, despre lumea care se strange pe langa garile mari, despre cum se poarta unii cateodata in trenuri, despre cum sunt unii cu nasul pe sus pentru ca au “diploma elvetiana” si altele. Dar ar fi un exercitiu de inutilitate.
Au si ei problemele lor, unele mai deranjante ca altele, dar nivelul de trai mediu e suficient de mare incat sa tempereze orice derapaje inainte de-a deveni “probleme majore”.

 

Regret faptul ca am venit in Elvetia?
Nu stiu ce sa zic. Pe plan personal am pierdut enorm de mult, dar pe plan profesional sunt destul de multumit cu ce-am reusit.

Imi place viata mea in Elvetia?
Comparat cu Romania sau cu Anglia, am ceva mai mult timp liber si mai multi bani ca sa mi-l petrec cum vreau eu. Dar asta vine la pachet cu o relativa singuratate.

Vreau sa raman aici, vreau sa plec?
Pentru cel putin 5 ani, nu ma vad plecand de aici. Dar nu stii niciodata ce-ti rezerva viitorul.

drum

Birocratie gasesti peste tot in lume

Si unde e birocratie, ai drumuri facute degeaba si timp pierdut.

Si elvetienii au oameni mai lenesi sau incompetenti. Singura diferenta e ca birocratii din Elvetia sunt platiti foarte bine.
Pe de alta parte, ca regula simpla, atata timp cat vii in timpul programului si-ti respecti interlocutorul, toata lumea va incerca sa-si faca munca (si sa te ajute), politicos si fara nervii si aglomeratia standard din Romania.

Eeniuei. De ce postul asta?

Pe facebook am povestit acum vreo 8 luni cum am descoperit brusc ca am fost “convertit” la crestinism de administratia locala din satucul-suburbie unde am locuit 4 luni, pana am gasit un apartament in oras.

In Elvetia (ca in Romania de altfel, dar ca acolo regulile nu-s respectate atat de strict) esti obligat sa te inregistrezi la autoritatile locale din orasul sau comuna unde te-ai mutat, fie ca ai venit din strainatate, fie ca ai venit din alta parte a Elvetiei. Daca stai intr-un oras mai mare, impartit in mai multe sectoare, atunci trebuie sa-ti faci transferul de domiciliu inclusiv in acelasi oras.

Ca emigrant, la fiecare asemenea inregistrare ti se elibereaza un nou act de identitate care este in acelasi timp si permis de sedere/munca. Evident, fiind Elvetia, fiecare inregistrare/eliberare te costa – cam 65 franci in cantonul meu.

franci

La prima eliberare a unui act de identitate/permis de munca/sedere, de regula completezi un formular, unde esti intrebat de religia ta. Trebuie sa fii atent ce scrii acolo, pentru ca in Elvetia membrii a 4 confesiuni crestine sunt taxati suplimentar – pentru a permite bisericilor sa supravietuiasca.

La fiecare schimbare de domiciliu ti se transfera gratuit prima inregistrare electronic, atata timp cat ti-ai anuntat administratia locala precedenta ca te muti. Daca nu ii anunti, e posibil sa ti se dea o amenda.
Toata povestea asta e facuta pentru a se asigura buna finantare a autoritatilor locale si cantonale – taxele se colecteaza la nivel local si apoi se impart – partial catre oras/sector, partial catre canton.

Ei, cand la salariul din iulie anul trecut am observat ca mi-au luat si taxa pentru biserica (pentru iulie si iunie), am dat urgent niste telefoane (intai la HR, apoi la administratia locala), pentru a clarifica faptul ca o don’soara de la administratia locala m-a crestinat in mod eronat in acte, chit ca eu am trecut “ateu” in formularul de inregistrare.
Don’soara a modificat, apoi a trimis un e-mail de clarificare la HR-ul spitalului. La urmatorul salariu mi-au returnat toti banii de “taxa de biserica”.

Toate bune si frumoase, la mutarea de domiciliu am fost atent sa mentionez asta, mi-au garantat ca sunt inregistrat corect, n-am mai fost taxat pentru biserica.

 

Pana anul asta, cand am ales sa depun echivalentul lor pentru declaratia pe venit global (Steuererklärung), pentru a primi cateva sute de franci inapoi. Explicatii la finalul articolului.

Agitatie peste agitatie.

Sunt vreo 9 formulare, totalizand cam 14 pagini (cu tot cu un formular-rezumat si un formular-chitanta.
Poti sa le completezi on-line si sa le incarci on-line (daca ai permis C sau esti elvetian),
poti sa le completezi on-line si apoi trebuie sa trimiti formularul-chitanta semnat la administratia financiara (cu posta sau in persoana),
sau poti sa le completezi de mana si sa le trimiti la administratia financiara (cu posta sau in persoana).
Sau poti sa platesti o firma sa faca asta pentru tine (pentru 100 franci sau mai mult – depinde de cat de mari sunt veniturile tale).

Oricum ar fi, ai nevoie intai de numarul tau central de administrare (zentrale Personenverwaltung, sau ZPV-Nummer), pe care ti-l da administratia financiara cantonala. Dar daca nu ai permis de tip C, nu il primesti automat, trebuie sa completezi intai un formular (pentru care ai nevoie de numarul de asigurari sociale – AHV-Nummer, pe care il gasesti pe fluturasul de salariu sau pe cardul de asigurari de sanatate) in care spui de ce ai nevoie de el.
Formularul poate fi trimis on-line (e-mail), dar raspunsul se primeste DOAR prin posta (in cam 2-3 saptamani).

Dupa ce ai ZPV-Nummer, poti sa completezi formularele de Steuererklärung.

Dar daca esti/erai casatorit, declaratia trebuie sa includa si veniturile sotului/sotiei, chit ca persoana NU traieste in Elvetia. Mare bucurie sa calculezi brutul fostei sotii din Romania, sa il transformi in CHF, apoi sa-l inmultesti cu 7 luni.

Eniuei, informatiile astea le-am aflat dupa ce am dat un e-mail cu intrebari, in primul rand pentru ca am observat ca in interfata on-line, la date de baza extrase din registrele lor, eu apaream ca romano-catolic.
In e-mailul raspuns mi-au zis ca in declaratia de impunere (care vine ulterior depunerii Steuererklärung) nu voi fi impozitat cu taxa de biserica.

Atata doar ca la finalul formularelor pe care le-am completat aparea faptul ca, de fapt, va trebui sa platesc 450 franci pentru biserica in 2018.

So… drum pana la administratia financiara cantonala. Explica situatia. Aia mi-au spus ca n-au ce face, trebuie sa merg la administratia locala si sa ii conving pe aia sa comunice administratiei financiare ca NU sunt inregistrat ca romano-catolic si ca datele din registrul financiar trebuie schimbate.

Cu ocazia asta am aflat si ca o parte din informatiile primite in e-mailul-raspuns erau, de fapt, gresite. Cum, un birocrat mi-a dat un raspuns gresit? Nu credeam (sarcasm). Dar ca totul se rezolva. Eram deja in punctul “nu-mi mai pasa, vreau doar sa scap de prostia asta”.

Drum pana la administratia locala. Astia lucreaza doar de la 10 la 16, cand eu INTOTDEAUNA lucrez. Doar joia lucreaza pana la 18:00, atunci mi-am rezolvat eu intotdeauna problemele – dupa o asteptare de aproape 2 ore, de fiecare data, pentru ca-s intotdeauna multi emigranti care au probleme de rezolvat… Asta e Elvetia, tara cu 8,6 mln de locuitori, dintre care 2,5 milioane sunt emigranti (sau urmasi de emigranti).
Dupa o asteptare prea lunga, am vorbit cu un nene, care imi arata ca sunt inregistrat drept “fara confesiune”, si ca a fost o singura modificare facuta, candva anul trecut in iulie, dar ca era retroactiva oricum, deci ar trebui sa fie totul in regula.
Ii arat formularul de Steuererklärung, care zicea negru pe alb ca-s “römisch-katholisch”.

Pana la urma, a adaugat el o mentiune in dosarul meu electronic si a promis ca va trimite un e-mail catre administratia financiara ca sa fiu oficial “excomunicat”.

 

Chestia era ca am facut toata tevatura cu declaratia asta de impozit global pentru a primi inapoi cateva sute de franci. Daca ramaneam in mod eronat “crestin”, de fapt urma sa ies drept dator cu aproximativ o suta si ceva de franci.

 

Cum sa nu iubesti birocratia? 🙂

Oricum, cred ca intr-un final se va rezolva totul ok.

 

Explicatii:

In Elvetia, pana nu primesti permis de sedere de tip C (dupa minim 5 ani), platesti impozit pe venit ca in restul lumii, prin oprire la sursa (Quellensteuer), din fiecare salariu.

Cu permis de tip C sau ca cetatean elvetian, poti plati impozitul pe venit fie 1 data pe an, fie in 3 rate aproximative anuale, urmate de o regularizare in primavara anului viitor. Toata lumea are incredere ca elvetienii isi platesc impozitele la timp. Daca nu o fac, primesc amenzi usturatoare.

Cum ar fi daca in Romania orice angajat ar avea posibilitatea sa isi plateasca impozitul pe venit 1 data pe an? In primul rand, ar fi dificil sa vezi atatia romani ca-si pastreaza cam 1 salariu pe an neatins, doar pentru a plati statul candva “la anul”. Apoi… cand statul nostru functioneaza cum functioneaza, ar fi usor sa refuze lumea sa plateasca impozitele. Oricum, am divagat.

 

Atata timp cat platesti impozit la sursa (Quellensteuer), NU trebuie sa depui declaratie de venit global… Adica pana nu ai permis tip C, Steuererklärung nu e obligatorie.

Dar daca pui niste bani deoparte pentru pensie intr-un depozit special de tip “pilonul 3” (avem si noi in Romania), statul elvetian iti garanteaza ca nu-ti impoziteaza o suma maxima anual. Daca ai pensie de tip “pilonul 2” platita prin angajator (ca peste 90% din angajatii elvetieni), cam 6888 CHF sunt neimpozabili anual – daca sunt depusi intr-un cont de tip “pilonul 3”.

Un cont de economii normal elvetian iti ofera o dobanda anuala de 0,05%. Adica daca depui 10.000 franci, vei primi dobanda 5 franci pe an (5 franci impozabili!).

Un depozit de tip pilonul 3 iti ofera 0,2% pe an, deci 20 franci pe an dobanda (neimpozabila), nu e mare diferenta. DAR statul iti ramburseaza taxele colectate pentru pana la 6888 franci din astia. In functie de canton, asta inseamna cam 10-15% din suma respectiva, adica vreo 700-1000 franci. Care nu-s de colo.

Dezavantajul e ca nu poti folosi suma din pilonul 3 decat in 3 ocazii: daca te pensionezi, daca pleci din Elvetia sau daca cumperi o casa.

 

Eniuei, pentru ca m-am dus la snowboard si in drumetii asa de des anul trecut, mare lucru n-am pus deoparte. Am fost departe de a economisi ca in Anglia. Acolo am pus destui bani deoparte 3 ani, si s-au dus toti pe ceva ce acum regret. Mai bine sa-mi traiesc viata cat de cat si sa economisesc doar cat sa am o rezerva pentru zile negre.

Ei, pentru cat am economisit, merita sa depun declaratia de impozit global.

Iarna in Alpi (14): Sölden / Obergurgl-Hochgurgl (At)

Sölden este o statiune despre care oamenii au opinii foarte diferite. Unii zic ca e o o statiune urata, cu aglomeratie pe partii, preturi mari si “partii urate”. Altii zic ca e cea mai tare statiune din Alpi.

cof

Mie nu imi plac superlativele. Pentru mine e o statiune care are domeniu schiabil la inaltime mare, care are variante destul de variate de partii, cu instalatii de transport pe cablu de ultima generatie si cu o infrastructura excelenta. Si unde, indiferent cat de nasol e sezonul, intotdeauna vei gasi suficienta zapada cat sa te distrezi. Si are inca 2 statiuni la 20 minute distanta, unde skipassul e valabil. Pe scurt, Sölden e o statiune care mie-mi place mult.

cof

Pana acum n-am mai schiat niciodata in Alpi in aprilie. De asemenea, nu am mai fost vreodata la un festival de muzica electronica la mare altitudine.

oznor

O facui si pe asta. 🙂

Fara sa am prea mari asteptari, mi-am cerut in februarie cele 2 zile libere pentru aprilie in prima saptamana si mi-am facut rezervarile pentru 3-7 aprilie, dupa ce am vazut ca Robin Schulz si Lost Frequencies vor veni la Sölden.

oznor

Am avut marele noroc sa nimeresc fix intr-o mare furtuna de zapada, care a durat de pe 3 seara pana pe 5 dimineata. Prima zi de schi a fost cu vizibilitate extrem de proasta, cu ploaie de la 1600 m in jos, cu putine partii deschise si incheiata cu o ora si ceva de concert in care daca nu ma miscam, se depuneau cam 10 cm de zapada pe mine. 🙂

cofcof

A meritat. 🙂

La 2300 m s-au depus cam 80-100 cm in total, in statiune cam 15-20 cm.  Totul arata ca un winter-wonderland.

cof

A doua zi a inceput cu soare sus si ceata de la 2000 m in jos si cu 1 singura partie deschisa. Incet-incet au deschis aproape tot domeniul schiabil, mai putin ghetarii. Noroc c-a iesit soarele si a gonit norii.

cofcof

I-a gonit asa de bine, ca la 16:05, la finalul zilei de schi si inceputul concertului, erau cam 20 grade si ziceai ca erai la plaja, nu la 2300 m. Dupa ceva timp s-a mai lasat niste frig, dar alea 2 ore de stat in soare mi-au parlit fata de arat si acum ca un panda.

rhdrrbshrbshrhdr

oznor
Hochgurgl – Kirchenkarbahn in fundal, dreapta-sus

A 3-a zi am mers la Obergurgl-Hochgurgl. La fel de misto ca intotdeauna. Zapada peste zapada, totul deschis, lume mult mai putina ca-n Sölden, o experienta placuta. Au deschis (acum 10 zile) o noua sectiune la noua gondola din lateralul Hochgurgl, cu o noua partie si noi posibilitati de off-piste. Mi-a placut.

cofrhdrrhdrrhdrcofcof

A 4-a zi am ajuns sus la 08:39, m-am bucurat de soare 1 ora, apoi am avut vreo 2 ore de cer acoperit, apoi a iesit din nou soarele, apoi la final de zi iar s-a innorat. M-am bucurat de toate partiile negre gasite – neagra de pe ghetar (de cupa mondiala) a fost in cea mai buna conditie din cei 7 ani diferiti cat am fost eu la Sölden.

cof
multa lume la 08:39 pe partia neagra de la Giggijoch
rbsh
partia neagra de pe Schwarzkogel
rbsh
elefant pregatit pentru Hannibal
rbsh
privelistea de la 3300 m
rbsh
privelistea de pe ghetarul Tiefenbach, Pitztal e in fundal-centru
rbsh
inceputul coborarii de pe ghetar inapoi spre Sölden

Per ansamblu, o surpriza placuta schiatul in aprilie.

Ca intotdeauna, Sölden nu ma dezamageste.

Pana in Elvetia, n-am fost niciodata punctual

Nu, nu urmeaza o postare de 1 aprilie – e deja prea plin internetul de ele.
E o mica postare despre o chestie diferita à la Elvetia.

 

Presupun ca oricine pomeneste un popor germanic, se gandeste la punctualitate rigida.

La mine in spital punctualitatea e la nivelul urmator.

Am mai mentionat de cateva ori ca trebuie sa pontam “la sange” – daca terminam treaba cu ceva timp inainte de finalul programului si chiar nu mai e nimic de facut, ori gasim ceva de facut care are legatura cu serviciul, ori ni se spune direct (fara politeturi) sa mergem acasa atunci.

In afara de asta, daca pleci la garderoba, 1 coleg, respectiv 2 colege fac presiuni sa pontam imediat, nu la finalul schimbatului in hainele de afara. La raportul saptamanal cam 1 data pe luna ni se atrage atentia sa nu uitam sa pontam corect, la sosire/plecare si la pauza neplatita, intotdeauna inainte de-a ne schimba hainele.

La barbati asta inseamna cam 3-5 minute “economisite”, la femei poate insemna doar cateva minute mai mult.

Eniuei, partea amuzanta e ca daca vii mai devreme, nu esti platit pentru minutele in plus. Si am colege care vin cam cu 30 minute mai devreme, zi dupa zi dupa zi.

Sau daca iei pauza de masa de pranz de (sa zicem) 31 minute, minutul ala in plus NU e platit.

Sau, daca chiar stai sa mai rezolvi ceva pana la (sa zicem) 16:10, daca nu iti anunti colegii care fac Pickett sa te scrie pe o lista ca ai stat 4 minute-n plus, atunci minutele alea in plus nu-s platite.

Fara nici un drept de apel, eu sunt cel care vine in fiecare zi ultimul, la batalie stransa cu o alta romanca. Daca ea macar are scuza ca sta la vreo 30 km distanta si vine cu un tren si-un bus, eu stau la 11 minute de mers (foarte) rapid, de la usa mea pana la pontaj.

Oricum, raportul zilnic incepe la 07:00, eu ajung la 06:59 sau fix la 07:00 in sala de raport.

Pur si simplu nu mi-a placut niciodata sa fiu mai punctual decat e strict nevoie.
Din liceu, cand am descoperit ca unii profesori nu puneau absente daca intarziam maxim 5 minute, pana la anii de tanar adult, cand prietenii mei ma asteptau invariabil cam 5 minute cand mergeam impreuna la baschet, mi s-a dus vestea ca vin tarziu.

Amicii mei incepusera sa imi stabileasca intalnirile cu 5 sau 10 minute mai tarziu, ca sa se asigure ca nu ma asteapta ei pe mine ci invers.

Sau foloseau termenul de “minute Cristian“. “Ne vedem in 5 minute Cristian” insemna, de fapt, “ne vedem in cam 15 minute“.

Nu o faceam si n-am facut-o niciodata din nesimtire sau rautate. Daca stiam ca e ceva important, ajungeam la timp. Dar daca nu era nevoie de punctualitate, pur si simplu n-am reusit niciodata sa dau importanta ajunsului “la timp”.

O mare problema de caracter, recunosc, pe care n-am reparat-o niciodata perfect.

Toate joburile pe care le-am avut pana la cel de asistent medical au avut un program oarecum flexibil, ceea ce insemna ca nu trebuia sa ajung la un timp fix, dar trebuia sa stau peste program fara sa fiu platit – daca era nevoie (si asta se intampla des).

In Anglia eram printre cei care ajungeau relativ tarziu in sala de operatie. Doar cand faceam ture agency/bank eram punctual – alea erau platite la ora fixa.
Atata timp cat nu aveam badge de pontaj, nu eram singurul care facea asta (ba din contra – colegii mei nu erau deloc punctuali) si oricum eram recunoscut drept om care-si face treaba cat timp e la munca, nu comenta nimeni.

Acolo aveam totusi destul de multe colege care veneau tarziu. Dar eu si italienii eram zi dupa zi dupa zi intarziati cu minim 5 minute. Eu si cu italienii eram tot timpul ultimii in garderoba, dar, din fericire, seful nostru direct radea cu noi, cand ne mai ameninta ca o trimite pe matroana dupa noi daca mai intarziem. Stia ca odata ajuns la munca, munceam din prima secunda pana cand nu mai era nevoie – nu stateam la vorba sau la baut ceai.
Aveam o gluma cu band 7-le meu, in zilele rare cand se schimba in acelasi timp cu mine, ii ziceam “oh, no, today you’re as late as I am, what would the matron say?“.

Iar cand plecam acasa, atata timp cat nu mai era munca si era rezonabil de aproape de ora de final a programului (dupa 17:30, sa zicem), nu facea nimeni nici un scandal daca plecam acasa.

Ba chiar, as putea spune, englezii nu aveau nici o problema cu a fura cateva minute la turele bank – daca munceam pana la 16:10, foaia de pontaj o completam si semnam toti cu 16:30. Ei aveau logica “am muncit mai repede, ca sa plecam mai devreme cu 1 ora. Asa, noi castigam 20 minute, spitalul castiga 30 minute, toata lumea e fericita“.
Logica asta e inadmisibila in Elvetia. :))

Ei, de cand am ajuns aici, am ajuns sa fiu mai punctual decat am fost vreodata in viata mea.

In rezumatul lunar al prezentelor (Zeiterfassung – ni se da cate unul la inceputul fiecarei luni) vad cum pontez in peste 90% din cazuri la 06:56, ceea ce-mi da fix 3 minute sa ma schimb si sa ma spal pe maini. In celelalte 10% pontez la si 54, 55 sau, foarte rar, la si 57.

Desigur, dupa standardele elvetiene, se cheama ca vin “tarziu”, dar pana acum nu mi s-a facut observatie decat de 2 ori, cand a durat schimbatul prea mult, chiar am ajuns 1 minut dupa ce incepuse raportul – de fiecare data fiind admonestat de catre seful-adjunct, “neamtul cel stresat”.
Atata timp cat sunt la raport, la limita, e ok.

Dar daca fostii mei sefi sau fostii prieteni/colegi ar afla ca acum am ajuns asa de punctual, ar muri de ras.

M-au ajuns toate injuraturile si blestemele tuturor alora care m-au vazut ani de zile cum NU eram punctual.

*Presiunea vine de mai sus, unde exista oameni care ii bat obrazul sefei noastre de fiecare data cand la final de luna strange overtime “nejustificat” de cateva zeci de minute pe angajat.
Am facut un calcul, la 20 angajati (cati eram la ultima numaratoare), 4 minute pe zi, 22 zile/luna x 10 luni (sa zicem ca minim 2 luni de concediu strange aproape toata lumea) = 20 x 880 = 17.600 minute.
La un salariu mediu orar/sectie de, sa zicem, 25 franci, 10 minute costa sectia 4,2 franci, ajungem la vreo 7400 franci pe an.
Salariul pe aproape 4 luni al unui FaGe care lucreaza 50%.

Meh, sa zicem ca presiunea e justificata.

Iarna in Alpi(13): Sankt Anton am Arlberg (At)

Dupa ce cu o saptamana inainte am fost la statiunile-sora din domeniul imens Arlberg, sambata am ajuns si la Sankt Anton. La fel ca saptamana precedenta, a fost prima data cand am ajuns in regiunea asta.
Cred ca asta a fost partea cea mai misto a iernii asteia: am putut sa ma dau cu placa prin mai multe statiuni despre care doar citisem pana nu demult.

dav
Kandahar/Galzig in stanga, Schindlerspitze in dreapta (Valluga e ascunsa). La un clic pe poza si zoom, se vede telecabina imensa suspendata deasupra vaii

La fel ca in cazul Zürs-Lech, accesul cu masina catre Sankt Anton nu e chiar la fel de banala ca in alte statiuni mari austriece, unde mergi pe autostrada si apoi intri pe o vale lejera, fara multe curbe. Daca vii dinspre Elvetia/Liechtenstein, drumul urca destul de abrupt si are destul de multe curbe stranse. Inainte de-a ajunge in Sankt Anton, drumul trece si prin St. Cristoph, care e la 1800 m altitudine – si se vede.
La final de martie, pe anumite portiuni pur si simplu treci printre veritabile “ziduri” de zapada. Impozant.

dav
Peste “deal” e drumul dinspre St. Cristoph spre Sankt Anton

Impresia buna se strica un pic atunci cand ajungi in statiune si vezi ca parcarile sunt cam putine, cu plata si ca singura in care mai era spatiu e la cucurigu’n deal, undeva de unde ai 10 minute de mers pe jos pana la primul bus – langa Nassereinbahn.

 

Eniuei, destul despre drum.

Sankt Anton are 3 zone mari schiabile “proprii”: Rendl, Gampen si Galzig, plus off-piste si nu numai pe varfurile Schindlerspitze si Valluga.

cof
Rendl dimineata

 

Zapada era in cantitati imense, dar vremea anormal de calda pentru altitudine si perioada (16-19 grade la pranz in statiune, la 1300 m) n-a fost ideala. Dimineata devreme totul era bocna, dupa 12 totul era flescait – pe partea insorita de la Gampen de sus pana jos totul a fost smantanos.

Pe Rendl sunt cateva partii dragute (mentiuni pentru o neagra si-o rosie plus coborarea-n vale), un snow-park, niste off-piste si niste telescaune cu urcarea facuta de pe o platforma suspendata peste hau – ceva nou pentru mine.

rhdr
dintotdeauna mi-au placut masinariile astea
cof
snowpark-ul din Rendl
cof
Talabfahrt spre Rendl

 

Pe Gampen sunt mai multe partii printre copaci, cu variatiuni rosii/albastre/negre pentru a ajunge in statiune, jos. Partiile de mai sus sunt interesante, cu posibilitatea de-a ajunge in valea dintre Gampen si Galzig.

cof
Privelistea de mai sus de Gampen

Pe Galzig se ajunge cel mai usor cu un funitel modern, care are o statie de incarcare foarte futurista – te urci in el la parter, apoi gondola e ridicata “la etajul 1” si de acolo merge spre primul pilon si in sus.
Odata ajuns pe Galzig, ai nenumarate optiuni de coborare – direct spre Sankt Anton pe. albastre sau pe neagra faimoasa Kandahar, sau poti merge spre Schindlerspitze, spre Arlenmähder sau spre St. Cristoph. Sau poti urca spre Valluga, pentru off-piste.

oznor
zoom pentru telecabina spre Valluga – poza de pe Gampen spre Galzig
cof
Poza de pe Kapall (2330 m) spre Galzig (2185 m)

Zona de aici are niste panorame foarte misto, are un telescaun foarte lung spre Schindlerspitze, are o albastra lunga si surprinzator de misto spre St. Cristoph si e poarta spre restul domeniului Arlberg, daca vrei sa ajungi in Zürs, de aici incepi.

cof
Sosirea telescaunului luuung pe Schindlerspitze.
cof
poza de pe Kandahar, Gampen in stanga, Rendl e in dreapta (dar nu se vede decat zona neschiabila)
dav
Arlenmähder de sus
cof
O partie albastra (nr. 100) care chiar mi-a placut
cof
Arlenmähder de jos

Ca destinatie de-o zi, Sankt Anton e interesant, dar pur si simplu nu ai timp sa explorezi prea mult. Iar cand e prea cald afara, nu prea ai cum sa bagi viteza,  deci nici nu poti face foarte multi km de partie. Altfel, domeniul e atat de mare incat cozile sunt ca si inexistente, chit ca era multa-multa lume in statiune.

Zona foarte populara pentru elvetieni, nemti si englezi.

Ca impresie generala,  Zürs-Lech mi s-au parut mai pe gustul meu, parca Sankt Anton e un pic prea pentru “mase”. Oricum, m-am distrat. E de revenit – chiar pentru vacante lungi.
53,5 euro skipassul de-o zi (+5 cartela).

A, da, desi e primavara, nici aici nu e programul prelungit, ba din contra, ultimele gondole si scaune urca pe la 16:00, deci trebuie un pic de atentie la ultimele ture.

rhdr
caine ud un pic mai sus de finalul partiei spre Sankt Anton. Pe el nu-l deranja faptul ca zapada se transformase-n smantana 🙂
oznor
hmm, oare cati englezoi beti au cautat gustul adevarat la veceul asta? 🙂

 

O tirada despre un telefon

In Anglia, la teatre aveam un coordonator in fiecare zi.

De la 08:00 la 18:00 era un band 7*, de la 18:00 la 21:00 era un band 6 (sau, in rare cazuri, un band 7) si peste noapte (21:00-08:00) era intotdeauna persoana cu cea mai mare vechime din echipa de noapte (care insuma 4 oameni, de regula).

Acest coordonator trebuia sa se ocupe de bunul-mers al programului in toate cele 16 teatre ale noastre pe parcursul unei zile. Daca exista o problema, trebuia sa fie anuntat. Daca erai bolnav si nu veneai maine, pe el/ea il/o sunai. Daca o sala de operatie termina devreme, trebuia anuntat. Daca o sala de operatie urma sa termine peste program – trebuia anuntat, ca sa caute solutii (personal). Daca exista o urgenta de operat, el cauta o sala de operatie si personal ca sa se faca.

De cele mai multe ori, asta insemna o gramada de negocieri.
Negocieri cu anestezistii sa accepte sa anestezieze un pacient in plus sau sa stea peste program. Negocieri cu chirurgii sa le permita altor colegi sa opereze o urgenta in timpul care le era alocat lor. Negocieri cu personalul sa ramana peste program, sa isi ia pauza de masa mai tarziu, sa se duca la alta specialitate sa ajute samd.
Alte dati, era vorba de comenzi de materiale de urgenta. Sau imprumuturi de consumabile sau materiale – altor spitale NHS, sau unor spitale private unde operau chirurgii nostri.

De foarte multe ori era vorba de discutii inutile. Oamenii nu vroiau sa faca ceva in plus (normal) si de multe ori comentau 5-10-15 minute, apoi brusc se razgandeau. Toata lumea se plangea in situatii din astea, pentru ca puteau. Rar, s-a intamplat ca anumite urgente sa fie amanate sau operatii sa fie anulate sau amanate din diverse motive cam cretine. Aveam chirurg si anestezist si instrumentisti, dar n-aveam asistent de anestezie. Aveam de toate, dar n-aveam sala. Aveam sala, dar n-aveam instrumente. Aveam de toate, dar nu avea cine sa aiba grija de pacient peste noapte – spitalul era plin. Dupa multe comentarii, se gasea o echipa pentru a face o operatie, dar era brusc prea tarziu, fereastra de timp se inchisese. Sau totul era ok la noi, dar pacientul tocmai a fost hranit pe sectie – de niste oameni la randul lor suprasolicitati si cu care se comunicase insuficient.
De ce zic cam cretine? Pentru ca solutii existau, dar ar fi insemnat niste costuri in plus sau ar fi insemnat ca toata lumea sa-si faca treaba fara sa comenteze prea mult.

Telefonul coordonatorului era o corvoada pe care toti, dar absolut toti managerii o urau. Erau multe zile in care coordonatorul isi pierdea vocea la finalul zilei, de la atata vorbit. Unii erau mai descurcareti, altii mai putin – de multe ori stiai ca daca x urmeaza sa coordoneze, il/o contactezi degeaba, nu te va ajuta.
Ironia face ca fix band 7-le de la oftalmologie de acolo era extrem de incompetenta, niciodata nu putea rezolva nimic pentru alte specialitati, ea se descurca doar pe felia ei si-atat.

Seara, band 6-le care prelua coordonarea era tot timpul stresat de telefon, din cauza ca de cele mai multe ori trebuia sa termine o operatie cu doar 1 om in sala si sa se ocupe de problemele nerezolvate de peste zi si sa rezolve orice problema noua aparea – in conditii de personal mult redus. De la cam 150 oameni care erau pe la teatre pana la 18:00, dupa 18:00 ramaneau de regula intre 12 si 20 oameni (cu tot cu chirurgi si anestezisti).

dav
Sucher (pager) si telefoanele noastre

 

Ei bine, in spitalul meu din Elvetia sistemul e similar, dar diferit.
In corpul central, unde avem aproximativ 20 sali de operatie, coordonarea e separata pe specialitati – nu exista un supra-coordonator. Mai multe specialitati sunt separate, in alte cladiri sau in alte aripi ale spitalului (ca noi).

In cazul nostru, cu ale noastre 2 specialitati, pana la ora 14:00 coordonarea cade in sarcina managerului sau unuia dintre cei 2 adjuncti. Dupa ora 14:00, responsabilitatea asta pica in carca comuna a celor 2 persoane care fac garda (Pickett). De regula e exclusiv in sarcina instrumentistului daca garda e facuta de 1 instrumentist si 1 FaGe (sau a instrumentistului cu mai multa experienta, cand sunt 2 instrumentisti in garda).

Aici nu ai un telefon direct, ai un pager (sucher) – care te forteaza sa suni inapoi la numarul care tocmai te-a apelat, comunicarea nu e 100% directa.

Cateodata ai noroc si nu prea suna pagerul ala imputit.

Dar cateodata stai cu telefonul constant la ureche, de la 2 la 4 sau mai tarziu, timp in care trebuie sa rezolvi constant si alte probleme. Trebuie sa te asiguri ca e pregatit totul pentru operatiile de maine, ca s-a discutat cu specialitatile diferite, daca urmeaza sa operam cazuri complexe, multi-specialitati. “Preferatii” mei sunt aia de la ortopedie, care tot timpul au o gramada de munca si ne raspund greu, ne ajuta greu si per total sunt total suprasolicitati.

Daca urmeaza sa se termine operatii peste program, trebuie sa te asiguri ca ai personal dispus sa ramana peste program, ca toata lumea stie ce e de facut si ca totul se deruleaza fara probleme. Sa te asiguri si ca toate comenzile de materiale au fost facute si ca eventualele lipsuri sunt comunicate “celor care se ocupa” (de comenzi).

In timpul asta, de multe ori te suna tot felul de oameni, care ba vor sa vorbeasca cu sefa, ba vor sa comande ceva, ba suna in legatura cu o comanda deja facuta, sau despre niste urgente sau cate si mai cate.

De multe ori trebuie sa faci si aici mediere intre chirurgi si anestezisti si personalul nostru.

Chestia cea mai aiurea e ca toata lumea trebuie sa faca asta destul de repede aici. Nu conteaza ca esti FaGe sau instrumentist sau asistent medical, odata ce ai inceput sa fii alocat sa faci garzi, trebuie sa fii capabil sa te descurci cu telefonul ala. Daca in Anglia ei considerau ca poti face asta abia ca band 6, si doar dupa minim 3-5 ani vechime acolo, aici trebuie sa te descurci cam dupa maxim 6 luni.

Am inceput sa fac garzi dupa 3 luni, primele 3 luni de garzi am fost mai degraba protejat, lucram tot timpul cu un instrumentist sau altul cu multi ani de experienta. De prin ianuarie au inceput sa ma aloce si cu FaGe, de prin februarie mi se da porcariile alea de sucher si pager mult mai des direct mie.

 

Nu stiu altii cum sunt, dar mie chiar nu-mi place sa vorbesc prea mult cu oamenii. Sigur, daca sunt intr-un grup de prieteni/amici, de multe ori ma lansez in discutii lungi si chiar vorbesc prea mult. Dar la munca dintotdeauna am incercat sa limitez discutiile cat mai mult, sa comunic direct, fara prea multe inflorituri peste nivelul de politete-si-atat.

La ultima garda am facut o greseala in planificarea pentru o urgenta – un pacient a fost adus la noi si intubat si ultima operatie a zilei nu era terminata cand am crezut eu – drept urmare nu aveam personal pentru a instrumenta urgenta. Dar lucram cu o instrumentista cu 20 ani vechime, care era aici de 2 ani, am crezut ca rezolva ea daca e nevoie. Pe naiba, ea habar-n-avea ce sa faca, stia doar ca pe partea ei, oftalmologia terminase si atat.
Am rezolvat pana la urma, dar a trebuit sa vina sefa sa ne impinga de la spate, desi ea isi terminase programul si ar fi trebuit sa plece acasa.
Drept urmare, sefa mi-a zis ca la urmatoarea garda va fi cu ochii pe mine sa vada cum ma descurc si ca nu trebuie sa ma mai bazez pe colegi in luarea deciziilor.

2 ore am stat cu telefonul la ureche azi. Ba sa aduc un chirurg in sala, ba sa rezolv o problema cu farmacia, ba sa fiu secretar pentru sefa si sa iau mesaje, ba sa reprogramez o operatie care a fost anulata la ora 15:00.
Evident, nici telefoanele nu-s prea bune. Alea mai vechi au baterii proaste si se descarca repede, alea mai noi au antena proasta, moare reteaua fix cand vorbesti cu cineva – iar folosirea telefonului propriu e, evident, interzisa.

Singura mare diferenta fata de Anglia este ca aici lumea nu isi permite sa zica nu sau sa se planga ca nu vrea sa faca ceva in plus DACA E IN TIMPUL PROGRAMULUI. Daca e pana la 16:06, toata lumea munceste si face orice i se zice, chit ca vin eu sau o colega FaGe sau sefa mea – toata lumea accepta ca trebuie sa muncesti fara sa cracnesti. Daca e vorba de munca peste program, atunci oricine e liber sa refuze, dar pana atunci, daca o sala e libera, nu exista discutii inutile.

Pe de alta parte, ca sa reprogramezi o operatie in ziua urmatoare… nu e asa simplu precum pare. Intai vorbesti cu anestezia – ei iti spun ca anuleaza operatia pe motiv de lipsa de personal. Apoi cu chirurgul, sa-ntrebi cat de urgenta e operatia. Apoi cu anestezia, sa afli cand sunt dispusi sa o inghesuie in urmatoarele zile. Apoi cu sefa – sa vezi daca e de acord sa ii dai programul de joi peste cap. Apoi cu chirurgul – sa ii spui sa vorbeasca cu chirurgul care are sala alocata maine, sa il rogi sa obtina si acordul aluia. Apoi din nou vorbesti cu toti oamenii dinainte – sa ii anunti ca operatia e reprogramata oficial si ca pacientul poate sa manance acum.

Atat de multa vorbarie in limba lui Goethe iti usuca pur si simplu creierul, vrei doar sa ajungi acasa si sa dormi.

Am ales meseria asta pentru ca vreau sa fiu in sala de operatii, sa asist chirurgul, eventual anestezistul, nu sa coordonez, programez si fac comenzi.

Asta e o mare diferenta intre Elvetia si Anglia: toata lumea trebuie sa faca un pic din toate, nu exista “nu stiu”, “nu vreau” sau “nu pot”.

Un mod de-a face lucrurile care are anumite avantaje, dar si dezavantaje.

 

  • Pentru cine inca nu stie care e sistemul cu “benzile” in Anglia: In NHS (sistemul medical de stat) asistentele medicale cu responsabilitati suplimentare sunt incadrate in “benzi” – care corespund si unor salarii mai mari. Asistentii medicali “normali” (cam 90% din totalul angajatilor) sunt toti band 5, cei cu responsabilitati suplimentare sunt band 6, managerii sunt band 7, sefii de departament mai mic (matroane) sau adjunctii de departamente mai mari sunt band 8a, apoi exista sefii de departamente mai mari – band 8b (cum ar fi salile de operatii) apoi sefii de specialitati – band 8c (anestezia+chirurgia, sa zicem) apoi chief of nursing ar fi band 9 (echivalentul directorului de ingrijiri).

Iarna in Alpi (12): Lech-Zürs am Arlberg (At); Grindelwald (Ch)

Marti-Vineri a nins cu pauze in Alpi (si a plouat ca naiba la mine acasa).

dav
Zürs am Arlberg

Sambata am ajuns oarecum din intamplare in Zürs am Arlberg, impreuna cu 2 indieni cunoscuti pe un grup de facebook. 2 indieni si un roman au mers la schi in Austria. Suna a inceputul unei glume nu neaparat bune. 🙂

cof
Zürs e in vale

Obisnuit sa “ma dau” singur tot sezonul, trebuie sa recunosc ca a fost dificil sa ma adaptez la companie. Conditiile au fost oarecum dificile (powder ciopartit pe majoritatea partiilor), dintre cei 2, unul era schior acceptabil, dar amandoi nu erau pregatiti pentru tipul asta de zapada. Pe la 1 ne-am separat, dupa aia mi-am facut damblaua singur.

 

cof
Oberlech

Am inceput ziua la Zürs, am facut partiile din zona, apoi am urcat pe Madloch-Joch, am coborat pe un fel de off-piste marcat si partial batut (ski-route ii zic ei) spre Zug, apoi am facut cateva coborari in zona aia – toate fiind cel mai corect descrise ca “off-piste marcat” sau pur si simplu off-piste.

cof
Scaunul spre Madloch-Joch, partie inchisa din cauza de risc de avalanse
dav
Ski-route spre Zug
cof
Ski-route negru din Zug, prima data iarna asta cand mi-a fost cu adevarat frica
cof
Acelasi ski-route, pozat de sus

La domeniile astea imense schiabile e aproape imposibil sa vezi partii batute dupa o cadere de zapada care a continuat pana noaptea dinaintea zilei in care schiezi.

cof
Zürs dimineatra
cof
pe ski-route rosu inainte de Zug, zapada cu strat de gheata topita deasupra

Apoi am mers spre Oberlech/Lech, unde partiile erau in conditie ceva mai buna. La finalul zilei am avut 1 ora de explorat 3 partii negre la Warth, apoi inapoi spre Lech – apoi bus pana la parcarea din Zürs si inapoi la Zürich.

cof
Lech
cof
Warth, in Sonnenjet
cof
O neagra cu moguli de pe Salober (Warth)
cof
Neagra usoara in Zürs
rhdr
Lungul drum pana-n Zug am Arlberg 🙂

 

Austriecii (ca elvetienii) nu-s italieni: desi zapada era multa, desi e lumina pana seara tarziu, programul instalatiilor se inchide tot la 16:30. Ata ete.

cof
Oberlech si o mica zona cu partii batute
cof
Warth, negre si off-piste

Per ansamblu un domeniu schiabil interesant, cu multe optiuni, dar care mi se pare ca e prea mult axat spre freerideri: pur si simplu sunt prea multe ski-routes, n-ar strica sa le bata 100% pe multe dintre ele si sa le lase “partii”. Atat de multe optiuni de off-piste care pare “sigur”, in conditii de risc de avalansa 3-4, incurajeaza la riscuri prea multi oameni care chiar nu sunt pregatiti (fizic sau cu echipament) sa iasa in off-piste.

 

 

A doua zi am fost cu un prieten din liceu si copchilul lui la Lauterbrunnen-Wengen.

oznor

Am plecat tarziu, am avut skipass pe jumatate de zi, am prins majoritar cer noros. La finalul zilei a inceput sa ninga sus/ploua jos.

cof

Jumatate din domeniul schiabil a fost temporar sau toata ziua inchisa. Nu neaparat cea mai buna optiune pentru a veni cu un copil incepator – dar prognoza meteo zicea ca vom avea mai mult soare si mai putin vant decat am avut.

cof
Cam tot soarele pe care l-am avut dupa ora 13:00

Mi-am facut damblaua pe jumatatea aia de zi, m-am dat pe unde am putut, dar a fost inca o zi care mi-a demonstrat ca am devenit un singuratic antipatic – pur si simplu imi place mult mai mult sa ma dau si sa merg la munte singur, in ritmul meu si in conditiile mele.

cof
Not much fun

Iarna in Alpi (11): Laax (Ch)

Prognoza e nasoala pentru urmatoarele 10 zile. Ploaie, ploaie, ploaie in cam toata Elvetia, poate ninsoare la altitudini.

Azi ar fi trebuit sa avem o zi de mers la schi cu departamentul. Asta insemna si cei de pe sectie, si secretarele si optometristii si o gramada mare de oameni pe care nu i-am vazut in viata mea. In contractul meu de angajare scrie ca spitalul ne ofera in fiecare an o zi libera FIE pentru schi, fie pentru drumetie CU departamentul.
Singura chestie e ca sefa mea mi-a zis ca la noi la blocul operator ea nu ne da ziua libera, deci va fi considerata ca ore “negative” (adica ori folosesti o zi de concediu, ori trebuie sa recuperezi ziua cu overtime). Nu conteaza ce scrie in contract. Oook.

Cum departamentul se ducea intr-o statiune micuta, unde prognoza era “ploaie”, am stat si am cautat in toata Elvetia statiuni unde nu ploua si nu era innorat azi. Am vazut ca la Laax era prognozata o zi insorita, m-am scuzat de ziua de schi cu departamentul dar am pastrat-o pentru mine si fuga la Laax.

smacap_Bright

La Flims, mai exact, e mai aproape de Chur, mai putin de mers cu busul si apoi ajungi pe munte mai repede.

cof

La naiba cu prognoza lor meteo, de la soare si cer albastru dimineata, la pranz peste 60% din domeniul schiabil era in nori si chiar ningea in anumite portiuni.

 

dav

cof

cof

Am explorat niste partii pe care in decembrie nu le-am facut, dar per total am fost un pic limitat in ceea ce am vrut sa fac, din cauza de vizibilitate cam proasta in multe zone.

cof

Oricum, mi-am facut damblaua si raman la parerea ca Laax-Flims-Falera e cea mai tare statiune de schi din Elvetia.

cof

Ce nu mi-a placut a fost faptul ca schipassul a costat la fel ca de Craciun (80 CHF luat cu 1 zi inainte, ar fi fost 64 daca il luam cu 10 zile inainte, dar cine are incredere in prognoza?), ca zapada s-a topit incredibil de mult, chit ca au avut peste 2 m in total pana acum cateva saptamani si ca, desi e lumina pana tarziu, programul lor de functionare a ramas acelasi (nu  urca ultima gondola la 17.10, ca la Livigno).

cofcof

A fost misto faptul ca nu am stat deloc la cozi toata ziua, am putut face mult mai multe ture ca-n decembrie, chit ca zapada a fost cam nasoala sub 1800 m. Ca data trecuta, si acum am observat ca sunt o gramada de schiori/boarderi de nivel foarte bun care vin in Laax.

 

Iarna in Alpi (10): Livigno (It), Grindelwald (Ch)

Livigno

Sambata am fost iar la Livigno, statiunea mea “de suflet”.
Sambata – coada mare la granita, coada apoi la platit taxa de tunel (apropo, e 45 euro sambata, mama lor de elvetieni jecmanitori). Am ajuns sus la Costaccia abia la 10:29. Sfortunato!

cof

Soare, niste norisori dupa pranz, zapada excelenta, doar jos de tot, in oras, era smantanita.

cof

15 grade la miezul zilei la 1900 m (!), cam 0-2 grade la 2600 m. 39 euro skipass-ul!

IMG_20190302_121620.jpg
Mi-a placut ca au umblat la domeniul schiabil un pic, au mai facut sau latit niste variante de partii de conexiune. Au 3 parcuri perfect preparate acum, pacat ca ma lasa rece. 🙂

cof
Ca de obicei, mancarea a fost excelenta.

IMG_20190302_172827.jpg

Ca de obicei, schimbatul de pe un versant pe celalalt a durat prea mult.

cof

IMG_20190302_133917.jpg

IMG_20190302_111322.jpg

cof
La final de zi n-a venit busul la timp, a intarziat 20 minute. 14 elvetieni si cu mine il astepam.

Aia au inceput sa zica “asa e in Italia, astia ne tin aici, servicii italienesti” si altele. A venit, ne-a imbarcat rapid si ura si la vama.

Dupa aia era sa faca ditamai accidentul soferul italian cel grabit (a pus o frana si tras mult de volan stanga, intrand pe contrasens, cand la stop ala din fata a indraznit sa… opreasca la rosu). Nu l-a calmat asta, dupa aia facea slalom la 60+ km/h prin drumul ingust si plin de curbe pana la granita, de au inceput sa zbiere elvetienii ca ii omoara si s-o lase mai incet. Dupa aia, la granita am dat peste un elvetian care ne-a scormonit pe toti 15 in ghiozdane, doar-doar o gasi ceva luat din Livigno, ca sa taxeze.
Pana la urma am pierdut trenul din Zernez, ceea ce a insemnat o intarziere de 1 ora si un pic pana am ajuns acasa, mort de oboseala, la 00:10.

 

Grindelwald

Asta mi-a dat peste cap planurile pentru azi, cand vroiam sa merg la Portes du Soleil. Cum asta insemna prea putin somn sau prea putin schiat (fac 3h15 pana la prima cabina din Champery), am schimbat destinatia cu Grindelwald, aproape de mine, in muntii pe care-i vad zilnic de la munca. Mai mult somn, mai putin stat in trenuri.

cof
Monch, Eiger si Jungfrau, 3 munti de peste 3000 m

Eniuei, pentru cine nu stie, regiunea de schi Jungfraujoch are 3 zone schiabile: Grindelwald-First, Grindelwald-Wengen si Mürren, totalizand 206 km de partii neconectate direct (ci cu busuri sau trenuri cu cremaliera). 65 CHF skipass/zi pentru doar 1 zona, 74 pentru toata regiunea.

cof
dimineata pe racoare, sus la Männlichen

Poti schia in toate cele 3 zone in aceeasi zi, dar stai foarte mult in busuri sau tren, nu prea merita, de asta am ales doar Wengen.
Zona Grindelwald-Wengen are 110 km de partii, concentrate pe 3 subzone: Männlichen, Lauberhorn, Eiger-Kleine Scheidegg.

 

IMG_20190303_093534.jpg
Talabfart catre Grindelwald Grund, cu mini-gondolele antice in stanga

Poti ajunge sus in 4 feluri: cu tren cu cremaliera (1h) din Lauterbrunnen, tren din Lauterbrunnen +telecabina din Wengen (cam 25m), tren cu cremaliera (aproape 1 h) din Grindelwald sau telegondola de 4 persoane (din 1978!) din Grindelwald-Grund (30m face gondola, inca 40-60 minute statul la coada).
Am aflat pe pielea mea ce enervanta e gondola aia minuscula si veche, cand am facut partia pana in Grindelwald la prima ora, in ideea ca va fi curand prea cald (16 grade la pranz!). Am facut partia in vreo 10 minute, am reurcat dupa 1h20m. Am turbat, am avut flashback-uri cu cozile imense de la Bansko sau Poiana “in zilele bune”. PTSD, eh? 🙂
Am injurat vreo ora decizia de-a veni aici. Dar dupa ce am facut mai multe ture si apoi am schimbat spre Kleine Scheidegg si am facut ture si pe acolo, a inceput sa imi placa statiunea 🙂

 

cof
sus la Männlichen, privire spre cele 3 varfuri de 3000+ m

Negrele de pe Lauberhorn, neagra de cupa mondiala (Lauberhornrennen), rosia de pe Eigernordwand si chiar si partiile de la Männlichen au fost chiar misto.

cof
neagra 41 de pe Lauberhorn
IMG_20190303_154935.jpg
incepeutul Lauberhornrennen
cof
casuta de start pentru Lauberhornrennen
rhdr
langa telescaunul Läger
IMG_20190303_153739.jpg
spre Wix
IMG_20190303_143504.jpg
zona de intalnire a 3 telescaune: spre Männlichen, Kleine Scheidegg, Eigernordwand

La ce calduri au fost, tot ce era sub 2000m era transformat in slush, dar era inca destul de ok pentru dat. Pete de pamant am vazut destul de multe.

rhdr
partia spre Grindelwald, doar dimineata era zapada tare

Per total, e o zona destul de interesanta Grindelwald-Wengen, dar e mult, mult prea populara pentru ce capacitate de urcat pe munte are. Abia peste 2 ani vor inaugura astia 2 gondole noi care sa repare problema asta. Cozi peste cozi – ceva cu care m-am dezobisnuit sezonul asta.

IMG_20190303_144700.jpg
desi pare totul lipsit de oameni, erau extrem de multi pe munte

O alta chestie care nu mi-a placut a fost ca la inceputul zilei partiile erau batute cam prost – cu damburi si gauri. Nu ceva ce vrei sa lovesti atunci cand te bucuri de partiile goale la inceput de zi si dai gaz.

 

 

IMG_20190303_155111.jpg
Lauberhornrennen

 

Nu-ti rescrie istoria…

Mai prescis, nu-ti reface povestea vietii tale pentru a-ti justifica un punct de vedere personal.
Foarte multi oameni isi rescriu istoria retrospectiv, odata ce au ajuns intr-un punct comod, zic ca au facut asta si asta pentru succes, apoi pozeaza in oameni fericiti si asteapta laudele semenilor lor.

Unii duc asta la nivelul urmator, dupa asta incep sa dea lectii de viata sau chiar sa-si vanda cate o solutie care e musai universal valabila pentru a avea succes.
Cel mai bun exemplu pentru asta e cate o conferinta de tipul “cum sa iti duci afacerea la nivelul urmator”, tinuta in fata unui grup (mic sau mare) de antreprenori IT (sau altceva, oameni cu afaceri profitabile) de cate un om care a avut toata viata lui succes doar in a prosti pe altii ca reteta lui de evolutie “functioneaza”. Am fosti patroni sau fosti colegi – actuali intreprinzatori care merg/mergeau la asa ceva – surpriza, afacerile lor au ramas la fel dupa conferintele-minune.

Cum am ajuns eu unde am ajuns?

Pe la 25 ani ma gandeam ca viata a devenit prea scumpa in Bucuresti si ca probabil ar fi bine sa emigrez in curand.
Imi placea snowboardul, fusesem deja de cateva ori in Austria, o tara alpina parea o solutie – deci am inceput sa invat germana. Nu cred ca trebuie sa spun ca nu e deloc usor sa inveti o limba straina ca adult cu job full-time si dorinta de-a duce si o viata normala (iesit in oras, facut sport, vazut familia, vazut prietenii etc.).

Dupa cativa ani, am vazut ca imi tot scadeau veniturile (anii de dupa 2008), costurile cresteau si am mai vazut ca nu aveam nici un succes cu cv-ul meu trimis direct la niste posturi similare cu ce lucram eu atunci (grafician) in Austria.

Am stat si m-am gandit multe luni – ce as putea invata sa fac, care sa-mi placa si care sa fie si cautat in strainatate. Am ajuns la meseria de asistent medical, am dat admitere in aceeasi vara in care am luat si examenul de Zertifikat Deutsch B2, am inceput scoala in septembrie.

Am ales o scoala care se lauda cu faptul ca-si trimitea unii elevi in Europa la schimburi scurte de experienta. La pachet cu asta venea un sistem educational invechit, cu multi profesori demotivati si foarte multi elevi lipsiti de interes. In ciuda conditiilor avute, am facut tot posibilul sa ajung in Elvetia ca elev.
Am reusit asta, dar n-a fost nici foarte usor, nici ieftin. Atunci cand nu-ti platesc parintii scoala, hainele, mancarea, transportul samd, nu e usor sa scoti aproape 1000 franci pentru 2 saptamani intr-o tara scumpa, in ideea ca poate-poate asta te va ajuta in viitor.

Ulterior am aflat ca nu te angajezi in Elvetia asa, peste noapte, ca proaspat absolvent, si ca pana si procesul de obtinere a recunoasterii studiilor dureaza aproape 1 an de la absolvire. La asta se adauga dificultatile in a obtine un job inerente Elvetiei (iti trebuie permis de munca, dar pe ala nu-l obtii decat daca ai deja un job – sau e dispus un angajator sa il ceara pentru tine, daca vii de-afara).

Asa ca m-am gandit la o perioada intermediara, cand sa strang bani si experienta. Am ales Londra pentru ca engleza o stiam foarte bine si pentru ca vroiam un oras mare, cu optiuni multe in caz ca prima experienta e nereusita.

Am povestit toate tribulatiile mele pe meleagurile lui Shakespeare pe blog si pe pagina de facebook. Nu a fost usor, am facut multe sacrificii, am muncit extrem de mult, am avut si probleme, am avut multe momente in care am vrut sa imi bag picioarele si sa ma car si tot asa.
La partea cu munca, la un calcul simplu, in mai putin de 3 ani de munca in Anglia, cu toate turele mele de overtime, am strans echivalentul a peste 4 ani jumatate de vechime. Munca in sectia mea, in alte sectii, munca in salile de operatie si specialitatile pe care le stiam – apoi la alte specialitati, apoi in alte spitale (in sala de operatie).

Nu e vorba de lauda, urasc laudarosia, doar exemplific cat de multe eforturi am fost dispus sa fac.

 

Ulterior obtinerii recunoasterii diplomei in Elvetia, am avut o gramada de joburi din Elvetia la care mi-am depus candidatura si am fost respins (am aproape 50 de scrisori de intentie diferite salvate pe laptop), inclusiv un interviu fata-n-fata esuat.

Toate au fost esecuri diferite, dar interviul ala pentru care am mers 3000 km dus-intors a fost extrem de greu de digerat. Era la ORL si Maxilo-faciala, era exact ce stiam foarte bine si imi placea, era intr-un oras pe care-l stiam, era exact ce imi doream.
E-mail robotic primit abia dupa 4 luni “ne pare rau, altii au indeplinit mai bine cerintele noastre”. Desi stiam ca am esuat de la finalul zilei de interviu, tot a fost greu, foarte greu sa trec peste esecul asta.

Pana la urma am ajuns unde am ajuns mai mult sau mai putin cu noroc – plecasera 3 asistente de aici in ultimul an, aveau nevoie de cineva repede, m-au chemat la interviu, i-am convins, am primit jobul.
Stiu ca poate a parut usor, dar jobul asta n-a venit neaparat pentru ca am muncit eu atata si am facut si am dres, tot pur si simplu am avut norocul sa fiu omul potrivit care si-a depus cv-ul la momentul potrivit.

Inclusiv aici, primele luni de munca au fost foarte grele. Reguli noi, colegi noi, o limba mai grea decat credeam – nu e usor sa iei totul aproape de la 0 din nou.

De bine, de rau, m-am descurcat pana acum. Asta nu inseamna nimic, stiu foarte bine ca mai am multa experienta de adunat pana sa ajung intr-un punct in care sa fiu 100% sigur pe mine in orice moment si sa fiu confortabil in orice situatie – o pozitie in care nici in Londra nu eram inca, cu toate miile mele de ore lucrate acolo.

knowledge
Au existat multe esecuri, multe greutati si mult hazard in drumul meu catre unde sunt acum.

Nu cred ca exista vreo cale universal valabila pentru succes. Incapatanarea si norocul sunt destul de importante. Cam atat.

Cred ca oricui citeste randurile astea si e intr-un punct in care se intreaba “ce sa fac mai departe” singurul sfat bun pe care-l pot oferi este sa ai o discutie cu tine insuti, sa te intrebi ce vrei sa faci, pentru cat timp, ce esti dispusa sa faci pentru asta (compromisuri), sa-ti setezi un scop si apoi sa te tii de el, oricat de multe esecuri ar urma.

Iarna in Alpi (9): Val Gardena (It)

Pana anul trecut, in mod normal, asta ar fi fost unica mea vacanta la snowboard pentru un sezon. Pentru ca acum locuiesc in(tre) Alpi, a fost doar o iesire mai lunga, dupa altele mai scurte. Prima data cand am ajuns cu trenul la Innsbruck, unul dintre oraselele mele preferate.

IMG_20190209_135729.jpg

Poate si din cauza ca am mai avut mai multe zile de snowboard bune pana acum sezonul asta, nu am mai fost la fel de entuziasmat de iesirea asta, nu am mai gustat noua zona la fel. Poate si alte circumstante personale au avut o influenta.

Eeniuei… Pe scurt, a fost o vacanta frumoasa, dar n-a fost chiar asa de misto cum imi creasem eu o imagine-n cap despre Dolomiti.

cof

Val Gardena este… o vale (mda 🙂 ) de mare altitudine, cu mai multe statiuni, care incepe din autostrada nordului din Italia, autostrada care porneste de la granita cu Austria, la Brenner Pass.
Cele 3 cele mai importante statiuni sunt Ortisei, Santa Cristina si Selva Gardena. Cum toata zona e trilingva, toate au si denumire in germana si in ladina (sau retroromana pe limba noastra). E un pic confuz sa vezi ba Ortisei, ba Sankt Ulrich, ba Selva, ba Wolkenstein si, in general, totul scris in multe limbi. Val Gardena devine ba Grödnertal (in germana) ba Gherdëina (in ladina), in functie de cum ti-e norocul.

Dpdv al schiului, ai zona schiabila Val Gardena (cu skipass propriu si aproximativ 160 km de partii – harta) si zona mai mare Dolomiti SuperSki (cu un skipass mai scump, 500 km de partii interconectate si aproape 1000 km de partii in total – harta). 304 euro/6 zile de ski “peste tot” in Dolomiti.

dav
Selva Gardena de la Ciampinoi, Seceda in mijloc, sus

In Val Gardena ai 4 zone de schiat:
– Alpe di Siusi, cu cateva zeci de km de partii, deservite de telescaune mai vechi si cu multe zone de conexiune cam plate

IMG_20190211_115501.jpg
– Seceda, cu o partie lunga pana in Ortisei (10,5 km), 2 partii lungi de altitudine plus 2 partii albastre pana undeva mai sus de Santa Cristina

IMG_20190212_113819.jpg
– zona de est de la Selva Gardena, cu Passo Gardena – pana la Colfosco (parte din domeniul schiabil Alta Badia)

IMG_20190214_091659.jpg
– zona de vest de la Selva Gardena si Santa Cristina (cu partia de cupa mondiala Saslong), pana la Passo Sella si Col Rodella

cof
spre partia Saslong
rhdr
Passo Sella

 

Multi oameni vor sa faca si turul schiabil al masivului Sella, un fel de cilindru cu foarte multe varfuri abrupte/ascutite, la baza caruia se afla statiunea cea mai de sus din Val Gardena – Selva Gardena. Turul asta (numit Sella Ronda) poate fi facut in sensul acelor de ceasornic (portocaliu) sau invers (verde) si insumeaza minim 25-27 km de schiat si intre 13 si 17 instalatii (in functie de pornire si oprire).

rhdr
Ca tur pe schiuri, Sella Ronda e interesant daca il faci pentru a te distra. Daca-l faci doar pentru a bifa o casuta imaginara, e enervant, pentru ca stai cam mult in instalatii si poti prinde cateva zone de ambuteiaj.

Eu am facut Sella Ronda (varianta oranj – harta) de 2 ori.
1 data cu un amic mai incepator, 1 data singur.
Prima data am facut multe pauze de poze, in plus 3 partii din afara turului (2 negre si-o rosie) si l-am terminat in 4h30m. Dar l-am terminat pe varianta mai lunga, Saslong, in Santa Cristina, nu am mers catre Wolkenstein.
A doua oara am explorat zona Alta Badia (Colfosco si Corvara), m-am jucat un pic prin Arabba, am mai facut vreo 2 ture in plus prin Val di Fassa si l-am terminat (tot pe Saslong) in 6 h.Daca il faci fara pauze si fara ocoluri si incepi dimineata, cred ca varianta oranj se poate termina in aproximativ 2h30m, varianta verde +45m. Italienii sugereaza cam 5-7 ore pentru el (cu pauze).

cof

cof

Important de mentionat ar fi faptul ca poti ramane blocat intr-o statiune daca ajungi prea tarziu intr-un loc, ca instalatiile se mai pot inchide pe motiv de vant si ca pe varianta verde sunt cel putin 2 partii albastre execrabil de plate (in zona Passo Sella) – 1 din ele fiind marcata eronat ca rosie pe harti.

Aranjate intr-un romb in jurul masivului Sella sunt 4 pasuri de mare altitudine: Gardena, Campolungo, Pordoi si Sella. Italienii iti recomanda sa ajungi la ultimul pas inainte de statiunea unde vrei sa ajungi la maxim 15:30.

IMG_20190214_092514.jpg
passo Gardena
dav
passo Campolungo
cof
passo Pordoi
dav
passo Sella in distanta

Mi-a placut faptul ca poti explora o gramada de zone schiabile. Mi-a placut rosia/albastra din Colfosco, vreo 3 partii din Corvara, cele 2 partii de la refugiul Piz Boe, negrele excelente din Arabba/Porta Vescovo, rosiile de langa Sas Bece, albastrele si negrele de la Piz Sella, toate partiile de la Ciampinoi si, evident, neagra de cupa mondiala Saslong – lunga, lata si excelenta dupa pranz, cand apare soarele.

IMG_20190214_094100.jpg
Colfosco
cof
neagra, Arabba
cof
neagra la ref. Piz Boe
rhdr
rosie la ref. Piz Boe

Daca faci Sella Ronda in directia verde, printre ultimele partii va fi o rosie lunga de la Dantercepies spre Selva Gardena – arata foarte misto din gondola.

In afara de Sella Ronda, Seceda e foarte misto:
Partia lunga pana in Ortisei e foarte variata. Incepe de la 2500 m si se termina la 1200 m si te poarta prin gol alpin, zone serpuitoare, cateva abrupturi mici si se termina la poalele unor stanci impresionante.

IMG_20190212_122921.jpg
Cealalta partie din golul alpin (ei zic ca-s 2, eu zic ca-i 1 cu varianta) e si ea draguta, pacat ca e deservita de un telescaun fara bula si ca se continua cu o albastra tare plata pana la Col Raiser.

IMG_20190212_145321.jpg

 

La Alpe di Siusi schiatul e altfel. Multe telescaune vechi, multe partii scurte, multe partii de conexiune foarte plate si foarte multe cabane unde sa bei o cafea sau sa iei un pranz.

IMG_20190211_135158.jpg

Personal, nu mi-a placut prea mult, dar asta e si din cauza ca eram cu snowboardul, presupun ca e mai putin enervant platul cand esti cu schiuri (si bete).
Oricum, privelistea e misto.

rhdr

Per ansamblu, Val Gardena e deosebita. Muntii arata intr-un mare fel, partiile sunt pitoresti, mancarea e excelenta, cazare e pentru toata lumea, oamenii sunt destul de prietenosi, chiar si in high-season si aglomeratie tot te poti da ok.

IMG_20190212_141701.jpg

nfd

La minusuri ar fi faptul ca domeniul schiabil e foarte labartat – deci e greu sa ajungi dintr-o parte in alta, ca multe instalatii sunt cam vechi (m-au enervat telescaunele fara bara de suport pentru schi/board) si ca sunt multe zone de conexiune/intersectie care sunt ba prea plate, ba prea inguste si abrupte pentru cata lume trece pe acolo.
Tot la minusuri as pune si sistemul de busuri (trebuie sa platesti sau sa primesti un card pentru el de la cazare) – care e cam lent si bizar gandit (doar unele busuri opresc la o gondola, altele ocolesc 2 km si merg pe langa ea) si hartile, care sunt un pic aiurea desenate, pur si simplu nu descriu corect cateodata realitatea, atunci cand arata 2 varfuri cu 4 telescaune si 3 partii intre ele.

IMG_20190212_155712.jpg

Per total, a fost o saptamana placuta, dar dpdv DOAR al schiatului, mie imi plac alte statiuni mult mai mult.

cut2

Problema de la “Andrei Saguna” e ca nu exista mai multe clase ca acolo

Vai, cat scandal si cata manie proletara impotriva Colegiului “Andrei Saguna”.
Dar cum indraznesc ei sa ceara unor elevi intrati intr-o clasa speciala, autodenumita “de elita”, sa isi pastreze un nivel mediu de invatare la toate materiile? Vai, dar e inacceptabil, e ilegal, e pe dracu-n paispe.

Pe scurt, la un colegiu (bun, foarte bun?) din Brasov exista de mai multi ani o clasa de gimnaziu mai speciala, unde se intra cu examen si se cere o medie minima (8,00) pentru a se ramane – altfel elevul ar trebui sa se mute in alta parte (dupa parcurgerea unor etape in prealabil, care i-ar permite sa-si imbunatateasca situatia, zice liceul).
O gramada de oameni considera aceasta activitate ilegala, traumatizanta pentru copil, elitista (asta e un lucru rau, mai nou?), discriminatorie si exemplu de coruptie (?!?).

Toate astea dupa ce in 18 ani 1 singur elev a fost fortat sa se mute de la scoala respectiva.

Eu am terminat liceul Tudor Vianu din Bucuresti. Pentru cine nu stie, e unul dintre putinele licee din tara care tot dadea olimpici internationali la informatica, matematica si fizica (si olimpici nationali la alte materii). Asta nu inseamna neaparat mare lucru, dar era (si cred ca mai e) un liceu unde elevul facea carte. Nu toata lumea era extraordinara, existau si acolo elevi mai buni si elevi mai prosti.

Am dat examen dificil de admitere la intrare, am dat admitere grea la facultate. Am intrat la liceu al 200lea (din 225), cu 8.05, am terminat liceul cu 8.09, am luat 9.43 la bac (a 40-a medie de bac, daca mai tin bine minte). Am intrat la 1 facultate la ASE cu bursa, la 1 la Politehnica cu bursa si am fost imediat sub linie inainte de redistribuiri la Cibernetica (unde vroiam de fapt sa intru). Meditatii am facut doar la matematica, in ultimele 2 luni din liceu – 1-2 ore/saptamana cu fratele meu, profesor de matematica (pe atunci).
Per ansamblu, nu m-am obosit niciodata in liceu sa invat prea mult, nu-mi placea sa-mi fac temele, anatomia de-a 11-a am trecut-o cu 7, fara sa retin mai nimic (de exemplu), in ultimii 2 ani eram mai preocupat sa joc baschet decat sa invat.

In 4 ani de liceu, am auzit de un singur repetent – dar sa fiu iertat, baiatul ala (era a 11-a cand eram eu a 12-a) era un exemplu de bully. Un grasan imens, cu parinti imbogatiti dupa revolutie, cu ceva prieteni din lumea interlopa din zona (da, o fi fost liceu de informatica, dar interlopi sunt peste tot) si care se purta cu toata lumea (colegi, colege, profesori) cu o cruzime iesita din comun. Un profesor de matematica a avut curajul sa-l lase repetent, dupa care a si fost transferat.
Porcarii se intampla oriunde in lumea asta, trebuie sa existe un mod de-a oferi o protectie de o posibila influenta negativa unor oameni care poate-si doresc sa invete mai mult.

Din cauza mediei de admitere la liceu, nu am fost repartizat in clasa “de olimpici” a liceului – unde erau alocati doar primii 20 in functia mediilor de admitere, si unde se mai transferau cativa in clasa a 9-a, dupa ce parintii erau nemultumiti de nivelul general al clasei unde le fusese initial repartizata odrasla.
Cei din clasa de elite nu erau neaparat extraordinari la toate, dar excelau majoritar pe partea de stiinte exacte (matematica, fizica, informatica) si se automotivau sa tina pasul cu ceilalti la celelalte materii. 2 fosti colegi din primul trimestru din clasa a 9-a – transferati la “F” (clasa “de olimpici”) mi-au ramas prieteni pe restul liceului. Toti au intrat la facultate ulterior, cativa au facut universitatea in alte tari. Per total, la ultimul contact avut cu unul dintre ei, am inteles ca majoritatea colegilor din clasa aia ajunsesera destul de bine dpdv profesional.

Dar toate astea nu s-au intamplat din cauza scolii sau a notelor, ci si din cauza ca erau din start destul de inteligenti si pentru ca intr-o perioada formatoare au stat intr-un mediu care-i forta indirect sa ramana competitivi cu colegii lor.
Acelasi liceu a creat o singura clasa de gimnaziu in acelasi an in care am dat eu admiterea si a impus conditii similare de pastrare a unei medii minime pentru a ramane acolo. Majoritatea elevilor din clasa speciala de gimnaziu continuau in clasa “de olimpici” in a 9-a. Nimeni nu considera sistemul asta ilegal sau absurd – producea rezultate.

Un pic diferit de experienta asta, la postliceala absolvita acum 4 ani, majoritatea colegilor repartizati in clasa mea (cu cateva exceptii) luasera note proaste la un examen grila cu intrebari banale (exemplu: “Care este organul principal al aparatului senzorial auditiv? a. Ochiul b. Urechea c. Nasul”). Eu am gresit 2 intrebari (din partea de “Psihologie”), am luat 9.80. Am terminat postliceala cu 9.97 la examenul final (dar media pe ani pe la 9.60) si sunt unde sunt.
Era dificil sa inveti ceva cand majoritatea absoluta a colegilor nu vroiau nimic de la scoala, copiau absolut tot, chiuleau voit de la majoritatea orelor (in anii 2-3 eram 10-15 la ore, din 30/clasa).
La asta se adauga o nesimtire generala a multor profesori si a scolii in sile – profesori care chiuleau, care predau materie din niste materiale invechite si atat (nu explicau nimic), si o scoala care stia doar sa-ti ia banii si atat.
Am invatat ceva la postliceala impotriva vointei scolii, as putea spune, FARA ajutorul ei.

 

Oricum, ce pot sa afirm cu mana pe inima este ca notele din gimnaziu, liceu sau facultate nu au nici o influenta asupra carierei pe care o alegi si a succesului (in cariera). Trebuie sa ai un pic de noroc, poate (dar nu obligatoriu) si ceva relatii, trebuie sa te bazezi pe niste cunostinte acumulate pana la momentul angajarii si apoi sa te arati dispus sa… inveti noi si noi lucruri, nu sa te multumesti cu o lejera mediocritate.

In nota asta, atata timp cat o persoana e cat de cat dispusa sa invete, e foarte bine ca exista si insule de normalitate intr-o mare de anormalitate. Si e un sistem cu intrare libera (cu examen), orice parinte crede ca progenitura-i e capabila sa faca fata, poate sa-l trimita acolo. Deci nu e nici o discriminare. Cu atat mai putin coruptie.

Ce e important de retinut din toata povestea asta:
– liceul brasovean nu e singurul care face asta. Per ansamblu, crearea unei clase in care elevii sunt ceva mai buni decat media nu e deloc o idee rea.
– doar pentru ca nu esti intr-o “clasa speciala”, nu inseamna ca nu poti avea succes
– notele din sistemul de invatamant nu au importanta, e important sa ramai cu un bagaj de cunostinte, iar asta e mai usor atunci cand lumea din jurul tau e predispusa la invatare
– intr-o mare de mediocritate in educatie, e important sa pastrezi o minima dorinta (chiar si superficiala) spre excelenta
– intr-o tara in care avem 42% din ELEVII de 15 ani analfabeti functionali, o tara in care cateva generatii la rand aproape 50% dintre cei care terminau liceul nu erau in stare sa obtina o medie peste 5 la BAC, sa strigi “discriminare si ilegalitate” impotriva putinelor insule de normalitate este de-a dreptul criminal.
– singura observatie pertinenta din toata povestea este: cat de toxica este aceasta experienta pentru viitorul adult si cum il afecteaza “amenintarea” transferarii (ca elev considerat mediocru) in alta scoala. Asta poate fi totusi mediata prin prezenta unui consilier (psiholog) in scoli.