O conversatie cu mine, cel de acum 5 ani

 

Din intamplare, am verificat zilele astea certificatul de finalitate a examenului de limba germana de la Institutul Goethe din Bucuresti. S-au implinit fix 5 ani de cand am dat examenul respectiv.

Intr-o succesiune rapida, in 2 saptamani toride de vara de Bucuresti, acum 5 ani, am dat examenul asta (si eram oarecum convins ca l-am luat), am dat gluma de examen pentru postliceala de asistenti medicali (l-am luat si am platit taxa pentru anul 1 in avans, pornind pe un nou drum profesional) si am aflat ca tatal meu a fost diagnosticat cu cancer pancreatic. In acelasi timp, viitoarea mea sotie (ne-am casatorit anul urmator) a dat examenul de admitere la a doua ei facultate, punand-o pe drumul care ne-a tinut la distanta (eu in Londra, ea-n Bucuresti) pentru 17 luni din acesti 5 ani.

A fost o vara-salt in necunoscut. In capul meu se invarteau constant o sumedenie de intrebari:
Oare tata va supravietui? Oare cat timp mai are de trait?
Dar oare o sa-mi placa sa fac meseria asta?
Oare vor fi 3 ani pierduti in zadar? Am mai pierdut 4 ani intr-o facultate.
Oare ce va face sotia mea dupa ce eu voi termina scoala? Va dori sa ramana in tara atunci?
Dar are sens sa invat o meserie care este si va fi foarte prost recompensata salarial in Romania?
Eu vreau sa invat meseria asta pentru a pleca din tara. Dar oare n-as putea sa lucrez si in Romania?
E o meserie cu destul de multe pericole si multe potentiale momente in care sa gresesti. Cum voi reactiona daca voi face o greseala grava?
Dar peste 3 ani o sa am peste 30 ani. E mult mai dificil sa renunti la orice cu cat timpul trece si te obisnuiesti cu situatia. E usor sa vorbesti despre emigrare, e mai greu sa si faci pasul atunci cand nu mai ai 20 de ani. Ce voi face?
Ok, plecat-plecat, tu vrei Elvetia, dar daca nu Elvetia (stii foarte bine cat de dificil e sa primesti dreptul de munca acolo), atunci unde? Si de ce? Si cat timp?
Nu in ultimul rand, nu ai fost nici macar in prima tinerete tacut atunci cand o persoana abuza de autoritate in fata ta. Ce o sa faci la scoala/spital din postura de elev/invatacel? O sa inghiti orice sau o sa rabufnesti din cand in cand?

Hihi, daca as fi avut cu adevarat raspunsurile la intrebarile astea… cu siguranta mi-ar fi fost si mai greu sa iau o decizie atunci. Poate mi-a luat prea mult timp sa ajung la concluzia asta, dar cred ca e inutil sa te tii cu incapatanare de un plan anume. Este foarte bine sa ai o idee generala in cap “vreau sa fac asta, asta si asta”, dar viata are tendinta de-a-ti pune obstacole in cale si de-a te face sa iei drumuri ocolitoare, chiar daca tu vrei altceva.

Si, intr-adevar, cu cat iti pui mai multe intrebari, cu atat vei avea mai multe posibile probleme.

question everything

Daca iti pierzi prea mult timp cu frica de drobul de sare care va cadea de pe soba… problema reala esti mai degraba tu, nu pericolul teoretic.

Cu cat regreti mai mult faptul ca ceva nu se intampla cand si cum vrei tu, cu atat mai mult vei fi inutil nemultumit. Stiu, suna a truism, si, pentru a fi onest, oricum este ceva usor de spus, dar greu de pus in practica. Mai ales cand esti incapatanat.

Problema e ca, pana la un anumit punct, e bine sa fii incapatanat. E bine sa ai un masterplan in cap “vreau sa reusesc asta, pentru ca…”. Dar conteaza foarte mult cum reactionezi atunci cand vezi ca nu reusesti ceva. Cand planurile nu se indeplinesc cum vrei tu, cand totul pare incredibil de greu si de frustrant, cel mai bine e sa-ti concentrezi incapatanarea pe un singur lucru: “stiu ce vreau si stiu ca se va intampla, mai devreme sau mai tarziu, restul sunt doar cai mai drepte sau mai intortocheate pentru a ajunge acolo”.

Stiu, totul suna a bullshit motivational. Si, ca orice prostie motivationala, e foarte usor de debitat, foarte greu de pus in practica.

Ce pot sa zic despre intrebarile de acum 5 ani? Cam toate s-au dovedit a fi niste temeri inutile. Sigur, e bine sa ai o frica respectuoasa de necunoscut, dar necunoscutul tot se va petrece, indiferent de ce temeri ai sau nu.

Tata. Asa cum presupuneai, diagnosticul tatalui tau a fost nefast. Totul s-a terminat trist. A fost o experienta care te-a intarit. Si te-a ajutat sa intelegi anumite lucruri despre boala: de multe ori medicina nu poate oferi decat o ameliorare a problemelor si poate incerca sa faca un final asteptat mai lin. Asa e viata. Si asta te va ajuta sa relationezi un pic mai usor cu alti bolnavi atunci cand vei fi in situatia de-a avea grija de ei.

Meseria-mi place. Nu stiu ce voi crede peste 10 sau 20 de ani. Dar ce stiu acum e ca nu as putea face meseria asta daca nu mi-ar placea. Acest simtamant e greu de descris si dificil de replicat. In esenta, e o combinatie intre satisfactia pe care ti-o da un lucru bine-facut si senzatia ca ceea ce faci tu a ajutat un alt om astazi. Desigur, altii gasesc satisfactii in altceva. Problemele si nemultumirile se aduna si cateodata umbresc placerea. Dar, intr-un final, nu vei putea continua fara a fi multumit de ceea ce faci.

Timp pierdut. 3 ani de scoala, 5 ani de cand ai luat decizia asta, varsta de 33 ani. Timpul trece surprinzator de repede. Singurele momente in care timpul incetineste sunt atunci cand nu-faci-nimi-si-nici-nu-te-relaxezi si atunci cand trebuie sa adormi si ai prea multe ganduri in cap 🙂 Timpul tinde si sa repare orice, pe masura ce se scurge, tinzi sa uiti si sa ignori orice s-a intamplat. Si mai degraba regreti faptul ca nu ai luat o decizie mai demult, decat sa regreti faptul ca ai luat o decizie acum x ani. Oricum, daca-ti place ceea ce faci, atata timp cat ceva extrem de neplacut nu se intampla, nu vei regreta niciodata trecerea timpului.

Sotia. Aici nu exista un raspuns simplu. 2 oameni aleg sa imparta bucurii si nefericiri, visuri si neimpliniri. Ce te faci cand unul isi doreste ceva si celalalt isi doreste altceva? Gasesti o cale de compromis. Mai devreme sau mai tarziu, se gaseste o solutie. Vag, nu? 🙂

Desigur, banii nu sunt cel mai important lucru atunci cand faci o meserie, mai ales una mai speciala, cum e cea in care ingrijesti oameni bolnavi. Dar nu strica sa stii ca esti recompensat pentru munca ta. Chit ca in Romania meseria este inca platita prost, situatia se va schimba odata si-odata si-acolo. Pana atunci, oriunde te duci in lumea vestica, nu vei trai prost ca asistent medical. Nu te astepta la bogatii nemasurate, dar nu vei avea lipsuri. Atata timp cat muncesti.

Munca in Romania. Din pacate, aici nu am un raspuns placut. Desi respect munca depusa de nenumarati oameni pe care i-am intalnit in spitale la practica, desi am incercat sa fac orice fara prejudecati, cei 3 ani de scoala pe mine m-au convins ca nu are nici un sens sa muncesc in Romania. Faptul ca am inceput lucrul imediat dupa scoala direct in strainatate mi-a intarit aceasta convingere. Pur si simplu nu as putea sa ma intorc la conditiile din Romania, la lipsa de respect din Romania si la salariile din Romania. Dar asta e problema mea personala. Asta nu inseamna ca nu inteleg de ce mai lucreaza lumea in Romania si am tot respectul pentru cei multi care fac asta cu placere si demnitate in tara lor, pentru compatriotii lor.

Greseli. E cel mai usor sa zici “nu mi se va intampla mie” pana ti se intampla si tie. Apoi… daca esti impacat cu faptul ca ai facut tot ce ti-a stat in putinta, vei trece mai departe si vei invata din asta. Totul este sa treci peste primul moment rusinos, cand tot ce-ti trece prin cap va fi “trebuie sa ascund asta cumva“. Desigur, trebuie sa ai noroc si sa nu faci ceva extrem de grav. Atata timp cat nu o faci voit, tot o sa poti trai cu tine.

Emigrare. E un pas surprinzator de dificil cand ai ceva in tara. Cand nu ai nimic, oricat de batran ai fi, daca te convingi ca vrei si poti, o vei face. Dupa aia, acomodarea e mult mai usoara daca te concentrezi pe ceva. Eu m-am concentrat pe noua meserie, pe invatatul a numeroase lucruri, pe muncit overtime samd. Ramane putin timp ca sa te deranjeze statutul tau de imigrant. Oricum, cu siguranta e mai greu s-o faci cand esti mai in varsta. O s-o faci, o sa te descurci, o sa-ti dea incredere in sine. Si certitudinea ca, orice s-ar intampla, poti s-o iei de la capat in alta parte.

Elvetia. Vezi toate explicatiile de mai sus. Nu s-a intamplat cand si cum am vrut eu. Am avut o dezamagire crunta la un interviu pentru care a trebuit sa strabat jumatate din Europa. Dar recunoasterea studiilor am obtinut-o usor, stiu ca mai devreme sau mai tarziu voi ajunge acolo. Intre timp, strang experienta (si niste bani) in Anglia.

Rabufniri in fata unor nedreptati. Capul plecat sabia nu-l taie. Niciodata nu mi-a placut zicatoarea asta, niciodata n-am trait asa. Si a fost dificil. Am acceptat multe nedreptati, dar din cand in cand am avut si rabufniri. La scoala, la practica. La spital. Tot ce pot sa spun e ca fiecare incident a parut extrem de frustrant imediat dupa ce s-a intamplat. Apoi, dupa ce l-am povestit (si m-am descarcat), l-am uitat aproape imediat. Sunt o gramada de lucruri neplacute in viata de asistent medical. Daca te lasi consumat de fiecare, curand nu mai ramane nimic din tine. Ce pot sa garantez e ca ajuta foarte mult sa povestesti si altora despre ele – asa pur si simplu iti versi amarul si apoi esti ca nou.

 

Pe scurt, ce pot sa spun este ca nu stiam ce o sa se intample in viitor acum 5 ani. Intre timp, am avut destul de multe impliniri (si esecuri – dar mai putine). Dar am ajuns sa lucrez in sala de operatii si sa fac si vad o gramada de lucruri care mi se par fascinante. Si asta compenseaza pentru orice temeri aveam de necunoscut acum 5 ani si pentru orice frustrari m-au incercat in acest timp.

 

Cine stie ce voi zice peste alti 5 ani?

 

 

 

 

Cum a fost admiterea la Facultatea de Asistenti medicali din cadrul UMF “Carol Davila” in 2017

Subiectele din 2014, 2015, 2016. Subiectele din Cluj din 2015.

Multumita unei alte persoane careia i-au fost de folos subiectele din anii trecuti, am la dispozitie 1 subiect de anul acesta, plus grila de rezolvari. 1 singur raspuns corect. Ultima nota de admitere a fost 5,50 (44 raspunsuri corecte din 80).

Multumesc D., felicitari pentru ca ai fost admisa si succes in viitoarea ta meserie.

01 1011 2223 3435 4647 5758 6869 7980grila

Lungul drum pana la o operatie in NHS (in Anglia)

Prima operatie pe care am vazut-o facuta intr-o sala de operatie aici a fost o amigdalectomie. Prima operatie la care am fost scrub nurse a fost tot o amigdalectomie. Prima (si, sper, singura) operatie din viata mea va fi tot o amigdalectomie. Asa a fost sa fie.
Ma bucur ca prima/prima n-a fost o hemicolectomie, o gastrectomie. Sau o histerectomie. Cine stie cum se aliniau astrele si imi trebuia asa ceva. :))

Cum ajungi sa fii operat de ceva in Anglia, intr-un spital de stat (NHS)?

Raspunsul scurt: daca nu e o urgenta sau nu e pentru un pacient suspect de cancer, foarte, foarte lent. Detalii despre asta mai la final.

r0_40_1654_889_w1200_h678_fmax

In primul si primul rand, trebuie sa fii inregistrat la un GP (General Practitioner – medic de familie). Odata ce ai fost luat in evidenta unui GP, vei primi un numar unic NHS (NHS number), pe baza caruia esti identificat in sistem (si se fac platile pentru diferitele problewme de sanatate intre diferitele entitati din sistemul medical britanic).

Cum gasesti un GP? In Londra esti oarecum limitat in alegeri, pentru ca fiecare GP are un asa numit “catchment area” – nu ai voie sa ai GP de pe langa Picadilly Circus daca tu stai la cucurigu’n valley in zona 7. Cel mai simplu mod de-a-ti gasi GP este sa cauti pe google “GP + codul tau postal”. Va aparea o harta cu aproape toate cabinetele de GP dintr-o zona de aproximativ 2 km patrati. Cel mai eficient e sa folosesti NHS Choices, care-ti arata o lista mai precisa (cu toate cabinetele de GP din zona). Problema e sa fii in “catchment area”. Cateodata vei gasi o harta pe site-ul gp-ului cu toate strazile de unde pot recruta pacienti, cateodata nu – trebuie sa suni pentru a te asigura.
Chit ca gasesti un GP, nu te astepta sa te inregistrezi peste noapte. La mine in suburbie timpul de inregistrare (de cand faci cererea de inregistrare si pana primesti un e-mail de confirmare si numarul NHS) e de aproximativ 5-7 zile lucratoare. Concret, eu mi-am depus cererea intr-o marti, am primit confirmarea ca sunt inregistrat peste 13 zile, intr-o luni.

Dupa ce te inregistrezi la un GP, trebuie sa iti faci o programare. NHS Choices (si google, dar mai putine) are reviewuri la majoritatea cabinetelor de GP. Asa poti afla daca GP-ul respectiv are multi pacienti (asta e rau), daca secretarele sunt nesimtite (asta e iarasi rau), daca iti faci programare greu. E foarte probabil (mai ales ca emigrant) sa lasi o problema de sanatate pe mai tarziu, cand devine prea enervanta si vrei un consult la GP, il vrei rapid. Multi GP au o zi din saptamana rezervata pentru urgente – dar toti iti vor zice ca daca e urgenta-urgenta, trebuie sa mergi la walk-in clinics sau la A&E la primul spital NHS. Eniuei, ideea e ca e probabil ca o programare sa nu se poata face in aceeasi saptamana, mai ales la un GP cu multi pacienti. La mine lista de asteptare a fost de 15 zile (sau trebuia sa sun vinerea dimineata si sa sper ca ma va primi).

Atunci cand te vede, GP-ul va hotari daca e nevoie de un consult de specialitate sau nu. Poti insista pentru a avea asa ceva, dar asta nu inseamna ca vei primi unul automat. Din momentul asta, trebuie sa astepti pana secretara GP-ului va scrie si trimite prin posta scrisoarea medicala catre spitalul NHS ales de tine (sau catre NHS booking, dar si atunci va mentiona spitalul ales).
Daca vrei (ca mine) un consult cu un medic specialist anume, trebuie sa mentionezi asta GP-ului. Secretara acestuia face o scrisoare diferita catre spitalul NHS, care apoi face programarea automat. Daca nu mentionezi un consultant anume, vei primi un plic prin posta in aproximativ 10-15 zile de la consultul cu GP-ul, in care vei avea o hartie care explica foarte clar cum se poate face o rezervare (on-line sau telefonic).

Ulterior, spitalul NHS va genera o scrisoare-booking trimisa catre tine, in care vei fi anuntat in ce data esti asteptat la un consult, plus informatii despre cum sa reprogramezi consultatia. Va mai dura 1-2 zile lucratoare + 2-3 zile lucratoare (posta) pana sa ajunga aceasta scrisoare la tine.

Cat va dura pana vei fi vazut de un consultant? Depinde de spital, de zona, de specialitate, de perioada anului samd. Daca nu e vorba de cancer si e vorba de un centru regional pentru o anumita specialitate, cel mai probabil asteptarea va fi de intre 2 si 6 saptamani (de la primirea scrisorii in care esti anuntat de data consultatiei).

Apoi esti vazut de consultant (sau rezidentul lui, specialist registrar) in “clinica”, unde se pot face si anumite investigatii mai mici. Daca e nevoie, se face o cerere pentru eventuale investigatii (ceea ce adauga de la cateva zile la cateva saptamani de asteptare), apoi o noua programare la o consultatie (daca e nevoie) sau i se spune pacientului sa astepte pana vor fi evaluate rezultatele investigatiilor (cum ar fi endoscopie, audiograma, sleep study, CT, MRI etc).

Daca medicul specialist care te-a consultat decide ca ai nevoie de o operatie de la consult, ti se explica procedura si riscurile ei si ti se da un formular de consimtamant sa-l semnezi. Daca se decide necesitatea operatiei DUPA evaluarea unor investigatii, pacientul e anuntat direct prin posta despre asta si de data operatiei. Oricum ar fi, pacientul primeste un plic cu ziua operatiei si ora aproximativa a ei. Si este anuntat si de o data DINAINTE de operatie in care va trebui sa faca evaluarea preoperatorie (preop assesment). De regula e o zi cu intre 7-14 zile inainte de ziua operatiei. Daca pacientul nu poate ajunge la ziua si ora preassesment-ului sau vrea sa fie programat pentru operatie la alta data (ulterioara), are instructiuni pentru asta in plicul respectiv.

La pre-assesment se ia un istoric vast al sanatatii pacientului (boli, operatii, medicamente, alergii), se masoara inaltimea/greutatea, se ia un set de semne vitale (puls, TA, SpO2, temperatura, glicemie – daca e cazul), se iau 2 (mai nou, inainte erau 3) swabs pentru verificarea daca pacientul este colonizat de stafilococul auriu rezistent la meticilina (MRSA) si se cer datele de contact pentru persoana care va duce pacientul acasa (imperios sa existe asa ceva pentru cineva care va fi anesteziat cu anestezie generala). In functie de operatie, se iau si un set de analize de sange (hemoleucograma, electroliti, teste de coagulare + altele, daca e cazul). Daca e nevoie, se face si radiografie/ekg.

Daca analizele de sange revin ingrijoratoare sau pacientul e “MRSA positive”, se iau anumite masuri pentru remedierea motivelor de ingrijorare.
Cum aproximativ 7% dintre asistentele medicale sunt colonizate asimptomatic cu MRSA, aici a fost o teama pentru mine. Nu aveam chef sa iau 1 saptamana vancomicina (si sa mi se intarzie operatia si mai mult).

Apoi vine ziua operatiei. Despre care voi scrie maine.

Din ziua in care m-am inregistrat la GP si pana la ziua operatiei au trecut 3 luni si jumatate. Asta cu ajutorul faptului ca sunt angajat NHS, lucrez la teatre si m-am dus direct la chirurgul care stiu ca e de treaba, ma place (colegial) si are si o lista de asteptare mai mica decat ceilalti. Altfel, realist vorbind, de la vizita la GP pana la operatie timpul de asteptare e de 3-4 luni la mine in spital. M-am uitat la data consultatiei la cei 5 pacienti din lista de azi, de curiozitate. Februarie-martie-aprilie.

 

 

 

Despre timpii de asteptare:

NHS-ul are o serie de limite auto-impuse de tratament “consultant-led” (adica cu un medic specialist):
– 18 saptamani pentru orice procedura non-urgenta
– 2 saptamani pentru orice procedura pentru o operatie pe un pacient suspect de a avea un tip de cancer
– 28 zile de la data unei anulari a unei operatii (atata timp cat se incadreaza in cele 18 saptamani de mai devreme).

Limita de timp incepe de la ziua in care iti faci singur rezervarea pentru o consultatie intr-un spital NHS, sau de la ziua in care spitalul primeste scrisoarea de la medicul de familie (GP) in care se cere ca pacientul sa fie vazut de un medic specialist (consultant). Dupa ce limita de timp trece (breach), spitalul e fortat sa plateasca o amenda (NU catre pacient) si sa ii ofere acestuia o alternativa de tratament (ceea ce poate include tratamentul intr-o clinica privata, care va fi platit integral de catre spitalul NHS care a facut “breach”-ul).

13 luni in sala de operatie

Anul 1 de postliceala l-am terminat cu 6 saptamani de practica intr-una din sectiile de chirurgie de la Spitalul Militar Central din Bucuresti. Prea multe lucruri nu stiam la finalul lui iulie 2013. Pana atunci, de facut, nu facusem prea multe proceduri de practica, de vazut vazusem una-alta, mai facusem una-alta, dar eram extrem de nestiutor.
Dar la finalul acelei perioade de practica stiam un lucru: imi place meseria de asistent medical, ma vedeam facand-o si peste 10 ani si in momentul ala imi doream sa lucrez intr-o sectie de chirurgie SAU in blocul operator.

Pur si simplu a fost prima data cand am vazut legat (zi dupa zi) ceva mai multe lucruri, cand am fost lasat sa fac mai multe lucruri si cand am simtit ca inteleg ceva mai bine ce se intampla cu bolnavul in spital. Daca as fi facut practica in alta parte, oare as fi avut aceeasi opinie? Oare mi-ar fi placut altceva? Oare mi-ar fi displacut totul si as fi luat decizia de-a renunta la scoala? Inca o data o sa repet: in deciziile pe care le iei in viata esti influentat foarte mult de norocul pe care-l ai in a da peste niste oameni de treaba.

Nu mai tin minte numele nici unei asistente de-atunci, mai tin minte doar fetele catorva dintre ele, dar trebuie sa recunosc ca merita recunostinta mea.

Dupa acea perioada de practica mi-am stabilit un tel in cariera (sa ajung sa lucrez la chirurgie/in blocul operator), apoi, dupa schimbul de experienta din anul 3 mi-am stabilit si un scop pe termen mediu (sa lucrez in sala de operatie in Elvetia).

Pe 1 iunie 2016 incepeam prima zi de munca in sala de operatie.

Aceste 13 luni au avut o evolutie foarte sinuoasa pentru mine. Chit ca in the grand scheme of things, a fost o perioada scurta, e interesant pentru mine sa privesc un pic detasat perioada asta.

Prima luna am petrecut-o adaptandu-ma la noul mediu si la noul tip de ingrijire a pacientului. Am trecut de la ingrijire de sectie (medicamentatie, alimentare, mobilizare, igiena, conversatii + alte lucruri mai specializate) la ingrijire de sala de operatie. De la tot ce tine de pregatirea fizica a operatiei (instrumentar, echipamente etc.) pana la tot ce tine pacient (consimtamant, pozitionare, pastrarea sigurantei pacientului etc.).

Cand incepi, totul e nou, orice se intampla e o experienta noua, oamenii in general par “prietenosi” – pentru ca abia i-ai cunoscut, orice lucru faci e ceva pozitiv, orice greseala e o posibilitate de-a invata si evolua. Cum aici asta inseamna si ca esti “supernumerary”, esti si oarecum ferit de orice probleme, pentru ca in orice moment esti a 4a persoana in echipa de nursing, deci orice ai face ai suport adecvat. Si nimeni nu se asteapta sa faci cine stie ce.

Inveti instrumentarul, inveti operatiile, inveti chirurgii si anestezistii si vezi ce le place si ce NU le place. Si incepi sa te obisnuiesti cu colegii.

Apoi, daca esti fast learner, urmeaza o perioada de acumulare rapida de experienta si de mici victorii. Primele mele operatii mai complicate singur, apoi bucuria pe care o simteam atunci cand eram scrub pentru o operatie din asta si chirurgul ma lauda sau micile laude primite de la colegi sau anestezisti erau motive de mandrie personala.

Apoi, daca nu esti tampit, urmeaza o perioada de deschidere a ochilor. Cand lucrezi cu colegi experimentati, iti dai seama cum fac ei lucrurile si de ce le fac ei MAI BINE. Si iti dai seama ca, de fapt, mai ai o gramada de facut si invatat. Daca ai norocul (sau ghinionul) sa participi si la niste situatii mai tensionate, iti dai seama ulterior ce pasi trebuia sa fi urmat si ce ar trebui sa faci in viitor.

Apoi urmeaza o noua perioada de evolutie, in care incerci sa inveti lucruri in afara sferei tale initiale de cunostinte. Nu pot sa zic ca am ales eu sa ajung sa lucrez la ORL/Maxilo-faciala/Vasculara/Ginecologie. Daca as fi avut o alegere, as fi mers la chirurgie generala. Dar atunci cand am dat eu interviu, nu aveau posturi libere acolo. Pana la urma, nu regret unde am nimerit, adica imi plac tipurile de operatii facute. Pentru a castiga experienta suplimentara, am lucrat si in afara specializarilor unde aveam experienta. Prea putin si prea sporadic pentru a ma considera multumit, dar macar nu ma multumesc cu putin.

Ei bine, undeva intre realizarea faptului ca mai ai de invatat si dorinta de-a castiga experienta suplimentara exista o etapa in care iti doresti ceva mai mult.

Cel mai simplu as putea denumi etapa asta drept etapa in care iti doresti respect. In esenta, esti inca un incepator. Dar daca poti sa te descurci la fel de bine sau chiar mai bine decat alti colegi cu vechime mai mare, iti doresti sa fii tratat mai bine – sau macar sa nu mai fi tratat chiar ca un incepator.

Si uite asa incep nemultumirile.

Asa mi-as descrie aceste 13 luni privind lucrurile un pic detasat.

Dar daca le privesc un pic mai subiectiv, trebuie sa adaug la aceasta evolutie si o serie de elemente personale.

Sigur, la inceput toata lumea pare prietenoasa – pentru ca foarte putini oameni sunt direct uriciosi cu un nou-venit. Dar dupa ce lucrezi cu ei, iti dai seama destul de repede cu cine ai de-a face si ajungi la concluzia ca iti displace profund sa lucrezi cu unii sau cu altii. Dar nu prea mai ai ce face in momentul ala.

In septembrie am facut o greseala majora, care a facut ca un pacient sa aiba nevoie de o a doua operatie. Cu multa intelegere, da, si de la majoritatea colegilor si de la superiori, am trecut peste asta. In octombrie am aflat intr-un mod extrem de dezamagitor ca e mult mai dificil sa ajung sa lucrez in Elvetia decat credeam. In decembrie am tot lucrat cu niste colege mai dificile, ceea ce m-a impins sa imi doresc sa plec de aici. Am luat 2 interviuri, eram foarte aproape de a pleca. Pana la urma am ramas, dar am inceput sa lucrez si in alt spital ca bank, ceea ce a functionat ca o supapa (am invatat ca pot lucra acceptabil si in alta parte, castig si niste bani in plus si invat si lucruri noi).
Apoi am avut o perioada in care am lucrat foarte mult cu o combinatie toxica de colege. Sefa cea noua care nu stie ORL, dar schimba totul si niste colege care ma trateaza ca pe un incepator. Adaug la asta presiunea singuratatii intr-o tara straina plus niste probleme de sanatate si am ajuns intr-o situatie in care pur si simplu nu mai aveam nici o placere in a veni la munca.

 

Dupa o plangere, o demisie depusa si apoi retrasa, un alt interviu luat la alt spital si o schimbare fortata de colege, situatia s-a normalizat un pic.

Cu toate acestea, raul a fost facut, daca pana acum cateva luni imi vedeam locul de munca drept o combinatie de rele si bune in care prevalau aspectele pozitive, acum pur si simplu nu mai suport ideea de a mai lucra aici mai mult decat ar mai fi necesar. Oricum era un job intermediar, care imi permitea sa acumulez experienta, dar e o diferenta in a vedea ceva drept placut si temporar sau toxic si temporar.

 

Toata postarea asta e circulara. Am inceput-o cu povestirea din anul 1 de scoala pentru a exemplifica cat de mult din viata noastra e afectat de oamenii de care suntem inconjurati. In ideea generala a numelui blogului, drumul nostru are prea putin de-a face cu alegerile noastre personale (vreau sa fac asta, in locul x) si foarte mult de-a face cu ce obstacole sau scurtaturi apar in drum.

 

drum
scurtatura?

 

 

Suisuri si coborasuri

Saptamana asta am lucrat din nou la spitalul privat unde mai fac cate o tura bank din cand in cand.
Am iesit din zona mea de confort, pentru ca am acceptat sa lucrez pentru niste liste de ginecologie si chirurgie generala. Doua specialitati unde am lucrat foarte putin intr-un an de zile. Iar atunci cand am lucrat, n-am fost lasat sa fiu scrub pentru nimic complicat.
Mi-am reamintit senzatiile care ma incercau acum 1 an, atunci cand incepeam noua parte a noii mele cariere (cea de scrub nurse).

where-magic-happens

Sigur, acum a fost un pic diferit, spre deosebire de acum 1 an, de data asta macar stiam majoritatea instrumentelor, stiam cate ceva despre operatii si anumite etape ale lor.
Dar nici nu aveam un grup de colegi intelegatori pe care sa ma bazez, lucram cu niste straini, cu exceptia unei persoane si a anestezistei, toti erau necunoscuti (runnerul, chirurgii, odp-ul, o alta scrub nurse).

Pana la urma m-am descurcat acceptabil, dar a fost prima data dupa destule luni  cand am avut momente in care habar-n-aveam ce trebuia sa fac

La sfarsitul zilei m-a incercat o senzatie ciudata. Am avut doar o pauza scurta de o gustare de dimineata si pauza de pranz. In rest, am fost scrub pentru 9 ore din cele 11 petrecute acolo. Eram obosit, eram nemultumit de faptul ca am avut momente in care nu stiam ce sa fac, dar eram si un pic multumit de faptul ca m-am descurcat acceptabil.

Dar, cel mai important, nu eram incarcat cu tot felul de alte porcarii la finalul zilei de munca. Toata ziua nu a trebuit sa raspund deloc la nici un telefon, nu a trebuit sa rezolv problemele altora, nu a trebuit sa imi pierd vremea ca sa fac incident reports pentru intarzieri si anulari de operatii si alte prostii neimportante, nu a trebuit sa suport crize de adulti cu mentalitate de copii mici si nu a trebuit sa lucrez cu o sefa tampita.
Nimeni nu vroia nimic altceva de la mine decat sa muncesc si atat.

Am avut o luna ceva mai dificila. Pe langa niste probleme de sanatate, am tot lucrat cu noua mea sefa de la ORL.

O tanti care este foarte capabila pe ceea ce a tot facut ea pana acum – chirurgie generala si vasculara, dar care habar-n-avea ORL (si nici acum, dupa 5 luni de cand e band 7 la ORL, nu stie prea mult) si care sufera de sindromul omului care devine sef si vrea sa isi faca cunoscuta prezenta.

Ce este sindromul omului care devine sef si vrea sa isi faca cunoscuta prezenta?
Sa zicem ca cineva ajunge intr-un loc nou, unde nu stie mare lucru, dar ajunge intr-o pozitie de conducere. Unii poate s-ar gandi ca ar fi cazul sa vada ce merge si ce nu merge, sa schimbe lucrurile grave si apoi sa modifice gradual alte lucruri. O tranzitie oarecum linistita.
Ei bine, persoana care sufera de sindromul antementionat nu va face asta. Va incepe sa schimbe toate rahaturile mici si neimportante, fara sa se atinga de problemele majore – pentru care oricum n-are solutii. O sa schimbe ordinea unor actiuni, va repozitiona calculatoare de colo-colo, va reprinta niste hartii, va inlocui o bucata de mobila cu alta bucata de mobila, va pune etichete noi acolo unde nu era nevoie de ele, va scoate obiecte dintr-un loc, pentru a le aduce inapoi ulterior si tot asa.
Dar daca e nevoie de ceva cu adevarat important (un instrument nou, o sutura noua, un set nou de instrumente, niste proteze noi samd) – va delega, delega, delega. Pentru ca habar–n-are cum sa rezolve acele probleme.

Acuma… din fericire, nu e primul meu job. Stiu ca e inutil sa incerci sa schimbi ceva in felul in care oamenii astia vor sa se faca lucrurile (desi de cele mai multe ori pozeaza in “accesibili” si “oameni cu care se poate discuta“). Deci am lasat femeia sa faca ce vrea, nu am comentat nimic si m-am ferit ca dracu’ de tamaie sa ii ofer orice sugestie pe care ar putea-o interpreta ca “bagat unde nu-mi fierbe oala”.

Problema apare atunci cand nu sunt lasat sa-mi fac treaba mea si mi se cere sa rezolv problemele ei. Nici nu le pot face pe amandoua bine, si mai si sunt nemultumit pentru ca mi se cere sa fac ceva ce nu intra in atributiile mele (de band 5), ci in ale altora – cu atributii extinse (band 6).

Daca asta n-ar fi suficient, am avut 3 incidente in care:
a adus 2 pacienti in sala de operatie in acelasi timp, inainte ca operatia primului sa se fi terminat
a adus 1 pacient in sala de operatie, altul in sala de anestezie – apoi l-a dus inapoi pe cel din sala de anestezie, dar a trebuit sa-l aduc eu inapoi mai incolo, cand ea era in pauza, iar operatia din teatru continua, iar chirurgul principal a facut o operatie minora in sala de anestezie, ceea ce a creat o problema de personal (nu e normal sa ai 1 scrub singur in sala de operatie) si am fost si la doi pasi sa avem wrong site surgery (ceea ce e un never event)
m-a lasat singur cu o studenta in sala de operatie pentru a pregati o operatie medie-spre-majora. Studenta habar-n-avea echipamentul, instrumentele, consumabilele, dar chirurgii insistau sa incepem operatia, ignorand din nou problema de personal (asa-numita skill-mix)

Si ceea ce a pus capac a fost momentul cand a zbierat la mine pentru ca am mutat un troliu pus de ea undeva, troliu care pana in ziua aia fusese folosit oricand a fost nevoie. “Do not move my trolley“. Si mai era si un chirurg de fata cand a zbierat. Apăi, fomeie, poti tu sa-mi ceri multe, dar sa nu zbieri la mine. Daca vroiam sa zbiere cineva la mine, ramaneam in Romania.

Mi-am dat demisia (e-mail), apoi m-am dus si m-am plans la celalalt band 7 (cel care m-a angajat) si am cerut si o intrevedere cu matroana, pentru ca ca eu nu cred ca asta e un mod de-a lucra “profesionist“.

Intrevederea a avut loc saptamana trecuta, ea a zis ca “I’m from Barbados, that’s how I talk, but I am sorry if you think I yelled at you” si ca “you are also very rude to me and you don’t listen to me”. Am inceput atunci sa tot spun de ce a facut si-a dres ea, de a ajuns intalnirea la 1 ora. Ea a promis ca se schimba, eu le-am promis ca nu plec “now”.

S-a schimbat din parti. Primul lucru pe care l-a facut a fost sa inceapa sa se planga in stanga si dreapta ca eu ii fac probleme si nu vreau s-o ascult. Si sa se duca la chirurgul ala care era sa faca wrong site surgery si sa-i spuna ca eu m-am plans ca el are “unsafe practice”. Evident ca chirugul s-a enervat pe mine si m-a luat la intrebari – doar el nu vede nici o problema, daca nu s-a intamplat nimic.

Joi am interviu in alta parte. Fix la 1 an de cand am inceput munca la teatre.

E ciudat. In ultima luna am facut mai multe zile de CEPOD (teatrul de urgente) si m-am descurcat ok, am facut chiar fara nici o problema cateva operatii majore de ORL (combinate cu Neuro) sau Vasculara, m-am descurcat binisor la niste operatii mai grele de ginecologie in spitalul privat. Si sunt destul de corect auto-critic, cand zic ca m-am descurcat bine, m-am descurcat bine.

Fix cand viata ar trebui sa devina mai usoara pentru mine, trebuie s-o iau de la capat.

challenge

P.S. Pentru cine se intreaba de ce nu aleg sa muncesc doar la spitalul privat si atat: desi ei fac destul de multe operatii (chirurgie generala, vasculara, oftalmologie, ginecologie, orl, chirurgie plastica si ortopedie), sunt destul de limitati in tipurile de cazuri pe care le opereaza. Prefer sa incerc sa ma mut la un spital mai mare, ca sa strang experienta si in alte specialitati.

Cateva scurte, de week-end

Pentru cine nu-mi urmareste pagina de facebook, la mine-n spital am avut 1 “never event” si un “serious event” in ultima luna. In esenta, diferenta e mai degraba de semantica, never events sunt erori medicale total evitabile, pentru care exista proceduri clare de verificare, iar serious events sunt erori medicale pentru care nu exista un set de reguli care ar trebui sa le elimine 100%.

Ambele probleme s-au intamplat la ginecologie. 1 data au fost lasate doua fase mari in abdomenul unei paciente dupa o histerectomie totala abdominala, 1 data a fost lasata o fasa mica in vaginul unei paciente dupa o operatie de excizie de sept vaginal. Daca pentru prima greseala vina e impartita de chirurg si scrub nurse (scrub-ul si runner-ul NU au facut corect numaratoarea faselor la finalul operatiei), pentru a doua vina e 100% a chirurgului – care a luat o fasa de pe masa cu instrumente si fase folosite, dupa ce operatia fusese terminata si dupa ce toate numaratorile fusesera facute. A facut asta fara sa-l vada nimeni, si fara sa se asigure ca l-a auzit cineva zicand (in varianta lui) ca “exista o fasa in vagin, sa fie scoasa in sala de recuperare postop”. Nimeni din sala de operatie nu l-a auzit (1 scrub, 1 runner, 1 in-charge, 1 anaesthetist nurse, 1 medic anestezist).

Pentru ambele probleme reactia a fost de tip “mana de fier” fata de asistente. Toate au fost suspendate (cu plata) pana la terminarea investigatiei. 1 din primele 2 si-a dat demisia deja (investigatia continua la nesfarsit). In cazul al doilea, au suspendat inclusiv asistenta (band 6) care era in charge pentru sala aia de operatie, pentru ca era prezenta in sala cand s-a intamplat tarasenia, desi nu ea a fost cea care a facut numaratoarea cu scrub nurse…
Interesant e ca in cazul celalalt, persoana in charge (band 7 de la ginecologie) nu a patit nimic, “pentru ca NU era in sala de operatie”.

Evident, viata la teatre a fost perturbata serios de evenimentele astea. E destul de greu sa ai o discutie fara sa fie mentionate. Dar multe alte lucruri au fost date peste cap.

In primul rand, daca scoti 5 oameni din schema de personal pentru ginecologie (care mai faceau din cand in cand si maxilo-faciala, orl sau dermatologie), imediat ai o problema.

Exemplu simplu: avem dificultati in a gasi oameni dispusi sa lucreze pana la ora 9 in fiecare zi. In mod normal, avem 2 de la chirurgie speciala care fac ture lungi in fiecare zi. Iar in week-end avem 1 care lucreaza long-day (8-21) si 1 care lucreaza zi normala (8-18). De cand le-au suspendat pe primele 2 (1 dintre ele era cu experienta si facea tot timpul doar long days), rota-ul nostru e praf. Dau long days si celor mai putin experimentati, iau oameni de la chirurgie generala si ii pun sa faca long days si cate si mai cate. Acum, dupa ce ne-au mai scos 3 oameni din schema, plus ca 2 tocmai acum s-au nimerit sa plece (1 italian a demisionat si pleaca si el acasa, fara legatura cu evenimentele, iar o filipineza se duce la chirurgie generala), suntem foarte subdimensionati.

 

Exemplu de problema de personal: maine sunt alocat in teatrul de orl (ca de obicei). Chirurgul o sa aiba o operatie pe care o face rar, de reparatie transsfenoidala a unei scurgeri de lichid cefalo-rahidian. In 10 luni de cand sunt eu aici a facut-o 1 singura alta data. Din fericire, eu am fost scrub atunci si am retinut cate ceva. Din nefericire, pentru ca suntem short-staffed, m-am trezit alocat cu 1 HCA de la ortopedie (un mosulica ce stie mai putine lucruri despre orl decat stiu eu despre ortopedie – si eu nu stiu deloc ortopedie) si italianul pe cale sa plece, care a inceput sa munceaca la teatre… in februarie. E o operatie combinata cu neurologia (alta specialitate unde nu stiu mai nimic), folosim un StealthSystem pentru ghidare – numai setup-ul pentru nebunia aia dureaza 30-40 minute -, avem nevoie de introducerea unui dren lombar (pentru introducerea intratecala a

giphy-tumblr
scrub nurse extrem de bine NEpregatit pentru orice situatie

unei substante de contrast – Fluoresceina), se face si recoltarea pregatirea si implantarea de fascia lata si altele.
Si un geniu s-a gandit ca nu e nici o problema sa ma lase pe mine (care am vazut si facut doar 1 singur alt caz) cu un incepator si un hca.
Am pregatit tot ce am putut pregati, i-am frecat la cap pe aia de la neurologie sa-mi spuna ce imi trebuie de la ei si am primit si promisiunea ca vine un band 6 de la neuro sa ma ajute la setup.

 
Evident ca mi-am manifestat nemultumirea oricum si pentru repartizarea de personal, mi s-a promis ca rezolva ei cumva… Altfel, maine voi arata fix asa cand imi va cere ceva chirurgul:

 

 

 

Ieri am stat overtime si am ajutat la teatrul de urgente, pentru ca desteptii au suspendat-o pe cea care trebuia sa lucreze sambata si nimeni nu a gasit un inlocuitor (evident). Band 7-le de la ORL (care era cealalta scrub person de la specialist medicine) m-a luat deoparte intr-o pauza si mi-a spus
“Cristian, during the next weeks the matron will be coming to the theatres to check how we do things. I don’t like how things happen in the ENT theatre, I just want to make sure that if she asks, you just know that I told you how you should actually do things”.
A facut o fata foarte ciudata cand i-am raspuns franc:
“You know, mr. X (chirurgul ginecolog) said the same thing yesterday, he said he told the nurses to take out the swab from the woman’s vagina, it’s not his fault they didn’t do it“.
Nu mi-a mai zis nimic despre cum vrea ea sa schimbe lucrurile restul zilei. Oricum nu am mai avut pauze dupa aia, am avut o gramada de munca.

 

Acum 2 saptamani am lucrat fix cu echipa (band 6, band 5 si band 2) care a fost suspendata vineri. Operatii mici, de excizii de leziuni canceroase de pe fata/gat. La o operatie am facut numaratoarea cu band 2, dar aia a uitat sa semnze si a semnat band 6-le. I-am atras atentia ca aproximativ acelasi lucru s-a intamplat si cu cateva saptamani in urma, cand italianca a semnat fara sa faca numaratoarea si acum e suspendata.
Mi-a raspuns senina:
“Cristian, if they suspend me with pay for this, I don’t care. I’ll just stay home and relax for a month or so”.
Cand au dat-o afara vineri din sala de operatie (lucram din nou cu ea) si i-au zis ca e suspendata… nu mai era deloc senina. Arata ca o persoana care habar-n-avea ce i s-a intamplat. Pe buna dreptate.

 

Singurul punct oarecum pozitiv a fost faptul ca, la masa rotunda la care colegele mele au fost suspendate, matroana a facut scandal si a insistat ca vrea o noua round table cat mai curand si rezolvarea investigatiei rapida, pentru ca nu accepta sa i se suspende toate asistentele doar pentru ca chirurgii fac greseli – in timp ce chirurgii opereaza bine-mersi. Asta a apucat sa mai zica colega suspendata (band6) inainte sa plece.
Bine, pe de alta parte, la sedinta saptamanala de vineri dimineata, matroana a zis ca “it is unacceptable to have this serious event so soon after a never event, you are all too complacent”.
Nu e ok sa ne acuzi pe toti la gramada de automultumire si delasare.
Matroana e o tanti la aproape 60 ani, harsaita prin sistem, pe care toata lumea o stie de frica si o acuza ca e foarte dura. Eu zic ca e destul de corecta si abordabila – pana la un anumit punct, cand gresesti.
Cand eu am facut greseala mea majora in septembrie si eram stresat ca naiba, si-a luat aproape 20 minute doar ca sa ma incurajeaze…

 

Esti multumit de ceea ce faci?

Scoala am terminat-o acum 21 luni. De lucrat, lucrez de 15 luni, toate in strainezia. Daca privesc in urma, pare ca timpul a trecut foarte repede. Oricum as privi lucrurile, din punct de vedere al carierei, sunt inca foarte incepator.

Cu toate acestea, sunt (inca) intr-un moment foarte important: intre 30 si 50% dintre asistentii medicali nou-calificati renunta de tot la nursing sau schimba locul de munca in primii 3 ani ai carierei. Cand am avut schimbul de experienta in Elvetia in timpul scolii, am discutat pe tema asta si cu profesorii de-acolo si cu celelalte studente (din Spania, Suedia, Germania, UK). Chiar si ca legenda urbana, pare sa fie o realitate care se repeta si in alte tari vest-europene.

Motive pentru aceasta rata mare a uzurii asistentelor medicale “proaspete” sunt nenumarate. Stres, supraincarcare cu responsabilitati, prea multa munca, venituri mici, lipsa de suport la primul job, mobbing/bullying, lipsa optiunilor in alegerea primului job (deci o alegere nefericita la inceput de cariera), dezamagirea fata de realitatea meseriei (comparat cu mediul cat de cat steril sau ferit de probleme majore al scolii) si cate si mai cate. Un alt factor important este dorinta de-a-si intemeia o familie. E o meserie dominata de femei, termina scoala, apoi (daca se casatoresc) poate decid sa aiba o familie intai si o cariera mai incolo.

 

Cred ca cea mai des intalnita intrebare care mi-a fost adresata in e-mailurile/mesajele private primite de-a lungul anilor, de cand am pornit acest blog, a fost “merita sa fac meseria de asistent medical?“.

Poate intrebarea asta e des-intalnita la romani si pentru ca noua societate romaneasca pare sa fie axata pe acumularea de bogatie. Mai precis, nimic nu (prea) mai are valoare daca nu este asociat cu bani multi – sau cu ideea de “a te ajunge“, a te imbogati etc.
Faimoasele idei “nu mai avem valori” si “modelele noii generatii de romani sunt doar oamenii care s-au imbogatit usor/rapid“.

Bine, ca sa fiu sincer, nu stiu care sau daca erau mai bune valorile generatiilor crescute sub comunism sau ale celor care s-au maturizat in anii de tranzitie de la comunism la capitalismul de azi. Intr-un final, e in natura umana sa iti doresti sa ai mai mult, altfel am trai toti in pesteri si am dormi pe paie.

Oricum, trecand peste importanta probabil prea mare a aspectului financiar in alegerea unei meserii, as zice ca prea multa lume nu se intreaba daca i-ar placea cu adevarat sa faca acea meserie.

Sigur, daca te intreaba cineva de ce vrei sa faci meseria X sau daca iti place s-o faci, foarte putini oameni au taria de caracter sa recunoasca “urasc meseria asta” sau “o fac pentru bani, dar nu-mi place”. Multa lume poate nu-si pune niciodata intrebarea asta.

Traim intr-o lume in care totul costa, in care putina lume isi permite luxul sa recunoasca “bai, nu am facut o alegere buna acum 3-5 ani, nu pot sa fac meseria asta, trebuie sa fac altceva”. Tocmai ti-ai investit 3 ani (sau 4) intr-o scoala, apoi macar 1 an (sau mai mult) in a face o meserie. De cele mai multe ori, sunt 5 ani sau mai mult din cei mai frumosi ani ai tai (20-30 ani).

Este extrem de greu sa iei decizia sa arunci 5 ani din viata ta la gunoi.

Cu toate astea, precum ziceam mai devreme, foarte multi oameni (cel putin din datele disponibile din lumea occidentala) iau decizia asta.

Stau acum si ma gandesc la prima mea facultate. 4 ani irositi. Apoi prima mea cariera (de grafician) – alti 12 ani irositi (e adevarat, suprapusi cu facultatea si apoi cu postliceala).
Sigur, partea de scoala e similara in orice meserie. Inveti teorie – cata si cum poti.
Dar in momentul cand incepi sa muncesti, una e o meserie standard si alta e una in domeniul medical.

Nu fac parte dintre cei care spun ca vai, Doamne, medicina e sfanta si toata lumea trebuie sa ridice statui celor care aleg sa faca meseriile care se ocupa cu ingrijirea omului bolnav. Nu poti avea o societate functionala fara medici sau asistenti medicali, dar ar fi la fel de nefunctionala si fara soferi sau programatori sau brutari sau politisti samd. Nu asta vroiam sa spun.

Ce vreau sa spun e ca e o meserie in care (cu foarte mici exceptii) ai tot timpul de-a face cu fragilitatea si mortalitatea fiintei umane. Si te lupti tot timpul tot felul de greutati suplimentare, la care nici nu te-ai gandi ca exista.

Pentru ca poti foarte usor sa te gasesti in situatia de genul: titrezi 3 medicamente care tin un pacient in viata, in timp ce folosesti si un echipament electronic de monitorizare a functiilor vitale, plus iei in considerare diverse interactiuni medicamentoase, te gandesti la mentinerea functiilor corpului pacientului, incerci sa folosesti personalul auxiliar cat mai corect posibil si trebuie sa jonglezi cu hartogaraie si nenumarate orgolii si interese ale pacientilor/rudelor/colegilor/medicilor/managementului, uneori uitand sa ai grija minima de tine (mana sus cine n-a mers la toaleta 13 ore si n-a baut un strop de apa in aceleasi 13 ore). Si faci asta zi dupa zi.

Poate mai adaugi si probleme de emigrare in ciorba asta.

Si dupa aia te gandesti “cum de mai face cineva din lume meseria asta?”.

Raspunsul simplu ar fi ca multora chiar le place.

Poti sa analizezi cum vrei lucrurile, sa le privesti din orice perspectiva.

Intr-un final, daca nu-ti place ceea ce faci, mai devreme sau mai tarziu vei ajunge la concluzia ca nu mai poti face asta. Desigur, poti ajunge la concluzia asta SI DACA iti place sa-ti faci meseria.

Diferenta e ca atunci cand esti convins ca faci ceea ce-ti place, te gandesti ca ai tot timpul alternative, nu se reduce totul la o sectie, un spital, o specialitate sau mai stiu eu ce. E nasol jobul actual? Sigur, dar de ce? Este jobul in sine problema, sau sunt colegii, sectia, spitalul?

 

Cred ca atunci cand incepi un job nou, ai intotdeauna o perioada “de miere”, in care factorul noutate pur si simplu te face sa nu bagi in seama orice posibila problema. La asta ajuta si faptul ca lumea are asteptari mai mici de la tine cand esti nou. Apoi, incet-incet (sau mai repede, depinde de om) strangi experienta, incepi sa-ti dai seama cum merg lucrurile. Desigur, nu devii expert in 3 zile, dar, daca te straduiesti un pic, pe masura ce devii mai competent, te lovesti de noi si noi probleme.
Apoi depinde doar de tine cum reactionezi la situatiile neplacute.

 

Renunt la orice generalizare, vorbesc strict despre cazul meu:

Ma gasesc intr-o situatie oarecum usoara pentru a face o schimbare. Nu am un contract de chirie semnat pe perioada nedeterminata, nu am datorii, nu ma leaga absolut nimic “cu forta” de jobul actual. Daca e sa plec, inclusiv daca imi depun demisia maine, nu ar trebui sa am probleme in a obtine referinte bune pentru orice eventual nou-angajator. Nu in ultimul rand, cererea de asistente medicale e atat de mare in sudul Angliei incat orice minima experienta e “destula experienta” pentru aproape orice job aplici, atata timp cat nu exista limitari stricte la angajare sau daca nu faci vreo greseala majora la interviuri.

Intrebarea “de ce sa raman aici?” imi sta pe cap foarte des.
Intr-o comparatie plusuri vs. minusuri, actualul meu job are foarte putine avantaje fata de orice alt job in orice alt spital pe o raza de aproximativ 100 km.
Planurile mele pe termen mediu si lung au ramas aceleasi.
Inainte de-a pleca aici, nu planuiam sa stau in UK mai mult de 12-16 luni. Dupa octombrie anul trecut, termenul-limita auto-impus a devenit mai 2019. In situatia data, singurul avantaj major al spitalului meu (cursul de perioperative nursing) e ca si inexistent. Am sanse foarte mici in a-l primi anul asta. Daca-l primesc la anul, nu ma mai ajuta cu mare lucru.

Atunci, de ce raman?

Singurele 2 raspunsuri plauzibile pentru mine sunt ca ori imi place ceea ce fac, ori ca nu sunt capabil sa recunosc ca mi-e frica sa nu fie situatia mult mai nasoala in alta parte.

 

 

Aceasta postare vine pe fondul unei perioade de introspectie combinata cu o serie de vesti despre italieni care au inceput cam in acelasi timp cu mine munca-n spitalul meu (si cariera de asistenti medicali) si care pleaca sau au plecat din UK inapoi in Italia. Desigur, unii sunt pur si simplu dezamagiti de Anglia/Londra/viata de emigrant, dar si realitatile vietii de asistent medical au o influenta asupra demisiei.

Nu stiu cum sunt alti emigranti, dar mie mi se pare ca, odata plecat intr-o tara straina, orice acumulare de nemultumiri, orice moment repetat in care simti ca si cum dai repetat cu capul in perete in mod inutil, iti aduce dupa o vreme foarte usor in minte solutia extrema:

De ce ma chinui eu cu toate astea, nu ar fi mai bine sa-mi bag eu picioarele si sa ma car acasa?