Cum a fost admiterea la Facultatea de Asistenti medicali din cadrul UMF “Carol Davila” in 2019

Subiectele din 2014, 2015, 2016, 2017, 2018. Subiectele din Cluj din 2015.

Metodologie:

BIOLOGIE – manual pentru clasa a XI-a (Dan Cristescu, Carmen Sălăvăstru, Bogdan Voiculescu, Cezar Th.Niculescu, Radu Cârmaciu) Editura Corint, Bucureşti 2008

CAPITOLE (fara Teme, Cuvinte cheie, Lucrari practice, Igiena/patologie si Autoevaluari):
I. ALCĂTUIREA CORPULUI UMAN: Topografia organelor şi sistemelor de organe pag. 4-5
II. FUNCŢIILE FUNDAMENTALE ALE ORGANISMULUI UMAN
A. Funcţiile de relaţie 1. Sistemul nervos, pag. 13-37 2. Analizatorii, pag. 38-53
B. Funcţiile de nutriţie 1. Digestia şi absorţia, pag. 74-83 2. Circulaţia, pag. 84-963. Respiraţia, pag. 97-102 4. Excreţia, pag. 103-107
C. Funcţia de reproducere 1. Sistemul reproducător, pag. 116-122 2. Sănătatea reproducerii, pag. 122-123

CHIMIE
– Manual pentru clasa a X-a (Luminiţa Vlădescu, Corneliu Tăbărăşanu-Mihăila, Luminiţa Irinel Doicin) Grup Editorial ART, Bucureşti 2010

Capitole: 1. Alcooli, pag. 91-98 2. Acizi carboxilici, pag. 100-114 3. Zaharide, pag. 117-122 4. Proteine, pag. 122-125

  • Manual pentru clasa a XI-a (C1) (Elena Alexandrescu, Viorica Zaharia, Mariana Nedelcu) Editura LVS Crepuscul, Ploieşti: 2006

Capitole: 1. Aminoacizi, pag. 140-145 2. Monozaharide, pag. 156-163 4. Produşi de condensare ai monozaharidelor, pag. 166-171

Am un subiect de anul asta (Biologie-Chimie). Multumiri pentru ele si felicitari lui A pentru rezultat si succes la scoala pe mai departe.

Nu am raspunsurile, din pacate.

Ultimii candidati declarati admisi au obtinut 47 puncte din 80.

12345678

Pana in Elvetia, n-am fost niciodata punctual

Nu, nu urmeaza o postare de 1 aprilie – e deja prea plin internetul de ele.
E o mica postare despre o chestie diferita à la Elvetia.

 

Presupun ca oricine pomeneste un popor germanic, se gandeste la punctualitate rigida.

La mine in spital punctualitatea e la nivelul urmator.

Am mai mentionat de cateva ori ca trebuie sa pontam “la sange” – daca terminam treaba cu ceva timp inainte de finalul programului si chiar nu mai e nimic de facut, ori gasim ceva de facut care are legatura cu serviciul, ori ni se spune direct (fara politeturi) sa mergem acasa atunci.

In afara de asta, daca pleci la garderoba, 1 coleg, respectiv 2 colege fac presiuni sa pontam imediat, nu la finalul schimbatului in hainele de afara. La raportul saptamanal cam 1 data pe luna ni se atrage atentia sa nu uitam sa pontam corect, la sosire/plecare si la pauza neplatita, intotdeauna inainte de-a ne schimba hainele.

La barbati asta inseamna cam 3-5 minute “economisite”, la femei poate insemna doar cateva minute mai mult.

Eniuei, partea amuzanta e ca daca vii mai devreme, nu esti platit pentru minutele in plus. Si am colege care vin cam cu 30 minute mai devreme, zi dupa zi dupa zi.

Sau daca iei pauza de masa de pranz de (sa zicem) 31 minute, minutul ala in plus NU e platit.

Sau, daca chiar stai sa mai rezolvi ceva pana la (sa zicem) 16:10, daca nu iti anunti colegii care fac Pickett sa te scrie pe o lista ca ai stat 4 minute-n plus, atunci minutele alea in plus nu-s platite.

Fara nici un drept de apel, eu sunt cel care vine in fiecare zi ultimul, la batalie stransa cu o alta romanca. Daca ea macar are scuza ca sta la vreo 30 km distanta si vine cu un tren si-un bus, eu stau la 11 minute de mers (foarte) rapid, de la usa mea pana la pontaj.

Oricum, raportul zilnic incepe la 07:00, eu ajung la 06:59 sau fix la 07:00 in sala de raport.

Pur si simplu nu mi-a placut niciodata sa fiu mai punctual decat e strict nevoie.
Din liceu, cand am descoperit ca unii profesori nu puneau absente daca intarziam maxim 5 minute, pana la anii de tanar adult, cand prietenii mei ma asteptau invariabil cam 5 minute cand mergeam impreuna la baschet, mi s-a dus vestea ca vin tarziu.

Amicii mei incepusera sa imi stabileasca intalnirile cu 5 sau 10 minute mai tarziu, ca sa se asigure ca nu ma asteapta ei pe mine ci invers.

Sau foloseau termenul de “minute Cristian“. “Ne vedem in 5 minute Cristian” insemna, de fapt, “ne vedem in cam 15 minute“.

Nu o faceam si n-am facut-o niciodata din nesimtire sau rautate. Daca stiam ca e ceva important, ajungeam la timp. Dar daca nu era nevoie de punctualitate, pur si simplu n-am reusit niciodata sa dau importanta ajunsului “la timp”.

O mare problema de caracter, recunosc, pe care n-am reparat-o niciodata perfect.

Toate joburile pe care le-am avut pana la cel de asistent medical au avut un program oarecum flexibil, ceea ce insemna ca nu trebuia sa ajung la un timp fix, dar trebuia sa stau peste program fara sa fiu platit – daca era nevoie (si asta se intampla des).

In Anglia eram printre cei care ajungeau relativ tarziu in sala de operatie. Doar cand faceam ture agency/bank eram punctual – alea erau platite la ora fixa.
Atata timp cat nu aveam badge de pontaj, nu eram singurul care facea asta (ba din contra – colegii mei nu erau deloc punctuali) si oricum eram recunoscut drept om care-si face treaba cat timp e la munca, nu comenta nimeni.

Acolo aveam totusi destul de multe colege care veneau tarziu. Dar eu si italienii eram zi dupa zi dupa zi intarziati cu minim 5 minute. Eu si cu italienii eram tot timpul ultimii in garderoba, dar, din fericire, seful nostru direct radea cu noi, cand ne mai ameninta ca o trimite pe matroana dupa noi daca mai intarziem. Stia ca odata ajuns la munca, munceam din prima secunda pana cand nu mai era nevoie – nu stateam la vorba sau la baut ceai.
Aveam o gluma cu band 7-le meu, in zilele rare cand se schimba in acelasi timp cu mine, ii ziceam “oh, no, today you’re as late as I am, what would the matron say?“.

Iar cand plecam acasa, atata timp cat nu mai era munca si era rezonabil de aproape de ora de final a programului (dupa 17:30, sa zicem), nu facea nimeni nici un scandal daca plecam acasa.

Ba chiar, as putea spune, englezii nu aveau nici o problema cu a fura cateva minute la turele bank – daca munceam pana la 16:10, foaia de pontaj o completam si semnam toti cu 16:30. Ei aveau logica “am muncit mai repede, ca sa plecam mai devreme cu 1 ora. Asa, noi castigam 20 minute, spitalul castiga 30 minute, toata lumea e fericita“.
Logica asta e inadmisibila in Elvetia. :))

Ei, de cand am ajuns aici, am ajuns sa fiu mai punctual decat am fost vreodata in viata mea.

In rezumatul lunar al prezentelor (Zeiterfassung – ni se da cate unul la inceputul fiecarei luni) vad cum pontez in peste 90% din cazuri la 06:56, ceea ce-mi da fix 3 minute sa ma schimb si sa ma spal pe maini. In celelalte 10% pontez la si 54, 55 sau, foarte rar, la si 57.

Desigur, dupa standardele elvetiene, se cheama ca vin “tarziu”, dar pana acum nu mi s-a facut observatie decat de 2 ori, cand a durat schimbatul prea mult, chiar am ajuns 1 minut dupa ce incepuse raportul – de fiecare data fiind admonestat de catre seful-adjunct, “neamtul cel stresat”.
Atata timp cat sunt la raport, la limita, e ok.

Dar daca fostii mei sefi sau fostii prieteni/colegi ar afla ca acum am ajuns asa de punctual, ar muri de ras.

M-au ajuns toate injuraturile si blestemele tuturor alora care m-au vazut ani de zile cum NU eram punctual.

*Presiunea vine de mai sus, unde exista oameni care ii bat obrazul sefei noastre de fiecare data cand la final de luna strange overtime “nejustificat” de cateva zeci de minute pe angajat.
Am facut un calcul, la 20 angajati (cati eram la ultima numaratoare), 4 minute pe zi, 22 zile/luna x 10 luni (sa zicem ca minim 2 luni de concediu strange aproape toata lumea) = 20 x 880 = 17.600 minute.
La un salariu mediu orar/sectie de, sa zicem, 25 franci, 10 minute costa sectia 4,2 franci, ajungem la vreo 7400 franci pe an.
Salariul pe aproape 4 luni al unui FaGe care lucreaza 50%.

Meh, sa zicem ca presiunea e justificata.

O tirada despre un telefon

In Anglia, la teatre aveam un coordonator in fiecare zi.

De la 08:00 la 18:00 era un band 7*, de la 18:00 la 21:00 era un band 6 (sau, in rare cazuri, un band 7) si peste noapte (21:00-08:00) era intotdeauna persoana cu cea mai mare vechime din echipa de noapte (care insuma 4 oameni, de regula).

Acest coordonator trebuia sa se ocupe de bunul-mers al programului in toate cele 16 teatre ale noastre pe parcursul unei zile. Daca exista o problema, trebuia sa fie anuntat. Daca erai bolnav si nu veneai maine, pe el/ea il/o sunai. Daca o sala de operatie termina devreme, trebuia anuntat. Daca o sala de operatie urma sa termine peste program – trebuia anuntat, ca sa caute solutii (personal). Daca exista o urgenta de operat, el cauta o sala de operatie si personal ca sa se faca.

De cele mai multe ori, asta insemna o gramada de negocieri.
Negocieri cu anestezistii sa accepte sa anestezieze un pacient in plus sau sa stea peste program. Negocieri cu chirurgii sa le permita altor colegi sa opereze o urgenta in timpul care le era alocat lor. Negocieri cu personalul sa ramana peste program, sa isi ia pauza de masa mai tarziu, sa se duca la alta specialitate sa ajute samd.
Alte dati, era vorba de comenzi de materiale de urgenta. Sau imprumuturi de consumabile sau materiale – altor spitale NHS, sau unor spitale private unde operau chirurgii nostri.

De foarte multe ori era vorba de discutii inutile. Oamenii nu vroiau sa faca ceva in plus (normal) si de multe ori comentau 5-10-15 minute, apoi brusc se razgandeau. Toata lumea se plangea in situatii din astea, pentru ca puteau. Rar, s-a intamplat ca anumite urgente sa fie amanate sau operatii sa fie anulate sau amanate din diverse motive cam cretine. Aveam chirurg si anestezist si instrumentisti, dar n-aveam asistent de anestezie. Aveam de toate, dar n-aveam sala. Aveam sala, dar n-aveam instrumente. Aveam de toate, dar nu avea cine sa aiba grija de pacient peste noapte – spitalul era plin. Dupa multe comentarii, se gasea o echipa pentru a face o operatie, dar era brusc prea tarziu, fereastra de timp se inchisese. Sau totul era ok la noi, dar pacientul tocmai a fost hranit pe sectie – de niste oameni la randul lor suprasolicitati si cu care se comunicase insuficient.
De ce zic cam cretine? Pentru ca solutii existau, dar ar fi insemnat niste costuri in plus sau ar fi insemnat ca toata lumea sa-si faca treaba fara sa comenteze prea mult.

Telefonul coordonatorului era o corvoada pe care toti, dar absolut toti managerii o urau. Erau multe zile in care coordonatorul isi pierdea vocea la finalul zilei, de la atata vorbit. Unii erau mai descurcareti, altii mai putin – de multe ori stiai ca daca x urmeaza sa coordoneze, il/o contactezi degeaba, nu te va ajuta.
Ironia face ca fix band 7-le de la oftalmologie de acolo era extrem de incompetenta, niciodata nu putea rezolva nimic pentru alte specialitati, ea se descurca doar pe felia ei si-atat.

Seara, band 6-le care prelua coordonarea era tot timpul stresat de telefon, din cauza ca de cele mai multe ori trebuia sa termine o operatie cu doar 1 om in sala si sa se ocupe de problemele nerezolvate de peste zi si sa rezolve orice problema noua aparea – in conditii de personal mult redus. De la cam 150 oameni care erau pe la teatre pana la 18:00, dupa 18:00 ramaneau de regula intre 12 si 20 oameni (cu tot cu chirurgi si anestezisti).

dav
Sucher (pager) si telefoanele noastre

 

Ei bine, in spitalul meu din Elvetia sistemul e similar, dar diferit.
In corpul central, unde avem aproximativ 20 sali de operatie, coordonarea e separata pe specialitati – nu exista un supra-coordonator. Mai multe specialitati sunt separate, in alte cladiri sau in alte aripi ale spitalului (ca noi).

In cazul nostru, cu ale noastre 2 specialitati, pana la ora 14:00 coordonarea cade in sarcina managerului sau unuia dintre cei 2 adjuncti. Dupa ora 14:00, responsabilitatea asta pica in carca comuna a celor 2 persoane care fac garda (Pickett). De regula e exclusiv in sarcina instrumentistului daca garda e facuta de 1 instrumentist si 1 FaGe (sau a instrumentistului cu mai multa experienta, cand sunt 2 instrumentisti in garda).

Aici nu ai un telefon direct, ai un pager (sucher) – care te forteaza sa suni inapoi la numarul care tocmai te-a apelat, comunicarea nu e 100% directa.

Cateodata ai noroc si nu prea suna pagerul ala imputit.

Dar cateodata stai cu telefonul constant la ureche, de la 2 la 4 sau mai tarziu, timp in care trebuie sa rezolvi constant si alte probleme. Trebuie sa te asiguri ca e pregatit totul pentru operatiile de maine, ca s-a discutat cu specialitatile diferite, daca urmeaza sa operam cazuri complexe, multi-specialitati. “Preferatii” mei sunt aia de la ortopedie, care tot timpul au o gramada de munca si ne raspund greu, ne ajuta greu si per total sunt total suprasolicitati.

Daca urmeaza sa se termine operatii peste program, trebuie sa te asiguri ca ai personal dispus sa ramana peste program, ca toata lumea stie ce e de facut si ca totul se deruleaza fara probleme. Sa te asiguri si ca toate comenzile de materiale au fost facute si ca eventualele lipsuri sunt comunicate “celor care se ocupa” (de comenzi).

In timpul asta, de multe ori te suna tot felul de oameni, care ba vor sa vorbeasca cu sefa, ba vor sa comande ceva, ba suna in legatura cu o comanda deja facuta, sau despre niste urgente sau cate si mai cate.

De multe ori trebuie sa faci si aici mediere intre chirurgi si anestezisti si personalul nostru.

Chestia cea mai aiurea e ca toata lumea trebuie sa faca asta destul de repede aici. Nu conteaza ca esti FaGe sau instrumentist sau asistent medical, odata ce ai inceput sa fii alocat sa faci garzi, trebuie sa fii capabil sa te descurci cu telefonul ala. Daca in Anglia ei considerau ca poti face asta abia ca band 6, si doar dupa minim 3-5 ani vechime acolo, aici trebuie sa te descurci cam dupa maxim 6 luni.

Am inceput sa fac garzi dupa 3 luni, primele 3 luni de garzi am fost mai degraba protejat, lucram tot timpul cu un instrumentist sau altul cu multi ani de experienta. De prin ianuarie au inceput sa ma aloce si cu FaGe, de prin februarie mi se da porcariile alea de sucher si pager mult mai des direct mie.

 

Nu stiu altii cum sunt, dar mie chiar nu-mi place sa vorbesc prea mult cu oamenii. Sigur, daca sunt intr-un grup de prieteni/amici, de multe ori ma lansez in discutii lungi si chiar vorbesc prea mult. Dar la munca dintotdeauna am incercat sa limitez discutiile cat mai mult, sa comunic direct, fara prea multe inflorituri peste nivelul de politete-si-atat.

La ultima garda am facut o greseala in planificarea pentru o urgenta – un pacient a fost adus la noi si intubat si ultima operatie a zilei nu era terminata cand am crezut eu – drept urmare nu aveam personal pentru a instrumenta urgenta. Dar lucram cu o instrumentista cu 20 ani vechime, care era aici de 2 ani, am crezut ca rezolva ea daca e nevoie. Pe naiba, ea habar-n-avea ce sa faca, stia doar ca pe partea ei, oftalmologia terminase si atat.
Am rezolvat pana la urma, dar a trebuit sa vina sefa sa ne impinga de la spate, desi ea isi terminase programul si ar fi trebuit sa plece acasa.
Drept urmare, sefa mi-a zis ca la urmatoarea garda va fi cu ochii pe mine sa vada cum ma descurc si ca nu trebuie sa ma mai bazez pe colegi in luarea deciziilor.

2 ore am stat cu telefonul la ureche azi. Ba sa aduc un chirurg in sala, ba sa rezolv o problema cu farmacia, ba sa fiu secretar pentru sefa si sa iau mesaje, ba sa reprogramez o operatie care a fost anulata la ora 15:00.
Evident, nici telefoanele nu-s prea bune. Alea mai vechi au baterii proaste si se descarca repede, alea mai noi au antena proasta, moare reteaua fix cand vorbesti cu cineva – iar folosirea telefonului propriu e, evident, interzisa.

Singura mare diferenta fata de Anglia este ca aici lumea nu isi permite sa zica nu sau sa se planga ca nu vrea sa faca ceva in plus DACA E IN TIMPUL PROGRAMULUI. Daca e pana la 16:06, toata lumea munceste si face orice i se zice, chit ca vin eu sau o colega FaGe sau sefa mea – toata lumea accepta ca trebuie sa muncesti fara sa cracnesti. Daca e vorba de munca peste program, atunci oricine e liber sa refuze, dar pana atunci, daca o sala e libera, nu exista discutii inutile.

Pe de alta parte, ca sa reprogramezi o operatie in ziua urmatoare… nu e asa simplu precum pare. Intai vorbesti cu anestezia – ei iti spun ca anuleaza operatia pe motiv de lipsa de personal. Apoi cu chirurgul, sa-ntrebi cat de urgenta e operatia. Apoi cu anestezia, sa afli cand sunt dispusi sa o inghesuie in urmatoarele zile. Apoi cu sefa – sa vezi daca e de acord sa ii dai programul de joi peste cap. Apoi cu chirurgul – sa ii spui sa vorbeasca cu chirurgul care are sala alocata maine, sa il rogi sa obtina si acordul aluia. Apoi din nou vorbesti cu toti oamenii dinainte – sa ii anunti ca operatia e reprogramata oficial si ca pacientul poate sa manance acum.

Atat de multa vorbarie in limba lui Goethe iti usuca pur si simplu creierul, vrei doar sa ajungi acasa si sa dormi.

Am ales meseria asta pentru ca vreau sa fiu in sala de operatii, sa asist chirurgul, eventual anestezistul, nu sa coordonez, programez si fac comenzi.

Asta e o mare diferenta intre Elvetia si Anglia: toata lumea trebuie sa faca un pic din toate, nu exista “nu stiu”, “nu vreau” sau “nu pot”.

Un mod de-a face lucrurile care are anumite avantaje, dar si dezavantaje.

 

  • Pentru cine inca nu stie care e sistemul cu “benzile” in Anglia: In NHS (sistemul medical de stat) asistentele medicale cu responsabilitati suplimentare sunt incadrate in “benzi” – care corespund si unor salarii mai mari. Asistentii medicali “normali” (cam 90% din totalul angajatilor) sunt toti band 5, cei cu responsabilitati suplimentare sunt band 6, managerii sunt band 7, sefii de departament mai mic (matroane) sau adjunctii de departamente mai mari sunt band 8a, apoi exista sefii de departamente mai mari – band 8b (cum ar fi salile de operatii) apoi sefii de specialitati – band 8c (anestezia+chirurgia, sa zicem) apoi chief of nursing ar fi band 9 (echivalentul directorului de ingrijiri).

Doua abordari ale evaluarii profesionale anuale (in nursing)

Astazi am avut prima evaluare anuala in Elvetia. Aici e numita “Mitarbeiter Gespräch“. “Interviu cu colegul/angajatul.” (Mitarbeiter poate insemna ambele)

Sistemul de evaluare nu e neaparat acelasi la nivel national, exista mici variatii chiar interdepartamentale in cadrul grupului de spitale unde sunt angajat.

A fost un pic diferit fata de Anglia.

evaluare.png

In Anglia toate spitalele NHS sunt obligate sa aiba macar 1 evaluare (Appraisal sau Personal Performance Review) a tuturor angajatilor in fiecare an, dar sunt libere sa isi creeze sistemul propriu pentru a face asta.
De regula, in Anglia asta presupune un mini-interviu cu un manager, in care se stabilesc niste obiective pana la urmatoarea evaluare, se estimeaza cum au fost indeplinite vechile obiective (sau, dupa caz, cum s-a adaptat noul angajat la noul loc de munca) si se fac niste evaluari pe anumite subiecte importante pentru trust (“valorile (de baza ale) trustului”). De regula, “valorile trustului” sunt niste cuvinte care formeaza un acronim, o porcarie imprumutata de la multinationale, un pretext pentru a plati o gramada de bani unei agentii de publicitate pentru a crea un acronim care se vrea inteligent, folosit apoi in imaginea de brand a trustului.

Si uite asa devine un spital de stat o corporatie.

Eniuei, in Anglia, in trustul meu, la teatre aveam 2 Appraisals/an. Desi aveam o gramada de manageri (band 7), numarul de angajati era atat de mare incat se ajunsese sa fie delegata responsabilitatea asta asistentelor medicale cu competente suplimentare (band 6). In aproape 3 ani acolo, tot timpul am avut appraisal-uri facute pe fuga, tot timpul au fost organizate ad-hoc si tot timpul era o porcarie facuta doar pentru a bifa o casuta, care sa arate ca trustul indeplineste recomandarile venite de mai sus.

Un Appraisal se vroia un tool care sa ajute angajatii sa indeplineasca niste standarde profesionale si sa-i pastreze pe o traiectorie profesionala ascendenta. Adica sa iti pastrezi anumite competente la zi (asta se facea printr-o serie de traininguri fata-n-fata si cursuri online, majoritatea inutile) si sa iti imbunatatesti cunostintele in fiecare an, sa nu ramai la acelasi nivel toata viata. Teoretic, pe baza unor appraisals bune, un angajat putea avea sanse mai mari la o promovare.

In realitate era o formalitate extrem de enervanta si o pierdere de vreme. Le faceam doar ca sa nu ma frece nimeni la cap, dar erau TOTAL inutile. Nimeni nu era promovat “automat”. Ori amenintai ca pleci si erai promovat (daca erai bun), ori plecai in alta parte – unde luai un interviu pe un post / salariu care nu ti se oferea unde lucrai. Cursurile obligatorii on-line erau o gluma proasta iar cele fata-n-fata erau lipsite de utilitate reala, cu exceptia celor de prim-ajutor si de combaterea si prevenirea incendiilor.

 

In spitalul meu din Elvetia, sistemul e diferit.

Da, si aici avem un set de competente de baza care sunt autoevaluate si evaluate de catre manager, da, e si ceva vorbarie goala, dar, ca intotdeauna, omul sfinteste locul.

Totul e programat din timp (am primit o scrisoare-invitatie cu 3 saptamani inainte, cu instructiuni despre ce sa autoevaluez si despre ce sa vorbesc).

Apoi, discutia se vrea o evaluare onesta a punctelor forte si a celor slabe ale angajatului, fara amenintari sau “nu esti in stare sa faci asta”, doar “cum sa facem sa faci lucrurile mai bine”.

Am discutat deschis, fara ascunzisuri, despre ce e dificil si ce e ok la locul de munca, ce am reusit si ce nu am reusit sa fac pana acum. O discutie intr-un cadru mai organizat, dar pe care o ai cu un egal, nu neaparat cu un manager.

Ca sa se acopere si dpdv legal, acum e incurajat angajatul sa spuna toate problemele pe care le ale, situatiile conflictuale vechi sau posibile in viitor si orice alte probleme de la munca, apoi e rugat sa semneze un proces-verbal. Daca mai apoi invoci brusc bullying impotriva ta sau ca esti tratat gresit de manager sau ca munca este prea grea si ti-a provocat burnout sau stres ridicat sau depresie, nu poti spune ca e o problema de durata, pe care managerul ti-a ignorat-o sau nu a tratat-o corect.
Intr-o tara in care multi localnici acuza stres la serviciu sau sufera burnout, e important sa arati ca faci ceva pentru a preveni asta.

De asemenea, daca in Anglia evaluarea se facea 1-1, tu cu managerul, aici a fost invitat si managerul adjunct pentru ultima parte, cea de feedback.

Din nou, alta diferenta e in faptul ca in Anglia imi zicea lumea (inclusiv la spitalele unde faceam doar bank) dupa o vreme “a, you’re doing a good job” si alte mici fraze de feedback, aici n-am avut nici o idee ce parere au managerii mei despre munca mea pentru aproape 6 luni – iar urmatorul feedback a venit abia acum, dupa 8 luni.

Elvetienii nu-s asa generosi cu feedback-ul. Daca faci ceva gresit, iti spun imediat, nu de alta, dar sa n-o mai faci, pentru ca este verboten. 🙂

Daca faci ceva bine, ai voie sa afli asta doar 1 data pe an, la Mitarbeiter Gespräch (MaG), iti ajunge. :))

Tot teoretic, DOAR in functie de feedback-ul primit dupa MaG, urmat de stabilirea, acceptarea si indeplinirea unor noi activitati la munca, poti primi o marire de salariu. Daca faci tot timpul doar acelasi lucru ca (sa zicem) dupa 6 luni de munca intr-un loc, nu vei primi niciodata mai multi bani.

Mariri de salariu automate nu prea se poarta, sau se fac rar.

Bine, din discutiile avute cu unele colege, se pare ca si aici se mai poarta maririle de salariu obtinute la amenintarea cu demisia, atata timp cat managerul considera ca meriti o marire de salariu.
Atata doar ca nu poti folosi cartea asta decat 1 data, am inteles ca ar fi fost o colega care a facut-o de 2 ori, a doua oara nu a mai primit nimic, a fost lasata sa plece, a ajuns intr-un job care o platea mai bine, dar era un colectiv neplacut, si-a dat demisia si de acolo si apoi a ramas fara job o perioada destul de lunga.

 

Alte tari, alte obiceiuri.

Nimic nu-i perfect pe lumea asta

Din tonul postarilor mele poate parea ca aici totul e perfect si ca nimeni nu se plange si toata lumea isi face treaba fericita.

Per total, sunt multumit de locul meu de munca si de balanta munca-viata personala. Sunt destule lucruri care nu-mi convin, dar pentru moment sunt insignifiante.

Viata nu e cu nimic diferita nici aici, e la fel ca-n toata lumea. Esti ceva mai bine platit si munca se termina la munca, mai rar iti iei problemele de la munca cu tine acasa. Teoretic.

Exista probleme la munca, exista prea multa munca, exista colegi care iti pot face viata (mai) grea, exista oameni nemultumiti (constant) si sunt o gramada de lucruri care ar putea fi mai usoare.
Chestia e ca te obisnuiesti mai repede cu anumite greutati daca ai mai trecut prin situatii asemanatoare, dar mai grele. Si inveti sa nu te mai enervezi degeaba pentru toate prostiile.

Sigur, asta nu inseamna ca nu te deranjeaza porcariile, dar incerci sa le ignori. Fiecare are, de regula, niste “declansatoare” – lucruri pe care nu le mai poti ignora. Pentru mine, asta e sa fiu acuzat de ceva ce n-am facut, asta ma scoate din sarite. Altfel, pot suporta surprinzator de multe lucruri. Din fericire, aici nu m-a acuzat nimeni de nimic (pana acum) 🙂
O trasatura care ajuta atunci cand emigrezi, pentru ca multe, multe lucruri intr-un sistem nou si o tara noua sunt extrem de enervante.

Oricum, omul sfinteste locul. Si reversul vorbei asteia e valabil. Daca ai colegi buni, te acomodezi rapid. Daca ai niste colegi enervanti, te acomodezi mai greu.
Cateodata oamenii par mai dificili la inceput, dar dupa aia se “dezgheata” (cam asa-s majoritatea elvetienilor pe care i-am cunoscut pana acum).

Dar unii oameni pur si simplu nu sunt fericiti decat daca se comporta intr-un mod extrem de cretin. Si ei sunt convinsi ca au dreptate si ca se comporta exemplar si nici nu-si dau seama cat de enervanti sunt. Sau se apara cu “nu sunt aici ca sa castig un concurs de popularitate“.

Mda, asa e, dar da-o dracu’ de treaba, nici nu esti aici sa-ti scoti din sarite colegii in fiecare zi.
Suntem adulti, trebuie sa ne mai adaptam si la cei din jurul nostru.

Am o colega, scopul ei la munca pare a fi sa le spuna celorlalti ce nu e permis sa se faca.
Toate bune si frumoase, dar face toate observatiile cretine din lumea asta.
Ca n-ai voie sa porti manusi nu-stiu-cum, ca n-ai voie sa inlocuiesti niste fiole intr-o parte, dar trebuie s-o faci in alta parte, ca n-ai voie sa tai un blister cu o foarfeca, ca n-ai voie sa folosesti acul cu filtru, trebuie sa-l folosesti pe ala fara filtru. Bai, da-o naiba de treaba, nu pun viata vreunui pacient in pericol, nu folosesc nimic nesteril sau expirat, fa-mi observatie daca fac greseli importante, nu la toate prostiile.

Altul ne freaca la cap in fiecare saptamana ca sunt caruturile cu consumabile (seringi, ace, medicamente, bunuri sterile etc.) PREA umplute. De ce sunt 15 seringi, in loc de 10, cate scrie pe lista? Poate pentru ca stim toti ca in 2 zile din 5 folosim cate 10 seringi din alea, vrem sa ne usuram viata atunci. Eu incerc sa le umplu dupa lista, ca sa nu-l mai aud, dar el tot se plange (pentru ca bineinteles ca nu toata lumea are timp sau chef sa numere zeci de seringi si ace ca sa fie totul fix-fix).

O babuta elvetianca e o morocanoasa si jumatate. N-a facut niciodata nici un fel de scoala (peste 9 clase), tot ce stie e sa ambaleze si sterilizeze instrumente si sa faca comenzi de bunuri noi (si sa mute seturile de colo-colo samd). E o munca importanta, si o face FOARTE BINE, dar da-o incolo de treaba, nu salveaza vieti, nu are de ce sa vorbeasca cum vorbeste.
Bai de nu se plange in fiecare saptamana ca vrea mai multi bani si ca ar trebui sa castige mai mult si tot timpul cand o intrebi ceva zice ca “ar trebui sa fiu platita mai mult pentru ca va spun tot timpul asta“.
Da-o naiba, zi-mi ca nu vrei sa-mi spui si ma descurc singur. Problema e ca sunt atat de multe porcarii mici pe care doar ea stie pe unde le tine, ca e aproape imposibil sa nu apelezi la ea.
Inca. Dar scap eu si de ea, incet-incet ma descurc fara sa o mai intreb nimic.

Un coleg se duce tot timpul sa se planga la manager cand nu ii convine ceva. Da-o dracu’ de treaba, nu suntem copii, te duci sa te plangi ca ai avut o intarziere de 10 secunde pentru nu stiu ce. Sau ca s-a uitat chioras la tine chirurgul azi, pentru ca ti-a dat alergatorul nu-stiu-ce gresit. Asa, si? Suntem oameni, greseli minore face oricine, inclusiv tu…

Alta colega se plange ca toata lumea e irascibila aici si ca ti se fac observatii pentru toate prostiile (nu e adevarat, dar intr-adevar unii oameni sunt dificili, precum scriu si eu aici). Si ce face ea?
Acelasi lucru.
Ca de ce nu faci tu asta, ca trebuie sa-ti faci treaba mai repede, ca har, ca mar.
Si se lauda ca ea e prietenoasa. Prietenoasa pe naiba, e la o lamaie mancata distanta de-a fi o acritura.

O tanti de la anestezie ne freaca la cap tot timpul sa fim gata mai repede in sala, ca sa vina cu pacientul. Nu conteaza ca apoi stam si asteptam ca cretinii pana ne vine chirurgul.
In softul de management al operatiilor apare ca pacientul a fost in sala la timp, deci ea si-a facut treaba.
Dar frecatul ei la cap inseamna ca trebuie sa fac si mai repede niste activitati care oricum le fac pe repede-inainte CONCOMITENT: pregatesc o masina (atasarea unor componente, acoperirea cu plastic steril, facerea unor teste), plus pregatirea unor instrumente, a unor medicamente si a halatelor si manusilor pentru chirurgi si dezinfectarea locului operatiei – totul in cateva minute. O greseala acum poate avea efecte nefaste – ei nu ii pasa de asta.
Bai, dar cand anestezia ne tine pe loc cu zecile de minute (ceva ce se intampla des – dar e normal, nu toti pacientii sunt la fel, nu poti sa-i pregatesti pe toti la fel de repede), nimeni nu le face observatie.

Toate chestiile astea se strang, in timp.
Nu degeaba ne-au plecat 6 oameni in ultimele 13 luni. Si o colega si-a redus orele de la 70% la 30% (3 zile la fiecare 2 saptamani).
O noua colega si-a dat demisia azi.

Personal, ma deranjeaza lucrurile de mai sus, dar stiu ca lucrurile sunt cum sunt si ca nu se vor schimba, deci n-are sens sa ma enervez. E prea mult, imi dau demisia. Pentru moment, mi se pare suportabil.

Imi vad de treaba mea, incerc sa fac lucrurile cat mai bine, cat sa nu aiba nimeni motiv sa-mi faca observatii pertinente si, de bine ce consider ca a trecut suficient timp cat sa nu mai poata nimeni zice “abia ai venit si esti cu gura mare”, acum am inceput sa le mai tai macaroana.

Nu ai voie sa faci aia” sau “ar trebui sa faci asta altfel” LIPSITE de MOTIV au inceput sa primeasca raspunsul “eu nu iti spun tie cum sa-ti faci treaba, lasa-ma sa-mi fac treaba, ok?”.

Per ansamblu, e o situatie partial similara cu experienta mea din Anglia, doar ca e vremea mai frumoasa si eu am ceva mai multa experienta. 🙂

iarna.jpg

Ce se face in practica in Anglia/Elvetia vs. Romania

De la inceput, blogul mi-a permis sa-mi exprim nemultumirile fata de ceea ce invatam la scoala si ce ni se permite sa facem la practica, versus ceea ce scrie in programa si ceea ce ma asteptam sa invat.

In cei 3 ani de scoala, nimic nu s-a schimbat la perioadele de practica. Primele zile erau pierdute cu gasitul asistentei sefe si alocarea noastra, apoi cu “dar acum n-avem tratament, mergeti acasa”, apoi cu perioada de acomodare, in care asistentele se obisnuiau cu noi.
Daca aveam noroc, dadeam peste o asistenta (sau, mai rar, un asistent) “cu har”, care era si sigura pe ceea ce facea si careia ii si placea sa ii invete pe altii. De la asemenea oameni am invatat bruma de cunostinte practice in cei 3 ani de practica + voluntariat. Din fericire, au fost suficienti de multi incat sa raman cu ceva. Dar era a naibii de greu totul. Intai sa ii identifici, apoi sa le castigi increderea, apoi sa cauti sa fii acolo doar cand lucrau ei/ele, apoi sa faci pe dracu-n patru ca sa te intorci pe sectia aia (in anii 2-3, cand mai puteai negocia cu diriginta).
Ajunsesem sa consider o perioada de practica “buna” una in care luam cateva tensiuni, mai montam o branula, recoltam cateva eprubete, mai faceam o injectie, montam un cateter vezical, pregateam cateva tratamente iv sau eram lasat sa vorbesc cu cativa pacienti o țâră. Orice. Ceva. Un pic, acolo.

Din nefericire, nenumarate ture erau aproape irosite. Mers pana la spital, stat acolo 6 ore, ca sa vanezi cate o asistenta si sa o rogi sa iti dea ceva de facut, sau sa iti raspunda la cate o intrebare – si sa vezi ca nu te lasa sa faci nimic, nu te lasa sa vorbesti cu pacientii, nu te lasa sa inveti ce medicamente sunt folosite, ce boli au pacientii samd. Si dupa aia tot ele erau cu gura mare ca “sprijinim peretii“. Au fost si ture de practica in care am nimerit o combinatie perfecta de sectie mica + asistente dezinteresate, in care am pierdut pur si simplu vremea 2-3 saptamani. Ne trimiteau cu probele (sange/urina/sputa/scaun) la dracu-n praznic peste 5 cladiri si ziceau ca asta e “castigare de experienta”.

De cate ori am avut o senzatie de ura si manie si neputinta cand veneam zi dupa zi pe zapada si zoaie sau la calduri de 35-40 grade la un spital la 1 h distanta de casa sau de job (mergeam cateva ore pe zi si la munca, ori inainte, ori dupa practica), numai ca sa fiu pus sa stau intr-o camera a asistentelor, unde asistentele stateau pe telefoane, mai barfeau una-alta, mai scriau o foaie de ingrijiri, mai vorbeau urat cu cate un pacient sau apartinator care baga capul pe usa si… cam atat. Ore in sir in care incercam sa imi ocup timpul citind prospecte de medicamente si dosare medicale, uitandu-ma la ekg-uri sau radiografii, incercand sa inteleg ceva si negasind pe nimeni dispus sa ma invete (“asta nu trebuie sa stii tu“).

Din nou, din fericire nu a fost asa toata scoala. Dar am avut prea multe zile din astea. Mult prea multe. Pe hartie, am facut 2400 de ore de practica. In realitate, cred ca in 3 ani de zile, sub 500 de ore chiar am facut ceva sau am fost lasat sa invat ceva.

Dar lasa, ca scoala noastra e cea mai buna, produce numai oameni bine-pregatiti, generatie dupa generatie, educati de elite.

Bleah.

Eniuei. Nu vreau nici sa scuip locul de unde am plecat, nici sa cant osanale altor sisteme educationale. Oricat de eficient ar fi gandit orice sistem, rezultatele depind mult si de cel care trece prin el. Absolventi cu diploma care nu stiu nimic sunt si-n Anglia si-n Elvetia,

Dar daca iti dai silinta sa inveti ceva, pot afirma cu mana pe inima ca in spitalele universitare in care am lucrat eu in Anglia si Elvetia, elevul asistent medical are mult mai multe oportunitati sa invete ceva la practica.

In Anglia aveau un sistem cu caiet de practica ce trebuia semnat la final de practica de un mentor “cu drept de evaluare”. Pentru ca se lucra in ture, puteai lucra cu mai multi oameni, care iti semnau fiecare tura, dar la final, competentele dobandinte si eventualele tehnici efectuate erau evaluate de o singura persoana-mentor, care facuse candva un modul de “mentorship” la o unitate de invatamant.

Ca o paranteza, sistemul era gandit sa existe mentori (care evalueaza studentii), mentori-speciali (care evalueaza mentorii inainte de-a le permite sa devina mentori) si apoi educatori de mentori (care erau angajati de o unitate de invatamant care oferea modulul respectiv). Din cele 5 module de universitate pe care le-am facut pana acum in Anglia, cel de Mentorship mi s-a parut cel mai bine structurat.

Sa revenim. Studentul englez are cam acelasi numar de ore de practica trecute in programa ca cel roman. 2000 si ceva.
In 3 ani de munca in Anglia, nu am vazut student sa lipseasca mai mult de-o zi de la practica si sa scape fara sa trebuiasca sa repete turele lipsa. Sigur, pot sa “call in sick”, dar daca au mai mult de 2 ture de boala intr-o sesiune de practica (de 4-6 saptamani), trebuie sa le recupereze.
Cum se strang orele de practica? Studentului i se face un “rota” (un fel de foaie de alocare de ture) pentru perioada de practica. Trebuie sa faca in mod normal 37,5 ore in fiecare saptamana, deci trebuie sa faca cam 14 ture lungi (12,5 ore, 1 h pauza) pe sectie in 4 saptamani (sau 20 de ture de 8 ore cu 30 m pauza). In anumite circumstante, poate face si ture de noapte (daca insista si, teoretic, daca nu e in anul 1).

Ce face dupa aia studentul in practica? Primele ture le face de regula cu mentorul, apoi este alocat cu cine se nimereste. Cand lucram pe sectie, m-am trezit de mai multe ori cu studenti pe cap, eu abia avand 1 luna de experienta. De facut, face ce zice ca stie – la inceput supravegheat, cu timpul din ce in ce mai independent. Hranirea si igiena pacientului, ajutat la administrarea de medicamente (la asta ar trebui sa fie intotdeauna supravegheat/contrasemnat pe foaie), mobilizarea pacientului, monitorizarea functiilor vitale si inregistrarea lor in fise (sau tablete, mai nou), completarea planului de ingrijire (partial). La final avea loc o discutie-evaluare cu mentorul.

In zona teatrelor, la noi li se facea un program cu 3-4 saptamani pe partea de instrumentare, 1-2 saptamani la recuperare postop si 1-2 saptamani pe partea de anestezie. Fiecare parte avea o mini-evaluare la final, la finalul perioadei de practica, avea o discutie-evaluare mai lunga cu mentorul.
La recuperare primeau de regula cate un pacient pe care trebuiau sa il monitorizeze, completau fisele, administrau medicamente (cu supraveghere), faceau handover etc.
La anestezie puneau manseta de tensiune, electrozii, daca erau mai experimentati – mai pregateau si medicamente (supravegheati), tuburi, laringoscop etc.
Pe partea de instrumentare nu prea ii lasam sa completeze hartii, dar deschideau consumabile steril, ajutau la pozitionare si, dupa 5-6 ture, daca erau dispusi, se imbracau steril cu unul dintre noi, de regula pentru o operatie  usoara, apoi veneau cu noi la handover.

Desigur, depindea foarte mult peste cine nimereau si pe cine aveau ca mentor, dar, per ansamblu, cam toti studentii nostri plecau fericiti ca au invatat ceva de la noi. Aveam mai multe personaje cu personalitati neplacute, dar, per total, aveam un colectiv ok la teatre in Londra.

In Elvetia, sistemul e un pic diferit, pentru ca au mai multe categorii de “elevi” (toata Elvetia produce anual sub 100 de asistenti medicali cu studii facute la facultate). Au elevi: asistenti medicali, au FachpersonGesundheit (FaGe, o struto-camila, niste asistenti cu competente mult reduse si studii de 2 ani, un fel de super-infirmieri, mai degraba), au instrumentisti (Technische Operations Assistent) si au asistenti medicali de anestezie. Cei din ultima categorie sunt asistenti medicali cu minim 2 ani de experienta care fac studii suplimentare de 2 ani.

Din ce tin minte atunci cand am venit aici in schimb de experienta, elevii-asistenti medicali sunt tratati pe sectie chiar pic mai bine ca-n Anglia. In primul an lucreaza aproape tot timpul doar supravegheati, apoi (in mod normal din anul 2) primesc 1-2 pacienti “ai lor” – carora le fac toata ingrijirea medicala (inclusiv administrarea de medicamente, doar pentru medicamentele iv trebuie sa aiba supraveghere/contrasemnatura), inclusiv documentatie. Se pune mult pret pe independenta.

In sala de operatie, categoria speciala e formata din asistentii medicali de anestezie (elevi), pentru ca, dupa cateva zile/saptamani de supraveghere, sunt lasati singuri cu pacientul pentru operatii care nu-s majore, fara coleg-senior, fara anestezist in sala de operatie. Iar pregatirea pacientului o fac in intregime singuri sau cu supraveghere minima. Si aici au independenta foarte mare – li se permite sa administreze Propofol sau Fentanyl sau medicamentele de salvare (atropina, adrenalina etc.) daca e o urgenta – dar au telefon cu care isi suna colegul sau anestezistul, daca e nevoie.
Si ei sunt evaluati la final de perioada de practica, au niste hartii de completat. Interesant e ca ei sunt platiti de angajator si lucreaza 100% in timpul scolii.

Apoi, elevii FaGe sau asistenti medicali, daca avem, vor fi pusi sa faca pozitionarea pacientului si sa deschida consumabile destul de repede. Elevii asistenti medicali NU instrumenteaza operatii. Oricum, chit ca au competente reduse, toti sunt tratati tot timpul ca membri ai echipei, li se spune ce au de facut la inceputul zilei si sunt lasati destul de repede sa o faca singuri.
Si ei au evaluare la final, cu niste hartii de semnat. Din ce am vazut eu, sunt mai putine ca-n Anglia.

Elevii instrumenti, pe de alta parte, au foarte mare independenta, foarte repede. Li se explica sistemul la inceput de cate un angajat-senior, prima saptamana lucreaza de regula doar cu cate un instrumentist experimentat si doar ca a 3-a persoana in sala de operatie (in mod normal suntem doar 2, un instrumentist si un FaGe). Dupa ce e vizibil ca se descurca ok, pot instrumenta operatii, la inceput cu altcineva, apoi singuri. Si cand zic operatii, zic operatii mai mari, nu o excizie de lipom sub anestezie locala. Am avut un elev care acum era in anul 3, in anul 2 a co-instrumentat AAA disecant in salile de urgente aici. Sigur, era cu un instrumentist experimentat langa, dar l-au lasat sa faca asta, nu au zis ca “o sa-i incurce”.
Si sa nu se inteleaga ca sunt elvetienii relaxati si nu le pasa ce se intampla daca un elev face o boacana. Conceptul de responsabilitate pentru actiunile facute de un elev exista, si nu te lasa nimeni sa faci nimic complicat pana nu demonstrezi ca poti face lucruri simple.
La noi, de exemplu, pe elevul antementionat l-au tinut cam 2 saptamani la pregatirea pacientilor preoperatorie, abia in ultimele 3 saptamani l-au adus in sala de operatie si abia in ultimele 2 a instrumentat niste operatii.
Dar tot timpul vin la spital la programul sectiei. Daca sectia lucreaza in ture de dimineata/amiaza, asa lucreaza si elevul. La noi la teatre se lucreaza mai mult ca pe sectie sau la alte specialitati chirurgicale din spital, 43 ore/saptamana in loc de 42,5. Elevii lucreaza tot 43 ore, ca noi.

Ce inseamna asta?

Faptul ca in practica esti incurajat sa inveti sa faci ce fac colegii tai cu experienta, apoi esti incurajat sa incepi sa faci si tu asta si apoi esti lasat sa faci lucrurile independent.

Nu pot garanta ca e asa in TOATA Elvetia (sau in toata Anglia), dar in spitalele unde am lucrat eu, elevul lucra cot la cot cu mine si nu am vazut momente sa ii zica cineva unui elev “pleaca ma de-aici, nu e treaba ta sa imi atingi pacientul MEU” si alte porcarii pe care le suporti zilnic cand faci practica la postliceala.

 

Inchei cu o ultima amintire amara.

Cand m-am intors din Elvetia in anul 3, am facut o prezentare in fata unei sali cu vreo 40 de colegi/colege la scoala. Plus cateva profesoare. Si directoarea. O nesimtita.

La concluzii, am zis ca elevul in Elvetia e fortat sa mearga la practica zi de zi si sa lucreze cu pacientii mult mai independent ca la noi.

Imediat s-a bagat in seama directoarea si a zis in gura mare  “dar, cum, Cristian, si la noi se merge la practica zilnic, acuma ca poate tu sau alti elevi nu prea dati pe la practica, e altceva“. Mai tin minte ca m-am enervant, am balmajit un raspuns neutru, ca sa nu ma iau la cearta cu ea in fata scolii, am incheiat prezentarea si apoi am plecat.

Toata lumea condamna hotia, dar nimeni nu face nimic sa o elimine

O televiziune suedeza a descoperit faptul ca in Suedia profeseaza unii asistenti medicali romani care nu au dat pe la scoala deloc in tara lor.

Adica ceva ce orice elev sau absolvent de postliceala din Romania stie.

Cateva observatii despre stire:

  • La terminarea unei postliceale primesti un Certificat de calificare nivel 5, in nici un caz NU diploma de licenta
  • Toti, dar absolut toti cei cu putere de decizie stiu doar sa se planga. Sunt platiti pentru a schimba ceva in bine, dar NU FAC NIMIC.

  • Ministerul Sanatatii zice ca personalul mediu are “carente de pregatire“. Dar stai un pic, cine elibereaza certificatele de conformitate, cine numeste directorii de spitale – care ar trebui sa elaboreze metodologia de angajare si educare a personalului mediu, cine ar trebui sa colaboreze cu Ministerul Educatiei pentru a se asigura ca scoala romaneasca produce absolventi utili pentru sistemul nostru de sanatate?

  • Ministerul Educatiei zice ca postlicealele sunt de vina. Dar cine le acrediteaza? Cine ar trebui sa le verifice metodologia si modul in care e pusa in practica? Ca sa predai asistenta medicala la postliceala nici nu iti trebuie diploma de licenta, iar un modul psihopedagogic e (sau era) necesar doar in anumite conditii de norma de lucru. Diriginta mea din anul 1 era analfabeta functional, dar era, vezi doamne, mare asistenta medicala. Aia din anul 2 habar-n-avea sa pronunte jumatate din cuvintele pe care le citea din niste hartii ingalbenite de timp, cu proceduri expirate de pe vremea lui Ceausescu. Evaluare profesionala a profesorilor? O gluma.

  • Postlicealele spun ca elevii sunt de vina. De acord, si elevii au vina lor. Dar cine incaseaza taxa si nu exmatriculeaza chiulangii? Cine nu e deloc interesat cum de, din 6-7 ore de curs zilnic (300-350 minute de predat) se fac 3, maxim 4? Cum de termina toata lumea care plateste toate taxele scolile? Da-o naibii de treaba, 40-50% dintre absolventii de liceu nu iau bacul, dar 3 ani de postliceala sunt terminati de 99% din cursanti. Ceva nu se leaga din start. Si de ce naiba la scoala de prea multe ori doar se dicteaza si atat, iar in practica nu exista vreun mecanism sau proceduri clare pentru a urmari evolutia elevului? Se merge la final de practica cu cate o hartie la asistenta-sefa, care rar te vede la fata inainte de asta, si gata semnaturile de prezenta si evaluare “din burta”.
    Multi dintre profesori nu au nici un interes sau “har” ca sa predea. Unii fac si ei asta ca a doua meserie, pentru niste bani in plus. Mult chiulesc elevii, dar chiulesc si profesorii!

  • OAMMR-ul zice ca postlicealele sunt de vina. Dar voi, ca organizatie care se ocupa de integritatea meseriei de asistent, treaba pentru care luati o gramada de bani anual, de ce nu faceti nimic in legatura cu asta? Cum te asiguri ca membrii tai au competentele profesionale necesare, cand tu doar incasezi taxe si organizezi cate un curs sau examen din cand in cand (pentru care incasezi alte taxe)? A, termina scoala, au actele in regula, dar nu te intereseaza ca unii sunt hoti care nu stiu nimic?

  • Alti (actuali) asistenti medicali inchid ochii la asa ceva, pentru ca “meseria se fura“, pentru ca “meseria se invata la spital“, pentru ca “degeaba stii teorie, daca nu stii practica” si cate si mai cate fraze goale folosite pentru a justifica impostura si devalorizarea educatiei. Toate comisiile de examinare au de regula un asistent medical in ele. Vad tot felul de loaze acolo, cu lucrari cumparate, cu cunostinte 0. SI nici in ultima ora nu iau decizia corecta: sa pice hotul. Du-te naibii, ce o sa zici cand o sa-ti intre cineva din familie pe mana unuia ca colegul meu Viorel, care dupa 12 clase nu stia sa citeasca sau sa scrie, in anii 2 si 3 nu a dat pe la scoala decat la cateva lucrari, habar-n-avea sa ia o tensiune, dar a terminat scoala cu succes.

  • Evident, avem si elevii. Am primit intrebarea urmatoare (in diverse variante) de foarte multe ori in e-mailuri si mesaje pe facebook in ultimii 5 ani:
    Screen Shot 2018-11-16 at 00.34.04

Multi romani vor sa faca meseria asta ca sa castige bani in afara. Nimic gresit in scop in sine. Dar, spre deosebire de alte meserii, nu poti sa o incepi cu cunostinte 0. Trebuie sa ai niste baze in anatomie, patologie, farmacologie, plus niste cunostinte practice. Si TREBUIE SA MERGI LA SCOALA!

Cand vii la scoala din an in pasti, ca Viorel, ce baza o sa strangi?

La naiba, stiu foarte bine cum e sa lucrez si sa merg la scoala. Si acum lucrez si studiez (on-line, macar nu trebuie sa merg fizic la ore). E greu sa le faci pe ambele. Mai ales ca adult, cu familie, facturi si altele pe cap. E aproape imposibil sa inveti ceva la un nivel acceptabil daca lucrezi full-time. Si e de-a dreptul furaciune sa faci ceea ce a facut si tipul din Suedia (si unii dintre cei care m-au contactat de-a lungul anilor): sa lucrezi in alta tara si sa iti “faci” studii postliceale in Romania (cu venit 2-3 ori pe an, pentru a cotiza si a trece semestrele.

Situatia asta nu e ceva nou. Pur si simplu asta e situatia in tara noastra condusa de hoti cu diplome inventate sau furate. Asa conducatori la asa cetateni. Daca ma consumam pentru toate porcariile petrecute in jurul meu, innebuneam pana acum.

Asta a fost si unul dintre motivele pentru care am plecat din tara – si pentru care nu am de gand sa ma mai intorc.

Ma dezgusta cei care vad stiri de genul asta si se arata jigniti de faptul ca strainii ne denigreaza tara. “De ce nu scriu ceva frumos despre Romania?”, zic ei. Si standardul “Sa scrie despre olimpici, despre Halep, despre Tiriac, Transfagarasan etc.”. Bai, stai un pic, avem 18 milioane de olimpici in tara si nu stiam eu? Suntem o tara care are un sistem de educatie extraordinar? Excelam la toate sporturile posibile, avem o economie excelenta, un guvern extraordinar si o infrastructura de invidiat si nu stiam eu?
Si daca le-am avea, asta nu schimba cu nimic adevarul stirii asteia: in Romania avem si niste oameni care fura, in loc sa munceasca.

Dar, cu toata capacitatea mea de-a ignora porcariile, nu pot sa inteleg de ce atat de multi asistenti medicali romani accepta situatia asta si nu li se pare deloc grava.

Viorel are aceeasi diploma ca mine si ca ei. Viorel poate oricand sa se angajeze intr-un spital (parintii lui aveau ceva bani). Viorel poate sa aiba grija de mama mea sau de nepotii mei sau de rudele oricui. Viorel habar-n-are ce face. Chiar nimeni nu vede cat de grava e problema?

Pe langa asta, atunci cand cineva vine in spital si e tratat de un Viorel, acel cineva va ingrosa randurile celor care nu au nici un fel de respect fata de meseria noastra.

Nu in ultimul rand, cu fiecare Viorel primit in randurile noastre, meseria in sine se dilueaza. Poate Viorel, daca se angajeaza, nu o sa omoare pe nimeni (daca are noroc). Poate o sa il invete cate ceva colegii, ca doar sunt si ei oameni. Dar Viorel, peste 1-2 ani, va invata pe altii. Ce rahat o sa-i invete? Ce o sa stie Viorel de antisepsie si asepsie, ce stie el de reactii alergice incrucisate, ce stie el de riscuri la cateterizare sau orice alte lucruri mici, dar importante per ansamblu?

Cum poti sa te bati tu cu pumnul in piept ca “Romania are personal bine-pregatit in sistemul sanitar” cand in fiecare an sute sau mii de “absolventi” ca Viorel ne ingroasa randurile?

Ochiul lui Horus si chirurgii nervosi

Am mai spus ca aici lucrez la 2 specialitati chirurgicale.

Am fost angajat pentru a fi in majoritatea timpului instrumentist la oftalmologie, unde aveam 0 experienta. Specialitate noua, chirurgi noi, instrumente noi, tara noua, limba noua. Prea mult nou, imi convenea mai mult la cealalta specialitate, unde avem instrumente normale, suturi normale (nu bazdaganii de 3 mm), incizii mari, probleme de pozitionare a pacientului, timpi de operatie mult mai mari (la oftalmologie avem multe zile cu 10-15 operatii in care pacientul petrece 10-15 minute in sala de operatie) samd.
Si, foarte important, mai instrumentasem asa ceva si-n Anglia (chit ca destul de putin).

Atata doar ca, daca am stat la oftalmologie 5 luni, am mai uitat din bruma de cunostinte acumulata la inceput aici.

Saptamana trecuta am avut Pickett si am fost fortat sa instrumentez o operatie de reconstructie (bilaterala) a sanilor cu grefa autologa – sau lambou (flap pe engleza, Lappen pe germana).
Eu i-am zis colegului ca nu cred ca e o idee buna sa instrumentez eu operatia aia pe care n-am mai facut-o niciodata in intregime. El intai a zis “ai dreptate” si dupa aia mi-a zis “hai ca-l intrebam pe profesor, daca el zice ca e bine, instrumentezi tu”. Ala a zis da, si m-am trezit cu marele sef si 3 chirurgi juniori pe cap, la 16:05, dupa ce muncisem pana la 16:00 fara oprire (doar pauza de masa) la oftalmologie

Eram sigur ca dupa 8 ore de operatie, chirurgii nu vor avea rabdare.
Asa a si fost, la un moment dat seful clinicii (altfel om foarte civilizat) a tipat la mine. Dupa operatie si-a cerut scuze 1 data, apoi a doua zi in vestiar. Cand i-am zis ca eram sigur de la inceput ca o sa se enerveze cand va avea un incepator langa el dupa 10 ore de operatie, a ras si a zis ca data viitoare o sa tina minte sa se enerveze de la inceput.

Azi am facut aceeasi operatie de la inceput (alta pacienta, evident). Am fost mai bine pregatit, totul a mers bine. Dupa vreo 6 ore, i-am adus aminte ce a zis atunci in vestiar. A ras.

La final chiar faceam glume cu el, cand m-a intrebat ce parere am de sanul pe care l-a reconstruit, cum arata. Eu am fost onest, i-am zis ce credeam.

Am zis ca arata ca ochiul lui Horus, hieroglifa aia egipteana.

Eye_of_Horus.png

A ras. “Haha, I love you. When did you say you are going back to London? We can make it happen sooner for you, you know“. Ii place sa vorbeasca in engleza.

Dupa aia a zis ca da, mai e cate ceva de facut.A mai retusat un pic apoi a plecat, cerandu-si scuze ca azi nu a gasit motive sa se enerveze pe mine, cum mi-a promis. Dar ca va incerca data viitoare.

Dar sanul chiar arata ciudat in momentul ala. Asta era a doua reconstructie, mamelonul fusese distrus de radioterapie, varianta reconstruita in momentul ala era… neterminata.

In mod normal, pacientei i se face o abdominoplastie – se recolteaza o bucata mare din piele plus tesut adipos de pe abdomen, restul tesutul abdominal se trage in jos si se coase (cam cum scurtezi o haina prea lunga), cu lamboul preparat, pe o artera se face o anastomoza in zona pieptului si se conecteaza graftul, se curata o parte din pielea de pe graft si apoi se acopera cu ce mai ramasese din pielea sanului, cu mamelonul pastrat, pe cat posibil.
Azi… Pentru ca nu mai era mamelon, cu incizii si cusaturi arata fix a ochiul lui Horus fara sprancene.

 

As zice ca exista 2 tipuri de instrumentisti (sau scrub nurse sau asistenti medicali de bloc operator). Aia care “fac” o operatie foarte lunga si dupa aia se plang ca “mama, cat am muncit” si pleaca acasa surescitati si altii care fac o operatie si – daca totul merge bine – pleaca acasa obositi, dar multumiti ca si-au facut treaba.

Faptul ca in ultimele luni mi s-a permis sa instrumentez mai des si operatii mai complexe m-a ajutat surprinzator de mult sa trec peste niste luni octombrie si noiembrie foarte incarcate (cu foarte multe zile in care am functionat partial sau total cu numarul minim posibil de oameni – 6 sau 7 pentru 3 sali de operatie + un ambulatoriu).

toamna.jpg

Istoria se repeta…

In Anglia am avut “norocul” sa nimeresc intr-un spital cu probleme financiare. Nimic extraordinar, cam 60-70% dintre trusturile NHS erau “in pierdere” anul trecut si situatia nu se imbunatateste.

Ce a transpirat in ziare in ultimele saptamani? Faptul ca grupul de spitale in care lucrez eu (din Elvetia) are in plan sa desfiinteze peste 500 de posturi pentru a isi tine finantele sub control. Anul acesta a fost primul an in care au avut pierderi (pe jumatate de exercitiu financiar), deci au trecut la implementarea unui program de economisiri.
Amu, cand ai mai multe spitale si peste 10.000 angajati, e clar ca ai de unde sa elimini posturi. Evident ca in ziare a ajuns stirea cum ca se planuieste sa sa elimine posturi de asistenti medicali (si cateva de doctori).
Spitalul a reactionat oarecum stupid, a dat un comunicat de presa (publicat si pe intranet) in care vorbeste de “o perioada dificila” si de “decizii grele” si de “ajungerea la sinergii in privinta viitorului” (!) si ca se planuieste o inghetare a angajarilor “nenecesare” si alte masuri de economisire, si ca mai multe detalii putem afla de la managerii nostri directi.
Nu au dezmintit absolut nimic, n-au zis “nici că că, nici că că“.

Colac peste pupaza, managerul nostru s-a accidentat saptamana trecuta, 6 saptamani trebuie sa stea acasa.
Ultima chestie pe care a facut-o inainte de-a pleca in concediu medical a fost sa-mi semneze mie noul contract pe perioada nedeterminata. A doua zi a aparut stirea asta cu concedierile in presa. :))

Sincer, nu mi-e frica de pierderea jobului, ce o fi, o fi. Vorba aia, am gasit un job de la 2000 km distanta, n-o fi mai greu sa-l gasesc de-aici. Plus ca pot oricand sa ma intorc in Anglia.
Nu in ultimul rand, eu fac munca de instrumentist, dar sunt platit ca asistent medical. Sunt extrem de “ieftin” in comparatie cu colegii mei localnici (cheltuiesc pe mine cu cel putin 10.000 CHF mai putin pe an ca pentru un TOA cu vechime 0). Nu ar avea nici un motiv sa ma dea afara fix pe mine.

Ce ma enerveaza e probabilitatea repetarii scenariului din Anglia: economisiri absurde si inghetarea angajarilor.

Problemele financiare ale trustului londonez erau cauzate din cauza imprumuturilor pe care le plateau lunar si din cauza costurilor mari cu personalul de tip “agency”. Si ei nu umblau cumva la astea 2, ei doar blocau angajarile necesare si amanau plata unor facturi sau comandau mult mai putin din consumabilele care oricum erau la un nivel minim. Evident, pe termen mediu si lung nu faceau decat sa-si creasca costurile (prea putini angajati => necesar de agency; amani plati => platesti penalizari si sume mai mari in viitor).

Aici istoria se repeta. Au pierderi pentru ca au investit intr-un spital mic si pentru ca s-au imprumutat sute de milioane de franci pentru a construi cladiri noi. NU umbla la planurile lor de extindere (desi cladirile lor actuale sunt per ansamblu moderne / modernizate). NUUU. Reduc personalul! Cladirile noi le vor umple cu… poze?

Problema e ca noi avem nevoie de noi oameni. 1 colega si-a dat demisia, 1 nu si-a prelungit contractul cand s-a terminat acum 1 luna, 1 se pensioneaza si va trece la 20% (1 zi/saptamana), 1 a fost in concediu medical (mai mult sau mai putin necesar) si s-a intors la 30% (3 jumatati de zi/saptamana), 1 e in concediu medical (cam inchipuit) si nu stiu cand si cum sau daca va reveni, 1 e in concediu maternal.
Nu m-au angajat pe mine instrumentist fara diploma elvetiana de instrumentist pentru ca eram eu prea bun. Chiar aveau mare nevoie de oameni.
Partea buna e ca am folosit astea 5 luni de pana acum la maximum – am invatat suficient si oarecum lipsit de stres ce si cum ca sa ma descurc acceptabil independent.
Partea proasta e ca, daca nu vor aparea 1-2 noi colegi/colege, viata la munca nu va mai fi asa simpla ca pana acum.

Ultimele 3 zile s-a vazut asta. In mod normal avem nevoie in majoritatea zilelor de minim 11 oameni + 1 persoana cu rol de manager (Tagesverantwortung Person). Miercuri/vineri/azi am fost cate 7.

La fel la cheltuielile cu consumabilele. In Londra aveam un sistem electronic de monitorizare a stocurilor la nivel saptamanal (!) si intotdeauna se comanda doar minimul necesar. Cat sa ajunga pana la comanda urmatoare – si tot timpul duceam lipsa de una sau alta. Cu toate astea, managerii veneau si faceau mare tam-tam cand gaseau intr-o sala de operatii stocuri prea mari din cate ceva.

Aici nu avem nevoie de sistem electronic, fiind un sub-departament, avem mult mai putine sali de operatie cu stocurile aferente. Totul e facut (tot pe calculator) de o tanti, care e foarte eficienta, de la o saptamana la alta ramanem foarte rar cu stocuri din consumabilele mari (si scumpe). Ba chiar avem des probleme in ziua de aprovizionare, “daca nu vine transportul pana la 9, nu avem setul X?”
Seringi si ace si manusi avem tot timpul mai multe decat ne trebuie – fac pariu ca o sa se trezeasca cineva sa zica “sunt prea multe”.

Eh, noi sa fim sanatosi. Oricat de intortocheat pare drumul, tot duce undeva.

rhdr

Orele suplimentare si garzile in Elvetia

Ca sa fiu mai corect, titlul ar trebui sa fie “in spitalul meu”. Dar din discutii avute cu niste colegi care au lucrat si prin alte parti, sistemul e similar (cel putin in spitalele din partea vorbitoare de germana).

Eniuei, pe scurt, in Elvetia se munceste mult, dar eforturile sunt si compensate pe masura.

Cu alte cuvinte, ca sa te relaxezi, intai trebuie sa treci peste un hop (munca multa).

rhdr

Daca spitalul are sistem de pontare electronic, orele lucrate sunt numarate la minut. Daca vii mai devreme, esti platit doar de la ora la care iti incepe programul. Daca pleci mai devreme, esti platit doar pana la ora la care ai plecat.

Daca pleci mai tarziu decat e normal, atunci e probabil sa existe discutii, din cauza ca trebuie motivate minutele muncite in plus (daca pontezi cu legitimatia dupa programul normal, inseamna ca ai stat peste program). De ce ai stat peste program, ai avut un motiv intemeiat sau doar ai stat sa freci menta?

Minutele in plus si minus sunt contorizate lunar, in ideea de a NU avea pana la finalul anului calendaristic datorii de ore nelucrate (sau spitalul sa nu aiba datorii la tine).

Pe de o parte, sistemul romanesc de “stau peste program si nu-s platit” nu exista. Pe de alta parte, DACA stai peste program, trebuie s-o faci cu un motiv si trebuie sa semnezi o hartie in care confirmi programul tau extins – hartie contrasemnata de un manager. Daca freci menta pe la ora 16:00 prin camera de masa, un manager te va trimite sa pontezi si apoi sa freci menta pe banii tai. 🙂

Sectia mea ne cere sa lucram 43 ore/saptamana, cu 30 minute mai mult decat standardul pe spital de 42,5 h/saptamana. Drept urmare, pentru cele 26 ore extra lucrate acumulat intr-un an primim 1 saptamana de concediu cu plata in plus fata de restul spitalului. Schimbul e echitabil, pentru ca 1 saptamana de concediu inseamna 43 ore platite.

In 4 luni de zile mi s-a cerut politicos sa stau peste program cam de vreo 7-8 ori. 1 data am refuzat (fara repercusiuni). Cel mai mult am stat peste program 1 ora si un pic, in general am stat cate 20-30 minute. In aceeasi perioada de timp am plecat mai devreme acasa de vreo 10 ori, cel mai des cam cu 15-20 minute inainte de terminarea programului, o data sau de 2 ori cam cu 1 ora mai devreme. Inutil sa mentionez ca totul a fost calculat la minut.

Cand faci garzi (Pickettdienst), te angajezi sa ramai tot timpul la maxim 29 minute distanta de spital. Din momentul in care primesti un telefon de la un doctor de garda “am nevoie de echipa in sala de operatie x, pentru operatia y, e o urgenta de gradul z”, ai 29 minute sa ajungi la spital si sa pontezi. In restul timpului de Pickett poti face orice (dormi, te plimbi, faci cumparaturi etc.).

Pentru fiecare ora de Pickett petrecuta “gata de actiune” dar NU la spital, primesti 20 minute ca overtime (Überstunden 1:3). Pentru fiecare ora de Pickett petrecuta la spital (pentru care ai potat cu legitimatia) primesti 1 ora de overtime (1:1).

In afara de orele de overtime, primesti si o mica bonificatie in bani. Pentru orele nemuncite primesti 4 CHF/ora, pentru cele muncite aproximativ 6 CHF/ora. La astea se adauga cam 10 CHF la fiecare 12 ore de nopti/duminici/sarbatori legale. Per total, la salariu primesti cam 60-70 CHF (brut) in plus pentru fiecare 12 ore de garda. Intr-o luna normala faci cam 1 week-end si 3-4 zile normale de Pickett, ceea ce inseamna cam 450 CHF in plus la salariu (brut), plus minim 30 ore in plus de overtime. Bonusul asta e acelasi, indiferent ca esti FaGe, Pflegefachmann sau TOA, Manager sau angajat normal (salariul de baza orar e foarte diferit la aceste categorii de lucratori).

Programul normal e 07:00-16:06. Programul de Pickett e 11:00-20:06.
Daca termini munca in ziua de garda mai devreme (la 17-18:00, sa zicem), pleci acasa si “datorezi” ore. Dar se echilibreaza, pentru ca dupa ce pleci acasa, incepi sa primesti inapoi 1:3 din fiecare ora nemuncita, dar “pregatit de munca”.

Cum suntem spital mare si avem urgente cam tot timpul, pe termen lung, asta inseamna ca la fiecare 3 luni de munca POTI strange cam 2 saptamani in plus de “ore suplimentare”. Pana spre 8 saptamani la 1 an.

Exista posibilitatea sa alegi sa iti fie platite orele suplimentare la final de an (dar vor fi taxate corespunzator), dar majoritatea aleg sa-si ia concediu de ele.

In fiecare luna avem dreptul la 2 zile libere (pe care le “platim” cu aceste ore suplimentare), pe care trebuie sa le cerem cu minim 2 luni in avans. La 12 luni, asta inseamna pana la 24 zile libere (aproape 5 saptamani in plus de concediu).

Precum se vede, e posibil sa existe o discordanta intre orele acumulate si cele luate liber pentru a compensa. Partea buna e ca pot fi rostogolite in anul urmator (nu se pierd).

Unele colege isi consuma orele suplimentare alegand sa plece devreme acasa intotdeauna cand e posibil. Cei care nu prea au (sau isi pastreaza) ore suplimentare (nu toti fac Pickett) aleg sa ramana si apoi sa se ocupe de cate ceva (un dulap curatat, niste consumabile verificate sa nu fie expirate samd).

Daca nu vrem sa ne luam nici o zi libera intr-o luna, nu-i bai, dar daca vrem sa ne luam in plus 1 saptamana libera o data, trebuie sa discutam cu managerul cu 3 luni in avans si sa ne alegem o saptamana in care aproape nimeni altcineva nu si-a mai planificat concediul.

A, si concediile se planifica pe tot anul viitor din octombrie anul curent.

Pe scurt, sistemul e oarecum complicat, dar e gandit asa pentru a fi echitabil pentru toata lumea si pentru a pastra un echilibru intre munca si viata personala.

 

4 luni in Elvetia

Timpul a trecut foarte repede (ca intotdeauna).

Cea mai importanta concluzie dupa astea 4 luni ar fi ca primele impresii sunt foarte inselatoare.

Uau, doar 2 propozitii si am si folosit 2 truisme. Dar asta e realitatea mea. 🙂

Ce as putea spune despre munca in Elvetia si acomodarea cu sistemul lor? Totul se misca la viteza lor. Poti incerca sa sari peste niste etape cu ceva succes, dar nu castigi mai nimic din asta, pentru ca per ansamblu tot la fel de incet vei face lucrurile.

Ce inseamna asta? Primul contract e pe 6 luni. Departamentul unde sunt angajat face operatii pentru 2 specialitati. Una dintre specialitati (oftalmologia) este impartita grosier in 3 subspecialitati: chirurgie extraoculara, chirurgie intraoculara anterioara si chirurgie intraoculara posterioara. Intelegerea la angajare a fost ca ar trebui ca dupa 6 luni sa fiu capabil sa lucrez independent in ambele specialitati dupa 6 luni, cu mentiunea ca partea cea mai complexa (chirurgia intraoculara posterioara) trebuie doar sa ajung la un nivel mediu, cat sa pot face garzi.

In mare, am reusit sa indeplinesc aceasta conditie, din octombrie am facut trecerea la ultima etapa (chirurgia intraoculara posterioara). La fiecare etapa am avut o persoana cu experienta cu care am lucrat aproape zilnic pentru 2-3 saptamani sau mai mult, care apoi a semnat niste acte in care atesta ca am vazut si apoi am facut independent fiecare tip de chirurgie (din portiunea in care am lucrat impreuna). Impreuna cu asta exista si un raport al activitatii mele, in care persoana respectiva descrie pe scurt ce am facut, ce pot face si unde imi pot imbunatati performantele.

Unele lucruri le-am invatat mai repede (prima specialitate, unde aveam experienta din Anglia, a fost cea mai usoara), altele mai incet. Ziceam ca totul s-a miscat “la viteza lor” pentru ca pentru fiecare lucru nou pe care-l faceam prima data trebuia sa am o a doua persoana imbracata steril la masa – si asta nu se poate tot timpul, pentru ca nu avem nici aici suficient personal.

Eniuei, dpdv al muncii, as putea spune ca m-am obisnuit cu sistemul lor de lucru. Il consider in continuare restrictiv si rigid (raportat la Anglia si la felul meu de-a fi), dar asta e, nu e nimic extraordinar sau imposibil.
Si incet-incet strang suficienta experienta incat sa pot sa fac cam orice operatie fara probleme majore. Din punctul asta de vedere, as putea zice ca am fost mai rapid aici ca-n Anglia (dar e adevarat ca aici am venit cu niste experienta precedenta).

relax

Nu e un loc ideal, sunt lucruri care ma deranjeaza si care nu imi vor placea niciodata (programul, rigiditatea, pontajul, reguli de igiena invechite sau contradictorii samd), dar pot spune ca, spre deosebire de Anglia, nu am mai deloc zile in care termin munca rupt de oboseala si surescitat.
Pe scurt, aici ideea de baza este sa iti faci treaba si sa pleci acasa, fara sa “duci cu tine stresul de la munca”.

Poate fi si aici stresanta munca de zi cu zi, cel putin daca judecam dupa reactiile unor colegi si colege cu mai mare vechime. Dar personal, pana acum nu pot sa zic ca am acumulat stres si oboseala.
Cele mai neplacute lucruri pentru mine au fost week-endurile de garzi (Pickett), cand am locuit intr-o camaruta de la spital, pentru ca nu aveam cum sa ajung la spital la timp daca stateam “acasa”. Si am remediat asta, pentru ca am reusit sa ma mut langa spital, intr-un apartament chiar dragut.
Deci nu e asa rea viata.

Pe scurt, nu e dracul asa negru precum parea la inceput. Apoi, nici colegii nu-s asa “rai” precum credeam. Intr-adevar, se obisnuiesc cu tine foarte, foarte greu. Dar dupa aia devin mai prietenosi (sau macar nu asa de distanti ca la inceput).
E amuzant si faptul ca fix oamenii care la prima vedere pareau mai ok s-au dovedit a fi  cei mai dificil de suportat dupa ce am lucrat cu ei mai mult timp.

 

Buun. Rezumatul lunilor astora pe scurt, cu ceva informatii specifice.

 

In Elvetia tinerii se muta des. E rar sa vezi pe cineva ca sta in acelasi loc 5-10 ani (pana nu imbatraneste). Multi vin la scoala, la universitate, la practica, apoi pleaca dupa 3-6 luni. Asta e si mai vizibil intr-un spital mare, unde ai oameni noi aproape in fiecare luna. Per total, asta pune o presiune foarte mare pe cel care vrea sa gaseasca ceva de inchiriat la un pret acceptabil si care sa indeplineasca anumite conditii.

Agentiile imobiliare au toata puterea in alegerea chiriasului, si alegerea e facuta fara transparenta, deci poti fi respins fara nici o motivatie.

Cand vrei sa inchiriezi un apartament, daca nu mergi direct printr-o “cunostinta”, trebuie sa urmezi sistemul lor un pic cretin: te duci la vizionare (nu e bine-privita inchirierea fara vizionare in prealabil), apoi completezi un formular de “candidatura” pentru apartament (musai cu o persoana care sa ofere referinte pentru tine), la care se adauga un cazier fiscal (Betreibungsauskunft), permisul de sedere si o scrisoare de intentie (cu poza actuala si semnata) – in care te descrii si incerci sa explici de ce vrei apartamentul si de ce esti potrivit pentru a deveni chirias.
Si hartiile astea trebuie trimise de regula prin posta (scrisoare recomandata), mai putini le accepta doar prin e-mail.

Esti anuntat ca ai fost ales telefonic, dar daca ai fost respins ori nu te mai anunta nimeni, ori primesti o scrisoare cu limbaj de lemn prin posta – dupa 1-2 saptamani.

Trebuie sa fii foarte atent cand te muti, pentru ca trebuie sa dai preaviz strict. Daca ai 3 luni preaviz, 3 luni fara o zi nu sunt acceptate. Daca ai 1 luna si dai preavizul pe 1-2 ale lunii in curs, tot 2 luni mai sunt de plata.
La plecarea din apartament exista un control extrem de strict al tuturor lucrurilor din apartament si a curateniei. Curatenia trebuie sa fie exemplara – apartamentul sa fie gata pentru urmatorul chirias. Fiecare urma din baie, din cuptor, din frigider poate insemna “1 ora de munca pentru un curatator profesionist”. 50 CHF/ora. Si astia se uita peste tot: la geamuri, la filtrul de la dus si chiuveta, in dulapuri samd.
Apoi, la primirea apartamentului nou trebuie sa scrii un proces-verbal cu starea lui, ca sa nu fi pus ulterior sa platesti pentru orice problema ar exista (zgarieturi, gauri, echipamente nefunctionale etc.)

Inainte de-a te muta trebuie sa platesti prima luna de chirie plus un depozit (intr-un cont special in banca – cu costuri pe care le platesti tu) de 1-3 luni de chirie. Cand chiria e 1500 CHF, asta inseamna ca ar trebui sa ai disponibili pana la 6000 CHF pentru a te muta. Salariile sunt mari, dar 6000 CHF sunt un car de bani. Nu aveam de unde sa-i platesc.
Dar exista un tip de asigurare de depozit, unde platesti unei firme intre 4 si 6% din valoarea depozitului (bani pe care nu-i mai primesti inapoi) si ei iti ofera o hartie-garantie, care spune ca ei vor plati pentru tine garantia in caz de nevoie, urmand ca apoi sa iti ceara tie banii.

In plus, majoritatea apartamentelor sunt goale (doar cu mobila in bucatarie, daca ai noroc). Trebuie sa-ti aranjezi si livrarea de mobila – si asta e complicat cand lucrezi. Unii angajatori ofera o zi sau o jumatate de zi libera pentru mutat (in contract). Eu am asta in contract – dar nu mi s-a oferit, pentru ca nu era personal suficient in ziua mutarii mele.

Primele zile dupa mutare au fost foarte grele, pana mi-am asamblat mobila si mi-am aranjat hainele a durat 1 saptamana. Acum e ok.

Cand te muti dintr-un loc in altul, trebuie sa ti se updateze permisul de sedere/munca elvetian. Fiecare mutare inseamna 60 CHF (taxa pe un nou permis). Fiecare mutare inseamna si o schimbare a valorii taxelor platite (orasele mai mari au taxe mai mari ca cele mai mici).

Fiecare oras are un mod diferit de-a colecta gunoiul. Inclusiv in acelasi oras se poate intampla sa ai niste cartiere care il colecteaza separat, altele il colecteaza la gramada. Gunoiul in general se colecteaza in saci speciali, pe care ii cumperi de la orice supermarket, dar care sunt inscriptionati cu numele primariei orasului unde locuiesti. Anumite orase permit colectarea gratuita a unor deseuri reciclabile in anumite zile ale lunii (din fata blocului), sau ofera si niste zone de colectare (gratuita sau pentru niste taxe mici/kg colectat).
Unde gunoiul e colectat selectiv, se dau amenzi mari pentru gunoiul gresit aruncat (gen gunoi menajer bagat intr-un balot de hartii/cartoane). Exista pana si niste “detectivi de gunoi” – care sunt angajati sa caute scrisori sau acte care sa identifice persoana care a aruncat gunoiul gresit si sa-i dea amenda apoi.

Eu am avut o gramada de cartoane dupa ce am asamblat mobila. Voluminoase, dificil de carat. Abia ieri am putut sa le arunc, in ziua “speciala” de colectat cartoane. Plasticul trebuie sa-l duc la zona de colectare (din fericire, e aproape).

Alta chestie mai speciala la elvetieni e ca in cladirile de apartamente se folosesc masini de spalat la comun. Mai rar sunt inchiriate apartamente cu masina proprie. Daca vrei sa-ti cumperi masina ta si s-o montezi, trebuie sa iti dea permisiunea agentia imobiliara. Si cand folosesti ceva la comun, trebuie sa te inscrii pe o lista, nu poti s-o faci cand vrei tu.

Linistea trebuie respectata cu strictete. Daca faci baie dupa ora 20:00 sau vorbesti zgomotos sau asculti muzica un pic prea tare dupa 20:00, te poti trezi cu politia pe cap sau cu o scrisoare amenintatoare de la agentie – in care ti se spune ca ti se poate anula contractul daca continui cu zgomotul.

Locurile de parcare de la primarie sunt destul de putine. Cam tot timpul se gasesc locuri de parcare de durata la particulari, dar costul variaza intre 100 si 200 CHF pe luna.

Ce scoala de asistent medical sa aleg (din Bucuresti)?

Am primit un mesaj de la o vizitatoare a blogului. E un mesaj la care am mai raspuns de multe ori, in 6 ani de blog. Si aici, mai ales la postul “Cum devin Asistent Medical“, si pe facebook si prin e-mail.

O persoana trecuta de 30 de ani isi doreste sa faca ceva nou, s-a hotarat sa devina asistent medical si se intreaba ce scoala sa aleaga. In cazul asta, e vorba de cineva din Bucuresti, dar am primit intrebarea asta de la oameni din mai multe orase ale Romaniei:

“Am totusi o mica problema cu alegerea scolii postliceale, In bucuresti sunt multe si as vrea sa ma inscriu la o scoala serioasa, unde chiar sa invat.
Cea din fundeni e un pic cam departe, am vazut ca cei de la Carol Davila au sediul la Universitate si ar fi mai usor de ajuns cu metroul, dar nu gasesc recenzii pe nicaieri despre scoala. Avand in vedere ca ai terminat deja imi poti spune cateva desper scolile sanitare din Bucuresti, care erau mai bune pe vremea ta.”

Raspunsul meu simplu a ramas acelasi de 3 ani de zile:

Toate scolile sunt cam la fel, daca vrei sa inveti meseria asta va trebui sa gasesti o cale sa furi meserie la practica si sa retii un bagaj minim de cunostinte teoretice in cei 3 ani de scoala. Adica vei invata in ciuda scolii, nu cu ajutorul scolii.
Drept urmare, as alege scoala care e cea mai aproape de casa sau de locul de munca (daca se doreste pastrarea unui job part-time pe timpul scolii). Sau cea care ofera vreun avantaj care e important pentru persoana care face alegerea (taxa mai mica, sau posibilitatea unui schimb de experienta in alte tari, sau practica intr-un anume spital).

alegeri.jpg
Ce sa alegi cand e aproape la fel peste tot?

In opinia mea, toate postlicealele din Bucuresti sunt in primul rand niste institutii interesate in primul rand sa incaseze taxele anuale de la elevii lor si mult mai putin sa ii si invete ceva. Si cred ca situatia e similara in restul tarii.

Am mers in practica prin multe spitale universitare bucurestene, in multe sectii. Am facut practica cu colegi de la alte postliceale, am facut practica cu colegi de la facultate. Am facut practica si voluntariat cu asistente medicale care au terminat Fundeni, Carol Davila, Vasile cel Mare, FEG. Am schimbat opinii, am lucrat impreuna.
Dupa ce am terminat scoala, am mai vorbit cu absolvente ale scolii mele (una dintre cele de mai sus) si ale celorlalte scoli. De regula ma intreaba ce sa faca pentru a pleca in Anglia (sau in alta tara).

Din nou, in opinia mea, scolile noastre postliceale sunt o oglinda perfecta a tarii noastre: declarativ, se fac multe, totul e perfect, exista vointa, exista putirinta.

Realitatea e ca ai putini profesori care sunt interesati sa te invete ceva, ca multi oameni merg la scolile astea doar pentru a obtine diploma de la final, ca se chiuleste in draci – 2 lucruri care distrug calitatea actului educational pentru toata lumea, ca la practica esti de multe ori tratat oribil, sau ca nu esti invatat mai nimic si apoi tot tu esti certat ca “de ce sprijini peretii” (fraza mea favorita). Si ca toata lumea care plateste taxa anuala TERMINA SCOALA. Indiferent cat de putin a dat pe la scoala, indiferent cat de putine lucruri stie, termina scoala si ia examenul si poate lucra ca asistent medical.

Si, desi am experienta directa doar cu scoala mea, nu pot sa cred ca situatia e diferita in celelalte scoli – dupa interactiunile antementionate.

Cu toate aceste puncte negative, cred ca si la noi se poate invata meserie, ca avem si personal bine-pregatit si ca la oricare postliceala poti (DACA VREI) sa acumulezi suficiente cunostinte incat sa fii un asistent medical incepator acceptabil pentru orice tara din lumea asta.

La naiba, nici n-as putea zice altceva, oricat de multe minusuri are sistemul asta, cu ce am invatat in timpul scolii (DAR nu neaparat la scoala, mult si individual) am lucrat bine-mersi in Anglia si lucrez acum in Elvetia.

 

Si ca sa completez raspunsul la intrebare: in ziua de azi exista recenzii pe facebook pe paginile scolilor postliceale (inclusiv la Carol Davila). Unele sunt oneste, altele nu sunt.

Recenziile tind sa fie ori de 1 stea, ori de 5 stele, ambele incorecte.

Tin minte cum o colega de-a mea, care injura scoala in toate felurile si era tot timpul nemultumita de educatia NEprimita la scoala, a lasat o recenzie de 5 stele cu un text “scoala foarte buna, unde inveti multe”. Avea nevoie de diploma repede, ca sa poata pleca din tara pe o perioada indelungata.

De ce m-am ferit eu sa imi spun vreodata numele intreg sau scoala pe care am absolvit-o?

SI pentru ca se invart bani destul de multi la postlicealele astea si pentru ca, in Romania, din critica nu se invata nimic – oamenii din spatele postlicealelor astea ar fi in primul rand interesati sa ma ameninte cu datul in judecata pentru calomnie, nu sa schimbe ceva in felul in care “educa” viitorii asistenti medicali.

Ca sa dau un exemplu de diferenta de educatie medicala: In Elvetia au examene de final de an in care scoala angajeaza actori ca sa spuna o mica poveste (simptome si istoric medical) – iar elevul trebuie sa le ia functiile vitale si sa incerce sa calmeze pacientul si sa il ajute cu niste informatii. In scoala pe care am absolvit-o aveam un “laborator de tehnici”, cu cateva manechine amarate – nu ni s-a permis nici macar 1 data in 3 ani sa intram in el, sa montam o branula intr-o mana imputita de cauciuc. NICI MACAR O DATA.

Inchei cu o mica anecdota povestita de diriginta mea din anul 3, o profesoara pe care o respect si care s-a straduit sa ne invete ceva. Anecdota pe care am mai mentionat-o atunci cand am scris o postare similara pe tema “Cine e de vina pentru proasta pregatire a asistentilor medicali incepatori din Romania?

 

Acum cativa ani corecta diriginta mea, impreuna cu alte profesoare de nursing, lucrarile de la simularea de examen de final de scoala. Toate radeau de prostiile pe care le citeau, scrise de elevii scolii. A intrat directorul scolii pe acolo, le-a intrebat de ce rad si le-a zis ca “in locul dvs., eu nu as rade“.

Fiecare profesor de nursing are partea lui de vina in tampeniile pe care le debiteaza elevul sau. Dar scoala? Scoala care ii permite elevului sa ajunga in anul 3 fara sa-i pese ca elevul nu stie nimic… e neprihanita?

Atata avem, cu asta ne descurcam.

 

Cum a fost admiterea la Facultatea de Asistenti medicali din cadrul UMF “Carol Davila” in 2018

Subiectele din 2014, 2015, 2016, 2017. Subiectele din Cluj din 2015.

Pentru cei care vor sa vada cum a fost admiterea la Facultatea de Asistenti medicali din cadrul UMF “Carol Davila” in 2018, multumita unei cititoare a blogului meu le pun aici. Felicitari pentru rezultat si succes mai departe.

Apropo, mi s-a spus ca ar exista un grup de facebook cu studenti la FMAM “Carol Davila”, unde ar fi si o arhiva cu subiectele astea (si, poate, si rezolvarile?). Desigur, alternativa este cumpararea culegerilor de intrebari de la Facultate in sine.

1

234567

8

Asistent Medical in Elvetia (2)

Au trecut 6 saptamani de cand am ajuns aici.

Intotdeauna cand ajungi intr-un loc nou si/sau incepi sa faci ceva nou, cel mai important concept este cel de “curba de invatare“. Cat de repede/lin ajungi de la un punct 0 pe axa timp/cunostinte la un punct in care poti functiona independent la un nivel acceptabil.

Trebuie sa admit ca este evidenta importanta experientei. Post hoc, strict din punct de vedere profesional, decizia de-a strange experienta in Anglia pentru cativa ani se dovedeste una buna.

Din punct de vedere “cetatenesc“, mi-am rezolvat pana acum majoritatea problemelor de inceput: permis de sedere, cont bancar, telefon/numar local, aranjarea casei (un studio, mai precis) mai pe placul meu, abonament la sala, transport in comun, apoi asigurare de sanatate si alte asigurari specifice Elvetiei. Si imi caut un apartament pentru mutat pe termen lung.
Mai multe despre subiectele astea mai la final.

Din punct de vedere profesional, am avut suisuri si coborasuri.

Desi experienta stransa in Anglia m-a ajutat foarte mult, in acelasi timp a fost si un blestem, din 2 motive: tot timpul tinzi sa faci ceea ce esti obisnuit sa faci (deci cand dai peste ceva similar, dar diferit, e gresit sa repeti EXACT aceiasi pasi ca inainte – pentru ca noul loc are noi reguli) si nu te poti opri sa nu faci comparatii (dar acolo asta mergea mai bine, dar acolo ma intelegeam mai bine cu colegii/chirurgii, dar acolo nu se intampla asta samd).
Cu cat esti mai capabil sa inlocuiesti rutina veche cu rutina noua, cu atat vei fi mai eficient. Cu cat faci mai putine comparatii cu vechiul stil de munca, cu atat vei fi mai putin nemultumit de noul stil de munca. Suna usor, dar nu e deloc.

Am 2 specialitati mari si late de invatat. Dupa 1 saptamana de aclimatizare, cand am fost “suplimentar” (tot timpul “umbra” cuiva), am avut 4 saptamani la prima specialitate, urmate de 8 la a doua. In planul sefei mele, dupa aceste 13 saptamani, ar trebui sa fiu capabil sa functionez independent in majoritatea situatiilor – deci sa pot fi alocat pentru a face “gărzi” (Pikettdienst).

Si uite cum incep comparatiile: din punct de vedere al planificarii, sistemul e mult mai bine gandit ca in Anglia, unde am fost fortat sa invat o ciorba, cate putin din 4 specializari. La asta adaugam sistemul de lucru din Anglia, cu 4 zile din 7 muncite, si pot afirma ca inceputul acolo a fost mult mai greu –  invatai ceva, apoi refaceai asta peste 2-3 saptamani, evident ca uitai.

Aici ai continuitate. Faci zi dupa zi, operatie dupa operatie, daca esti deschis la minte, strangi experienta rapid. ATATA TIMP CAT ESTI SPRIJINIT. Dpdv declarativ, toata lumea e dispusa sa te invete si sa te sprijine, dar fiecare o face in felul lui, si aici se practica stilul de educatie “taci si repeta perfect ceea ce te invat eu, FARA input personal”.
Daca in Anglia colegele mele erau interesate sa stiu instrumentarul, etapele operatiei si sa ma asigur ca documentatia/pozitionarea/numaratorile sunt corecte, dar aveam o oarecare libertate in a face lucrurile cum mi se parea mie mai eficient, aici se pune mai mare pret pe “trebuie sa faci totul exact cum e obisnuit chirurgul si cum sunt regulile spitalului”.

Asta introduce 2 noi surse de frustrare:
– eu sunt obisnuit sa incerc sa optimizez ceva dupa cum mi se pare mie mai corect. Asta a rezultat in nenumarate instante a lui “NU ESTE PERMIS” in ultimele 6 saptamani. In vreo 2 zile, desi sunt om calm si non-violent, mi-a venit sa-l pleznesc pe omul care-mi aducea aminte de toti educatorii pe care i-am dispretuit de-a lungul multilor mei ani de scoala. Am trecut cu bine peste momentele alea, pentru ca oamenii nu-s chiar absurzi. Daca faci lucrurile CUM VOR EI (sau cum cred ei ca e corect), te lasa in pace, ba chiar te lauda (daca e cazul).
Si aici, experienta din Anglia cu episodul de bullying m-a facut mai bine pregatit pentru asemenea momente.
– e greu sa iei totul de la inceput. E greu sa pleci dintr-un punct in care te bucuri de increderea si respectul colegilor la adresa experientei tale la un punct in care toata lume te trateaza ca pe un copil si multi iti vorbesc ca si cum esti un elev cu 0 experienta.
Din fericire, din cei cu care am avut de-a face pana acum, majoritatea au devenit mai prietenosi odata ce am trecut de statutul de “incepator” si au vazut ca nu sunt incapabil.
Din nefericire, mai multi oameni par sa fie de tipul “niciodata multumit“, deci trebuie sa invat sa ma descurc si cu astia.

Oricum, intr-un final, dupa ce ma obisnuiesc cu noul stil de munca, totul devine oarecum usor. Sigur, motive de frustrare mai exista, dar, per total, nu pot sa zic ca e asa de rau precum pare la prima vedere, ba din contra.

E enervant faptul ca toata lumea e foarte distanta si stricta la inceput si se “incalzesc” incet-incet, dar te descurci, mai devreme sau mai tarziu.

La prima specialitate, primele saptamani au fost horror, iar apoi, dupa inca 2 saptamani, eram trist ca plecam. La a doua specialitate, primele 3 zile au fost frustrante rau, urmatoarele 2 zile au fost chiar usoare – mai usoare chiar ca la prima specialitate.

Per ansamblu, pot zice ca dpdv profesional, trecand peste socul de inceput, experienta Elvetia e ok.

Mai vedem ce parere o sa am dupa urmatoarele saptamani, dupa ce va trebui sa instrumentez si operatiile mai complicate de luni-miercuri (joi-vineri sunt zile usoare).

 

Revin la partea non-legata de munca.

Contractul meu e pe 6 luni. In ciuda a ceea ce sefa mea si alti romani (care sunt aici de 10 ani sau mai mult) mi-au zis, am primit fix permisul de munca/sedere (care e si act de identitate pentru straini = Auslanderausweis) temporar (L) pentru fix 6 luni. Kurzaufenthaltsbewilligung L.
In esenta, atata timp cat ai un angajator elvetian dispus sa te plateasca – si autoritatile federale nu au o problema cu faptul ca tu faci munca aia (adica nu exista un somer elvetian dispus s-o faca), Auslanderausweis e o hartie care vine. Se reinnoieste, se prelungeste, asta e.

Importanta lui este vizibila in 2 cazuri: la controale de rutina ale politiei, la gasirea unui apartament de inchiriat pe termen lung.
Politia (mai ales in zonele de frontiera) te poate legitima si apoi intreba de ce esti aici, de cand, pana cand, ce faci samd. Daca ei demonstreaza ca esti in tara ilegal, poti fi deportat, dar procedura nu e foarte rapida. Ideea e simpla: vrei sa fii linistit oriunde ai merge, iti trebuie un permis de sedere/munca valabil.
Pentru inchirierea apartamentului de multe ori ai un proces prea intortochiat. Te duci la vizionarea apartamentului, de multe ori doar cu vechiul chirias, apoi completezi un formular si il trimiti agentiei imobiliare, care alege pe cine vrea ea, in functie de ce ai completat in formular. Ai sanse mai mari sa obtii apartamentul daca ai permis de sedere B (sau L), daca ai salariu mare (si contract cu un angajator mare), daca nu ai animale, ai referinte bune. Daca arati ca stii sistemul lor, iti cresti sansele: trimiti formularul prin posta (prin recomandata-Einschreiben), atasezi cazier fiscal (Betreibungsauszug), ai asigurare de casa si asigurare de drept civil (Privathaftpflichtversicherung si Hausratversicherung) si iti faci si o descriere frumoasa.
Evident, cand ai contract de munca pe termen limitat si permis de munca pe termen limitat, se feresc de tine ca de ciuma.

Din punctul meu de vedere, cel mai inutil de complicat si enervant lucru cu care am avut de-a face pana acum in Elvetia a fost gasirea unui loc unde sa stai. Si prima data (cand am facut-o din Anglia) si acum.
Dupa ce am trecut de socul inceputului la munca, privind pe termen lung, motivul principal pentru care as parasi Elvetia in toamna (la finalul contractului) ar fi imposibilitatea de-a gasi o forma de cazare adecvata, la un pret acceptabil.

Asigurarile de sanatate sunt un alt subiect sensibil. Ai zeci de case de asigurari, ai 4 tipuri de asigurari de sanatate de baza (Grundversicherung), ai zeci de extraoptiuni pentru asigurare suplimentara (Zusatzversicherung) si procesul de incheiere al contractului e (ca multe alte lucruri) inutil de complicat.

De cand vii in Elvetia ai 3 luni sa obtii MINIM o asigurare de sanatate de baza (Grundversicherung). Nu faci asta, esti pasibil de o amenda. Orice ai face, asigurarea de baza e valabila retroactiv dar se si plateste retroactiv de la ziua 1 de sosire in Elvetia. Ziua 1 este cea pe care o oferi tu la autoritatile locale (Anwohnergemeinde), este cea de la care va incepe si valabilitatea permisului tau de sedere/munca si poate fi si ziua in care ai avut prima zi de munca. Chit ca e evident ca (aproape) nimeni nu vine in Elvetia pe 1 si incepe munca tot pe 1.
Partea buna e ca, odata ce o casa de asigurari te-a acceptat pentru Grundversicherung, va lua in considerare si orice fel de spitalizare ai avut PANA ti-au emis polita. Partea proasta e ca ii platesti si pentru zilele in care nu ai folosit asigurarea lor.
Pentru exemplificare: am sosit in Elvetia pe 1 iunie, polita mi-a fost emisa tocmai pe 19 iulie, eu voi plati si pentru iunie si iulie asigurarea de baza.

Pentru asigurarea de sanatate de baza iei in calcul optiunile date:
cat de mare sa fie fransiza (cat platesti din buzunarul propriu pana casa de asigurari incepe sa plateasca) – asa platesti mai mult sau mai putin lunar
daca vrei asigurare cu sau fara pre-interviu (daca accepti sa vorbesti la telefon SAU cu un medic de familie SAU sa mergi la o clinica dintr-o retea acceptata INAINTE de-a merge la un medic specialist, primesti o reducere la asigurarea lunara)
casa de asigurari de sanatate – unele mai mici ofera preturi sensibil mai mici decat altele mai mari

Apoi ai asigurare de sanatate suplimentara. O optiune importanta e cea care iti adauga acoperire pe intreaga Elvetie (nu doar in cantonul tau). Apoi ai de ales daca vrei sa fii tratat in saloane “la comun” sau “individual” (la standard aproape de hotel), de profesor-doctor, cu plata totala sau partiala a acestui avantaj (privat sau halb-privat). Apoi ai asigurare pentru vizite la medic in ambulatoriu in afara Elvetiei, plus plata totala a ambulantei (chit ca esti asigurat, cu asigurarea de baza tot platesti minim 500 franci pe fiecare drum facut cu ambulanta). Unele asigurari ofera si plata partiala a unui abonament la sala (cam 150-200 franci platiti in total, dar pentru abonamente facute doar la anumite sali agreate), asigurare pentru proceduri stomatologice, optometrist si altele (care nu sunt incluse in asigurarea de baza, in mod normal).

Important de mentionat: pentru Zusatzversicherung trebuie sa completezi un formular. NU trebuie sa fii 100% onest. Pentru asigurarea de baza nu au voie sa te refuze, orice probleme preexistente ai avea. Dar pentru cea suplimentara pot sa te refuze, sau sa-ti ofere asigurare cu exceptia unei conditii medicale. De exemplu, mie o casa de sanatate mi-a oferit asigurare suplimentara care excludea orice fel de tratament pe care l-as fi necesitat care era cauzat de esofagita de reflux pe care o am de multa vreme.

 

Ultima mentiune ar fi cea legata de transportul in comun (si multe altele aici): daca stii ca o sa ramai minim 1 an in acelasi oras, merita sa-ti faci o gramada de lucruri pe un an. Abonamentul la transport in comun, sala, abonamente la muzee, asigurari suplimentare samd – toate sunt mult mai ieftine daca le faci pe 12 luni (in loc de cateva luni).

 

 

rhdr
pana la urma nu e asa rau aici 🙂

Asta am invatat eu la scoala

E iulie. In 2012 pe vremea asta dadeam un examen de admitere de o banalitate atroce si peste 2 luni incepeam 3 ani de școală à la România.

Ce a insemnat scoala pentru mine? Multe ore de dictare, discutie rara despre ceea ce ni se preda, ore de practica in care trebuia sa insist pana la a fi enervant ca sa fiu invatat ceva, interactiune cu multi oameni care nu erau potriviti pentru a preda nimic, mult dezinteres (din partea scolii, profesorilor, elevilor, oamenilor din spitale) si multa, multa nesimtire (din partea scolii, profesorilor, elevilor, oamenilor din spitale).

Din fericire, am avut si exceptii de la regula. Si profesori care veneau la ore si incercau sa te faca sa inveti ceva, si asistente medicale (si doctori) care incercau sa te invete ceva – sa pleci de acolo cu ceva in cap, am avut si posibilitatea sa vad cum se lucreaza in afara (Cipru si Elvetia) si am avut si multe colege care au terminat scoala bine-pregatite (multumita tenacitatii si muncii lor, nu pentru ca a facut scoala ceva special).

scoala de asistenti medicali.jpg

Dupa aia am inceput sa lucrez in Anglia. Am descoperit un sistem care te ia de la 0, iti restrange posibilitatile la inceput de cariera si te forteaza sa faci tot felul de cursuri pentru a fi certificat ca esti apt sa faci independent anumite lucruri pe care le faceam de capul meu ca elev in Romania.
Multe cursuri erau mai degraba gandite ca un exercitiu de complianta cu niste reguli generale. De exemplu, trebuie sa dovedesti ca ai fost educat la un nivel de baza in domeniul ingrijirii persoanelor cu dizabilitati sau cu probleme cognitive.
Altele erau gandite ca reverificari anuale ale unor aspecte primare in ingrijirea pacientului. Trebuie sa ai cunostinte de baza de mobilizare a pacientilor si de prim-ajutor.
Apoi aveai cursuri pentru recoltare de sange, transfuzii, administrare de medicamente, montare de branula si altele. La prima vedere, pare o prostie sa reeduci un asistent medical in asa ceva, atunci cand probabil ca a invatat la scoala despre asta. In realitate, asa se asigura spitalul/trustul ca toata lumea are un nivel minim de educatie intr-un domeniu si ca stie regulile si politicile spitalului in domeniul respectiv – pe principiul “daca nu ai fost certificat, nu stii, deci NU AI VOIE SA FACI”.

Desigur, educatia depinde de profesor – si nici acolo nu era toata lumea un Pestalozzi reincarnat. Si cursurile respective aveau un oarecare grad de inutilitate, deoarece era practic imposibil sa nu le “treci”, chit ca erai la fel de incapabil la finalul lor ca inainte de a le face. Macar aveai o baza minima, uniforma.

In plus, la fiecare pas aveai postere si manuale si software care erau gandite pentru a fi de ajutor in situatii neprevazute. Nu stiai ce sa faci cand suspectai un pacient de sepsis? Aveai un poster care poate iti amintea. Nu stiai cum sa administrezi un medicament? Aveai si un soft pe calculator si manuale disponibile (in anumite sectii) pentru a te ghida. Sau puteai contacta farmacia, sau echipa de Critical Care, sau site managerul, sau asistenta medicala specializata (diabet, durere, neurologie, ingrijirea pielii).

Am vazut si ce insemna scoala pentru studentii englezi. La scoala invatau mai mult independent (li se dadea de citit ceva, apoi trebuiau sa faca prospecte sau sa completeze raspunsurile dintr-un fel de caiete cu intrebari sau aveau esee de facut, plus, in functie de universitate – OSCE).
Important era faptul ca, la spital, in plasamentele de practica, erau fortati sa munceasca alaturi de restul lumii. Trebuiau sa faca igiena pacientului, sa faca documentatie, sa ia functiile vitale, sa administreze medicamentatie supervizati. Si veneau la spital 37,5 ore, program standard de lucru. Tot timpul lucrau cu un asistent medical, deci erau supervizati. Si erau incurajati sa puna intrebari intotdeauna, mai ales daca aveau ceva indoieli intr-o privinta. La teatre, dupa ce vedeau cateva operatii, li se oferea posibilitatea sa se spele si imbrace steril cu un scrub nurse pentru operatii mai mici.

Ulterior, am trecut la teatre. Acolo, ideea de baza la invatare era sa stai o vreme ca personal suplimentar, sa te obisnuiesti cu mediul inconjurator, sa vezi operatiile, sa inveti instrumentarul si etapele de baza ale operatiei si abia apoi sa incepi sa fii si tu scrub nurse. Intai cu o colega langa tine (imbracata cu halat/manusi), apoi independent, intotdeauna in sala cu o persoana experimentata (band 6).

Si aici existau cursuri suplimentare, unele gandite pentru munca in teatre, altele cu diversi reprezentanti de la firme – care te invatau sa folosesti echipamente scumpe, specializate pentru varii operatii. In plus, exista posibilitatea sa faci un curs de facultate de nivel 7 (sau 6  – daca nu aveai diploma de licenta), care avea cateva module pe an, cu o parte teoretica (pentru care obtineai credite – ce puteau fi adunate fie pentru a finaliza studiile cu un BSc sau un MSc – in functie de ce alte module suplimentare de facultate mai puteai face) si una practica – in care erai rotat prin toate specialitatile chirurgicale.

Cum aproape toata lumea isi doreste sa fie independent, perioada de invatare de la inceput era de multe ori insuficienta pentru a te pregati pentru orice situatie intalnita. Si educatia se facea pe principiul “eu te invat sa faci lucrurile asa, tu le vei adapta la tine si vei face lucrurile altfel – atata timp cat e safe for the patient, e ok”.

 

Ulterior, am inceput sa fac si cursuri la universitate (on-line) pentru a obtine BSc. Acolo educatia se face impartita pe module saptamanale. Totul se reduce la “studentul citeste cateva zeci de pagini in saptamana asta, apoi isi exprima opinia pe tema respectiva in anumite conversatii cu teme data – in comunicare cu alti studenti, plus se redacteaza cate un eseu sau mini-eseu, pe niste teme bazate pe ceea ce s-a citit/invatat”. Evaluarea se face in functie de: coerenta ideilor, atingerea punctelor cerute, gramatica/sintaxa, gandire critica (de tipul “studiile arata ca, dar dovezile sunt de calitate scazuta, deci e posibil sa fie alternative…“).
E un exercitiu in gandire critica si in invatarea de medicina bazata pe dovezi, in ideea de a evolua constant in domeniul in care lucrezi, pentru a putea cere schimbari, in functie de ceea ce inveti.
Ca schimbarile se intampla greu si ca teoria se aplica greu in multe situatii e alta poveste. Ca evaluarea bazata pe eseu si-atat e oarecum limitata in eficienta e din nou alta poveste.

 

Si am ajuns in Elvetia. Aici au avut o abordare structurata a introducerii mele in sistemul lor de-a lucra. Dat fiind faptul ca am experienta precedenta, mi-au alocat doar cate 1 saptamana de a fi “suplimentar” – adica sa lucrez cu o persoana cu experienta, dar sa fiu in plus fata de numarul normal de persoane intr-o sala de operatie. Avem 2 specialitati chirurgicale, deci am 1 saptamana de a fi “suplimentar” + 4 intr-o specialitate, apoi 1 saptamana de a fi “suplimentar” + 6 in cealalata specialitate.
Abordare structurata inseamna si ca o iei treptat. Intai inveti stilul de lucru, apoi operatiile si consumabilele pentru ele, apoi esti alergator (cel care ajuta personalul imbracat steril din sala), abia apoi esti instrumentist (imbracat steril) – la inceput cu cineva cu experienta (care este/a fost si educator in domeniul asta), apoi independent.

Spre deosebire de Anglia, aici se pune accent pe “faci intotdeauna lucrurile de baza exact la fel, fara variatie”. Independenta exista, dar tot timpul ti se spune ca trebuie sa te incadrezi intr-un sistem de-a face lucrurile.

Si totul incepe cu “La scoala de instrumentisti, eu am fost invatat ca…“. Asta inseamna “instrumentele se pun asa, ca zona sterila se termina aici, ca acoperirea pacientului se face in etapele astea, ca se pregateste totul la inceput, ca asta se face in sala de pregatire/anestezie, asta se face aici” samd. Si se vede rigiditatea asta: TOATA lumea aranjeaza instrumentarul la fel, totul se face in aceleasi etape tot timpul, nu exista variatii decat in cazuri extreme.
Argumentul are valoare atunci cand: 1. toata lumea face acelasi lucru dupa ce termina scoala si 2. educatia de la scoala a fost uniforma si bazata pe niste standarde ridicate.

Argumentele supreme in Anglia erau “this is safer for the patient” si “studies with high-quality evidence show that, so…“.

Aici avem “das muss Steril sein” (asta trebuie sa fie steril) si “in der Instrumentierendeschule habe ich gelernt, dass…” (la scoala de instrumentisti m-au invatat).

In Romania m-am lovit extrem de des de “eu stiu ca asa e mai bine”.

Toata postarea a inceput deoarece am vazut des pe grupul de asistenti medicali din Romania postari in care colege cautau recomandari despre cum sa administreze anumite medicamente sau cum sa faca anumite lucruri. Si pe langa comentariile inevitabile romanesti “da’ pe tine ce te-au invatat aia la scoala?“, am vazut foarte des oameni care aveau opinii contrare, dar foloseau argumentul “pe mine la scoala m-au invatat ca”.
Cam ca domnul Goe, pentru ca multi ofereau raspunsuri care contraziceau posologia din prospectul medicamentului – desigur urmate de “asa am invatat eu“.

In scoala pe care am terminat-o eu, cea mai mare din Romania, cu parteneriate internationale, nu am fost lasat nici macar 1 data sa intru in sala de proceduri in 3 ani, am avut oameni care in spitale m-au invatat acelasi lucru in moduri diferite (uneori gresite), contradictorii, am avut prea multi oameni care ma apostrofau pentru ca puneam intrebari si am avut zeci de zile cand am mers la scoala sau la spital fara sa invat sau sa fac mai nimic util.

Si ce sa vezi, e aceeasi scoala pe care au facut-o multi altii care se bat in piept cu ce au invatat ei “la scoala“.

A, da, ca sa nu existe unii care zic ca o loaza isi da cu parerea: am terminat scoala in primii 30 (din aprox. 400) la media generala pe ani si cu 9,97 la examenele finale.

Incet, incet, te obisnuiesti cu orice

Oh, mate, as I know you, you’re gonna love X* Surgery, but you’re gonna hate the length of their operations“.

Dintre toti fostii mei colegi din Anglia, doar 2 stiu in ce tara/oras am plecat si ce fac.

Unul dintre ei e un registrar de ORL, cu care m-am imprietenit in anul petrecut la noi in spital. Asta mi-a spus cand a auzit unde o sa plec.

Ce ma enerveaza faptul ca a avut dreptate. 🙂

Azi am lucrat aproape incontinuu, de la 7:15 pana la 17:15. Primele 15 minute au fost de sedinta (Raport). E o schimbare fata de ritmul de lucru din Anglia. Si trezitul mai devreme ma omoara – incet, dar sigur 🙂

Contractul meu e pe perioada limitata, cu posibilitatea de schimbare la nelimitat daca trec o evaluare la 3 luni si inca una inainte de finele lunii a 6-a. Mi s-a spus clar ca evaluarile astea nu inseamna ca trebuie sa fiu capabil sa fac “tot” pana in ziua 90 sau 180, pot sa fac lucrurile la viteza mea si in functie de capacitatile mele, atata timp cat ei considera ca le fac intr-un mod “sigur”.

Asadar, in primele saptamani ma astepta o perioada de Zudienung (sau Runner – persoana care ofera consumabile sterile instrumentistului), pana invatam operatiile lor si stilul lor de munca. Apoi, pentru ca nu am diploma de TOA (Technische Operationsassistent), nu pot instrumenta direct singur nici o operatie, trebuie sa se gaseasca cineva senior care sa faca asta cu mine – daca se considera ca pot face asta.

Pana la urma, perioada asta de acomodare a devenit de la 4-6 saptamani… 1 saptamana (prima saptamana am stat doar ca om suplimentar mai mult la pozitionarea pacientilor, operatii mici sau injectii-tratament).
Saptamana trecuta mi-au zis ca as putea sa instrumentez “niste” operatii “poate” mai la sfarsitul saptamanii asteia.
Asta a devenit… azi.

Si asa m-am trezit “double-scrubbed” cu un neamt. Om cu multa experienta, genul de om care a vazut si facut multe in aproape 30 de ani de cariera.

Are doar cateva probleme: e foarte agitat tot timpul, vrea sa se faca lucrurile DOAR cum stie el ca e bine si e un educator cu metode invechite.

Toata ziua mi-a reprosat aproape orice lucru faceam.
De ce asa si nu asa, fa altfel, refa, lasa-ma pe mine, nu atinge, nu fa aia, ti-am zis sa nu faci aia, ti-am zis sa nu atingi nimic, aia se face de la stanga la dreapta, nu de la dreapta la stanga, ordinea e asta, nu ai voie sa schimbi nimic si tot asa.
Pauza (nici macar pentru o gura de apa) nu mi-a dat “pentru ca nici el n-are pauza” pana nu am avut o pauza fortata, din cauza ca am avut un pacient care a stat mult in Vorbereitung (anestezie si pozitionare).

Pana la urma m-a lasat 100% independent abia pe la 2:30.

Porcaria cea mai mare e ca avea dreptate. Cand am facut lucrurile 100% cum a vrut el, lucrurile au fost mult mai usoare. Dar nu e deloc usor sa iti schimbi toate obiceiurile in doar 2-3 ore.

Si nu am reactionat niciodata bine la genul lui de educatie-prin-repros. Sunt om destul de calm si inghit multe, dar la un moment dat chiar imi venea sa-i spun cateva si sa fac scandal.
In ideea de “nu am venit aici ca sa indur porcaria asta!”.

Din fericire, s-a mai calmat, pe masura ce i s-a facut foame si si-a pierdut energia. Si eu m-am mai adaptat.

La finalul zilei, inainte de a pleca (eu am ramas peste program, m-au intrebat daca sunt dispus sa fac Überstunde si sa termin operatia), a tinut sa-mi spuna “du warst heute sehr gut” (ai fost foarte bun azi). Nu stiu daca a zis-o pe bune, sau doar ca incurajare ieftina, dar chiar a fost bine sa aud si-o lauda dupa o zi execrabila.

 

Chestia e ca nimeni nu lucreaza bine sub presiune. Cand unul iti sta tot timpul pe cap si iti reproseaza orice greseala mica, iti vine mai greu sa te concentrezi, faci greseli, te enervezi, faci greseli noi, ti se fac reprosuri din nou, iar gresesti si tot asa.

La asta se adauga o migrena cu care am venit la munca de dimineata. O bucurie.

Apoi se adauga o situatie neplacuta, in care am inceput sa fac ceva cum m-a invatat neamtul, apoi a venit o colega si a zis ca ea nu vrea sa se faca lucrurile asa, apoi vine neamtul si-mi reproseaza ca nu am facut ce m-a invatat el, apoi au inceput sa discute in contrdictoriu “cine are dreptate”, pentru niste chestii minore (in opinia mea).
A fost un deja vu de la toate asistentele cu care am lucrat vreodata si m-au invatat ceva, de nenumarate ori vezi ca ceva se face diferit, desi ar trebui sa existe o procedura standard. Din punctul asta de vedere, imi placea Anglia, puteai aproape intotdeauna invata sa faci ceva “corect” in functie de Policy, SOP sau NICE guidelines.
Aici regulile sunt nescrise, ceea ce face viata mai grea.

 

Ca motiv suplimentar de frustrare am dificultatile date de limba. Daca imi vorbesc clar si in Hochdeutsch, stiu abia in procent de 90% ce mi se cere. Dar trebuie sa ma obisnuiesc cu abrevieri si denumiri obscure in dialectul lor pentru niste lucruri al caror nume nu-l stiu inca. Stiu ce face ceva, stiu denumirea in engleza sau denumirea intrumentului, dar imi vine inca greu sa prind variatiile date de pronuntarea unui lucru in alta limba.

De la swabs/raytex/four-by-three/nine-by-nine/pledgets e greu sa ma adaptez cu longuetten/bauchtücher/tüpfer. De la crepe/crepe bandage e greu sa trec la Krüllbinde (macar de i-ar zice tot timpul Verband). De la diathermy la “Brennpinzette” e cale lunga. Pronuntia pentru unele instrumente e iarasi enervanta. Adson suna a “ațe”, de exemplu.

 

Macar pot sa zic ca ma descurc ceva mai bine dupa cateva saptamani. Fortat, te adaptezi la aproape orice.

Dar, din nou, lucrurile se misca incet si intortocheat, cu mai multe coborasuri decat suisuri.

Csf, ncsf.

cararuie

 

 

*Ca in Anglia, prefer sa-mi pastrez o oarecare anonimitate, ceea ce inseamna ca nu am de gand sa spun unde lucrez. Sorry.

Cum arata o zi in sala de operatie in Elvetia

Totul e asemanator cu Anglia, dar exista anumite diferente.

satellite op lights.jpg

Spitalul e foarte mare, dar e impartit in mai multe cladiri mai mici sau mai mari – ceea ce inseamna ca anumite specialitati au salile de operatie separate de zona centrala – unde majoritatea specialitatilor care fac operatii de urgenta/semi-urgenta stau la gramada.

In majoritatea cazurilor, operatiile “noastre” se fac in teatrele “noastre”, dar anumite urgente se opereaza in zona centrala (in teatrele “de urgente”). Asta e important, pentru ca totul se factureaza separat aici, fiecare specialitate are costurile si facturile sale, deci daca pleci la o urgenta, trebuie sa pleci cu aproape tot dupa tine (instrumente, consumabile, lichide, hartii – tot).

Toate salile de operatie au o camera de anestezie (Vorbereitung), in care pacientii sunt pregatiti pentru operatie. Nu se anesteziaza in sala de operatie (decat intr-un caz de extrema urgenta – dar atunci operatia ar fi facuta in zona de urgente a spitalului oricum).

Eniuei, sa revenim.

Ziua de lucru are 8 ore si 36 minute (ca sa se adune 43 ore/saptamana). Exista 3 tipuri de ture de lucru: 07:00-16:06, 09:00-18:06 si 11:00-pana dimineata urmatoare la 07:00. Cei care vin la 11 pot pleca si ei acasa la 18:00, ramanand in “Pikett” cu mentiunea ca trebuie sa se intoarca inapoi in spital in maxim 29 minute de cand sunt sunati, pentru orice urgenta apare. Pikettdienst are un sistem mai complicat de numarare si plata a orelor muncite “la munca” si “acasa”, nu voi insista pe el acum.
Ca incepator, primele 3-6 luni voi lucra majoritar 7-4.

Ziua de lucru incepe cu o sedinta scurta (Rapport), unde ni se spune unde e fiecare alocat si eventualele lucruri speciale programate pentru ziua respectiva, sau noutatile aparute de la ultima zi pana acum si probleme de orice fel.
Una dintre zilele saptamanii e rezervata pentru un Wochenrapport, ceva mai lung, in care fiecare poate discuta orice fel de problema aparuta in ultima saptamana (cu exceptia celor personale sau interumane – alea se discuta in birou).

Intre 07:10 (aproximativ) si 07:40 se pregateste sala de operatie si se verifica daca avem tot ce ne trebuie pentru operatiile zilei. Persoanele (minim 2) care au lucrat pana la 6 ieri au sarcina sa pregateasca toate consumabilele necesare pentru operatiile de azi si sa se asigure ca seturile de instrumente sunt disponibile.

Verificarea salii de operatie e mai simpla decat in Anglia. Pornesti niste echipamente electronice, bagi electrocauterul in priza si verifici ca masina de aspiratie functioneaza. Aduci manusi si halate sterile in sala (2 tavi mari), lichidele pentru curatenie le scoti de unde sunt tinute si le pui la indemana, faci o verificare vizuala a stocurilor (limitate) de consumabile din sala si gata. Mai verifici si luminile-satelit si camera si gata.
Fara vreun registru de semnat, fara alarma de verificat, fara verificarea medicamentelor inchise in dulap sau a frigiderului cu medicamente. Spre deosebire de Anglia, aici echipa de anestezie e separata de cea de sala de operatie. Ei isi fac treaba lor, noi ne-o facem pe-a noastra, ne ajutam mult mai putin. So much for team spirit.

Pe la 7:40 (daca primul pacient al zilei e deja in Vorbereitung) incepem sa pregatim instrumentarul pentru operatie. Spre deosebire de Anglia, aici se poarta masca 100% din timp atunci cand exista un camp steril deschis in sala de operatie. Fara masca, nu intri in sala de operatie. Inclusiv la pregatire.

Anstezia + pozitionarea pentru operatie in unele cazuri dureaza foarte mult. Atunci cei 2 din sala pot iesi la un ceai (sau “a cup of talk”), lasand sala “pregatita” (si inchisa).

Cand pacientul e gata, e mutat in sala de operatie. Abia acum sunam chirurgii sa vina in sala (aici chirurgii sunt tot timpul pe undeva prin spital, facand altceva intre operatii).
Zona care urmeaza sa fie operata este curatata acum (in general de chirurg). Chirurgul e apoi “imbracat” de scrub nurse, apoi zona e acoperita de campuri sterile.
Abia acum se face Timeout din varianta elvetiana a WHO Safe Surgery Checklist. Trebuie sa mentionez ca nu exista Sign-out la finalul operatiei, iar Sign-in are 2 parti, una facuta pe sectie (daca e cazul) sau intr-o incapere inainte de camera de anestezie pentru pacientii ambulanti, a doua fiind facuta de echipa de anestezie in Vorbereitung.

Exista niste timpi care trebuiesc notati – pentru facturarea timpului in sala de operatie, pe calculator si pe un document de ingrijire (Pflegedokumentation).

La final se curata pacientul si rana, se acopera cu bandaj (in functie de caz), pacientul e scos de echipa de anestezie din sala, iar noi ducem instrumentarul in zona de sterilizare.

Curatarea salii e facuta majoritar de o femeie de serviciu (Putzfrau), noi ne ocupam in mod normal doar de curatarea echipamentelor. Eu o mai ajutam pe Putzfrau, mi s-a tot zis ca “nu e treaba mea”.

Sterilizarea instrumentelor se face partial in zona noastra, partial undeva extern, in zona centrala (Zentralsterilisierung). La noi se sterilizeaza majoritar instrumentele suplimentare si anumite echipamente resterilizabile care ne apartin, majoritatea seturilor de instrumente se sterilizeaza extern (se intorc in cateva ore).

Apoi pregatim urmatoarele instrumente pentru urmatoarea operatie. Daca din nou e vorba de o pregatire de durata pe partea de anestezie, se poate lua o scurta pauza. Daca nu (si de regula e NU), se continua tot asa pana la finalul zilei de lucru.

Sala trebuie tinuta curata intre operatii si la finalul zilei, ai mai multe lucruri pe care ar trebui sa le cureti si mai multe tipuri de substante de curatat pe care le folosesti. Exista o separare a zonelor – aici se pun lucruri “curate”, aici se pun lucrurile sterile (impachetate) inainte de-a fi deschise.
Folosesti tot timpul un lichid pe baza de alcool (dar surprinzator de bland cu pielea) INAINTE de a deschide orice consumabile sterile.

In mod normal, cei care incep lucrul la 9 si/sau 11 ii vor schimba pe cei din sala de operatie, astfel incat toata lumea sa aiba o pauza (platita) de 15 minute pe la 9-10 (Znüni) si una de pranz (neplatita) de 30 minute candva intre 11-13.
Spre deosebire de Anglia, nu exista un timp standard cand se ia pauza, se face asta cand se poate. Se poate intampla (mai rar) sa iei pauza abia pe la 13:00-14:00, daca operatiile se prelungesc peste tot si cineva e bolnav.

In mod normal operatiile ar trebui sa se termine pana la maxim 16:00. Daca se prelungesc mai tarziu de-atat, cei care lucreaza de la 9/11 ii vor inlocui pe cei care lucreaza pana la 16:06. Inlocuirea trebuie facuta cel mai tarziu la 15:45 (cu exceptia cazurilor extrem de rare in care toate salile de operatie termina mai tarziu – in general in caz de urgente).

Inlocuire la 15:45 inseamna ca ai timp sa-ti mai iei inca o pauza platita de 15 minute (Zvieri) si apoi pleci acasa.

Cei care lucreaza de la 9/11 vor termina operatiile zilei, apoi vor face curat si vor reaproviziona salile (daca nu s-a facut asta deja) si vor pregati consumabilele si instrumentele pentru operatiile de maine. Exista, la fel ca in Anglia, kardex-uri cu ce e nevoie de pregatit pentru fiecare operatie.

La inceputul programului trebuie sa iti pui badge-ul pe un reader, iar la final la fel – ca sa se asigure spitalul ca ai lucrat toate cele 8 ore si 36 minute.

In cazul foarte rar in care toate salile de operatie si-au terminat toate operatiile planificate, tot ce era de facut s-a facut si e abia 15:00, se poate pleca mai devreme acasa, cu permisiune de la asistenta-sefa sau adjuncta ei, cu mentiunea ca asa vei datora ore spitalului. Minus-stunden. Elvetienii zic ca nu e problema, se echilibreaza intotdeauna de-a lungul anului.
Daca NU vrei sa pleci acasa devreme, nu poti sta la cafea, trebuie sa iti gasesti ceva de facut – cureti un dulap, verifici ceva.
Spre deosebire de Anglia, nu exista on-line learning de facut, deci nu poti sa te prefaci ca faci ceva “learning” la calculator in timpii morti.

 

 

Copyrights imagine: Trumpf Gruppe.

Asistent Medical in Elvetia (1)

Blogul meu s-a vrut (si a ramas) un jurnal al drumului meu ca Asistent Medical, ca elev, incepator, persoana care strange experienta si asa mai departe.

Pentru 29 de luni am povestit viata mea in Anglia. Primul post a fost asta. Voi pastra un stil similar de povestit si pentru Elvetia.

Despre ce voi scrie la un inceput de drum?

Lucruri de rezolvat inainte de a veni aici, drumul aici, lucruri de rezolvat in prima saptamana in Elvetia, impresii de la locul de munca.
Un pic despre bani la final.

 

Sa incepem cu impresii de la locul de munca.

Nu e deloc usoara munca in Elvetia. In primul rand, programul saptamanal de 43 ore e foarte enervant. Ai tap-in si tap-out cu badge-ul personal la sosire/plecare, nu ai voie sa intarzii deloc nemotivat, nu ai voie sa pleci mai devreme (daca nu vrei sa ramai dator cu minute-ore la final de luna). Dupa experienta Anglia, unde lucram 34 ore, o saptamana 3 zile, urmatoarea 4 zile, sa muncesc 5 zile pe saptamana, 07:00 – 16:06, e ceva mai obositor.
Enervant e si faptul ca trebuie sa fiu prezent si gata schimbat in scrubs la ora 07:00 pentru team brief-ul zilnic, in care doar sefa sectiei spune programul zilei si eventualele informatii noi. 1 data pe saptamana team-brief-ul e ceva mai lung – atunci toata lumea comunica eventualele probleme intalnite in ultima saptamana. Nimic personal – comunicarea aia se face in spatele usilor inchise.

Per ansamblu, sistemul e similar cu Anglia, cu mult mai putina libertate personala. Fiecare are ceva de facut, foarte rar exista intrajutorare ca in Anglia, unde toata lumea ajuta pe toata lumea cu tot ce era nevoie (in special la nivel de RN/ODP, mai rar HCA). Aici se poarta “asta e treaba lui X, doar X se ocupa de asta pana la final”. Pentru fiecare porcarie mica trebuie sa anunti fie asistenta-sefa, fie pe adjunctul ei.

La nivel declarativ, toata lumea e mult mai atenta la igiena. Declarativ pentru ca, atunci cand cred ei ca nimeni nu-i vede, si ei mai aleg solutia mai rapida sau nu fac chiar ceea ce “predica“.
Astfel, toata saptamana mi-au facut observatie dupa observatie: pentru ca nu ma spalam pe maini cu solutia lor alcoolica intotdeauna inainte de a deschide ceva steril. Sau daca am luat ceva de pe jos cu manusi pe mana si nu m-am spalat cu alcool apoi. Sau daca am iesit cu masca pe fata pana la bucatarie/camera de ceai. Sau daca am pus dosarul pacientului intr-o anumita parte a calculatorului si nu in alta parte.
Asta desi in general ma spal mult pe maini, iar aici m-am spalat de suficiente ori incat sa am 4 taieturi mici si dureroase dupa doar 5 zile de munca. Fucking alcohol cleanup – dintotdeauna l-am urat.

Igiena mainilor se face aici 99% doar cu solutie bazata pe alcool. Sapunul se foloseste doar 1 data, la inceputul zilei si atat. Asta va fi o problema pentru mine pe termen lung, o sa-mi faca praf mainile, mai ales iarna…

Teoretic, ar fi trebuit sa am o saptamana de “introducere”, in care sa observ si sa nu fac nimic. IN realitate, 2 colege au fost bolnave 5 zile/5 si o a 3-a s-a imbolnavit vineri. La care se adauga 2 femei care au plecat inainte de-a veni eu (au terminat in mai), un coleg care va pleca in urmatoarele saptamani si nu am o parere foarte buna despre locul asta.
Dupa experienta Anglia, in opinia mea, un loc din care lumea pleaca des si multi oameni nu vin la munca “pe caz de boala” (reala sau nu) e un loc care are probleme majore.

Cei care ma urmaresc pe facebook au aflat deja ca am probleme mari cu limba lor. Pe langa faptul ca nu stapanesc germana ca pe engleza, dialectul localnicilor e extrem de obositor. Trebuie sa ma concentrez foarte tare ca sa inteleg tot ce mi se cere, si chiar si-atunci pierd multe lucruri sau inteleg gresit. E frustrant.
Si e frustrant si pentru ca imi mai zic chestii si pacientii si nu inteleg exact ce mi-au zis. Aaaaah, I miss England and the Cockney accent.

In afara de asta, tot procesul asta de introducere a fost oarecum sabotat total (din cauza personalului lipsa).
2-3 colege mi-au raspuns la toate intrebarile si mi-au explicat tot ce era de explicat, 1 coleg s-a rezumat la a imi face observatii si a imi tot spune “nu e inca momentul”, altii au vorbit mult (si la propriu n-am inteles mai nimic din ce mi-au zis) probabil pe langa subiect, altii pur si simplu m-au ignorat total, si-au vazut de treaba lor fara sa se oboseasca sa-mi spuna cum se fac lucrurile “corect” si de ce.

Pe de alta parte, pentru ca sistemul e atat de similar cu Anglia, odata ce am invatat pe unde sunt unele si altele si am prins cateva idei de workflow, am fost capabil sa fac si anumite lucruri independent. Daca as fi stiut germana mai bine SI nu ar fi vorbit toti pe pasareste (care NU e Hochdeutsch), ar fi fost mai simplu.

Multe lucruri pentru care exista “mica intelegere” in Anglia se fac aici cu multe reguli.
Un exemplu simplu: concediile. Trebuie sa iti alegi cele 6 saptamani de concediu pentru anul viitor PANA la finalul lui octombrie anul curent. Exista si posibilitatea de-a cere maxim 2 zile libere “la alegere”/luna cu minim 2 luni in avans, dar atat – si doar cand numarul de angajati o permite.
Au disparut concediile luate cu 2 luni inainte, combinarea de days off cu concediu ca sa ai mai multe zile de vacanta si libertatea din Anglia. La naiba, si Anglia e orice, numai nu “plina de libertate”.
De asemenea, deoarece nu avem 3 oameni in sala de operatie, ci 2 (un TOA sau OP-Pflege si un FaGe sau OP-Pflege), pauzele (cea de 15 minute si cea de pranz) se iau CAND VOR ALTII, nu cand vrei tu. Adica atunci cand se gaseste cineva pentru Ablösung (inlocuire).

Reversul medaliei e faptul ca totul merge ceas. De la trenuri si autobuze (stiu ca daca plec la 6:35, la 6:53 maxim sunt in spital), la programari si asa mai departe.

Mi-a placut faptul ca mi-au dat vestiar din ziua 1 (in Anglia nu am primit vestiar nici dupa 30 luni acolo, unii nu aveau nici dupa 10-15 ani), m-a enervat sistemul lor de reducere la masa, cand trebuie sa-ti incarci bani pe badge, pe care apoi il folosesti ca portofel electronic (daca vrei reducerea de 1-2 franci la majoritatea felurilor de mancare).
Imi place faptul ca spitalul are cam 1 restaurant in fiecare cladire medie sau mare, nu imi place ca nu sunt foarte multe optiuni de mancare gatita in cladirile in care lucrez eu (sunt 2 alaturate). Daca vreau mai multe optiuni, trebuie sa merg la alt restaurant, in alta cladire, pe afara sau pe la subsol.

Si aici exista operatii care se termina prea tarziu, si aici e o problema asta – daca 2 sau 3 sali de operatie termina dupa 4, atunci e o problema mare cu plecatul la timp. Per ansamblu, cel mai mult timp se pierde cu anestezia, unde sistemul lor mananca mult mai mult timp decat sistemul britanic.

Per total, am avut o saptamana interesanta, dar cam obositoare (desi nu am facut prea multe lucruri). Colectivul de colegi e destul de ok, desi sunt oarecum impartiti pe bisericute. Localnicii sunt majoritar FaGe (un fel de struto-camila elvetiana, niste infirmieri cu 2 ani de scoala), sunt prietenosi majoritar intre ei. Instrumentistii sunt majoritar straini si mai in varsta. Medicii sunt majoritar elvetieni.

 

Un pic despre lucruri de facut inainte de venit in Elvetia

In primul si primul rand, pentru mine cel mai greu lucru de rezolvat in Elvetia a fost sa-mi gasesc undeva unde sa locuiesc.
Serios acum, a fost mai greu decat sa-mi gasesc un job. Daca pentru partea cu jobul probabil ca am trimis pe undeva pe la 50-60 de e-mailuri (candidaturi, clarificari samd) in 3 ani, pentru a-mi gasi cazare am trimis peste 60 de e-mailuri in 2 luni. E foarte dificil sa gasesti chirie din alta tara. Si pentru ca Elvetia are un stoc foarte limitat de locuinte inchiriabile, preturile sunt mari. Prin consecinta, multi elvetieni (pana la o varsta, cel putin) locuiesc la comun (2-3-5 oameni intr-un apartament/o casa mai mare)

Daca ai bani multi (1500 franci+) disponibili pentru asa ceva, poti inchiria un apartament pe termen scurt, fara multa birocratie, pe unul din site-urile care ofera asa ceva pentru expati. Exemplu. Ulterior tot va trebui sa-ti gasesti cazare independent, pentru ca chiria la un apartament din asta e peste pretul pietei si oricum sunt, de regula, inchiriabile doar pentru un termen limitat.

Mai exista variantele semi-hoteliere (airbnb, booking, agoda etc), in care inchiriezi o camera de la un privat pe termen mediu (30+ zile), urmand ca apoi sa-ti gasesti singur chirie.

Apoi exista varianta WG (Wohngemeinschaft), in care inchiriezi o camera intr-un apartament sau casa, in care vei locui cu niste straini. E modul cel mai ieftin de-a sta undeva in Elvetia, contractul poate fi si pe o perioada scurta (6 luni), dar depinzi de persoana care a pus anuntul. Vorbesti cu ei telefonic sau prin e-mail, te pot respinge foarte usor fara prea multe motive. Site-uri aici sau aici.

Apoi iti poti incerca norocul pe unul dintre portalurile elvetiene de imobiliare. Immowelt, homegate, alle-immobilien. Exista si altele (google). Personal, n-am avut deloc noroc cu ele. Agentii (sau rarii proprietari) vor contract pe minim 1 an, vor in general sa ai Aufenthaltsbewilligung (permis de sedere/munca) inainte de-a-ti inchiria orice, vor sa ai niste asigurari incheiate in avans si altele. O procedura destul de complicata – foarte dificila daca nu esti fizic in tara respectiva.

Eram pe cale sa aleg o camera prin airbnb, pana am ajuns la ultima solutie: am mers pe site-urile unor scoli superioare / al unei universitati, am cautat acolo sugestii de cazare, am gasit mai multe entitati care inchiriaza pentru studenti sau “tineri” sub 35 ani, sau oameni care lucreaza pentru public (m-am gandit ca ma incadrez).

Asa am gasit pana la urma ceva care sa-mi convina, un studio mic, cu baie si bucatarie proprie, intr-o cladire noua oarecum aproape de oras (12 minute cu trenul). Si asa am ajuns sa locuiesc… intr-o suburbie. Déjà vu Londra, eh? Macar garantia era mica (500 franci) si am contract care poate fi incheiat cu preaviz de mimin 31 zile.
Ca de obicei, alta problema a fost sa-mi platesc garantia si chiria, pentru ca e foarte scump sa transferi bani in Elvetia si pentru ca nu stii niciodata exact cat trebuie sa transferi ca sa ajunga exact suma ceruta. Am mai discutat despre asta, banii sunt transferati printr-o banca intermediara intai, care retine o parte din ei (cam 3-5% pentru sume sub 2000 franci) si apoi ii transfera mai departe. Comisionul ala nu e stiut de nimeni (banca ta sau banca elvetiana), de exemplu, la 1000 franci nu stii niciodata CAT trebuie sa transferi ca sa ajunga fix 1000 franci in contul elvetian. Frustrant.

Daca ai ajuns sa primesti un contract de angajare in Elvetia, ti s-au cerut deja o gramada de hartii, traduse intr-o limba oficiala a lor sau in engleza. Diplome, recomandari, adeverinte de vechime, dovezi ale vaccinarilor. Se poate trai in Elvetia si fara pasaport, dar am gasit ca e mai simplu peste tot sa folosesc pasaportul decat cartea de identitate.

Printre primele lucruri care trebuie facute la sosirea in Elvetia va fi sa te inregistrezi (Anmeldung) la Einwohnerdienste. Acolo ti se va oferi Permisul de sedere/munca (Bewilligung), care e obligatoriu pentru o sedere mai lunga de 3 luni (sedere cu sau fara munca). De la sosirea in Elvetia ai 14 zile sa te inregistrezi la Einwohnerdienste, si iti vor trebui: Pasaport, Contract de munca (daca e cazul), Contract de chirie, Certificat de casatorie (daca e cazul) si 1 poza de tip pasaport. Am mentionat asta acum pentru ca  Certificatul de casatorie e util aici pentru ca nu toti barbatii sau femeile care nu si-au schimbat numele de familie vin cu Certificatul asta dupa ei.

 

Eeeeniuei. Sosirea in Elvetia. Ori vii cu masina personala, ori vii cu busul, ori vii cu trenul, ori cu o combinatie de avion + tren/bus. Elvetia are 3 aeroporturi internationale: Geneva, Basel si Zürich. Mai exista cateva aeroporturi mici, dar sunt rezervate majoritar zborurilor regionale.
Din Romania avem (in 2018) zboruri directe catre Basel (Wizzair) si Zurich (Swiss). Taromul avea o ruta catre Geneva, dar a renuntat la ea.

International Airport Map airports in switzerland switzerland airports map 800 X 568 pixels

Ca variante oarecum apropiate (si ieftine din Romania) ar mai fi Milano, Torino, Lyon, Strasbourg si Stuttgart – in functie de zona unde vei locui si cand iti cumperi biletul, e posibil sa iesi mai ieftin decat sa zbori direct in Elvetia.
Personal, am avut de-ales in a zbura catre Zürich +bus/tren (o varianta de 410 euro, cautare cu 3 luni in avans) si a zbura catre Bergamo (Milano) si a lua o combinatie de bus+tren, ceea ce m-a costat 120 euro (cu bagaj de cala).

 

Cateva lucruri de rezolvat in prima saptamana in Elvetia:

Anmeldung la Einwohnerdienste pentru Aufenthaltbewilligung. Sunt mai multe tipuri de permise de munca/sedere (Bewilligung). Se elibereaza sub forma unui document de identitate (Ausweis).
Pentru cei care se muta in Elvetia, avem pe termen scurt, pana la 1 an (Kurzaufenthaltsbewilligung L), pe termen mediu, 1-5 ani (Aufenthaltsbewilligung B) si pe termen lung, dupa minim 5 sau 10 ani de sedere neintrerupta in Elvetia (Niederlassungsbewilligung C).
Pentru ca romanii sunt considerati emigranti economici, pana in vara lui 2019 numarul de permise de sedere pe termen mediu (B) sunt limitate la 999/an pentru romani si bulgari. Adica le obtii foarte greu.

Eu am cerut Kurzaufenthaltbewilligung L pe un an, dar cel mai probabil voi primi unul pe 6 luni, pentru ca atata dureaza contractul meu initial. Deci va trebui sa-l reinnoiesc peste 6 luni. Si fiecare inregistrare si Ausweis costa (cam 130 franci in total, in zona mea). E important sa te inregistrezi la primaria (Einwohnerdienste) unde locuiesti. Daca stai in suburbie, nu te duci la primaria orasului mare, ci la cea a suburbiei (ceva ce colegii mei nu au stiut sa-mi spuna, am facut un drum degeaba).
Poze de pasaport e bine sa ai din Romania. Costa cam 10 franci aici la un automat de poze. 🙂

Deschiderea unui cont bancar in Elvetia. Cu mici exceptii, majoritatea angajatorilor elvetieni prefera sa plateasca salariile in cont. E imperios sa-ti deschizi cont cat mai repede, pentru ca sa primesti primul salariu – pentru ca vei avea nevoie de banii aia foarte repede, in ritmul in care vei face cheltuieli aici.

In Elvetia exista banci nationale si banci cantonale. Bancile cantonale sunt ceva mai mici, dar au niste avantaje in cantoanele de unde sunt. De regula, bancile cantonale (din cantoane diferite) colaboreaza intre ele, deci ai mici avantaje la bancile “din retea”. Pe de alta parte, bancile nationale sunt mari, de regula au/sunt si sucursale in/din alte tari, deci sunt “mai sigure”.
Toate bancile au mici avantaje si dezavantaje, trebuie sa stai sa le studiezi oferta destul de mult pentru a te hotari care e cea mai potrivita pentru tine. Unele au comisioane mici la retragerea de bani de la bancomate din alte tari, altele nu au comisioane. Unele nu au carduri contactless, altele au carduri contactless, dar iau un comision mare la plati facute cu ele in afara Elvetiei. Unele au comisioane mici la transferurile bancare in afara tarii, altele au comision de administrare lunar minim (in anumite conditii). Unele au comisioane de inchidere a conturilor!
Atentie la ce carduri de debit ofera, multe ofera V-Pay, care e aproape inutil in afara Elvetiei.
Dpdv financiar, toate ofera cam aceleasi conditii: 0% dobanda la contul curent, 0.1% dobanda la economii
Eniuei, bancile nationale sunt Raiffeisen, UBS, Postfinance, Credit Suisse plus 24 banci cantonale.
Pentru deschiderea unui cont nu e nevoie de multe hartii: pasaport si contract de chirie.

 

Abonamente lunare pentru transport in comun: transportul local in Elvetia e foarte scump. Desi distantele parcurse sunt mici tot timpul, totul costa mult. Deci e bine sa-ti faci abonament lunar pentru transportul in comun cat mai curand posibil.
Ca optiuni suplimentare, poti sa-ti faci si unul dintre cele 2 abonamente “nationale”: General Abonnement (GA), cu care poti sa mergi oricand, oriunde in Elvetia, cu trenurile nationale si cu transportul in comun local (inclusiv barci sau ai preturi reduse la calatoria cu telegondole in anumite statiuni montane). Costa 3860 franci pe an la clasa a 2a (sau 340 franci pe luna).
Halbtax Abo, cu care primesti 50% reducere la toate calatoriile cu trenul in Elvetia (si 25% la calatoriile in Germania, Austria, Franta) pentru 1 an, la 185 franci/an (165 franci in primul an).
Abonamentul pentru transportul in comun intr-un singur oras costa pe undeva pe la 800 franci pe an sau 80-90 franci pe luna (in functie de oras).

 

Incheierea unei polite de asigurare medicala: serviciile medicale in Elvetia sunt foarte scumpe. Ambulanta nu e gratuita (si daca ai asigurare, trebuie sa-ti faci extra asigurare daca vrei sa nu platesti pentru ambulanta). Angajatorii nu-ti ofera decat asigurare de accidente si atat – tu esti obligat prin lege sa-ti faci asigurare medicala (privata). Ai maxim 3 luni sa faci asta dupa ce te-ai mutat in Elvetia.

Exista 2 concepte cu care trebuie sa te obisnuiesti: fransiza (cost minim anual pe care il platesti din buzunar pana incepe sa plateasca asigurarea) si reduceri in functie de tipul de asigurare de sanatate incheiata.
Fransiza poate fi de la 300 pana la 2500 franci/an. Anumite costuri suplimentare trebuiesc platite din buzunar (de ex. pentru operatii elective, spitalul meu factureaza 150 franci extra “pentru medicamente”). Fransiza e mai mare, asigurarea medicala lunara e mai mica. Fransiza e mica, asigurarea medicala e mai mare.
In afara de asta, ai tipuri de asigurare: “normala” – alegere libera la tratamente, medici si spitale in cantonul unde locuiesti, “HMO” – primesti o reducere la costul asigurarii lunare daca in caz de boala te duci intai la un medic din reteaua agreata de asigurator, “Telmed” – primesti o reducere la costul asigurarii lunare daca in caz de boala suni intai la un telefon specific, pentru a ti se recomanda ce sa faci mai departe, “Medic de familie” – primesti o reducere la costul asigurarii lunare daca in caz de boala te duci intai la medicul de familie.
La astea se adauga diverse pachete suplimentare pentru urgente, ingrijire medicala in afara tarii, dentist si altele.
Cel mai bun instrument pentru a gasi o asigurare de sanatate potritivita e comparis.ch.

 

Si, la final, pentru o idee despre cat de scumpa e Elvetia si cati bani iti trebuie pentru a emigra fara griji:

In primele 7 zile aici am reusit sa cheltuiesc nici mai mult, nici mai putin de 1300 franci, la care se adauga din urma 1500 franci pentru chirie pe prima luna si garantie pentru studio. Plus 120 euro pentru a veni incoace (zbor/bus/tren/bus).

E adevarat, nu te obliga nimeni sa cheltuiesti atata, dar au fost multe cheltuieli de tip “o data pentru mai multa vreme”: 250 franci pentru Halbtax Abonnement + abonament pentru transport in comun, 350+30 franci pentru abonamentul la sala PE UN AN si un keycard de acces (pentru 1 luna era 100 si ceva – 200 de franci), 100 franci incarcati pe badge, 50 franci pentru un card cu care se foloseste masina de spalat/uscat, 130 pentru permisul de munca/sedere, 110 franci pentru cumparaturi de la IKEA (prosoape, covoare, umerase, paturi, sac de rufe, lenjerie de pat etc.).
Si 150 franci pentru 2 drumuri la supermarket. Si vreo 80 franci pentru ce am mancat in primele 4 zile (la munca/in oras).

Legumele si fructele sunt foarte scumpe aici (3 franci kg cartofi, 3 franci 250 g de rosii cherry, 10 franci kg cirese, 4 franci un broccoli, 3-4 franci bananele, 20 franci kg de afine). Carnea e asa-si-asa (la Lidl costa carnea cam cu 10-30% mai mult ca in Romania). Lactatele sunt ieftine (1,4 franci l de lapte, 1-2 franci 200 g de cascaval feliat, 3-4 franci 250 g de ceva branza-specialitate), painea e scumpa (3-4 franci o paine “integrala” cu seminte), cosmeticele, articolele de igiena si detergentii sunt toate foarte scumpe.

 

Cand ma gandesc ca in Anglia am venit cu cazarea platita primele 2 luni si ca am trait bine-mersi 6 saptamani (pana la primul salariu) cu 540 lire…

🙂

20180610_184548

Asistent Medical in Anglia (final)

Acum 29 luni aterizam pe Heathrow intr-o joi rece de ianuarie, a doua zi aveam o scurta vizita la spitalul care m-a angajat dupa un interviu prin Skype, iar luni incepeam munca. Toata povestea acestor 29 luni aici e aranjata frumos intr-o pagina proprie.

Dupa 5 luni de munca intr-o sectie de boli cardiorespiratorii/medicina generala m-am transferat la teatre, unde am muncit fix 2 ani.
In aceste 29 luni am incercat constant sa evoluez, prin orice metoda posibila: am picat un interviu, am trecut altele, aproape am plecat de aici de 5 ori (!), am lucrat suplimentar si prin alte sectii ale aceluiasi spital, si in salile de operatie – aici si in alte 2 spitale. M-am inregistrat cu 2 agentii pentru munca suplimentara. Am si inceput studii on-line pentru a obtine si licenta in nursing perioperativ.

Am un oarecare regret ca nu am plecat mai devreme la un alt spital, pentru a incerca lucruri noi si pentru a avea sanse ceva mai mari la o promovare. Trustul care detine spitalul meu a fost asa de bine condus incat au strans aproape 50 milioane de lire de noi datorii in anul trecut fiscal, asa ca toate promovarile, angajarile si turele bank au fost inghetate sau reduse la minim.

Pe de alta parte, problemele financiare ale trustului nu m-au afectat asa mult, per ansamblu am castigat la fel de mult in ambii ani fiscali intregi petrecuti aici – multumita muncii ocazionale in afara spitalului.

Stiam ca puteam face munca de band 6, vroiam sa mi se recunoasca eforturile cu o promovare, dar nu am obtinut asta, si asta a fost un motiv de nemultumire, mai ales cand stiam ca in alte departamente ale spitalului as fi obtinut o promovare mai usor. Asta a fost un esec.

De strans experienta suplimentara, am reusit sa strang incet-incet, pentru ca lumea a inceput sa aiba incredere in mine si sa ma cheme si pe la ortopedie, si pe la neurologie si pe la chirurgie generala. La asta adaug si turele din afara spitalului la chirurgie plastica si sunt oarecum multumit de cate am putut invata.

Faptul ca am lucrat mai mult sau mai putin fortat si in afara specialitatilor “mele”, cu oameni noi si in conditii noi, mi-a solidificat cunostintele acumulate si m-a ajutat sa fiu mai relaxat si mult mai increzator in ceea ce fac.

Cel mai important, toata munca asta a fost posibila si cu ajutorul mai mare sau mai mic al multor colegi, care au devenit mult mai prietenosi decat pareau in primele luni aici. Ei s-au obisnuit cu mine, eu m-am obisnuit cu ce vor ei. De asta nu regret faptul c-am ramas atata aici, pana la urma chiar am avut oportunitatea sa invat multe lucruri si sa lucrez cu niste oameni de la ok spre foarte de treaba…

In spitalul asta lucreaza cam 200-250 de oameni in ceea ce ar fi numit in Romania “blocul operator”. 16 sali de operatie, 11 specialitati chirurgicale (plus subspecialitati), peste 100 de chirurgi, anestezisti si radiologi interventionali plus echivalentul britanic al medicilor rezidenti (care se schimba la fiecare 3/6/12 luni), si cam 100-150 de asistente medicale (scrub/anaesthetics/recovery) si operating department practitioners, healthcare assistants, brancardieri, personal administrativ si de curatenie. Nu, nu ma pot “lauda” ca am lucrat cu toti si ii stiu pe toti, dar in 2 ani de zile ai sanse sa schimbi vorbe cu majoritatea, si conceptul britanic de echipa te forteaza sa comunici cu ei pentru diverse lucruri.

Nu, nu sunt toti prietenosi de la inceput, multi sunt chiar opusul, dar, de-a lungul timpului pot spune ca majoritatea au devenit cel putin amabili odata ce au avut de-a face de mai multe ori cu mine. Grosolanii gratuite, injuraturi, tipete, rasism direct si marlanie-de-dragul-marlaniei nu am intalnit.

Sigur, trebuie sa nu uit faptul ca lucram intr-o zona saraca si cu oameni mai needucati de la suburbia Londrei, deci am avut si colegi mai badarani si “prost-crescuti”. Atata timp cat erau in sala de operatie, isi tineau comportamentul sub control. Cand ieseau la bere sau la masa, da, isi dadeau arama pe fata – a doua oara nu mai ieseam cu ei, the end.

Am mai spus-o de cateva ori: eram angajat al unui sub-departament care ingloba 4+1 specialitati chirurgicale.

Cu o exceptie (1 indianca de la ginecologie), toti chirurgii cu care am lucrat mai des s-au comportat foarte ok cu mine. Dintre asistentii medicali, in afara conflictelor relatate aici cu 2 negrese senioare (dintre care una a devenit chiar prietenoasa ulterior), n-am avut probleme reale cu nimeni.

Au fost momente de frustrare, au fost multe momente in care m-am enervat pentru ca prea multa lume refuza sa ia vreo actiune simpla pentru a imbunatati rezultatul final pentru cate un pacient sau pentru noi. Dar, pe masura ce am invatat cum merg lucrurile si am invatat cum sa lucrez cu sistemul, nu impotriva lui, am putut pur si simplu sa rezolv singur anumite probleme ce par mici, dar au efecte mari.

Mi-a placut faptul ca aveam o libertate mare in comunicarea cu majoritatea absoluta a chirurgilor (de la cel mai mic SHO la profesori care castiga 1 milion de lire/an), mi-a placut faptul ca viata personala era respectata, ca aveam concediu-concediu (si ca puteam obtine niste zile suplimentare de vacanta daca imi ceream cateva days off inainte/dupa perioada de concediu propriu-zis). Nu mi-au placut zilele de munca pana la ora 21:00, nu mi-a placut cand operatiile se prelungeau si nu venea nimeni sa ne ajute sau sa ne lase sa mergem acasa la finalul programului, nu mi-a placut cand anumiti colegi erau mai preocupati de discutii despre siguranta pacientului decat de siguranta efectiva a pacientului.

Per total, partile pozitive au fost clar mult mai multe decat partile negative.

Pe scurt, e un sistem mult diferit fata de cel din Romania, cu problemele sale, dar, odata ce te obisnuiesti cu el, poti rezolva multe lucruri destul de usor, atata timp cat nu te blochezi intr-o mentalitate idioata de tipul “nu e treaba mea; nu mai fac asta pentru ca acum 1 an a tipat nu-stiu-cine la mine; nu stiu sa fac asta, deci nu o s-o fac niciodata (adica nu vreau sa invat nimic); englezii sunt prosti“.
Trebuie sa repet: faptul ca sistemul are problemele lui nu te opreste de cele mai multe ori sa faci ce e mai bine pentru pacient, atata timp cat accepti ca esti acolo pentru a iti face meseria cat mai bine posibil.

Ca ultima fraza pe tema asta, trebuie sa mentionez faptul ca exista o limitare a capacitatii de progresie a cunostintelor. Oricat de inteligent ai fi, oricat de mult ai fi capabil sa te adaptezi la situatii noi si sa inveti lucruri noi, oricat de multa vointa ai avea, realitatea e ca nu poti trece peste etape la nesfarsit. Cu cat mai multe scurtaturi iei, cu atat ai sanse mai mari sa faci vreo porcarie periculoasa – si pentru greselile tale nu platesti doar tu ci si colegii tai si probabil un pacient.

O teorie populara in anii 2000 e ca iti trebuie minim 10.000 ore de facut ceva pentru a excela in acel ceva. Numarul asta e un pic arbitrar ales, si studiile arata ca exersatul pentru ceva nu e neaparat suficient in orice domeniu, dar ideea e valabila: pentru a deveni foarte bun la ceva, trebuie sa acumulezi un numar respectabil de ore de “facut” acel ceva.

O mare parte din regretele care m-au incercat la plecarea de aici au fost legate de un aspect simplu: pur si simplu abia dupa aproape 2 ani de munca multa devine totul ceva mai usor si abia acum cam toata lumea incepea sa accepte ca nu eram doar “un incepator”.

33186069_10216702399621737_8746946201066143744_o
ramas-bun…

Oook. Am ajuns la momentul plecarii.

Perioada de preaviz e neschimbata – 1 luna lucratoare. La mine in trust, doar daca esti band 6/7 sau mai sus ai perioada mai lunga de preaviz. Inutil sa mentionez, e util sa pastrezi cateva contacte de-aici, pentru a le folosi ca referinte ulterior (sau sa te intorci, poate, candva).

O surpriza neplacuta a fost faptul ca nu am primit zilele de concediu pentru luna mai, pentru ca ultima zi de lucru “cu plata” a fost 27 mai. O tehnicalitate din contract: primesti zile de concediu cu plata doar pentru lunile calendaristice pe care le muncesti in intregime. Daca ultima zi de lucru ar fi fost 30 mai, tot n-as fi primit vreo zi de concediu pentru mai. Ori lucrezi toate orele alocate lunii, ori nu primesti nici o ora de concediu pentru luna aia.

La finalul perioadei de munca pentru un angajator in UK primesti un formular P45. Astea sunt utile in caz ca vrei sa primesti inapoi impozitul pe venit platit in plus in anul in care pleci. Mai multe informatii aici.

Ar fi util sa faci rost si de o “to whom it may concern” letter de la angajator/angajatori, in care se mentioneaza ca ai lucrat pentru ei in perioada x, pentru a putea re-obtine dreptul de practica in Romania. Asta va trebui completat cu un Certificate of Current Professional Status (CCPS), pe care il obtii de la NMC (prin site-ul lor, NMC Online). Costa 40 lire, daca nu ma insel.

Pentru a pleca din UK fara a lasa datorii in urma, ar trebui sa fii atent ca ti-ai inchis toate abonamentele, nu mai ai nici un direct debit si ca ti-ai incheiat cu bine contractul de chirie. Asta inseamna si abonamente la sala, internet, telefonie mobila etc.

Daca te gandesti vreodata sa te intorci in UK, ar fi ideal sa nu lasi nici un fel de datorie aici. Chit ca iti inchizi conturile bancare din UK si transferi toti banii din ele, datoria ramane si va tot continua sa acumuleze dobanzi, costuri suplimentare daca esti dat in judecata, costuri suplimentare daca e vanduta unei debt collection agency si tot asa. Plus, Credit score-ul tau e distrus. Daca vreodata vei reveni in UK, o sa ai probleme in a gasi chirie, deschide un cont la banca, deschide un nou abonament telefonic si multe altele.

Calabalacul strans in UK poate fi carat in tara cu avionul, masina personala sau prin diversele firme de transport colete UK-Ro. Eu am folosit serviciile Digitransuk, free pickup duminica din Londra, pachetele ajung in tara intregi, joi. 1 lira/kg, minim 25 lire/trimitere. Au venit tarziu de tot la primul transport, au venit cand au promis la al doilea transport. Per total, am fost multumit.

 

Cum sa-ti dai seama ca meseria de asistent medical e pentru tine

Varianta updatata a lui de ce vrei sa devii asistent medical?

Pe scurt, eu nu cred ca exista un raspuns simplu, universal valabil si nu exista metode eficiente de-a ajunge la o concluzie clara, cu care sa fii impacat restul vietii.
Poti, in schimb, sa te intrebi pe tine insuti: ce valori umane sunt importante pentru tine (cum ar fi empatia, intrajutorarea, satisfactia lucrului bine-facut), ce iti place la viitoarea meserie, daca vei putea suporta diferitele dificultati inerente meseriei si daca te vezi facand-o peste 20 ani.

Si apoi vei descoperi ca ti-ai raspuns la intrebare. 🙂

 

Am primit un e-mail. E similar cu altele primite in ultimii 5 ani, de cand blogul meu a devenit vizibil pe google.

Pe scurt, e de la un om la o rascruce de drumuri, care s-a gandit ca reconversia profesionala e o solutie si a ales pentru asta meseria de asistent medical (din varii motive), dar nu e sigur ca e cea mai buna idee. Si cauta un raspuns de la cineva care pare ca are o idee despre meseria respectiva, sau cineva care a trecut printr-o situatie similara sau cineva care i-ar putea oferi orice fel de opinie “avizata”.

cross road on hillside meadow in mountain at sunrise

O sa trunchiez e-mailul un pic si o sa-i raspund aici, in ideea ca pot comprima niste idei intr-un raspuns cat de cat util mai multor oameni.

In primul si primul rand vreau sa subliniez faptul ca, in opinia mea, o decizie de tipul asta nu trebuie si nu poate fi luata doar pe baza unei discutii cu un strain.
Mai precis, e o decizie pe care fiecare trebuie s-o ia personal, in ideea ca el/ea va trai cu urmarile deciziei, nu altii.

Si ca, daca stateam sa ascult toti strainii inteligenti care 3 ani de zile mi-au zis ca “tu nu esti potrivit pentru meseria asta“, ma lasam de scoala de minim cateva zeci de ori.

Ma numesc X. Am ajuns pe site-ul tau oarecum intamplator, fiind in cautarea unor informatii referitoare la profesia de asistent medical.
Citind povestea reconversiei tale profesionale, m-am regasit si eu in motivele care au condus la aceasta alegere… ma gandesc serios sa ma orientez inspre asistenta medicala, mai ales ca este o profesie cu care poti sa gasesti de lucru si in tara, dar si in strainatate (sau mai ales in strainatate:)

Motivele mele pot fi valide si pentru altii, dar fiecare trebuie sa-si construiasca pe motive personale o validare a alegerii facute, altfel poate sa-si dea seama mult mai tarziu ca a facut o alegere gresita.
Altfel, da, in vestul Europei si in restul tarilor evoluate dpdv economic ale lumii este si va fi nevoie de asistenti medicali, cel putin pana cand robotii vor deveni o realitate de zi cu zi.

Tu cum ai procedat la momentul la care ai hotarat sa te reconvertesti profesional?

Am facut ce mi s-a parut logic la momentul ala. Am stat mult sa ma gandesc la ce meserie mi s-ar potrivi, am luat o decizie, apoi am incercat sa mi-o validez consultandu-ma cu oameni a caror opinie mi s-a parut ca poate fi avizata. Cateva rude si prieteni (5 oameni) care ma cunosteau si cunosteau si sistemul medical.

Am cautat informatii despre ce studii imi trebuie (am vazut ca nu sunt prea multe, asa a aparut blogul asta), un an de zile am fost cam nehotarat, asa am ratat sesiunea de admitere din 2011. Am cautat aceleasi informatii despre scoala in Germania, Austria si Anglia. E-mailuri trimise la niste scoli, citit sute de pagini in engleza si germana. Am ajuns la concluzia ca e clar prea scump in Anglia si prea dificil s-o fac in Austria sau Germania fara sa stiu pe nimeni pe acolo (nu ca stiam pe cineva in Anglia).

In 2012 am dat la scoala. Abia la finalul anului 1 m-am hotarat ca imi place meseria si mi-am stabilit niste locuri unde m-as vedea munci (chirurgie, sala de operatie, urgente, ati, cardiologie, gastroenterologie). Am facut voluntariat. Dupa ce am absolvit, am facut tot posibilul sa ma angajez unde vroiam eu sa lucrez, nu unde imi recomandau altii. N-am reusit perfect, dar am ajuns in sala de operatie dupa doar 4 luni pe sectie (pe care nu le regret).

Nu e o metoda perfecta, dar pentru mine a functionat.

Cum ti-ai validat ca asistenta medicala este profesia potrivita pt tine?

Foarte greu. Mai precis, mi-a luat destul de multa vreme. Sigur, dupa 1 an de scoala credeam ca imi place meseria, dar abia dupa ce am inceput sa muncesc (dupa absolvire) m-am convins ca fac ceva ce-mi place. Am si facut tot posibilul sa vad cum e munca pe mai multe sectii (si in timpul scolii, dar si ca angajat – in UK e usor sa lucrezi suplimentar in alte sectii ale aceluiasi spital).
Si, pentru a fi sincer, as incerca o reprofilare pe terapie intensiva daca vreodata ma voi plictisi de sala de operatie.
Pentru ca meseria de asistent medical nu e limitata la un singur lucru. Exista nenumarate specialitati unde poti lucra si face lucruri diferite si specializari (probabil mai clar delimitate in alte tari).

Ai avut ocazia sa faci voluntariat in vreun spital pt a testa mediul de lucru si modul in care functionezi in acest mediu? Cum anume ai procedat?

Da, dar am facut asta mai degraba pentru a-mi completa cunostintele si a ma ajuta sa ma decid daca-mi place sau nu meseria IN TIMPUL SCOLII (adica in vacantele scolare). Se poate face voluntariat si fara a fi la scoala, dar trebuie multa rabdare pentru a gasi pe cineva dispus sa te primeasca. Mergi la un asistent-sef de pe o sectie anume, te prezinti si spui ce vrei sa faci si de ce. Daca esti refuzat, mergi la urmatorul. Prima data am mers dupa ce un prieten m-a prezentat asistentei-sefe. A doua oara am mers pur si simplu la o asistenta-sefa dintr-un spital unde faceam practica.

Ma amuza cand primesc intrebarea asta de la cineva care imi scrie dupa ce a ajuns la mine pe blog – unde scrie ce am facut si nu. In meniul blogului, sus, e “Povestea mea“, unde am pus povestirile mele de la voluntariat.

Cum anume as putea sa ma edific mai bine in ceea ce priveste alegerea profesiei de asistent?

Nu stiu.

Serios vorbind, nu exista un raspuns magic.

Altceva decat sa faci voluntariat, sa vorbesti cu un asistent medical si sa vezi cum e meseria in opinia lui/ei si sa incepi scoala si sa vezi daca-ti place, nu ai ce altceva sa faci.
Nu e obligatoriu sa termini scoala. Daca nu iti place, te opresti si gata, in cel mai rau caz ai incercat ceva.

Unde anume sa fac aceste studii: in tara sau in strainatate? Pt strainatate ma gandisem la UK. Am aflat insa ca desi pana anul trecut studiile de asistenta medicala erau subventionate de stat, acum se platesc. Nu cunosc insa despre ce suma este vorba si daca se pot face reduceri sau se pot obtine burse sau alte forme de ajutor financiar ca student strain.

In Romania exista postliceale – unde taxa e mai mica si nu se invata prea mult (cu variatii – unde sunt oameni care-si fac treaba bine, se va invata ceva) – si universitati – unde taxa e mai mare, se pune mai mare accent pe teorie (NU neaparat pe invatat) si pe prezenta -. Fiecare sistem are avantaje si dezavantaje. Diploma de licenta e utila pentru cineva care se gandeste sa emigreze in SUA/Australia/Noua Zeelanda, in Europa de Vest e suficienta si certificatul de postliceala.

In UK costurile studiilor sunt separate in functie de tara. In Anglia un an de universitate poate costa PANA LA 9250 lire/an, in Irlanda de Nord pana la 4160 lire/an, in Scotia pana la 1820 lire/an si in Tara Galilor pana la 9000 lire/an.
Pana la inseamna ca majoritatea universitatilor fix maximul il cer anual. Sunt foarte multe universitati in UK, o lista e aici. Studiile de licenta dureaza doar 3 ani in UK.
In Anglia exista o institutie a statului (UCAS) care ofera imprumuturi (chiar si romanilor), care trebuie returnate in anumite conditii (se returneaza un procent din venitul anual care depaseste o anumita suma). Informatii aici si aici.
Pentru un imprumut-suplimentar, pentru a acoperi costurile vietii, trebuie sa fi locuit in Anglia cel putin 5 ani.

Ti se pare realista varianta de a studia acolo si a lucra in paralel pt a-mi achita studiile? Sau,ar exista exista posibilitatea de a face initial un voluntariat in vreun spital? Care ti se par diferentele cele mai mari intre sistemul medical din Romania si cel din UK? Cum se procedeaza acolo cu specializarile? Cum anume este construit curriculum de studiu?

In UK te poti angaja part-time ca Healthcare Assistant in spitale/azile (sau orice altceva), dar ar insemna un efort considerabil, deoarece costurile vietii sunt mari si nu e usor sa inveti 4-5 zile pe saptamana si sa gasesti si timp sa lucrezi suficient de mult incat sa castigi suficient pentru a te intretine. E dificil, dar nu imposibil.

In Romania e putin mai usor de facut asta (job+scoala) ca in strainatate, dar tot e ceva dificil.

Diferentele sunt multe. Se pune foarte mare pret pe responsabilitatea fiecaruia pentru munca sa. Exista proceduri si politici interne si recomandari si certificari cu care trebuie sa te familiarizezi inainte de-a munci eficient. Nu e dificil – doar ca sistemul e ceva mai rigid ca in Romania LA INCEPUT. Apoi devine mult mai simplu (in opinia mea). Dar la ei e foarte multa hartogaraie.

Specializarile se obtin printr-o combinatie de cursuri suplimentare (platite de spitalul angajator, de regula) si experienta stransa muncind. DUPA ABSOLVIRE.

Scoala in sine e similara cu cea din Romania. Ai teorie si practica. Spre deosebire de Romania, cand faci practica, orele sunt contorizate foarte strict si, ca student, esti oarecum fortat sa muncesti cot-la-cot cu restul lumii. Asta nu inseamna ca studentii lor sunt mai bine pregatiti ca ai nostri, fiecare invata cat si ce poate. Dar mi se pare mai inteligent sistemul lor pentru cei care chiar vor sa invete ceva.

Are sens sa ma stradui sa rezist 3 ani in Romania, daca mai apoi as intentiona sa plec din nou?

Nu stiu.

Ce inseamna “are sens” pentru mine nu inseamna acelasi lucru pentru altcineva.

As zice ca cel mai important aspect este cel financiar – unde ti-e mai usor sa muncesti si sa inveti simultan… Apoi ar mai fi aspecte personale (prieteni, familie, casa etc.)
Eu am putut, altii au putut.

Altii probabil n-ar putea.

Tu ai experienta atat in sistemul din Romania, cat si in cel din strainatate. Care dintre scenariile expuse mai sus ti se pare mai realist si mai de perspectiva? Tu cum ai proceda?

Precum am zis, depinde de posibilitatile financiare ale fiecaruia si de ce leaga (sau nu) pe fiecare de tara.

Eu am facut scoala in tara si am plecat imediat dupa.

Ma ierti ca te solicit cu parcurgerea unui mesaj atat de lung. Sunt insa presata de timp in luarea unor hotarari, intrucat am deja cateva luni de cand stau pe tusa.

Cred ca cel mai important sfat pe care-l pot oferi (pe principiul “fa ce zice popa, nu ce face popa“) este sa te fortezi sa nu dai valoare “presiunii timpului”.

In marea schema a vietii, atata timp cat cineva tine la tine, ramai sanatos si nu mori de foame, orice lucru incercat nu este decat un pas inainte, nu e un capat de lume daca esuezi sau iti ia mai mult timp sa faci ceva.

Succes.

 

Copyright imagine: Pellini