Asistent Medical in Elvetia (1)

Blogul meu s-a vrut (si a ramas) un jurnal al drumului meu ca Asistent Medical, ca elev, incepator, persoana care strange experienta si asa mai departe.

Pentru 29 de luni am povestit viata mea in Anglia. Primul post a fost asta. Voi pastra un stil similar de povestit si pentru Elvetia.

Despre ce voi scrie la un inceput de drum?

Lucruri de rezolvat inainte de a veni aici, drumul aici, lucruri de rezolvat in prima saptamana in Elvetia, impresii de la locul de munca.
Un pic despre bani la final.

 

Sa incepem cu impresii de la locul de munca.

Nu e deloc usoara munca in Elvetia. In primul rand, programul saptamanal de 43 ore e foarte enervant. Ai tap-in si tap-out cu badge-ul personal la sosire/plecare, nu ai voie sa intarzii deloc nemotivat, nu ai voie sa pleci mai devreme (daca nu vrei sa ramai dator cu minute-ore la final de luna). Dupa experienta Anglia, unde lucram 34 ore, o saptamana 3 zile, urmatoarea 4 zile, sa muncesc 5 zile pe saptamana, 07:00 – 16:06, e ceva mai obositor.
Enervant e si faptul ca trebuie sa fiu prezent si gata schimbat in scrubs la ora 07:00 pentru team brief-ul zilnic, in care doar sefa sectiei spune programul zilei si eventualele informatii noi. 1 data pe saptamana team-brief-ul e ceva mai lung – atunci toata lumea comunica eventualele probleme intalnite in ultima saptamana. Nimic personal – comunicarea aia se face in spatele usilor inchise.

Per ansamblu, sistemul e similar cu Anglia, cu mult mai putina libertate personala. Fiecare are ceva de facut, foarte rar exista intrajutorare ca in Anglia, unde toata lumea ajuta pe toata lumea cu tot ce era nevoie (in special la nivel de RN/ODP, mai rar HCA). Aici se poarta “asta e treaba lui X, doar X se ocupa de asta pana la final”. Pentru fiecare porcarie mica trebuie sa anunti fie asistenta-sefa, fie pe adjunctul ei.

La nivel declarativ, toata lumea e mult mai atenta la igiena. Declarativ pentru ca, atunci cand cred ei ca nimeni nu-i vede, si ei mai aleg solutia mai rapida sau nu fac chiar ceea ce “predica“.
Astfel, toata saptamana mi-au facut observatie dupa observatie: pentru ca nu ma spalam pe maini cu solutia lor alcoolica intotdeauna inainte de a deschide ceva steril. Sau daca am luat ceva de pe jos cu manusi pe mana si nu m-am spalat cu alcool apoi. Sau daca am iesit cu masca pe fata pana la bucatarie/camera de ceai. Sau daca am pus dosarul pacientului intr-o anumita parte a calculatorului si nu in alta parte.
Asta desi in general ma spal mult pe maini, iar aici m-am spalat de suficiente ori incat sa am 4 taieturi mici si dureroase dupa doar 5 zile de munca. Fucking alcohol cleanup – dintotdeauna l-am urat.

Igiena mainilor se face aici 99% doar cu solutie bazata pe alcool. Sapunul se foloseste doar 1 data, la inceputul zilei si atat. Asta va fi o problema pentru mine pe termen lung, o sa-mi faca praf mainile, mai ales iarna…

Teoretic, ar fi trebuit sa am o saptamana de “introducere”, in care sa observ si sa nu fac nimic. IN realitate, 2 colege au fost bolnave 5 zile/5 si o a 3-a s-a imbolnavit vineri. La care se adauga 2 femei care au plecat inainte de-a veni eu (au terminat in mai), un coleg care va pleca in urmatoarele saptamani si nu am o parere foarte buna despre locul asta.
Dupa experienta Anglia, in opinia mea, un loc din care lumea pleaca des si multi oameni nu vin la munca “pe caz de boala” (reala sau nu) e un loc care are probleme majore.

Cei care ma urmaresc pe facebook au aflat deja ca am probleme mari cu limba lor. Pe langa faptul ca nu stapanesc germana ca pe engleza, dialectul localnicilor e extrem de obositor. Trebuie sa ma concentrez foarte tare ca sa inteleg tot ce mi se cere, si chiar si-atunci pierd multe lucruri sau inteleg gresit. E frustrant.
Si e frustrant si pentru ca imi mai zic chestii si pacientii si nu inteleg exact ce mi-au zis. Aaaaah, I miss England and the Cockney accent.

In afara de asta, tot procesul asta de introducere a fost oarecum sabotat total (din cauza personalului lipsa).
2-3 colege mi-au raspuns la toate intrebarile si mi-au explicat tot ce era de explicat, 1 coleg s-a rezumat la a imi face observatii si a imi tot spune “nu e inca momentul”, altii au vorbit mult (si la propriu n-am inteles mai nimic din ce mi-au zis) probabil pe langa subiect, altii pur si simplu m-au ignorat total, si-au vazut de treaba lor fara sa se oboseasca sa-mi spuna cum se fac lucrurile “corect” si de ce.

Pe de alta parte, pentru ca sistemul e atat de similar cu Anglia, odata ce am invatat pe unde sunt unele si altele si am prins cateva idei de workflow, am fost capabil sa fac si anumite lucruri independent. Daca as fi stiut germana mai bine SI nu ar fi vorbit toti pe pasareste (care NU e Hochdeutsch), ar fi fost mai simplu.

Multe lucruri pentru care exista “mica intelegere” in Anglia se fac aici cu multe reguli.
Un exemplu simplu: concediile. Trebuie sa iti alegi cele 6 saptamani de concediu pentru anul viitor PANA la finalul lui octombrie anul curent. Exista si posibilitatea de-a cere maxim 2 zile libere “la alegere”/luna cu minim 2 luni in avans, dar atat – si doar cand numarul de angajati o permite.
Au disparut concediile luate cu 2 luni inainte, combinarea de days off cu concediu ca sa ai mai multe zile de vacanta si libertatea din Anglia. La naiba, si Anglia e orice, numai nu “plina de libertate”.
De asemenea, deoarece nu avem 3 oameni in sala de operatie, ci 2 (un TOA sau OP-Pflege si un FaGe sau OP-Pflege), pauzele (cea de 15 minute si cea de pranz) se iau CAND VOR ALTII, nu cand vrei tu. Adica atunci cand se gaseste cineva pentru Ablösung (inlocuire).

Reversul medaliei e faptul ca totul merge ceas. De la trenuri si autobuze (stiu ca daca plec la 6:35, la 6:53 maxim sunt in spital), la programari si asa mai departe.

Mi-a placut faptul ca mi-au dat vestiar din ziua 1 (in Anglia nu am primit vestiar nici dupa 30 luni acolo, unii nu aveau nici dupa 10-15 ani), m-a enervat sistemul lor de reducere la masa, cand trebuie sa-ti incarci bani pe badge, pe care apoi il folosesti ca portofel electronic (daca vrei reducerea de 1-2 franci la majoritatea felurilor de mancare).
Imi place faptul ca spitalul are cam 1 restaurant in fiecare cladire medie sau mare, nu imi place ca nu sunt foarte multe optiuni de mancare gatita in cladirile in care lucrez eu (sunt 2 alaturate). Daca vreau mai multe optiuni, trebuie sa merg la alt restaurant, in alta cladire, pe afara sau pe la subsol.

Si aici exista operatii care se termina prea tarziu, si aici e o problema asta – daca 2 sau 3 sali de operatie termina dupa 4, atunci e o problema mare cu plecatul la timp. Per ansamblu, cel mai mult timp se pierde cu anestezia, unde sistemul lor mananca mult mai mult timp decat sistemul britanic.

Per total, am avut o saptamana interesanta, dar cam obositoare (desi nu am facut prea multe lucruri). Colectivul de colegi e destul de ok, desi sunt oarecum impartiti pe bisericute. Localnicii sunt majoritar FaGe (un fel de struto-camila elvetiana, niste infirmieri cu 2 ani de scoala), sunt prietenosi majoritar intre ei. Instrumentistii sunt majoritar straini si mai in varsta. Medicii sunt majoritar elvetieni.

 

Un pic despre lucruri de facut inainte de venit in Elvetia

In primul si primul rand, pentru mine cel mai greu lucru de rezolvat in Elvetia a fost sa-mi gasesc undeva unde sa locuiesc.
Serios acum, a fost mai greu decat sa-mi gasesc un job. Daca pentru partea cu jobul probabil ca am trimis pe undeva pe la 50-60 de e-mailuri (candidaturi, clarificari samd) in 3 ani, pentru a-mi gasi cazare am trimis peste 60 de e-mailuri in 2 luni. E foarte dificil sa gasesti chirie din alta tara. Si pentru ca Elvetia are un stoc foarte limitat de locuinte inchiriabile, preturile sunt mari. Prin consecinta, multi elvetieni (pana la o varsta, cel putin) locuiesc la comun (2-3-5 oameni intr-un apartament/o casa mai mare)

Daca ai bani multi (1500 franci+) disponibili pentru asa ceva, poti inchiria un apartament pe termen scurt, fara multa birocratie, pe unul din site-urile care ofera asa ceva pentru expati. Exemplu. Ulterior tot va trebui sa-ti gasesti cazare independent, pentru ca chiria la un apartament din asta e peste pretul pietei si oricum sunt, de regula, inchiriabile doar pentru un termen limitat.

Mai exista variantele semi-hoteliere (airbnb, booking, agoda etc), in care inchiriezi o camera de la un privat pe termen mediu (30+ zile), urmand ca apoi sa-ti gasesti singur chirie.

Apoi exista varianta WG (Wohngemeinschaft), in care inchiriezi o camera intr-un apartament sau casa, in care vei locui cu niste straini. E modul cel mai ieftin de-a sta undeva in Elvetia, contractul poate fi si pe o perioada scurta (6 luni), dar depinzi de persoana care a pus anuntul. Vorbesti cu ei telefonic sau prin e-mail, te pot respinge foarte usor fara prea multe motive. Site-uri aici sau aici.

Apoi iti poti incerca norocul pe unul dintre portalurile elvetiene de imobiliare. Immowelt, homegate, alle-immobilien. Exista si altele (google). Personal, n-am avut deloc noroc cu ele. Agentii (sau rarii proprietari) vor contract pe minim 1 an, vor in general sa ai Aufenthaltsbewilligung (permis de sedere/munca) inainte de-a-ti inchiria orice, vor sa ai niste asigurari incheiate in avans si altele. O procedura destul de complicata – foarte dificila daca nu esti fizic in tara respectiva.

Eram pe cale sa aleg o camera prin airbnb, pana am ajuns la ultima solutie: am mers pe site-urile unor scoli superioare / al unei universitati, am cautat acolo sugestii de cazare, am gasit mai multe entitati care inchiriaza pentru studenti sau “tineri” sub 35 ani, sau oameni care lucreaza pentru public (m-am gandit ca ma incadrez).

Asa am gasit pana la urma ceva care sa-mi convina, un studio mic, cu baie si bucatarie proprie, intr-o cladire noua oarecum aproape de oras (12 minute cu trenul). Si asa am ajuns sa locuiesc… intr-o suburbie. Déjà vu Londra, eh? Macar garantia era mica (500 franci) si am contract care poate fi incheiat cu preaviz de mimin 31 zile.
Ca de obicei, alta problema a fost sa-mi platesc garantia si chiria, pentru ca e foarte scump sa transferi bani in Elvetia si pentru ca nu stii niciodata exact cat trebuie sa transferi ca sa ajunga exact suma ceruta. Am mai discutat despre asta, banii sunt transferati printr-o banca intermediara intai, care retine o parte din ei (cam 3-5% pentru sume sub 2000 franci) si apoi ii transfera mai departe. Comisionul ala nu e stiut de nimeni (banca ta sau banca elvetiana), de exemplu, la 1000 franci nu stii niciodata CAT trebuie sa transferi ca sa ajunga fix 1000 franci in contul elvetian. Frustrant.

Daca ai ajuns sa primesti un contract de angajare in Elvetia, ti s-au cerut deja o gramada de hartii, traduse intr-o limba oficiala a lor sau in engleza. Diplome, recomandari, adeverinte de vechime, dovezi ale vaccinarilor. Se poate trai in Elvetia si fara pasaport, dar am gasit ca e mai simplu peste tot sa folosesc pasaportul decat cartea de identitate.

Printre primele lucruri care trebuie facute la sosirea in Elvetia va fi sa te inregistrezi (Anmeldung) la Einwohnerdienste. Acolo ti se va oferi Permisul de sedere/munca (Bewilligung), care e obligatoriu pentru o sedere mai lunga de 3 luni (sedere cu sau fara munca). De la sosirea in Elvetia ai 14 zile sa te inregistrezi la Einwohnerdienste, si iti vor trebui: Pasaport, Contract de munca (daca e cazul), Contract de chirie, Certificat de casatorie (daca e cazul) si 1 poza de tip pasaport. Am mentionat asta acum pentru ca  Certificatul de casatorie e util aici pentru ca nu toti barbatii sau femeile care nu si-au schimbat numele de familie vin cu Certificatul asta dupa ei.

 

Eeeeniuei. Sosirea in Elvetia. Ori vii cu masina personala, ori vii cu busul, ori vii cu trenul, ori cu o combinatie de avion + tren/bus. Elvetia are 3 aeroporturi internationale: Geneva, Basel si Zürich. Mai exista cateva aeroporturi mici, dar sunt rezervate majoritar zborurilor regionale.
Din Romania avem (in 2018) zboruri directe catre Basel (Wizzair) si Zurich (Swiss). Taromul avea o ruta catre Geneva, dar a renuntat la ea.

International Airport Map airports in switzerland switzerland airports map 800 X 568 pixels

Ca variante oarecum apropiate (si ieftine din Romania) ar mai fi Milano, Torino, Lyon, Strasbourg si Stuttgart – in functie de zona unde vei locui si cand iti cumperi biletul, e posibil sa iesi mai ieftin decat sa zbori direct in Elvetia.
Personal, am avut de-ales in a zbura catre Zürich +bus/tren (o varianta de 410 euro, cautare cu 3 luni in avans) si a zbura catre Bergamo (Milano) si a lua o combinatie de bus+tren, ceea ce m-a costat 120 euro (cu bagaj de cala).

 

Cateva lucruri de rezolvat in prima saptamana in Elvetia:

Anmeldung la Einwohnerdienste pentru Aufenthaltbewilligung. Sunt mai multe tipuri de permise de munca/sedere (Bewilligung). Se elibereaza sub forma unui document de identitate (Ausweis).
Pentru cei care se muta in Elvetia, avem pe termen scurt, pana la 1 an (Kurzaufenthaltsbewilligung L), pe termen mediu, 1-5 ani (Aufenthaltsbewilligung B) si pe termen lung, dupa minim 5 sau 10 ani de sedere neintrerupta in Elvetia (Niederlassungsbewilligung C).
Pentru ca romanii sunt considerati emigranti economici, pana in vara lui 2019 numarul de permise de sedere pe termen mediu (B) sunt limitate la 999/an pentru romani si bulgari. Adica le obtii foarte greu.

Eu am cerut Kurzaufenthaltbewilligung L pe un an, dar cel mai probabil voi primi unul pe 6 luni, pentru ca atata dureaza contractul meu initial. Deci va trebui sa-l reinnoiesc peste 6 luni. Si fiecare inregistrare si Ausweis costa (cam 130 franci in total, in zona mea). E important sa te inregistrezi la primaria (Einwohnerdienste) unde locuiesti. Daca stai in suburbie, nu te duci la primaria orasului mare, ci la cea a suburbiei (ceva ce colegii mei nu au stiut sa-mi spuna, am facut un drum degeaba).
Poze de pasaport e bine sa ai din Romania. Costa cam 10 franci aici la un automat de poze. 🙂

Deschiderea unui cont bancar in Elvetia. Cu mici exceptii, majoritatea angajatorilor elvetieni prefera sa plateasca salariile in cont. E imperios sa-ti deschizi cont cat mai repede, pentru ca sa primesti primul salariu – pentru ca vei avea nevoie de banii aia foarte repede, in ritmul in care vei face cheltuieli aici.

In Elvetia exista banci nationale si banci cantonale. Bancile cantonale sunt ceva mai mici, dar au niste avantaje in cantoanele de unde sunt. De regula, bancile cantonale (din cantoane diferite) colaboreaza intre ele, deci ai mici avantaje la bancile “din retea”. Pe de alta parte, bancile nationale sunt mari, de regula au/sunt si sucursale in/din alte tari, deci sunt “mai sigure”.
Toate bancile au mici avantaje si dezavantaje, trebuie sa stai sa le studiezi oferta destul de mult pentru a te hotari care e cea mai potrivita pentru tine. Unele au comisioane mici la retragerea de bani de la bancomate din alte tari, altele nu au comisioane. Unele nu au carduri contactless, altele au carduri contactless, dar iau un comision mare la plati facute cu ele in afara Elvetiei. Unele au comisioane mici la transferurile bancare in afara tarii, altele au comision de administrare lunar minim (in anumite conditii). Unele au comisioane de inchidere a conturilor!
Atentie la ce carduri de debit ofera, multe ofera V-Pay, care e aproape inutil in afara Elvetiei.
Dpdv financiar, toate ofera cam aceleasi conditii: 0% dobanda la contul curent, 0.1% dobanda la economii
Eniuei, bancile nationale sunt Raiffeisen, UBS, Postfinance, Credit Suisse plus 24 banci cantonale.
Pentru deschiderea unui cont nu e nevoie de multe hartii: pasaport si contract de chirie.

 

Abonamente lunare pentru transport in comun: transportul local in Elvetia e foarte scump. Desi distantele parcurse sunt mici tot timpul, totul costa mult. Deci e bine sa-ti faci abonament lunar pentru transportul in comun cat mai curand posibil.
Ca optiuni suplimentare, poti sa-ti faci si unul dintre cele 2 abonamente “nationale”: General Abonnement (GA), cu care poti sa mergi oricand, oriunde in Elvetia, cu trenurile nationale si cu transportul in comun local (inclusiv barci sau ai preturi reduse la calatoria cu telegondole in anumite statiuni montane). Costa 3860 franci pe an la clasa a 2a (sau 340 franci pe luna).
Halbtax Abo, cu care primesti 50% reducere la toate calatoriile cu trenul in Elvetia (si 25% la calatoriile in Germania, Austria, Franta) pentru 1 an, la 185 franci/an (165 franci in primul an).
Abonamentul pentru transportul in comun intr-un singur oras costa pe undeva pe la 800 franci pe an sau 80-90 franci pe luna (in functie de oras).

 

Incheierea unei polite de asigurare medicala: serviciile medicale in Elvetia sunt foarte scumpe. Ambulanta nu e gratuita (si daca ai asigurare, trebuie sa-ti faci extra asigurare daca vrei sa nu platesti pentru ambulanta). Angajatorii nu-ti ofera decat asigurare de accidente si atat – tu esti obligat prin lege sa-ti faci asigurare medicala (privata). Ai maxim 3 luni sa faci asta dupa ce te-ai mutat in Elvetia.

Exista 2 concepte cu care trebuie sa te obisnuiesti: fransiza (cost minim anual pe care il platesti din buzunar pana incepe sa plateasca asigurarea) si reduceri in functie de tipul de asigurare de sanatate incheiata.
Fransiza poate fi de la 300 pana la 2500 franci/an. Anumite costuri suplimentare trebuiesc platite din buzunar (de ex. pentru operatii elective, spitalul meu factureaza 150 franci extra “pentru medicamente”). Fransiza e mai mare, asigurarea medicala lunara e mai mica. Fransiza e mica, asigurarea medicala e mai mare.
In afara de asta, ai tipuri de asigurare: “normala” – alegere libera la tratamente, medici si spitale in cantonul unde locuiesti, “HMO” – primesti o reducere la costul asigurarii lunare daca in caz de boala te duci intai la un medic din reteaua agreata de asigurator, “Telmed” – primesti o reducere la costul asigurarii lunare daca in caz de boala suni intai la un telefon specific, pentru a ti se recomanda ce sa faci mai departe, “Medic de familie” – primesti o reducere la costul asigurarii lunare daca in caz de boala te duci intai la medicul de familie.
La astea se adauga diverse pachete suplimentare pentru urgente, ingrijire medicala in afara tarii, dentist si altele.
Cel mai bun instrument pentru a gasi o asigurare de sanatate potritivita e comparis.ch.

 

Si, la final, pentru o idee despre cat de scumpa e Elvetia si cati bani iti trebuie pentru a emigra fara griji:

In primele 7 zile aici am reusit sa cheltuiesc nici mai mult, nici mai putin de 1300 franci, la care se adauga din urma 1500 franci pentru chirie pe prima luna si garantie pentru studio. Plus 120 euro pentru a veni incoace (zbor/bus/tren/bus).

E adevarat, nu te obliga nimeni sa cheltuiesti atata, dar au fost multe cheltuieli de tip “o data pentru mai multa vreme”: 250 franci pentru Halbtax Abonnement + abonament pentru transport in comun, 350+30 franci pentru abonamentul la sala PE UN AN si un keycard de acces (pentru 1 luna era 100 si ceva – 200 de franci), 100 franci incarcati pe badge, 50 franci pentru un card cu care se foloseste masina de spalat/uscat, 130 pentru permisul de munca/sedere, 110 franci pentru cumparaturi de la IKEA (prosoape, covoare, umerase, paturi, sac de rufe, lenjerie de pat etc.).
Si 150 franci pentru 2 drumuri la supermarket. Si vreo 80 franci pentru ce am mancat in primele 4 zile (la munca/in oras).

Legumele si fructele sunt foarte scumpe aici (3 franci kg cartofi, 3 franci 250 g de rosii cherry, 10 franci kg cirese, 4 franci un broccoli, 3-4 franci bananele, 20 franci kg de afine). Carnea e asa-si-asa (la Lidl costa carnea cam cu 10-30% mai mult ca in Romania). Lactatele sunt ieftine (1,4 franci l de lapte, 1-2 franci 200 g de cascaval feliat, 3-4 franci 250 g de ceva branza-specialitate), painea e scumpa (3-4 franci o paine “integrala” cu seminte), cosmeticele, articolele de igiena si detergentii sunt toate foarte scumpe.

 

Cand ma gandesc ca in Anglia am venit cu cazarea platita primele 2 luni si ca am trait bine-mersi 6 saptamani (pana la primul salariu) cu 540 lire…

🙂

20180610_184548

Advertisements

Asistent Medical in Anglia (final)

Acum 29 luni aterizam pe Heathrow intr-o joi rece de ianuarie, a doua zi aveam o scurta vizita la spitalul care m-a angajat dupa un interviu prin Skype, iar luni incepeam munca. Toata povestea acestor 29 luni aici e aranjata frumos intr-o pagina proprie.

Dupa 5 luni de munca intr-o sectie de boli cardiorespiratorii/medicina generala m-am transferat la teatre, unde am muncit fix 2 ani.
In aceste 29 luni am incercat constant sa evoluez, prin orice metoda posibila: am picat un interviu, am trecut altele, aproape am plecat de aici de 5 ori (!), am lucrat suplimentar si prin alte sectii ale aceluiasi spital, si in salile de operatie – aici si in alte 2 spitale. M-am inregistrat cu 2 agentii pentru munca suplimentara. Am si inceput studii on-line pentru a obtine si licenta in nursing perioperativ.

Am un oarecare regret ca nu am plecat mai devreme la un alt spital, pentru a incerca lucruri noi si pentru a avea sanse ceva mai mari la o promovare. Trustul care detine spitalul meu a fost asa de bine condus incat au strans aproape 50 milioane de lire de noi datorii in anul trecut fiscal, asa ca toate promovarile, angajarile si turele bank au fost inghetate sau reduse la minim.

Pe de alta parte, problemele financiare ale trustului nu m-au afectat asa mult, per ansamblu am castigat la fel de mult in ambii ani fiscali intregi petrecuti aici – multumita muncii ocazionale in afara spitalului.

Stiam ca puteam face munca de band 6, vroiam sa mi se recunoasca eforturile cu o promovare, dar nu am obtinut asta, si asta a fost un motiv de nemultumire, mai ales cand stiam ca in alte departamente ale spitalului as fi obtinut o promovare mai usor. Asta a fost un esec.

De strans experienta suplimentara, am reusit sa strang incet-incet, pentru ca lumea a inceput sa aiba incredere in mine si sa ma cheme si pe la ortopedie, si pe la neurologie si pe la chirurgie generala. La asta adaug si turele din afara spitalului la chirurgie plastica si sunt oarecum multumit de cate am putut invata.

Faptul ca am lucrat mai mult sau mai putin fortat si in afara specialitatilor “mele”, cu oameni noi si in conditii noi, mi-a solidificat cunostintele acumulate si m-a ajutat sa fiu mai relaxat si mult mai increzator in ceea ce fac.

Cel mai important, toata munca asta a fost posibila si cu ajutorul mai mare sau mai mic al multor colegi, care au devenit mult mai prietenosi decat pareau in primele luni aici. Ei s-au obisnuit cu mine, eu m-am obisnuit cu ce vor ei. De asta nu regret faptul c-am ramas atata aici, pana la urma chiar am avut oportunitatea sa invat multe lucruri si sa lucrez cu niste oameni de la ok spre foarte de treaba…

In spitalul asta lucreaza cam 200-250 de oameni in ceea ce ar fi numit in Romania “blocul operator”. 16 sali de operatie, 11 specialitati chirurgicale (plus subspecialitati), peste 100 de chirurgi, anestezisti si radiologi interventionali plus echivalentul britanic al medicilor rezidenti (care se schimba la fiecare 3/6/12 luni), si cam 100-150 de asistente medicale (scrub/anaesthetics/recovery) si operating department practitioners, healthcare assistants, brancardieri, personal administrativ si de curatenie. Nu, nu ma pot “lauda” ca am lucrat cu toti si ii stiu pe toti, dar in 2 ani de zile ai sanse sa schimbi vorbe cu majoritatea, si conceptul britanic de echipa te forteaza sa comunici cu ei pentru diverse lucruri.

Nu, nu sunt toti prietenosi de la inceput, multi sunt chiar opusul, dar, de-a lungul timpului pot spune ca majoritatea au devenit cel putin amabili odata ce au avut de-a face de mai multe ori cu mine. Grosolanii gratuite, injuraturi, tipete, rasism direct si marlanie-de-dragul-marlaniei nu am intalnit.

Sigur, trebuie sa nu uit faptul ca lucram intr-o zona saraca si cu oameni mai needucati de la suburbia Londrei, deci am avut si colegi mai badarani si “prost-crescuti”. Atata timp cat erau in sala de operatie, isi tineau comportamentul sub control. Cand ieseau la bere sau la masa, da, isi dadeau arama pe fata – a doua oara nu mai ieseam cu ei, the end.

Am mai spus-o de cateva ori: eram angajat al unui sub-departament care ingloba 4+1 specialitati chirurgicale.

Cu o exceptie (1 indianca de la ginecologie), toti chirurgii cu care am lucrat mai des s-au comportat foarte ok cu mine. Dintre asistentii medicali, in afara conflictelor relatate aici cu 2 negrese senioare (dintre care una a devenit chiar prietenoasa ulterior), n-am avut probleme reale cu nimeni.

Au fost momente de frustrare, au fost multe momente in care m-am enervat pentru ca prea multa lume refuza sa ia vreo actiune simpla pentru a imbunatati rezultatul final pentru cate un pacient sau pentru noi. Dar, pe masura ce am invatat cum merg lucrurile si am invatat cum sa lucrez cu sistemul, nu impotriva lui, am putut pur si simplu sa rezolv singur anumite probleme ce par mici, dar au efecte mari.

Mi-a placut faptul ca aveam o libertate mare in comunicarea cu majoritatea absoluta a chirurgilor (de la cel mai mic SHO la profesori care castiga 1 milion de lire/an), mi-a placut faptul ca viata personala era respectata, ca aveam concediu-concediu (si ca puteam obtine niste zile suplimentare de vacanta daca imi ceream cateva days off inainte/dupa perioada de concediu propriu-zis). Nu mi-au placut zilele de munca pana la ora 21:00, nu mi-a placut cand operatiile se prelungeau si nu venea nimeni sa ne ajute sau sa ne lase sa mergem acasa la finalul programului, nu mi-a placut cand anumiti colegi erau mai preocupati de discutii despre siguranta pacientului decat de siguranta efectiva a pacientului.

Per total, partile pozitive au fost clar mult mai multe decat partile negative.

Pe scurt, e un sistem mult diferit fata de cel din Romania, cu problemele sale, dar, odata ce te obisnuiesti cu el, poti rezolva multe lucruri destul de usor, atata timp cat nu te blochezi intr-o mentalitate idioata de tipul “nu e treaba mea; nu mai fac asta pentru ca acum 1 an a tipat nu-stiu-cine la mine; nu stiu sa fac asta, deci nu o s-o fac niciodata (adica nu vreau sa invat nimic); englezii sunt prosti“.
Trebuie sa repet: faptul ca sistemul are problemele lui nu te opreste de cele mai multe ori sa faci ce e mai bine pentru pacient, atata timp cat accepti ca esti acolo pentru a iti face meseria cat mai bine posibil.

Ca ultima fraza pe tema asta, trebuie sa mentionez faptul ca exista o limitare a capacitatii de progresie a cunostintelor. Oricat de inteligent ai fi, oricat de mult ai fi capabil sa te adaptezi la situatii noi si sa inveti lucruri noi, oricat de multa vointa ai avea, realitatea e ca nu poti trece peste etape la nesfarsit. Cu cat mai multe scurtaturi iei, cu atat ai sanse mai mari sa faci vreo porcarie periculoasa – si pentru greselile tale nu platesti doar tu ci si colegii tai si probabil un pacient.

O teorie populara in anii 2000 e ca iti trebuie minim 10.000 ore de facut ceva pentru a excela in acel ceva. Numarul asta e un pic arbitrar ales, si studiile arata ca exersatul pentru ceva nu e neaparat suficient in orice domeniu, dar ideea e valabila: pentru a deveni foarte bun la ceva, trebuie sa acumulezi un numar respectabil de ore de “facut” acel ceva.

O mare parte din regretele care m-au incercat la plecarea de aici au fost legate de un aspect simplu: pur si simplu abia dupa aproape 2 ani de munca multa devine totul ceva mai usor si abia acum cam toata lumea incepea sa accepte ca nu eram doar “un incepator”.

33186069_10216702399621737_8746946201066143744_o
ramas-bun…

Oook. Am ajuns la momentul plecarii.

Perioada de preaviz e neschimbata – 1 luna lucratoare. La mine in trust, doar daca esti band 6/7 sau mai sus ai perioada mai lunga de preaviz. Inutil sa mentionez, e util sa pastrezi cateva contacte de-aici, pentru a le folosi ca referinte ulterior (sau sa te intorci, poate, candva).

O surpriza neplacuta a fost faptul ca nu am primit zilele de concediu pentru luna mai, pentru ca ultima zi de lucru “cu plata” a fost 27 mai. O tehnicalitate din contract: primesti zile de concediu cu plata doar pentru lunile calendaristice pe care le muncesti in intregime. Daca ultima zi de lucru ar fi fost 30 mai, tot n-as fi primit vreo zi de concediu pentru mai. Ori lucrezi toate orele alocate lunii, ori nu primesti nici o ora de concediu pentru luna aia.

La finalul perioadei de munca pentru un angajator in UK primesti un formular P45. Astea sunt utile in caz ca vrei sa primesti inapoi impozitul pe venit platit in plus in anul in care pleci. Mai multe informatii aici.

Ar fi util sa faci rost si de o “to whom it may concern” letter de la angajator/angajatori, in care se mentioneaza ca ai lucrat pentru ei in perioada x, pentru a putea re-obtine dreptul de practica in Romania. Asta va trebui completat cu un Certificate of Current Professional Status (CCPS), pe care il obtii de la NMC (prin site-ul lor, NMC Online). Costa 40 lire, daca nu ma insel.

Pentru a pleca din UK fara a lasa datorii in urma, ar trebui sa fii atent ca ti-ai inchis toate abonamentele, nu mai ai nici un direct debit si ca ti-ai incheiat cu bine contractul de chirie. Asta inseamna si abonamente la sala, internet, telefonie mobila etc.

Daca te gandesti vreodata sa te intorci in UK, ar fi ideal sa nu lasi nici un fel de datorie aici. Chit ca iti inchizi conturile bancare din UK si transferi toti banii din ele, datoria ramane si va tot continua sa acumuleze dobanzi, costuri suplimentare daca esti dat in judecata, costuri suplimentare daca e vanduta unei debt collection agency si tot asa. Plus, Credit score-ul tau e distrus. Daca vreodata vei reveni in UK, o sa ai probleme in a gasi chirie, deschide un cont la banca, deschide un nou abonament telefonic si multe altele.

Calabalacul strans in UK poate fi carat in tara cu avionul, masina personala sau prin diversele firme de transport colete UK-Ro. Eu am folosit serviciile Digitransuk, free pickup duminica din Londra, pachetele ajung in tara intregi, joi. 1 lira/kg, minim 25 lire/trimitere. Au venit tarziu de tot la primul transport, au venit cand au promis la al doilea transport. Per total, am fost multumit.

 

Cum sa-ti dai seama ca meseria de asistent medical e pentru tine

Varianta updatata a lui de ce vrei sa devii asistent medical?

Pe scurt, eu nu cred ca exista un raspuns simplu, universal valabil si nu exista metode eficiente de-a ajunge la o concluzie clara, cu care sa fii impacat restul vietii.
Poti, in schimb, sa te intrebi pe tine insuti: ce valori umane sunt importante pentru tine (cum ar fi empatia, intrajutorarea, satisfactia lucrului bine-facut), ce iti place la viitoarea meserie, daca vei putea suporta diferitele dificultati inerente meseriei si daca te vezi facand-o peste 20 ani.

Si apoi vei descoperi ca ti-ai raspuns la intrebare. 🙂

 

Am primit un e-mail. E similar cu altele primite in ultimii 5 ani, de cand blogul meu a devenit vizibil pe google.

Pe scurt, e de la un om la o rascruce de drumuri, care s-a gandit ca reconversia profesionala e o solutie si a ales pentru asta meseria de asistent medical (din varii motive), dar nu e sigur ca e cea mai buna idee. Si cauta un raspuns de la cineva care pare ca are o idee despre meseria respectiva, sau cineva care a trecut printr-o situatie similara sau cineva care i-ar putea oferi orice fel de opinie “avizata”.

cross road on hillside meadow in mountain at sunrise

O sa trunchiez e-mailul un pic si o sa-i raspund aici, in ideea ca pot comprima niste idei intr-un raspuns cat de cat util mai multor oameni.

In primul si primul rand vreau sa subliniez faptul ca, in opinia mea, o decizie de tipul asta nu trebuie si nu poate fi luata doar pe baza unei discutii cu un strain.
Mai precis, e o decizie pe care fiecare trebuie s-o ia personal, in ideea ca el/ea va trai cu urmarile deciziei, nu altii.

Si ca, daca stateam sa ascult toti strainii inteligenti care 3 ani de zile mi-au zis ca “tu nu esti potrivit pentru meseria asta“, ma lasam de scoala de minim cateva zeci de ori.

Ma numesc X. Am ajuns pe site-ul tau oarecum intamplator, fiind in cautarea unor informatii referitoare la profesia de asistent medical.
Citind povestea reconversiei tale profesionale, m-am regasit si eu in motivele care au condus la aceasta alegere… ma gandesc serios sa ma orientez inspre asistenta medicala, mai ales ca este o profesie cu care poti sa gasesti de lucru si in tara, dar si in strainatate (sau mai ales in strainatate:)

Motivele mele pot fi valide si pentru altii, dar fiecare trebuie sa-si construiasca pe motive personale o validare a alegerii facute, altfel poate sa-si dea seama mult mai tarziu ca a facut o alegere gresita.
Altfel, da, in vestul Europei si in restul tarilor evoluate dpdv economic ale lumii este si va fi nevoie de asistenti medicali, cel putin pana cand robotii vor deveni o realitate de zi cu zi.

Tu cum ai procedat la momentul la care ai hotarat sa te reconvertesti profesional?

Am facut ce mi s-a parut logic la momentul ala. Am stat mult sa ma gandesc la ce meserie mi s-ar potrivi, am luat o decizie, apoi am incercat sa mi-o validez consultandu-ma cu oameni a caror opinie mi s-a parut ca poate fi avizata. Cateva rude si prieteni (5 oameni) care ma cunosteau si cunosteau si sistemul medical.

Am cautat informatii despre ce studii imi trebuie (am vazut ca nu sunt prea multe, asa a aparut blogul asta), un an de zile am fost cam nehotarat, asa am ratat sesiunea de admitere din 2011. Am cautat aceleasi informatii despre scoala in Germania, Austria si Anglia. E-mailuri trimise la niste scoli, citit sute de pagini in engleza si germana. Am ajuns la concluzia ca e clar prea scump in Anglia si prea dificil s-o fac in Austria sau Germania fara sa stiu pe nimeni pe acolo (nu ca stiam pe cineva in Anglia).

In 2012 am dat la scoala. Abia la finalul anului 1 m-am hotarat ca imi place meseria si mi-am stabilit niste locuri unde m-as vedea munci (chirurgie, sala de operatie, urgente, ati, cardiologie, gastroenterologie). Am facut voluntariat. Dupa ce am absolvit, am facut tot posibilul sa ma angajez unde vroiam eu sa lucrez, nu unde imi recomandau altii. N-am reusit perfect, dar am ajuns in sala de operatie dupa doar 4 luni pe sectie (pe care nu le regret).

Nu e o metoda perfecta, dar pentru mine a functionat.

Cum ti-ai validat ca asistenta medicala este profesia potrivita pt tine?

Foarte greu. Mai precis, mi-a luat destul de multa vreme. Sigur, dupa 1 an de scoala credeam ca imi place meseria, dar abia dupa ce am inceput sa muncesc (dupa absolvire) m-am convins ca fac ceva ce-mi place. Am si facut tot posibilul sa vad cum e munca pe mai multe sectii (si in timpul scolii, dar si ca angajat – in UK e usor sa lucrezi suplimentar in alte sectii ale aceluiasi spital).
Si, pentru a fi sincer, as incerca o reprofilare pe terapie intensiva daca vreodata ma voi plictisi de sala de operatie.
Pentru ca meseria de asistent medical nu e limitata la un singur lucru. Exista nenumarate specialitati unde poti lucra si face lucruri diferite si specializari (probabil mai clar delimitate in alte tari).

Ai avut ocazia sa faci voluntariat in vreun spital pt a testa mediul de lucru si modul in care functionezi in acest mediu? Cum anume ai procedat?

Da, dar am facut asta mai degraba pentru a-mi completa cunostintele si a ma ajuta sa ma decid daca-mi place sau nu meseria IN TIMPUL SCOLII (adica in vacantele scolare). Se poate face voluntariat si fara a fi la scoala, dar trebuie multa rabdare pentru a gasi pe cineva dispus sa te primeasca. Mergi la un asistent-sef de pe o sectie anume, te prezinti si spui ce vrei sa faci si de ce. Daca esti refuzat, mergi la urmatorul. Prima data am mers dupa ce un prieten m-a prezentat asistentei-sefe. A doua oara am mers pur si simplu la o asistenta-sefa dintr-un spital unde faceam practica.

Ma amuza cand primesc intrebarea asta de la cineva care imi scrie dupa ce a ajuns la mine pe blog – unde scrie ce am facut si nu. In meniul blogului, sus, e “Povestea mea“, unde am pus povestirile mele de la voluntariat.

Cum anume as putea sa ma edific mai bine in ceea ce priveste alegerea profesiei de asistent?

Nu stiu.

Serios vorbind, nu exista un raspuns magic.

Altceva decat sa faci voluntariat, sa vorbesti cu un asistent medical si sa vezi cum e meseria in opinia lui/ei si sa incepi scoala si sa vezi daca-ti place, nu ai ce altceva sa faci.
Nu e obligatoriu sa termini scoala. Daca nu iti place, te opresti si gata, in cel mai rau caz ai incercat ceva.

Unde anume sa fac aceste studii: in tara sau in strainatate? Pt strainatate ma gandisem la UK. Am aflat insa ca desi pana anul trecut studiile de asistenta medicala erau subventionate de stat, acum se platesc. Nu cunosc insa despre ce suma este vorba si daca se pot face reduceri sau se pot obtine burse sau alte forme de ajutor financiar ca student strain.

In Romania exista postliceale – unde taxa e mai mica si nu se invata prea mult (cu variatii – unde sunt oameni care-si fac treaba bine, se va invata ceva) – si universitati – unde taxa e mai mare, se pune mai mare accent pe teorie (NU neaparat pe invatat) si pe prezenta -. Fiecare sistem are avantaje si dezavantaje. Diploma de licenta e utila pentru cineva care se gandeste sa emigreze in SUA/Australia/Noua Zeelanda, in Europa de Vest e suficienta si certificatul de postliceala.

In UK costurile studiilor sunt separate in functie de tara. In Anglia un an de universitate poate costa PANA LA 9250 lire/an, in Irlanda de Nord pana la 4160 lire/an, in Scotia pana la 1820 lire/an si in Tara Galilor pana la 9000 lire/an.
Pana la inseamna ca majoritatea universitatilor fix maximul il cer anual. Sunt foarte multe universitati in UK, o lista e aici. Studiile de licenta dureaza doar 3 ani in UK.
In Anglia exista o institutie a statului (UCAS) care ofera imprumuturi (chiar si romanilor), care trebuie returnate in anumite conditii (se returneaza un procent din venitul anual care depaseste o anumita suma). Informatii aici si aici.
Pentru un imprumut-suplimentar, pentru a acoperi costurile vietii, trebuie sa fi locuit in Anglia cel putin 5 ani.

Ti se pare realista varianta de a studia acolo si a lucra in paralel pt a-mi achita studiile? Sau,ar exista exista posibilitatea de a face initial un voluntariat in vreun spital? Care ti se par diferentele cele mai mari intre sistemul medical din Romania si cel din UK? Cum se procedeaza acolo cu specializarile? Cum anume este construit curriculum de studiu?

In UK te poti angaja part-time ca Healthcare Assistant in spitale/azile (sau orice altceva), dar ar insemna un efort considerabil, deoarece costurile vietii sunt mari si nu e usor sa inveti 4-5 zile pe saptamana si sa gasesti si timp sa lucrezi suficient de mult incat sa castigi suficient pentru a te intretine. E dificil, dar nu imposibil.

In Romania e putin mai usor de facut asta (job+scoala) ca in strainatate, dar tot e ceva dificil.

Diferentele sunt multe. Se pune foarte mare pret pe responsabilitatea fiecaruia pentru munca sa. Exista proceduri si politici interne si recomandari si certificari cu care trebuie sa te familiarizezi inainte de-a munci eficient. Nu e dificil – doar ca sistemul e ceva mai rigid ca in Romania LA INCEPUT. Apoi devine mult mai simplu (in opinia mea). Dar la ei e foarte multa hartogaraie.

Specializarile se obtin printr-o combinatie de cursuri suplimentare (platite de spitalul angajator, de regula) si experienta stransa muncind. DUPA ABSOLVIRE.

Scoala in sine e similara cu cea din Romania. Ai teorie si practica. Spre deosebire de Romania, cand faci practica, orele sunt contorizate foarte strict si, ca student, esti oarecum fortat sa muncesti cot-la-cot cu restul lumii. Asta nu inseamna ca studentii lor sunt mai bine pregatiti ca ai nostri, fiecare invata cat si ce poate. Dar mi se pare mai inteligent sistemul lor pentru cei care chiar vor sa invete ceva.

Are sens sa ma stradui sa rezist 3 ani in Romania, daca mai apoi as intentiona sa plec din nou?

Nu stiu.

Ce inseamna “are sens” pentru mine nu inseamna acelasi lucru pentru altcineva.

As zice ca cel mai important aspect este cel financiar – unde ti-e mai usor sa muncesti si sa inveti simultan… Apoi ar mai fi aspecte personale (prieteni, familie, casa etc.)
Eu am putut, altii au putut.

Altii probabil n-ar putea.

Tu ai experienta atat in sistemul din Romania, cat si in cel din strainatate. Care dintre scenariile expuse mai sus ti se pare mai realist si mai de perspectiva? Tu cum ai proceda?

Precum am zis, depinde de posibilitatile financiare ale fiecaruia si de ce leaga (sau nu) pe fiecare de tara.

Eu am facut scoala in tara si am plecat imediat dupa.

Ma ierti ca te solicit cu parcurgerea unui mesaj atat de lung. Sunt insa presata de timp in luarea unor hotarari, intrucat am deja cateva luni de cand stau pe tusa.

Cred ca cel mai important sfat pe care-l pot oferi (pe principiul “fa ce zice popa, nu ce face popa“) este sa te fortezi sa nu dai valoare “presiunii timpului”.

In marea schema a vietii, atata timp cat cineva tine la tine, ramai sanatos si nu mori de foame, orice lucru incercat nu este decat un pas inainte, nu e un capat de lume daca esuezi sau iti ia mai mult timp sa faci ceva.

Succes.

 

Copyright imagine: Pellini

Pentru toate interviurile ratate din viata mea

Am 34 ani.

De la 18 la 20 ani am lucrat part-time, apoi de la 20 ani lucrez incontinuu full-time. De la 18 ani si pana acum am fost invitat la peste 200 (nu exagerez) de interviuri pentru joburi.

Unele joburi au avut chiar mai multe interviuri.
Am dat teste de aptitudine pentru un job de portar, am dat teste de limbi straine, am dat teste de administrare medicamente, am scris esee, am scris esee in limbi straine.
Am dat interviuri prin skype de acasa, am dat interviuri prin skype din vacanta, am mers pentru 2 interviuri 1500 km (dus-intors, deci 3000 km), am dat interviuri in niste sali de conferinte din hoteluri, am mers la un interviu fara sa imi fi depus candidatura vreodata la jobul ala, am sunat niste cunostinte ale unor vagi cunostinte pentru un interviu telefonic.
Am fost chemat la interviuri doar pentru a se strange un numar minim de intervievati.
Am mers la un interviu “la sigur” (un fost coleg m-a chemat pentru ca avea nevoie de un om “in care sa aiba incredere”) – pentru ca apoi sa fiu respins din cauza ca il cunosteam pe respectivul coleg (s-a speriat pentru ca in acelasi moment a fost concediata alta persoana din corporatia respectiva pentru “favoritism”).
Am fost invitat la un interviu si mi s-a spus ca am 5 minute sa accept o oferta care nu mi-a placut, altfel dispare.
Dupa un proces de recrutare care durase 4 luni (si 3 interviuri), am fost invitat la un ultim interviu “pentru semnarea contractului” – interviu la care managerul care m-a invitat nu a catadicsit sa vina pentru 80 minute (1 ora si 20 minute).
In afara tuturor interviurilor la care chiar am fost invitat, mi-am depus candidatura pentru nenumarate alte joburi, pentru care am fost respins direct, cu o fraza “de manual” sau indirect, “romaneste”, fara a mi se raspunde la e-mailul de candidatura.

Esecul e o parte componenta a vietii. Esecul la interviuri e ceva cu care te obisnuiesti. Din fiecare interviu inveti niste reguli de comportament, pe care le aplici mai tarziu pentru a obtine alt job.

Cel mai enervant este atunci cand, desi stii ca ai facut tot ce puteai pentru a obtine jobul dorit, esti respins fara a ti se da vreun motiv. Asta se intampla foarte des in Romania.

In Anglia macar exista posibilitatea de-a primi feedback. Nu peste tot, nu intotdeauna, dar exista. Dar atunci cand feedback-ul e tampit, e mai enervant decat lipsa feedback-ului.

Eniuei, long story short, acum 2 ani am picat primul interviu pentru o pozitie de asistent medical din scurta mea cariera. Interviu la care mi-au gresit numele de familie in mod repetat, mi s-au adresat constant pe numele (pronuntat gresit) de familie in loc de prenume si interviu la care au refuzat sa-mi dea feedback la final (intotdeauna un semn ca ai picat).

Cand a venit, feedback-ul a fost extrem de enervant. A urmat sfatul de manual “some positives first, negatives later”.
Nu am fost succint (desi i-am intrebat in timpul interviului daca pot da un raspuns mai lung si mi-au raspuns ca da), nu am dat un raspuns de tip “good practice” (la o intrebare despre munca in teatre – desi era pentru un job de incepator si nu aveam de unde stii ce e good practice in UK) si nu am stiut “valorile trustului” – un acronim format din cuvinte lipsite de sens, inventat de vreun copywriter care n-are nici o idee despre viata intr-un spital…
Cel mai important a fost accentul pus pe WHO checklist. Desi e ceva ce nu mai intalnisem pana atunci, am aproximat ce ar trebui sa se stie inainte de inceputul operatiei din pura logica. Am ratat doar 1 etapa si-atat. FARA SA FI FACUT UN WHO CHECK pana atunci.
Sa nu discutam de felul in care WHO check asta e de multe ori doar un exercitiu de a citi o lista, fara ca lumea sa inteleaga de ce il face si importanta pasilor de pe lista.

feedback

Am pastrat acel feedback, in ideea de-a vedea ce voi reusi peste doi ani.

Dupa 2 ani i-am raspuns persoanei care m-a intervievat, si am facut si o greseala pe care englezii o fac atat de des: am introdus si numele unui spital cu nume similar in raspuns.

raspuns

Ce am obtinut cu asta?

Mi-am luat de pe suflet un esec pe care nu consider ca-l “meritam”.
Probabil a fost mai degraba un raspuns pentru toti oamenii de la HR care m-au intervievat de-a lungul acestor 16 ani. O rabufnire. O defulare. Un mod pasiv-agresiv de-a te descarca de mai multe nedreptati avute de-a lungul timpului.

Cui ii pasa?

Doar mie.

turtle

Drepturi imagine Mark Fitz

Cum faci “Revalidation” ca Asistent medical in Anglia

Spre deosebire de Romania, in UK, pentru a-ti pastra dreptul de-a munci ca Asistent Medical, NU trebuie sa faci anual dovada ca ai strans un numar de credite EMC.

Pentru a-ti pastra inregistrarea la NMC in UK, o data la 3 ani trebuie sa faci ceea ce se numeste aici “Revalidation“.

revalidation

La maxim 36 de luni de la momentul in care ai primit PIN-ul trebuie sa completezi on-line un formular cu mai multe optiuni in care declari ca ai indeplinit toate conditiile pe care le cere NMC-ul pentru a-ti pastra dreptul de practica.

E important de mentionat faptul ca procesul de Revalidation nu evalueaza capacitatea de-a profesa ca Asistent Medical, ci pur si simplu verifica daca: asistentul medical a lucrat un numar minim de ore in ultimii 3 ani, a facut educatie medicala continua (Continuing Professional Development = CPD), a primit feedback pentru munca depusa si s-a gandit (“a reflectat”) la munca sa. Si ca totul a fost facut in timp ce a fost/este protejat de o asigurare de malpraxis (“Indemnity“). Si ca nu ai probleme de sanatate/caracter.
Ca multe alte lucruri din Anglia, e vorba de un exercitiu in a bifa casute intr-un checklist. Pana si hartiile pe care ar trebui sa le pastrezi ca dovada… pot sa nu existe, atata timp cat o persoana e dispusa sa spuna ca a avut discutia cu tine si “totul e ok”.

NMC-ul are un ghid exhaustiv in engleza si un site foarte bun pentru descrierea fiecarei etape. Nu fac decat sa prezint o varianta simplificata si comprimata a informatiilor de la ei – si cum am facut eu tot.

Pentru a simplifica procesul dar si pentru a se asigura ca nu trebuie sa faca prea multa munca, NMC-ul a delegat munca de verificare propriu-zisa pe niste persoane numite “Confirmer“.
Este recomandat ca acest Confirmer sa fie Line Manager-ul asistentului medical, dar nu obligatoriu. Poate fi alt asistent medical sau un alt profesionist din domeniul medical (lista de posibile meserii pentru un Confirmer).

NMC-ul recomanda sa strangi un portofoliu cu toate hartiile care atesta efectuarea fiecarui pas necesar pentru Revalidation si ofera si fisiere-exemplu pentru fiecare dintre ele. Cu portofoliul completat te duci la Confirmer, ai o discutie (la mine a durat fix 10 minute), Confirmer-ul completeaza 2 hartii si iti confirma faptul ca e dispus sa fie contactat ulterior de NMC DACA va fi nevoie.
NMC-ul verifica fizic doar un numar limitat de Revalidations anual. Verificarea lor inseamna ca vor cere copii ale hartiilor completate de tine plus dovezile atasate. Daca zici ca ai lucrat 3 ani la un spital, vor cere adresa spitalului si eventual o hartie de la HR care sa ateste asta.

Eniuei. Pasii pe scurt (Atentie: FARA date care pot identifica o persoana in formulare):

Dovada efectuarii numarului minim de ore de practica in ultimii 3 ani. Template aici.
Ei vor sa lucrezi minim 450 ore in 3 ani. La 37,5 ore pe saptamana (contractul standard in UK), asta inseamna ca trebuie sa lucrezi minim 12 saptamani (3 luni) in 3 ani. Simplu. Pentru portofoliu ceri o hartie de la HR-ul de unde lucrezi, pe care sa scrie cate ore lucrezi pe saptamana si in ce perioada ai fost angajat(a) la ei. Completezi template-ul. Job done.

35 ore de Educatie Profesionala Continua (CPD). Template aici.
Minim 20 ore trebuie sa fie de tip “participativ”, adica sa fi fost un training/seminar cu prezenta fizica undeva.
Numarul de activitati care pot fi clasificate drept CPD e foarte mare. Practic, orice training pentru care ai un certificat de completare poate fi trecut aici. Cursurile din induction pot fi trecute aici. Cursurile obligatorii la angajarea intr-un trust NHS pot fi trecute aici. Cursuri de BLS. Module de facultate. Mentorship. Vizite de practica in alta unitate medicala.
1 zi de cursuri totalizeaza aici (de regula) 7,5 ore. 3 zile din astea si gata orele minime. Daca chiar nu ai alte idei, adaugi niste “on-line research” si ai strans 35 ore.
Daca as sta sa numar fiecare training si cursuri obligatorii sau recomandate din ultimii 2 ani si jumatate, as avea cam 100 ore. Daca adaug si modulele de universitate pe care le-am facut deja, as ajunge la cateva sute. Se strang rapid orele de CPD.

5 x Feedback pentru munca facuta. Template aici.
Feedback-ul poate fi scris sau verbal. Poate fi de la colegi sau pacienti. NU poate fi de la familia ta. Poate fi din PPR (personal performance review) – care e obligatoriu anual. Poate fi din plangeri. Poate fi din review-uri ale unor incidente.
Eu am avut 4 e-mailuri de la 4 colegi diferiti, plus un feedback verbal de la un manager. Suficient.

5 Reflectii despre munca proprie. Template aici. Exemplu aici (p. 10).
Scurte povestiri despre 5 evenimente din practica proprie din ultimii 3 ani. Nu trebuie sa fie lungi. Trebuie sa cuprinda minim 4 parti: o scurta descriere, ce s-a invatat din eveniment, cum ti-ai schimbat meseria dupa asta si cum e relevant asta pentru NMC Code (pentru cel putin una din temele: Prioritise people – Practise effectively – Preserve safety – Promote professionalism and trust).
Un exemplu simplificat (adaugi cateva propozitii in plus si gata):
Ce s-a intamplat cand mi-a murit primul pacient in grija mea.
Am vazut cum reactioneaza diferiti oameni la un eveniment dramatic si cum, desi am lucrat impreuna ca o echipa, nu am reusit sa oprim un eveniment inevitabil.
Am invatat sa nu ma feresc de la a avea o discutie clara despre optiunile pentru finalul vietii unui pacient.
Evenimentul era relevant pentru Cod pentru ca era vorba despre Prioritising people, Practising effectively and Promoting professionalism.
Aici mi-a fost foarte usor pentru ca am folosit niste reflective pieces pe care le facusem deja pentru facultate. Dar nu ar trebui sa fie prea complicat pentru orice om a muncit ca asistent medical – sunt nenumarate lucruri pe care le poti povesti (FARA A FOLOSI ORICE FEL DE INFORMATII CONFIDENTIALE).

O discutie-reflectie cu un alt Asistent Medical, preferabil cu un Confirmer. Formular (obligatoriu) aici.
Discutia e simpla, trebuie sa aiba o concluzie si gata.

Partea de “Sanatate si Caracter” e doar o bifare/semnare a partii din formularul on-line de la final, in care declari ca nu ai fost condamnat/avertizat pentru vreo infractiune si ca nu ai fost investigat/suspendat pentru vreo problema legata de meseria de Asistent Medical.

Partea de asigurare de malpraxis (“Indemnity”) e din nou o bifare/semnare a unei fraze care spune ca ai profesat/vei profesa doar daca vei fi acoperit de o asigurare de malpraxis. Daca esti angajat de un spital, spitalul plateste asta pentru tine. Daca lucrezi ca agency – trebuie sa te ocupi de asta, inregistrandu-te cu un sindicat (de exemplu: Unison sau RCN).

Confirmarea este un ultim formular pe care Confirmer-ul il va completa, dovada faptului ca ai avut discutia de Revalidare si toate hartiile sunt in regula.

Cu 60 zile inainte de aniversarea zilei cand ai aparut pe site-ul NMC ca Registered, atata timp cat ai un cont on-line la NMC vei primi un e-mail cu linkul catre formularul de revalidare. Completezi formularul, platesti taxa pentru apartenenta la NMC pentru anul viitor si gata, in 3 zile esti “revalidated”.

Discutia de confirmare trebuie sa aiba loc in ultimul an din cei 3, nu neaparat la final. Cum eu voi pleca inainte de-a se implini 3 ani de la inregistrarea mea la NMC, discutia am avut-o saptamana trecuta.

E mult mai simplu decat pare la prima vedere.

Pleci in concediu 10 zile si te intorci la “there will be changes around here”

Revin eu la munca dupa o scurta pauza si aflu ca “se vor schimba lucruri”.
Am citit e-mailul cu “meeting minutes”.
vechi nou
Schimbari
Cele doua band 7 au organizat o intalnire cu toate band 6 din departament.
In primul rand, au mentionat ca nu mai e acceptabil sa se vina dupa ora 8:00 in teatru. Daca suntem platiti de la 8, asta inseamna ca trebuie sa fim in teatru, schimbati si gata de munca, de la 8, nu 8:10.
Asta se intampla cand unele persoane sunt chiar nesimtite la faza asta si vin pe la 8 si 20 zilnic… Recunosc, si eu vin intre 8:05 si 8:10 in teatru (dar sunt la 8:00 in vestiar), va trebui sa-mi schimb ora de plecare.
Apoi au pasat Personal Performance Reviews (evaluarea bianuala obligatorie) catre band 6, pentru ca band 7 au alte treburi de facut acum.
Apoi au anuntat niste schimbari in felul in care vor fi alocati band 6s, mai precis ca vor fi rotati toate peste tot, nu va mai exista “X face doar ginecologie, Y face doar max-fax, Z face doar orl”.
Apoi au comentat despre faptul ca “anumiti band 5” s-au plans de lipsa de suport din partea “senior staff”. Si de faptul ca unii band 6 au dificultati in anumite specialitati (pentru ca fac numai ginecologie de multa vreme).
Niste probleme reale, cu care m-am confruntat si eu, dar nu m-am plans, dintr-un motiv foarte simplu: struto-camila noastra de departament combina 4 specialitati chirurgicale neinrudite.
Nu e greu sa fii bunicel la toate 4, e posibil sa fii foarte bun la toate, dar e dificil si incomod. Tendinta umana e o regresie catre medie. Nu devii foarte bun in toate, mai degraba devii mai prost in domeniul unde excelezi, dupa ce esti fortat sa faci si ceva in care esti mai praf.
E mult mai simplu si oarecum mai eficient sa ai oameni care se pricep mai mult la o specialitate majoritar IN acea specialitate.
 
Problema e ca, la fel ca departamentul nostru, solutia de pana acum era o struto-camila. Se porneste de la ideea ca toate senior nurses au trecut prin toate specialitatile la un moment dat in cariera (ceea ce e adevarat). Deci, teoretic, au experienta “peste tot“.
Dar, in general, majoritatea band 6 faceau doar anumite liste si doar anumite specialitati, li se cerea sa iasa din zona lor de confort doar cand alta era bolnava sau in concediu.
Nu in ultimul rand, degeaba ai facut acum 10 ani osteotomii si fracturi de mandibula si maxilar zilnic pentru 1 an. Multe s-au schimbat de atunci, nu mai e nici un chirurg ramas, cerintele si practica s-au schimbat major.
Rezultatul? Uman. Uiti ce n-ai mai facut de multa vreme. Evident ca atunci cand lucrezi cu un band 5 care face asta zilnic de 1 an, band 5 ala (sau aia) va vedea ca “se descurca mai bine“.
Dar e o diferenta in a te descurca bine in cateva lucruri si a purta cu succes responsabilitatile unei liste de operatii.
Ei bine, de acum toata lumea va fi rotata peste tot. O masura ce, personal, nu cred ca va avea succes.
Eniuei, nu voi mai fi aici sa vad ce au reusit sau nu cu asta.
 
Ce e destul de trist e faptul ca totul a pornit de la o plangere pe care au facut-o cei 2 italieni (un el si-o ea) de la mine din departament (amandoi au cam 1 an si cateva luni in departament) in legatura cu una dintre filipineze, dupa o tura cu ea.
Unul dintre ei a fost scrub pentru un caz de 7 ore (pana la 18:00) si cealalta italianca (care lucra tura 12-21) a preluat cazul la 18:00.
Ce au zis italienii? De ce el nu a fost inlocuit in timpul zilei pentru o pauza de masa si de ce nu a preluat band 6-le cazul la ora 18:00, dar a lasat-o pe junioare sa faca asta. Si ca, desi band 6 toata ziua a fost scrub doar pentru 2 cazuri mici, nu a luat corect seturile si consumabilele pentru a doua zi.
 
Amu, nici situatia italienilor nu e placuta, si m-am gasit si eu in ea de multe ori. Ba chiar m-am plans de lucruri similare in cele 2 plangeri pe care le-am facut anul trecut.*
Pe de alta parte, daca ai un caz lung… asta e, mananci inainte de a incepe, apoi pleci la 17:45 si cu asta basta. E ineficient sa schimbi cate un scrub la 2-3 ore.
Si la consumabile si seturi… habar-n-am ce s-a intamplat atunci, stiu ca am lucrat dupa ambii italieni si de multe ori nu luasera de loc seturile pentru a doua zi, deci n-as comenta in locul lor.
 
Chestia e ca s-au plans fix de una dintre filipinezele care e constiincioasa. Are ea alte probleme, dar e foarte priceputa si e muncitoare.
Si uite asa, in loc sa existe o discutie constructiva despre suport si formarea unor echipe, s-a ales o solutie mai dura, dar “echitabila”.
In esenta, band 6 care faceau majoritar ORL si Max-Fax vor fi rotate la ginecologie, iar cele de la ginecologie vor fi mutate la ORL/Max-Fax. Si toti chirurgii se vor plange ca nu mai lucreaza cu cele cu care erau obisnuiti. Mai ales ginecologii fac spume imediat cum dau de oameni cu care nu-s obisnuiti. Unul dintre multele motive pentru care nu-mi place ginecologia.
Avem 10 band 6, 3 sunt filipineze intre 2 varste (cele mai eficiente dintre toate 10, in opinia mea0, 4 sunt tanti care sunt trecute de varsta pensionarii, celelalte 3 sunt britanice intre 2 varste (una dintre ele e band 6 de doar cateva luni, una are experienta doar in ORL, cealalta doar in ginecologie).
Cele 4 mai in varsta nu stiu cate de bine vor primi aceasta schimbare, cine vrea stres in plus la 60 ani?
Filipinezele sunt toate enervate din cauza ca totul a inceput de la o plangere impotriva uneia dintre ele.
Celelalte se vor adapta. Probabil.
*Amuzant e ca in ambele plangeri (band 6 si band 7)pe care le-am facut anul trecut, am mentionat aceleasi probleme: lipsa suport si ca sunt lasat sa fac singur munca pe care ar trebui s-o faca ele. Dar asta era secundar problemei principale: imi vorbeau urat, relatia nu era deloc profesionala. Si una dintre ele era band 7.
Deci, indirect, sunt si eu “vinovat” pentru aceste schimbari.
Yupii.

Cum vor creste salariile in NHS incepand cu 2018

Salariile pentru tot personalul non-medical care e platit conform cadrului general Agenda for Change. RCN a anuntat alaltaieri “o victorie” (in opinia lor).

bani

In mare, toata lumea primeste o marire de salariu, de minim 3% in 2018, 1,7% in 2019 si 1,7% in 2020. 6,5% in 3 ani. E mai bine decat nimic.

Cum au echilibrat cei din guvernul britanic situatia, ca sa nu cheltuiasca chiar asa de mult?
Initial au vrut sa fure 1 zi de concediu. Nu au reusit.
Intr-un final, au sa elimine stadiile intermediare in interiorul “benzilor” de salarizare, din 2019 toate benzile avand doar 3 stadii (a, b, c), in loc de 6 pana la 9 stadii intermediare, ca pana acum.

Ce inseamna asta? Toate benzile vor avea doar 1 stadiu (incepator), unul intermediar si unul final. Va dura 2 ani sa treci de la incepator la cel mediu, apoi inca 2 ani ca sa ajungi la urmatorul (si ultimul) punct de salarizare.

Sistemul de promovare e diferit in functie de banda.

Ca band 5 incepator vei promova la punctul intermediar de salarizare dupa 2 ani, apoi dupa inca 2 ani vei ajunge la ultimul punct de salarizare. La care vei fi blocat restul vietii, daca nu vei putea sau nu vei vrea sa promovezi.

Ca band 6 incepator vei promova la punctul intermediar de salarizare dupa 2 ani, apoi dupa inca 3 ani vei ajunge la ultimul punct de salarizare.

Ca band 7 incepator vei promova la punctul intermediar de salarizare dupa 2 ani, apoi la ultimul punct de salarizare dupa 3 ani.

Ca band 8a incepator vei avea acelasi salariu pentru 5 ani, apoi promovezi la singurul punct de salarizare superior.

Vor mai exista si niste plati de sume-fixe (lump sum) pentru cei de la varful fiecarei benzi, pentru echilibrarea veniturilor.

Diferentele sunt detaliate aici.

Ce va insemna asta? Mariri salariale substantiale din 2 in 2 ani (sau 3 pentru band 6/7), nu in fiecare an, ca pana acum. Cel mai bine va fi pentru cei care incep acum, cel mai rau e pentru cei care au ajuns la punctul cel mai de sus al pozitiei lor.

Majoritatea asistentelor medicale din NHS sunt band 5.
Inainte, salariul lor se plafona dupa 8 ani. Acum, se va intampla asta dupa 4 ani. Partea buna e ca vei castiga mai bine, mai rapid, ceea ce va face ca numarul celor care pleaca din NHS dupa doar cativa ani sa fie mai scazut.
Partea proasta e ca cei cu 10 ani vechime sau mai mult… nu vor primi decat aproximativ 3% si-atat. Desigur, tot e mai bine decat nimic, dar vor exista nemultumiti. Pagina de facebook a Royal College of Nursing (cel mai mare sindicat de asistenti medicali din UK) e plina de oameni cu experienta care sunt nemultumiti.

Personal, nu stiu ce sa zic.

Problema in NHS este faptul ca salariul orar e foarte mic, mai ales la inceput. De asta multi merg sa lucreze in azile cand emigreaza, pentru salariile mai mari.
Primii 2 ani vor fi in continuare dificili, salariul orar va fi foarte mic comparat cu cel din azile (23.023 lire/an, 11,2 lire/ora).
Pe de alta parte, dupa doar 4 ani vechime vei ajunge la 29.608 lire/an, adica 15,2 lire/ora. Nu mai e asa rau, nu?

 

Cel mai mult vor profita cei care incep si cei care sunt inca la inceputul carierei, care vor primi mariri salariale ceva mai sensibile ceva mai repede.

Deci daca rezisti 4 ani, ajungi la un salariu comparabil cu cel de pornire intr-un azil. Dar la salariul ala ramai, daca nu esti dispus sa ceri responsabilitati noi si sa progresezi la bandele urmatoare.
E in natura umana sa-ti doresti sa castigi mai mult in fiecare an. Pana acum, sistemul, asa cum era, te pacalea cu o crestere salariala automata anual, pentru cel putin 7 ani ani. Daca promovai, mai aveai 8 ani de cresteri salariale automate.
Acum… majoritatea oamenilor vor fi fericiti dupa 2/4/5 ani, apoi vor deveni nemultumiti.

Asta ca sa nu mentionez toti cei care sunt la varful band 5/6/7, care acum primesc doar o marire salariala mica.

De asemenea, promovarile la nivele salariale intermediare/superioare nu vor mai fi facute automat, din cate inteleg. Pana in 2019 vor introduce un nou mod de promovare salariala, care e posibil sa fie dependent de anumite criterii (nu automat, ca pana acum).

E clar o imbunatire a situatiei, per ansamblu. Dar nu e una care sa multumeasca pe toata lumea.

Oricum, e amuzant sau interesant (sau deranjant, depinde cum privesti lucrurile) cum s-au folosit de un artificiu contabil sa echilibreze costurile in primii ani: vor elimina etapele intermediare, ceea ce va face ca cresterile sa inceapa sa fie simtite dupa 2-3 ani sau mai mult. Va exista un varf al cresterii cheltuielilor salariale intre 2020-2021, dar efectul in primii 2 ani va fi mic.

Cel mai important: sistemul asta de cresteri aparent va fi supus votarii de catre membrii sindicatelor din sanatatea britanica.
Daca e respins la vot de sindicalisti, se revine la negocieri, si guvernul ofera doar cei 1% in plus pe care-i oferea pana acum.
Daca e aprobat (la finalul lui aprilie), atunci va fi implementat retroactiv din vara (iunie, daca am inteles bine), ca sa includa si aprilie-mai.

Greseli care puteau avea efecte mai grave

Greseli in urma carora nici un pacient n-a avut de suferit, dar au reusit sa imi cimenteze o imagine de “junior scrub nurse with unsafe practice” in ochii matroanei mele.

29243803_1688379307909215_8273979592067252224_o
Nici un incident nu a fost cu adevarat “grav”, dar dupa fiecare simteam cum ma afundam intr-o “gaura” a acuzelor

In afara evenimentului grav (“serious event“) in care am fost implicat in primele mele luni la teatre, anul trecut am mai “avut” cateva cu efecte minime.
Chiar daca nici un pacient nu a fost cu adevarat afectat, toate la un loc mi-au creat un renume deloc placut in fata matroanei – pentru ca ea este cea la care ajung IR1-urile (raporturile incidentelor, pe care le fac intotdeauna cand se intampla ceva).

La toate vina a fost impartita cu ceilalti oameni din sala de operatie, dar, ca “scrub nurse“, am “primit” cea mai mare parte a vinei.

  1. Pacient adus in sala de operatie fara formular de consimtamant semnat

ORL. Intr-o lista de week-end, in care lucram cu chirurgul irakian libidinos, el n-a luat consimtamantul pentru un pacient. Copil, parintele nu ajunsese inca cu el la sectia ambulatorie pentru copii la ora 8:20. Chirurgul in mod normal vede toti pacientii de pe lista inainte de-a veni in sala de operatie ca sa facem team-brief-ul fara de care nu ar trebui sa trimitem dupa primul pacient. Pe asta nu l-a vazut, dar la team-brief a mentionat ca sa aducem pacientul cu mama in sala de anestezie si ii ia consimtamantul acolo. Urma sa fie ultimul de pe lista de operatii de dimineata.
Pana la urma au fost niste probleme, a ramas ca un pacient sa fie mutat in lista de dupa-amiaza, dar cum era o operatie de montare de tuburi pentru drenaj in timpan (grommet insertion), si era copil, a insistat sa aducem pacientul asta acum.
In mod normal, copilul e primul pe o lista de operatii in care avem si operatii pe adulti. Dar parintele a intarziat…

Eniuei, ca s-o scurtez, la finalul listedi de dimineata am trimis dupa pacient, HCA-ul a adus parintele si copilul in camera de anestezie, NU a verificat identitatea pacientului cu formularul de consimtamant (cum e corect), ci cu restul notelor din dosar, anestezistul era ocupat sa vorbeasca cu parintele despre istoricul copilului, nu s-a prins, ODP-ul nu s-a prins nici el de eroare.
Au anesteziat copilul in camera de anestezie.
Apoi aduc ei copilul in sala de operatie, chirurgul sa faca operatia, hai-hai, heirup, ca de obicei. Eu dau sa verific consimtamantul pentru a doua parte a formularului “WHO Safe Surgery Checklist“. Ciu-ciu consimtamant.
Chirurgul “a, am uitat, v-am zis sa ma anuntati cand aduceti copilul, ca sa ii iau consimtamantul mamei”. Face operatia (dureaza 5 minute, maxim), timp in care o trimitem fuguta pe HCA sa aduca inapoi parintele. DUPA ce termina operatia, chirurgul ii ia consimtamantul parintelui, in timp ce anestezistul deja trezea copilul.

Nu s-a intamplat nimic, dar DACA se intampla ceva cu copilul in acele 10 minute de la anesteziere si pana cand parintele a semnat formularul, iar apoi parintele facea scandal sau… mai rau, toata lumea din sala de operatie era investigata pana-n panzele albe. De atunci nu mai am incredere in nimeni. Verific formularul de consimtamant personal la orice pacient intra in sala de operatie.
Oricum ar trebui sa vada scrub-nurse-ul formularul de consimtamant, dar cateodata te mai increzi in colegii tai, care oricum trebuie sa faca verificarea cu formularul ala in fata.

De atunci n-am mai fost prezent la nici o operatie in care sa nu fiu sigur ca am vazut personal formularul de consimtamant.

2. Cateter vezical de latex introdus intr-o pacienta alergica la latex

Ginecologie. Inainte de team-brief anestezistul ne zice ca pacienta a doua e alergica la latex. La team-brief si chirurgii zic asta, schimbam ordinea operatiilor, pacienta a doua devine prima. In toata sala de operatie avem doar 2 lucruri care sunt din latex: manusile si cateterele vezicale.
Eu mi-am luat manusi fara latex si mi-am pregatit seturile si consumabilele. Chirurgii au luat manusi din latex, pentru ca nu au gasit din toate marimile in cutiuta cu manusi latex-free pe care o pusesem langa masa unde-si deschid ei halatele sterile si manusile sterile. Politica spitalului spune ca trebuie sa fie mentionat pe lista noastra scrisa ca pacientul e alergic la latex (nu scria), la team-brief (a fost), ca pacientul sa fie operat pe cat posibil primul sau dupa o pauza de aerisire a teatrului de minim 60 minute (sau 30 minute cu laminar flow on) – am facut si asta, ca toata lumea sa poarte manusi latex-free (chirurgii nu au facut asta initial), sa scrie pe usile teatrului ca pacientul e alergic la latex (nu am facut asta) si toate manusile din latex sa fie acoperite cu o husa (nici asta n-am facut).
Eniuei, chirurgii si-au schimbat manusile, operatia era planificata pentru laparoscopie, dupa ce au montat porturile si au scormonit un pic, au ajuns la concluzia ca trebuie sa schimbe in laparotomie.
Cat timp mi-am numarat eu noul set si noile consumabile, chirurgii au tot insistat sa primeasca un cateter ca sa o cateterizeze pe pacienta.

Spitalul nostru are obstetrica (“salile de nastere”) separata de restul teatrelor. Pe motiv de igiena, siguranta etc.
La noi la teatrele de ginecologie avem in “vizita” cate 1 asistenta medicala de la obstetrica pentru cate 1 saptamana. Ca sa invete si ele sa faca cateva din operatiile noastre, in caz de urgenta. Atunci aveam… o romanca. Cu experienta de 8 ani (zice ea).
Ce a facut romanca noastra? M-a ignorat pe mine, a luat un cateter la nimereala din sertarul unde vazuse cu o zi inainte ca tinem noi cateterele si l-a dat direct chirurgului, fara sa-mi spuna ca face asta. Prins cu numaratul instrumentelor, n-am dat atentie la ce a facut ea, apoi luat cu ce imi cereau chirurgii, am uitat complet.
In timpul operatiei, chirurgul imi cere o fasa mare, cu care curata un pic de sange pacienta, apoi o lasa afara. Dupa vreo 15 minute in care nu am vazut prea bine campul de operatie (erau 3 chirurgi in total), am vazut ca e un varf de fasa pe undeva pe afara. Intreb daca aia e fasa mea mare, chirurgul face ochii mari “what, you didn’t know that I have an abdominal swab inserted in the patient, that is very dangerous”. Nu am facut scandal, ii spun runner-ului meu sa scrie pe tabla ca avem o fasa in pacient de 15 minute si gata.
Procedura standard zice ca chirurgul trebuie sa-mi zica daca baga ceva in pacient, nu pot ghici tot ce se intampla acolo, plus ca de intrebat am intrebat tocmai ca sa fiu sigur unde e fasa mea. Nu e normal sa-mi faci observatie pentru ca am intrebat unde mi-e fasa.
Eniuei, peste 30 minute se termina operatia, totul era in regula. Toate numaratorile au fost corecte, chirurgii si-au scris documentatia si s-au carat.
Am verificat daca aveam formular de cateterizare completat. Nu aveam. Iau unul, dau sa caut abtibildul de pe ambalajul cateterului, vad ca e unul pe care scrie “latex” in punga de gunoi. Verific cateterul din pacient (nu era inca treaza). Era galben. Latex! Ii spun anestezistului si band 6-ului, aia schimba repede cateterul cu unul din silicon pe care i l-am oferit eu, anestezistul ii da pacientei o doza de steroizi si gata.

latex-foley-catheter-758506
Cateterele de latex sunt galbene. Cele de silicon sunt transparente.

Pacienta nu era de fapt alergica-alergica, doar asa credea ea, pentru ca “o mancau mainile” (fara roseata sau altceva) la multe ore dupa ce atingea orice din cauciuc.

Nu conteaza. Incident.
La masa rotunda de discutie despre incident, chirurgul a schimbat tot timpul discutia de la faptul ca EA a bagat un cateter de latex intr-un pacient (teoretic) alergic la latex. Problema chirurgului era ca eu nu as fi stiut unde era o fasa cu 30 minute inainte de finalul operatiei. Si uite asa a tinut-o pentru 45 minute de “investigatie”. Si nimeni nu mi-a luat apararea, desi eu eram cel care a descoperit greseala chirurgului.
Romanca de a dat cateterul a sustinut sus si tare ca ea nu stia ca exista catetere de latex. Durerea mea, eu stiam asta din prima luna pe sectie si ea nu stia dupa 8 ani de obstetrica.
Si chirurgul a sustinut tot timpul ca nu stia ca mai avem catetere de latex in spital. Sau cum arata unul (galben).

3. Stersul instrumentelor cu ser contaminat

In afara de intestine, gura e printre cele mai pline de bacterii cavitati din corpul uman. Toata lumea stie asta.

ORL. Operatie de tiroidectomie totala, la o pacienta supraponderala, cu un gat extrem de ingust dar extrem de gros. Cosmarul oricarui anestezist. Daca o adoarme si o paralizeaza, dar se intampla ceva si nu o poate intuba, e aproape imposibil sa faca traheostomie de urgenta.
Tiroida era foarte mare, se raspandise un pic substernal, voi vedea ulterior ca un lob avea cam 15 cm in latime. Nu e un record (am vazut si 1 lob de 19 cm), dar era un caz mai complex. Deci aveam 2 ENT consultants in teatru, 1 ENT registrar, 1 Anaesthetist consultant, 1 Anaesthetist Registrar. Plus echipa de nursing.

Pentru ca operatia era electiva, dar pacienta colabora si intelesese riscurile, au ales sa o intubeze “treaza”. Doar cu anestezie locala (spray) in nas/gura/gat, au incercat aproximativ 90 minute sa o intubeze. Nu exagerez. La 9:15 pacienta era in teatru, abia pe la 11 au reusit.

Au folosit tot arsenalul pentru intubare dificila. Laringoscopie directa, intubare prin nas, videolaringoscop (C-MAC), bujii, intubare cu fibra optica (cu tub normal), intubare cu fibra optica cu tub supradimensionat (“gros“).
Incercau o data, nu reuseau, pacienta incepea sa tuseasca si sa faca in toate felurile, o lasau sa se calmeze un pic, incercau din nou. Si tot asa, 1 ora jumatate.

Cand fac intubarea cu fibra optica, la anestezie au niste flexiscoape similare cu cele folosite in ORL pentru nasendoscopii, doar ca au un canal in plus, conectabil cu un tub la “suction machine” pentru a “suge” secretiile.

1920x1080-0811JRDTAFBF1
Flexible endoscope

Cum pacienta avea ceva secretii mai dense, trebuiau sa curete tubul destul de des. Cel mai simplu fac asta cu o sticla cu ser (steril). Bagi tubul in sticla, se curata capatul si portul de aspiratie.
Cum noi tinem sticle din astea in incalzitorul de fluide prezent in fiecare sala de operatie – si folosim 1 sticla la un pacient, fie pentru irigatie, fie pentru a sterge instrumentele (cu o fasa umezita in ser), fie pentru a curata instrumente cu lumen, le-am pus o sticla “de-a noastra” la indemana. Si am scris mare pe sticla cu pixul “intubation, DO NOT USE for patients!“. Ce faceau? Bagau flexiscopul in gura pacientei (cu tubul de intubatie orotraheala atasat), inaintau un pic, apoi il mai curatau un pic in sticla, apoi mai inaintau. Au facut asta de mai multe ori.

Pana la urma au reusit intubarea, asa ca am mers repejor sa ma spal si sa pun halatul si manusile sterile, apoi sa imi pregatesc instrumentele. Singurele fluide pe care le primesc pentru tiroidectomii sunt lichidul pentru curatarea zonei de incizie (ceva bazat pe iod) si niste ser pe care-l folosesc la curatarea instrumentelor.
Ce ser mi-a dat o colega si eu NU am verificat? Fix din sticla pe care scria “intubation, DO NOT USE for patients!“.
Cum a fost o operatie mai lunga, am tot sters eu instrumentele pana mi s-a terminat serul, asa ca am mai cerut. Si cand cealalta colega imi turna ser in bol, am vazut ce scria pe eticheta. Scrisul meu. Aaaaaaaaaa!
Ala era ser contaminat cu ce bacterii existau pe flexiscop, luate majoritar din gura pacientei.

Am aruncat bolul cu ser, am aruncat toate fasele pe care le aveam pe masa si erau ude sau atinsesera serul, am luat toate fasele pe care chirurgii le aveau, mi-am schimbat manusile, am pus un camp steril nou pe masa, am primit un bol nou cu ser nou (steril).

Dar chirurgii au continuat sa foloseasca instrumentele pe care deja le curatasem cu fase imbibate in serul ala contaminat. Au zis ca ce sa mai faca atunci? Pacienta primise deja o doza de antibiotic intraoperativ.

Le-am zis de 2 ori chirurgilor ce s-a intamplat, m-am asigurat ca au inteles, ei au zis ca nu mai au ce face acum, vom vedea daca pacienta se intoarce cu vreo infectie sau nu.

2 saptamani dupa aia nu am putut dormi bine noptile. Pacienta a revenit la control, era sanatoasa-tun, n-avea nimic, era bucuroasa de faptul ca tiroida nu avea celule canceroase in ea (rezultatul examenului anatomo-patologic a venit intre timp).

Eu am facut tot posibilul sa minimizez riscurile cand mi-am dat seama ce s-a intamplat si NU eu am folosit o sticla cu ser pe care scria “do not use”.
Pe de alta parte, trebuia sa fi verificat ce lichid mi se da pe campul steril (asta e policy-ul). Si trebuia sa fi avut bunul simt sa arunc sticla aia sau sa ma asigur ca e aruncata dupa intubatie. Dar cum eram agitat sa imi pregatesc instrumentele inainte sa ma trezesc cu 2 ent consultants care sunt gata de operatie, am pierdut aspectul asta din vedere.

4. Un instrument nenumarat la inceputul operatiei

Ginecologie. O pacienta careia i s-a facut o histerectomie totala. Mi-am pregatit toate instrumentele si consumabilele, am numarat (aproape) toate instrumentele, am inceput operatia, cand erau aproape de a termina, incep prima numaratoare.
In mod normal, avem 1 numaratoare la inceputul operatiei (instrumente plus consumabile), 1 numaratoare un pic inainte sa inceapa inchiderea ranii chirurgicale (instrumente plus consumabile) si o numaratoare finala, inainte de-a pune bandajele pe pacient, cu toate consumabilele (fasele, acele si lamele sunt cele mai importante).

Ei bine, la numaratoarea asta imi dau seama ca nu numarasem pin-urile de instrumente (Mayo instrument pin, sau Mayo instrument holding pin).

mayo instrument pin
Mayo pin. Au dimensiuni variate.

Instrumentele cu manere sunt tinute de cate un pin din asta, in pachete de cate 5/2/10. La seturile pentru operatii majore (gen “Gyane abdominal major set”, in care am aproximativ 80 instrumente) avem cam 4 pin-uri din astea. Numaratoarea se face cu un checklist pe care ar trebui sa fie scrise absolut toate instrumentele din set, inclusiv boluri, recipiente in forma de rinichi, cleme sau altceva. Ei bine, la ORL si Maxilofaciala in checklist nu avem trecute pin-urile astea. La chirurgie generala sunt trecute, dar nimeni nu le numara. La ortopedie si neurologie (voi verifica ulterior) la fel, nu sunt trecute in liste.

Ironia face ca la ginecologie sa fie trecute pin-urile respective in checklist, dar colega cu care am numarat instrumentele la inceput nu le-a citit, eu nu le-am numarat. Tin minte ca mi s-a parut ca am cam multe instrumente inghesuite pe cate un pin, dar nu le-am numarat. La final, fac numaratoarea cu alta colega, care citeste “4 instrument pins”. Ma uit eu peste tot, aveam doar 3 pins. Nu e un instrument, nu au alt rol decat tinerea instrumentelor impreuna inainte de-a fi folosit setul. Nu era nici un motiv sa fi ajuns langa pacient sau IN pacient.

N-a contat. Am numarat si ne-am uitat peste tot, nu era. Incident. Pacientul nu poate parasi teatrele pana nu se confirma faptul ca instrumentul lipsa NU e in el. I-au facut o radiografie abdominala in recovery, totul a fost in regula, nu avea nimic lasat in ea.

Dar din cauza ca nu am numarat pin-urile, iar la final aveam un numar diferit fata de cel trecut pe checklist, nu puteam garanta ca acel pin nu era IN pacienta. Din cauza faptului ca nu am respectat politica teatrelor, un pacient a fost iradiat inutil.

Ulterior, am verificat seturile de la ORL, MaxFax, Neuro si Ortopedie, m-am dus la matroana si i-am aratat ca, de fapt, checklisturile de la majoritatea specialitatilor NU au trecute in ele si mayo pins. Ar trebui trecute peste tot si toata lumea ar trebui sa le verifice.
Ok, eu am gresit, dar putem sa ne asiguram ca asta nu se va mai intampla alta data.
Au implementat asta.

De atunci imi numar pin-urile cu religiozitate.

Partea amuzanta? Colega mea din ziua aia facea o tura “long day” ziua aia. La finalul orelor generale de munca (18:00) a mers sa ii ajute pe cei de la chirurgie generala. Intr-un teatru tocmai se termina o esofagectomie Ivor-Lewis. Una dintre cele mai complicate operatii din chirurgia generala. La final, cand au numarat pin-urile, aveau doar 3, nu 4. Dar in cazul ala a insistat cine era scrub nurse ca “she’s not worried”, nu au mai facut nici un incident report, nu au mai facut nici o radiografie.

 

Dupa toate astea nu m-au acuzat de nimic propriu-zis, dar matroana e convinsa ca sunt un risc umblator. Asta desi in fiecare caz eu am fost cel care a descoperit problema de fiecare data si am fost deschis in privinta a ce s-a intamplat.

 

Diferente intre viata in sala de operatie Elvetia vs. Anglia

Tot ce urmeaza sa scriu ar trebui luat cu multe grame de sare, pentru ca experientele mele sunt limitate in UK (am lucrat in doar 3 spitale) si FOARTE limitate in Elvetia (3+1 zile de proba de munca si 3 zile de schimb de experienta cand eram elev).

elvetia

O sa incerc sa structurez comparatiile, intai despre munca, apoi despre angajat si la final despre spital.

Munca

In Anglia fiecare teatru are echipe de minim 3 oameni pe partea de “scrub” (de regula 2 RN si un HCA, unul dintre RN fiind “in charge” = band 6 sau cineva cu multa experienta), plus 1 ODP sau Anaesthetic Nurse (daca e lista de operatii cu anestezie generala). Exista o separare in responsabilitati si activitati, dar fiecare face cate un pic din toate, cel putin in spitalele unde am lucrat eu.
Plus niste brancardieri (orderlies) care ajuta la pozitionarea si mutarea pacientului si la mutarea seturilor de instrumente, femei de serviciu care curata doar pe coridoarele exterioare (noi spalam pe jos si curatam sala de operatie), plus cineva care se ocupa de stocurile de consumabile.

In Elvetia avem (de regula) 2 oameni in sala de operatie (un OP-Pfleger/Technische Operationsassistant=TOA plus un Fachmann/frau Gesundheit = FaGe). Separat de ei exista un Lagerung-Pfleger (un fel de FaGe cu niste cursuri suplimentare) care se ocupa majoritar de pozitionarea si mutarea pacientului (ceva ce facem in Anglia toti la gramada). Separat, exista un/o Anästhesiepflege/r, care sta tot timpul cu pacientul, dar nu prea are de-a face cu restul echipei. Anestezistul nu e tot timpul in sala de operatie, mai si iese dupa ce pacientul e mutat, pana vine momentul sa fie trezit din anestezie. Aici e un pic diferit fata de UK, unde anestezistul sta langa pacient 99% din timp, dar ODP-ul mai iese din teatru. Lagerung-Pfleger e un fel de joker, poate servi mai multe sali de operatie, poate ajuta in ambele parti (si la anestezie si la scrub).
In plus, exista cel putin o asistenta care se ocupa de sterilizarea instrumentelor, stocurile de consumabile si de pregatirea unora dintre instrumente si consumabile pentru ziua urmatoare. Plus o femeie de serviciu care schimba sacii de gunoi si curata pe jos intre operatii.

In Elvetia programul incepe la ora 07:00, dureaza pana la 15:40/16:10 (depinde daca oamenii lucreaza 42,5 sau 43 ore/saptamana). Se ofera 1 pauza de 15 minute de ceai (pauza platita) plus una de 30 minute neplatita de masa. Daca nu mai e nimic de munca dupa ora 15:00, poti pleca, dar totul se ponteaza (cu cartela), deci le datorezi 1 ora de munca – si toate se aduna si trebuiesc muncite ulterior. Exista si sistemul de “garda” (Pikettdienst), in care se incepe munca la 11:00, se termina la 18:00, apoi se poate pleca acasa, atata timp cat persoana se poate intoarce inapoi in 30 minute din orice moment apare o urgenta. E mai mult de vorbit aici, o s-o fac la vara. 🙂

In UK programul incepe la 08:00 (sau 07:30, depinde de spital) si dureaza fie 10 ore (cu 2 pauze platite de 15 minute si una neplatita de 30 minute) fie 13 ore (cu 2 pauze platite de 15 minute si 2 neplatite de cate 30 minute). 37,5 ore muncite in total pe saptamana. La spitalul privat situatia e mai complicata: incepi la 7:30, dar lucrezi cat e nevoie (dar de regula pana la 17:30). La privat, daca nu mai e nimic de facut la ora 14:30, pleci acasa si le datorezi restul de ore alocate pentru ziua aia. In NHS stai la munca, mai faci curat, mai aranjezi instrumente, mai faci cate un e-learning, pe la 17:00 pleci acasa (mai devreme cu 1 ora fata de normal), dar nu datorezi nimic.

In Elvetia, prima operatie incepe pe la 08:00, in UK pe la 08:30-08:45. Din ce am discutat si din ce am vazut, numarul de operatii e mai eficient alocat in Elvetia, astfel incat sa se reduca spre minim numarul de zile in care se termina ultima operatie dupa 15:30. In fiecare zi exista o echipa de 1 OP-Pfleger + 1 FaGE care sunt “de garda” (Pikett), incep munca la 11 si preiau orice operatie se termina prea tarziu, ca toata lumea sa plece la timp acasa. Daca sunt prea multe operatii ramase (vreo operatie dureaza mult mai mult decat programat), se pot anula din cauza de lipsa de personal.
Sistemul e similar in UK, doar ca functioneaza mai prost, deoarece avem foarte des multe operatii care se termina dupa ora 18:00. In sistemul britanic doar 1 angajat e on-call, care e chemat sa vina in 30 minute doar in caz de urgenta. In rest exista o echipa standard pentru ture de noapte: 1 recovery nurse, 1 ODP/Anaesthetist, 2 Nurses. Pentru operatiile care se termina intre 18:00 si 21:00 avem cate 2 oameni care fac ture lungi, care preiau cel mult 1 operatie din asta. Daca-s mai multe, cine a inceput-o ramane “blocat” in teatru pana se termina.

Si in Elvetia se face WHO Safe Surgery Checklist, dar o varianta modificata, in care Sign-In se face doar in sala de anestezie (apropo, NICIODATA nu se anesteziaza direct in sala de operatie), in sala de operatie se face doar Time-Out inainte de prima incizie, nu se mai face si Sign-Out la final.

In UK nu incepem o lista de operatii fara Team Brief, in care fiecare discuta despre ce e nevoie, ce avem si ce nu avem si escalam orice probleme nu pot fi rezolvate in sala de operatie. In Elvetia exista doar o discutie scurta intre persoana care coordoneaza salile de operatie in ziua aia si fiecare echipa din sala (daca e ceva ce chirurgul a cerut in avans). In UK poate exista si Team Debrief, unde discutam ce a mers bine/rau si ce putem modifica pe viitor. Nu am auzit sa existe asa ceva in spitalul elvetian.
Din punctul asta de vedere, mi s-a parut ca in UK suntem mai capabili sa prevenim evenimentele nedorite, pentru ca tindem sa suflam si-n iaurt. Pe de alta parte, in UK avem mai multe probleme/lipsuri, si pentru ca e vorba de un departament mai mare care functioneaza unitar (“Theatres”), pe cand in Elvetia fiecare specialitate e separata, cu teatrele in cladiri separate si functionand separat.

Din cauza ca echipa de “scrub” din fiecare teatru are minim 2 nurse in UK, oboseala e ceva mai mica, poti alterna intre operatii, mai ai timp din cand in cand sa mai stai si jos (dar foarte rar). In Elvetia ai doar cele 30 minute de pauza de masa (cand cei care incep la 11 vin si “schimba” pe rand fiecare sala de operatie) plus 15 minute furate intr-o pauza intre operatii.

Listele de operatii sunt cunoscute in avans cu 4 pana la 8 saptamani in UK (sunt partial “populate” cu operatii cu aproximativ 3 luni in avans). In Elvetia sistemul e similar, dar softul de management al operatiilor nu pare sa ofere informatii in avans la fel de multe.

Cea mai mare diferenta e la modul in care-si trateaza elvetienii fasele si acele si lamele. Nu exista sharps pad, nu se folosesc tabele pe care se scriu toate consumabilele care ar putea ramane in pacient (fase, ace, lame etc.). Se face numaratoarea in 2 DOAR la cazuri majore, in care se deschide abdomenul/toracele. Cum eu ar urma sa fiu angajat la 2 specialitati chirurgicale care nu au operatii cu deschidere de abdomen/torace, asta NU se face. La fel, nu se numara instrumentarul, nu exista liste de instrumente (checklist) in seturi.
Asta a fost un aspect major care NU mi-a placut.
In Uk numaram totul pana la absurd. Operatie cu o incizie minora – tot trebuie sa-ti numeri totul la inceput si la sfarsit. Dar chirurgii sunt oameni. Pot uita orice, oriunde, numaratorile de la englezi erau un mod de-a te face sa dormi mai bine noaptea.

Alta chestie care nu mi-a placut a fost ca seturile lor de instrumente, pe langa ca nu aveau checklists, aveau prea multe instrumente NEFOLOSITE. Am vazut 2 operatii majore (6 ore+) si nu au folosit nici macar 30% din ce instrumente erau in seturile alea. De asta iti si trebuie checklists.

Hartogaraia si managementul pe calculator al operatiei par sa fie mai putine/simplificate in Elvetia.

Handover-ul postoperator nu-l face asistentul medical de sala de operatie (ca in UK) ci asistentul medical anestezist.

In Elvetia asistentul medical se imbraca in halatul steril cu ajutor, dar apoi el ii imbraca pe chirurgi (cu halat si manusi). Nu e ca in UK, unde fiecare-si deschide halatul si se imbraca singur, doar la spate il leaga cineva (runnerul).

Angajat

In UK atmosfera e destul de relaxata, ierarhia tinde sa fie aplatizata. Intotdeauna poti discuta cu chirurgii sau anestezistii, rar dai peste vreunul care se crede Dumnezeu si nu-ti raspunde la intrebari. Foarte des poti vorbi despre orice subiect cu oricine. Divisional Lead sau orderly, toata lumea vorbeste cu toata lumea.

In Elvetia ierarhia e similara, dar diferita. 🙂 Cu exceptia momentelor cand cate un doctor se recomanda drept “Herr/Profesor Nume-de-familie”, toata lumea se tutuieste. Mie mi-au facut observatie pentru ca foloseam echivalentul lui “dumneavoastra” (Sie) prea mult.
Pe de alta parte, a fost prima data DUPA Romania cand am auzit un chirurg plangandu-se ca vorbesc in sala de operatie. In UK e tot timpul un bazait constant, toata lumea vorbeste PREA mult. Aici mi s-a parut mult mai liniste, PREA liniste si faptul ca puneam intrebari despre ce se intampla a parut sa fie ceva anormal pentru ei. Iar anestezistii chiar nu vorbesc cu nimeni decat cu asistentele de anestezie. Poate m-am inselat, fiind intrus, dar mi s-a parut ca oamenii sunt mai separati in bisericute.

In UK majoritatea angajatilor cu ceva vechime stiu cam ce trebuie sa faca, dar multi HCA se multumesc sa faca minimul necesar, sunt lenti sau chiar lenesi si de multe ori invoca tot felul de reguli inventate care nu le-ar permite sa faca X sau Y.
In Elvetia infirmieri (HCA) nu exista, avem FaGe (care fac 2 ani de scoala). Mi s-au parut mult mai bine pregatiti decat englezii. Desi toti FaGe cu care am interactionat aveau intre 3 si 36 luni vechime (deci nu foarte mult), toti stiau ce e de facut, nu trebuia sa le zica nimeni ceva de 2 ori si nu dispareau din sala de operatie neanuntat (ca in UK).

In UK, cu toata ierarhia lor “plata“, avem multe nivele de personal: band 2 (HCA), band 5 (RN), band 6 (charge nurse), band 7 (line manager), band 8a (deputy matron), band 8b (matron). Plus cei de mai sus (divisional lead se plimba pe la teatre zilnic). Plus managerul fiecarei specialitati chirurgicale in parte si alte nivele de manageri. Si nu toata lumea de “mai sus” e chiar accesibila.
La elvetieni ai “toata lumea” (FaGe, TOA, Pfleger, Putzfrau etc.), apoi Leiter(in) (managerul), apoi un/o adjunct/a, apoi directorul clinicii (doctor), apoi managementul spitalului.
Similar cu Romania. Managerul salii de operatie e oarecum accesibil, e langa tine tot timpul, dar cu limite. Cam ca-n Romania. 🙂

In UK pornesti cu 28 zile de concediu, la care se adauga 2 zile dupa 5 ani si inca 2 zile dupa inca 5 ani. Plus 7 zile de sarbatori legale garantate. Pentru ca lucram in ture, “zilele” se masoara in ore (7,5 ore/zi), zilele de sarbatori legale se adauga la gramada si ies 262 ore/an (la care se adauga 15 ore dupa 5 ani si inca 15 dupa inca 5 ani). Apoi orele astea de concediu le distribui pe saptamani, le combini cu days off si poti obtine concedii mai lungi.

In Elvetia situatia e diferita. La nivel federal, toata lumea are dreptul la 20 zile de concediu/an, angajatii sub 20 ani au dreptul la 25 zile de concediu pe an. La care se adauga 7 sau 8 zile de sarbatori legale (Feiertage), dar care sunt ca-n Romania. Daca pica sambata/duminica, ghinion, ai pierdut-o.
In spitalul unde am fost eu, incepi cu 25 zile de concediu (27 daca esti angajat si ai intre 18-20 ani). Daca lucrezi 43 ore/saptamana (in loc de normalul 42,5) poti primi inca 5 zile/an. Dupa varsta de de 45 ani mai primesti 2 zile, dupa 55 ani mai primesti 5 (32 in total). Apoi mai exista niste zile de concediu cu plata pentru diferite cazuri speciale: boala a sotului/sotiei/copilului/parintilor, mutarea dintr-un apartament in altul (serios!), casatorie (proprie sau a rudelor de gradul 1), catastrofe naturale, zile de studiu si altele.
La care se adauga sarbatorile legale.

Restaurantele spitalului (e spital cu multe cladiri, fiecare cladire mai mare are cate un restaurant) au reducere de 15% pentru angajati. Mancarea e mai variata ca-n Anglia si ai foarte multe optiuni pentru dulciuri proaspat facute. Hmm. 🙂

Mi-a placut faptul ca in camera de masa a personalului (din interiorul teatrelor) se spalau toate vasele la masina de spalat (detergentul era oferit de spital).
Si faptul ca spitalul oferea gratuit aici tot felul de tipuri de paine (neagra, alba, cu seminte etc.), plus unt, plus dulceata/gem, plus lapte/ceai si chiar si cafea facuta la un espressor de cafenea (Lavazza, dar din ala mare). De asemenea, aveau un bol mare cu fructe proaspete (kiwi, portocale, banane) zilnic si 1 data la cateva zile niste croissante sau alte chestii de patiserie proaspete.

20180228_095745
Frühstück

Spital

In Anglia am lucrat majoritar intr-un spital nou (construit in 2006). Am lucrat si intr-unul mai vechi (din ’80), iar clinica privata avea lejer 30 ani de cand fusese construita. Am mai fost la interviuri la alte 4 spitaluri londoneze. Toate erau curate si destul de bine organizate.

20180314_185444
Toaleta englezeasca. Mare, dar nu chiar stralucitor de curata.

Dar nici unul nu se compara cu ce am vazut la elvetieni.
Toaletele sunt super curate, toate au sprayuri de improspatat atmosfera si, in general, cei care le utilizeaza le lasa mai curate la finalul… treburilor. Per ansamblu, peste tot pe unde am fost, igiena era mult mai buna decat in Anglia.

Organizarea salilor de operatie era diferita fata de UK. Nu exista sa intri cu incaltarile de afara in aceeasi incapere unde iti pui incaltarile de sala de operatie (ca in UK). Toata lumea are vestiare cu cheie. Incaperea de schimbat e extrem de curata si pastrata asa. Nu exista asa ceva:

Per total, mi s-a parut ca sunt mult mai atenti la sterilitate si curatenie. Poate prea mult. La ei se poarta masca in sala de operatie, indiferent ce fel de operatie ar fi, indiferent cine esti. Nu folosesc sapun pe baza de clorhexidina sau iod (ca in UK), folosesc doar un dezinfectant pe baza de alcool, cu care se spala 2 minute inainte de operatii. Oricand runnerul atinge orice, se da pe maini cu dezinfectant cu alcool. Cred c-o sa-mi fac praf mainile in conditiile astea.

Cine se pregateste nu are mai mult succes ca cine se nimereste

Cam asa se pot descrie ultimii mei ani. Oarecum.

Am inceput scoala cu un scop. Sa ajung sa muncesc in Elvetia. Sau in alte cateva tari.
Am facut tot posibilul ca-n scoala sa am si rezultate bune si sa ajung cumva intr-un schimb de experienta in strainatate.
Am ajuns in Elvetia pentru cateva saptamani in anul 3.
Am plecat in Anglia pentru a strange niste bani si experienta.
Am obtinut recunoasterea studiilor (Anerkennung) in Elvetia oarecum repede, la “doar” 11 luni dupa absolvirea scolii.
Am obtinut un interviu-proba-de-lucru in Elvetia la doar cateva luni dupa Anerkennung. La interviu mi s-au daramat toate sperantele pentru o solutie cat de cat rapida.
Abia dupa 7-8 luni am reinceput sa imi depun candidatura la joburi in Elvetia. Refuz dupa refuz.
Prin august am gasit un job pentru care aproape ca ma potriveam, mi-am depus candidatura. Urmat de nimic.
Nu am fost respins, dar n-am primit nici un raspuns cateva luni. Pe 1 decembrie mi-am luat inima-n dinti si am sunat direct sa aflu daca sunt respins sau nu. Mi s-a zis ca voi primi un e-mail in cateva zile cu niste date cand as putea veni la un interviu-proba-de-munca. Urmat de nimic.
E-mailul l-am primit abia dupa 6 saptamani. Sa aleg niste zile in martie/aprilie/mai cand as putea veni la interviu. Raspund in aceeasi zi. Urmat de nimic.
In prima saptamana a lui februarie am primit un raspuns, sa-mi aleg 2 zile pentru interviu, musai in februarie.
Am facut pe dracu’n patru, am gasit zile libere, mi-am dat jumatate din salariu pentru hotel+avion+bilete de tren.

Am muncit pana cu o zi inainte de-a pleca. Ma tot gandeam ca o sa mai am timp sa-mi mai repet cate ceva cuvinte in germana, sa repet cateva fraze care suna bine pentru un eventual interviu (ca cele la care am mai fost pana acum). Cand sa fac toate astea, eu eram rupt de oboseala.

Dupa aia am trait un contrast al vietii moderne intr-o metropola. Am ajuns la aeroport, care e la aproximativ 15 km de mine, intr-o ora si un pic. De la aeroportul din Elvetia pana la orasul unde am avut interviul (100 km) am facut o ora si un sfert. Plus 15 minute pana la hotel.
Mai repede strabati Elvetia-n lat decat sa ajungi dintr-o parte a Londrei in cealalalta. E adevarat, Londra e imensa, are cam 70-80 km in latime (maxim), dar parca ceva e in neregula cand o strabati pe diagonala in timpul in care face un tren 300 km.

Eniuei.

“Interviul” a fost total diferit fata de tot ce am mai experimentat pana acum in viata mea.

Bine, mint, a fost similar cu cel din Elvetia de-acum 2 ani. Doar ca atunci intervievatorul meu a tinut macar sa afle mai multe despre mine, m-a pus sa-i descriu tot ce stiu sa fac pentru minim 30-40 minute, dupa aia m-a trimis prin 2 sali de operatie sa observ.
Apoi “pa” si “ich kann nichts versprechen” = nu promit nimic, un mod banal de-a zice nu te-am ales.

Ei bine, acum am avut o scurta discutie in prima zi (5-10 minute), apoi m-a trimis intr-o sala de operatie sa observ si ajut, daca voi fi lasat. La finalul programului am avut o scurta discutie, in care mi s-a spus ca mai discutam maine, dar ca ar vrea sa ma angajeze.

A doua zi alocat in alta sala de operatie. La finalul programului, o discutie serioasa, in care mi-au spus o data de incepere a muncii, mi-au promis ca voi primi actele prin posta cat de curand si mi s-au oferit niste date de contact pentru cazare si alte chestii administrative. Cu putine intrebari din partea mea, care eram un pic cu gura-cascata, pentru ca totul a fost prea direct si prea simplu, pana la urma.
Contract pe 6 luni, permis de sedere/munca pe 6 luni. Daca sunt multumiti, contract pe perioada nelimitata, marire de salariu si permis de sedere/munca de 5 ani.

A treia zi am mai vazut si cate ceva cateva ore in a treia sala de operatie si ura si la gara. La propriu, pentru ca pierdeam avionul.

Mama lui de aeroport din Zürich. Pare mic, dar e de fapt, destul de mare. Nu m-am pierdut eu pe Heathrow sau in aeroportul din München sau pe Schiphol si era sa pierdem avionul aici.

Si uite asa am reusit eu intr-un mod extrem de NEextraordinar ceva destul de dificil.
Cand ma gandesc la cum decurg interviurile la englezi, sau chiar si cele din Romania, cum trebuie sa te prezinti intr-o lumina magulitoare, intrebarile prin care ei incearca sa afle ce fel de om esti, faptul ca in Anglia dai interviu tot timpul cu minim 2 oameni, care amandoi incearca sa-ti puna intrebari oarecum incomode… Aici n-am avut nimic de genul asta. Vii, vezi cate ceva, nu faci mare lucru, apoi putina vorbarie si gata.

 

 

Cel mai perfid lucru din zilele astea de interviu-munca a fost faptul ca am putut sa-mi formez o opinie despre ce m-ar astepta.

Si mi-e greu sa o admit, dar munca in Anglia, cu multele ei minusuri si salariul MULT mai mic ca-n Elvetia, are o serie de lucruri care pentru mine sunt mult mai bune.

Am asteptat atata si, atunci cand sunt pe cale de-a o obtine, nu stiu sigur daca mai sunt dispus sa renunt la tot pentru asta. Nu stiu daca mai pot face o intoarcere totala iarasi.

u turn

La naiba.

O sa revin cu o descriere a asemanarilor si deosebirilor din cele doua sisteme. Ce am putut vedea.

 

copyright imagine: fabrizio rovelli

Bullying-ul la asistentii medicali

Ce este bullying-ul? Nu e un termen care are o traducere simpla in romana.

Cel mai corect il poti traduce descriptiv: este o activitate in care o persoana cu oarecare putere/autoritate (bully) abuzeaza de ea pentru a umili sau desconsidera o alta persona (lipsita de putere SAU perceputa ca lipsita de putere).
Acest lucru este facut din varii motive de catre bully: pentru a-si demonstra autoritatea, pentru a castiga prestigiu sau putere pentru sine, pentru ca asa e obisnuit sa se manifeste (“asa am invatat si eu”) sau pur si simplu pentru ca persoana respectiva e un/o nemernic(a).

 

Putina lume ia in calcul aspectul asta al meseriei noastre: bullying-ul este ceva cu care te intalnesti zi de zi, din (probabil) prima zi de scoala si pana la ultima zi a carierei tale.

Nu uiti felul in care se poarta cu tine asistentele medicale care ar trebui sa te invete ceva in anii de scoala. Ai si profesori si personal administrativ care (poate) te vor trata ca pe ultimul gunoi.
Cand iti incepi cariera, felul in care se poarta cu tine in primele luni sau chiar primii ani unii colegi sau manageri va fi constant neplacut. Unele persoane “cu vechime” sau “cu autoritate” nu isi vor schimba niciodata comportamentul fata de cei mai noi.
Constant e probabil sa te lupti si cu abuzuri din partea unor pacienti sau apartinatori.
Unii medici (poate un pic mai putin in alte tari) se vor purta tot timpul cu asistentele medicale intr-un mod neplacut.
Diversi oameni din alte departamente ale spitalelor (farmacie, laborator, administrativ) se vor purta intotdeauna intr-un mod neplacut cu anumiti colegi.

Lumea vorbitoare de limba engleza are o sumedenie de studii despre bullying la studentii in nursing. Am citit cateva articole, din 2003, 2007, 2009, 2012. Toate incearca sa explice un fenomen des-intalnit in lumea mai bogata: multi studenti in nursing renunta la studii, multi sunt afectati de contactul cu felul in care unii oameni practica aceasta meserie si multi sunt afectati pe termen lung de experienta asta.

Nu am gasit studii pe tema si mai importanta: bullying-ul in viata asistentelor medicale si efectele pe care le are acesta asupra lor si a carierei lor.

In vest, exista studii care incearca sa afle cate asistente medicale parasesc meseria sau primul loc de munca in primii ani de munca. Rezultatele sunt variabile de la tara la tara si studiile sunt destul de vechi (inainte de 2010). Linkuri aici, aici si aici.
Studiile (asa vechi si limitate cum sunt ele) arata ca un procent insemnat dintre noii asistenti medicali se gandesc serios la a parasi profesia (intre 10 si 35% la nivel vest-european) si ca intre 5 si 15% chiar o parasesc pentru totdeauna in primii 2 ani dupa ce termina scoala. Motivele variaza intre personale, legate de plata si organizationale.
Cat de important rol are bullying-ul in aceasta decizie? Nu am gasit date in legatura cu asta.

Nu am date oficiale, asadar. Dar la nivel non-stiintific, as putea spune ca bullying-ul este un fenomen ultra-intalnit in meseria asta si ca e mai dificil de suportat in primii ani de munca.
Si din cauza asta multa lume se gandeste sa se lase de meseria asta sau chiar o face.
Pur si simplu e o problema cu care te-ai intalnit mai rar pana atunci in viata ta, sau chiar daca ai intalnit-o, nu a fost la nivelul asta sau in conditiile specifice meseriei asteia.

BULLY

Experientele mele in domeniul asta sunt destul de vaste (din pacate pentru mine). In timpul scolii am avut des de-a face cu nenumarate asistente medicale (si mai rar si cu doctori) care m-au tratat extrem de prost, m-au desconsiderat, luat in deradere sau au incercat activ sa ma convinga ca nu am de ce sa fac aceasta meserie si ca nu sunt potrivit pentru ea. La asta se adauga profesori sau secretare (sau 2 directoare ale scolii) care intotdeauna ma tratau pe mine sau pe colegii mei ca pe niste gunoaie, in rarele momente cand aveam nevoie de vreo hartie de la scoala.

Dupa ce am inceput sa lucrez, am avut de-a face cu alte probleme.

In perioada de munca “pe sectie”, am avut colege cu multa experienta care imi dadeau constant in grija pacienti cu multe probleme, desi eram la inceputul carierei si abia puteam avea grija de cativa pacienti “normali”. Asta in timp ce ele isi alocau mai putini pacienti, mai putin “complecsi”.

La sala de operatie am avut des colege care cereau toate laudele pentru o reusita care nu era a lor (ci a mea), care in mod constant discutau pe la spatele meu (dar cu mine auzindu-le) ca nu sunt pregatit pentru una sau alta, cate un anestezist care imi facea observatii in situatii care nu il implicau pe el sau siguranta pacientului, colege cu vechime care nu imi spuneau in mod voit despre ceva de care era nevoie pentru o anumita operatie, pentru ca ulterior sa vina sa “salveze situatia”. Am avut colege care nu ma lasau sa fac absolut nimic in perioada de acomodare (cand eram “supernumerary”), desi era vorba de activitati minore (apasatul unui buton, de exemplu), pentru care NU era nevoie de training-uri suplimentare. Colege care isi luau pauze lungi, dar care imi interziceau sa imi iau pauza sau care imi faceau observatie pentru ca as fi stat prea mult in pauza (desi niciodata nu imi iau pauzele intregi).

Cele mai multe lucruri se “aplatizeaza”, dupa o vreme lumea te accepta ca un coleg capabil (sau nu – in ochii lor), tu strangi suficienta experienta incat sa nu mai depinzi de altii si inveti cum sa lucrezi cu fiecare caracter in parte, pentru a evita probleme.

Cu toate astea, exista in orice colectiv de colegi niste oameni care sunt dificili. Orice vei face, oricat ii vei ocoli, mai devreme sau mai tarziu vei avea probleme cu ei.

Cand, dupa o zi lunga, se trezeste cate unul sa te acuze de ceva ce n-ai facut, sau sa arunce vina pe tine (pentru ca esti “mai nou”) pentru ceva ce el/ea nu a facut, e dificil.

Cand lucrezi zilnic cu o persoana care iti ignora opinia, care te trateaza ca pe o persoana care nu stie nimic, care iti face observatii pentru probleme inchipuite constant, e mai dificil.

E amuzant. Venind din Romania, sunt obisnuit cu a fi jignit direct. Sa fiu numit diferite lucruri, sa fiu injurat, sa fiu tratat cu superioritate, sunt oarecum “banalitati” pentru mine. Lucrez de la 18 ani, stiu foarte bine ca unii oameni nu sunt capabili de mai mult.

Dar atunci cand te muti in alta tara, cu alta cultura, care promoveaza tot felul de politici interne pentru a evita asemenea lucruri, iti vine mai greu sa accepti anumite comportamente. La asta se adauga faptul ca sunt destul de mandru de munca mea si de ce stiu. Si sunt destul de aspru in a ma auto-corecta si imi accept usor greselile si limitarile – probabil pentru ca asa am fost crescut si pentru ca astea sunt unele dintre valorile mele personale importante.

Pe scurt, unele lucruri le accept si ignor usor, anumite lucruri ma deranjeaza mai mult decat pe altii.

De cand am fost mutat majoritar la ginecologie, am avut de-a face cu un colectiv mult mai mare de chirurgi (majoritar femei), multe dintre ele foarte dificile. La asta s-au adaugat 3 senior sisters care lucreaza 90% ture DOAR ginecologie. Toate cele 3 sunt dificile in felul lor, dar 1 este extrem de greu de suportat.

O negresa cu experienta mare (25 ani+), care s-a pensionat acum 3 ani (la 56 ani), dar care are inca un contract pentru 15 ore/saptamana, care face si 1-2 ture suplimentare saptamanal, cand e nevoie de un band 6 (din cauza ca restul sunt in concediu sau bolnave).
Femeia asta e tot ceea ce urasc la meseria de asistent medical: mieroasa cu managerii si cu doctorii seniori si cu majoritatea pacientilor (daca nu devin recalcitranti), o acritura cu tot restul lumii (studenti, asistente mai incepatoare, straini, doctori-juniori). O persoana care constant imi chestioneaza activitatile, care nu ma lasa sa am nici o initiativa si care imi face observatii pentru orice greseala, reala sau nu. O femeie care refuza sa-mi zica pe nume, chiar si dupa cateva zeci de ture impreuna (desi eu ii spun tot timpul “sister + surname”). O femeie care tipa din orice (si zice ca ‘asa vorbeste ea‘).

Pur si simplu nu imi doream sa mai merg la munca, pentru a evita posibilitatea reala sau nu de-a mai lucra cu ea. Am avut niste discutii scurte cu fiecare dintre cei 3 manageri (band 7) ai mei, nici unul nu s-a aratat prea impresionat de ce le-am spus. Ajunsesem sa ma gandesc serios la a pleca de-aici.

Pana la urma am trimis un e-mail “official bullying complaint” direct la matroana, cu toate lucrurile care m-au deranjat la munca cu negresa, urmat de o vizita in persoana la ea.
Scrisul E-mailului ala a fost cel mai satisfacator lucru pe care l-am facut zilele alea. Pur si simplu mi-a luat o piatra de pe inima sa enumar toate lucrurile pe care le-a facut negresa.

Am avut o discutie cu matroana, care a zis ca se va ocupa de asta (nu inainte de-a sugera “nu cumva problema vine de la mine, pentru ca am o problema cu persoanele cu autoritate?”).

Matroana a discutat cu band 7-le de la ginecologie, ea a discutat cu negresa, apoi a stabilit o intalnire “mediata” fata-in-fata intre mine si negresa. Pe 30 decembrie “I met the bully at three” (referinta Dexter’s Laboratory).
Negresa si-a cerut scuze pentru cea mai mica dintre plangerile mele (faptul ca nu imi zice pe nume) si pentru ca a folosit un ton “maybe unappropriate”. Si a propus sa trecem mai departe.
N-am mai lucrat cu ea de-atunci, nu sunt prea curios sa aflu cum va fi in viitor. Daca isi repeta comportamentul, voi face scandal imediat.

Oricat de capabil sunt sa suport multe, oricat de mult credeam ca ma cunosc, tipul asta de comportament e dificil de acceptat. Te face sa te schimbi fata de toata lumea cu care lucrezi, te face sa te intrebi daca nu cumva gresesti in orice faci, te face mai nesigur pe tine. SI cel mai important, te face sa nu-ti mai doresti sa-ti faci munca (chit ca-ti place),

Englezii au o lista lunga cu ce este bullying-ul si il considera inacceptabil in orice domeniu, profesional sau nu. Cea mai simpla definitie pentru bullying ar fi “orice activitate care este inacceptabila pentru victima sau ii provoaca suferinta”.
Hartuirea (care poate sau nu sa se suprapuna cu bullying-ul) este ilegala, bullying-ul e mai degraba o problema care tine de resurse umane.
Desi diferentele intre hartuire si bullying sunt uneori minime, hartuirea are de regula o cauza mai concreta: victimei i se face ceva inacceptabil din cauza sexului, religiei, etniei, dizabilitatilor, optiuni sexuale, sarcina etc.
Pe scurt, hartuirea poate fi investigata de autoritati (politie), bullying-ul este in primul rand investigat local (manager, resurse umane), apoi de NMC si poate intr-un final ajunge si la un tribunal (ca plangere impotriva angajatorului care permite asa ceva).

RCN sugereaza ca mod de a lupta cu bullying-ul:

  • discutia cu bully-ul, in care ii spui ca te deranjeaza cum se poarta cu tine
  • plangere la manager
  • plangere la matroana (daca e cazul)
  • plangere (neaparat in scris) la HR, pentru care recomanda si prezenta unui membru RCN. Pentru asta este nevoie de dovezi (inregistrari sau martori dispusi sa spuna acelasi lucru despre bully).
  • daca situatia continua, se poate cere mutarea (victimei sau bully-ului) sau se poate ajunge si la actiune in instanta impotriva angajatorului.

 

Daca am invatat ceva din toata povestea asta, ar fi ca:

  • nu e bine sa tii in tine ceva ce te deranjeaza la un coleg, oricat de mici sanse crezi ca ai sa schimbi situatia cu o eventuala plangere
  • nu are sens sa astepti prea mult pana faci o plangere, cu cat o faci mai repede, cu atat te protejezi mai mult
  • o plangere in scris e foarte importanta
  • TREBUIE sa fii capabil sa-ti infrunti bully-ul.
  • e destul de dificil sa accepti in alta tara o problema des intalnita la tine in tara. Daca ai plecat din tara specific pentru a evita asa ceva, e si mai greu!

Nimic nu te pregateste pentru asta

… dar te poti forta sa mergi mai departe.

dreams.metroeve_sadness-dreams-meaning

 

In timpul scolii citeam mult mai multe lucruri legate de medicina decat acum.
Multe dintre postarile mele de-atunci erau mult mai interesante dpdv teoretic (in opinia mea). Atata doar ca toata teoria din lume nu face anumite lucruri cu nimic mai usoare. Esti (poate) doar ceva mai bine pregatit pentru anumite situatii.

Tin minte ca am citit despre stagiile durerii la bolnavi/rudele lor cu mare interes dupa ce tata a murit (de cancer pancreatic). Si a fost interesant sa gasesc paralele intre ceea ce s-a intamplat in cazul lui si modelul respectiv.

Cand lucram pe sectia de boli respiratorii aveam destul de multi pacienti suferinzi de BPOC. Majoritatea stiau sau intelegeau cumva ca vor muri, mai devreme sau mai tarziu. Am avut si alti bolnavi in grija in faze terminale. La naiba, primul pacient care a murit in grija mea a fost un filipinez cu cancer esofagian – inca tin minte foarte viu momentul cand a murit. Dar niciodata nu a trebuit sa fiu de fata atunci cand li se explica prima data faptul ca sufera de o boala terminala.
Niciodata nu a trebuit sa dau eu vestea asta.

La teatre intri intr-o mica bula. Nursingul aici e extrem de specific, si interactiunea cu pacientul e mult diferita fata de cea de pe sectie. Multi sunt extrem de speriati – dar vorbesti cu ei doar cateva minute, mare parte din ele fiind ocupate doar cu intrebari standard legate de procedura, identitate, consimtamant, alergii etc.
In cazuri mai rare, isi mai “incearca mana” la a relaxa sau calma pacientii extrem de speriati fiecare dintr-un teatru.

Dar ce am facut azi, nu am mai facut niciodata pana acum.

Joia a devenit ziua in care fac ginecologie. Ginecologie-oncologica, deci majoritar histerectomii mari sau ceva histeroscopii care preced histerectomii. Acum 3 saptamani nu a venit o pacienta. O romanca. Saptamana trecuta m-a rugat doamna chirurg sa o sun pe pacienta (luandu-i telefonul din softul nostru de evidenta a pacientilor) sa aflu de ce n-a venit si sa ma asigur ca vine azi la operatie.
Pacienta avusese o consultatie si o mica biopsie in ambulatoriu (plus analize si un IRM). Medicul era sigura ca e vorba de cancer, dar pacientei nu i se spusese inca asta echivoc. Era nevoie azi de o histeroscopie/cistoscopie cu biopsii pentru stadializare, apoi PET-CT si apoi probabil histerectomie si radioterapie si/sau chimioterapie.

Am vorbit atunci cu pacienta, m-am asigurat ca intelege ca e important sa vina azi la operatie. Apoi azi am fost in sala de operatie pana a inceput operatia (apoi am fost trimis in teatrul de urgente pentru alt caz). Am incercat pe cat posibil sa calmez pacienta.

Seara, inainte sa plece acasa, chirurgul a insistat sa discute cu pacienta si sa-i explice ce se intampla mai departe.

Era vorba de o femeie la 35 ani, cu 2 baieti, unul de 9 luni si altul de 9 ani. Om simplu, cu cunostinte extrem de limitate de engleza. Stia ca s-a plans de niste simptome, a ajuns la spital, i-au facut teste si “radiatii” si acum “o operatie ca sa ia niste carne de acolo”.

Habar-n-avea ca are cancer de col uterin.

Intai i-am tradus asistentei medicale care ii explica externarea si ce are de facut in caz ca se intampla postoperatoriu ceva in urmatoarele 2 saptamani.

Apoi, chirurgul, impreuna cu rezidenta ei, s-a chinuit sa-i explice clar ce are, ce trebuie sa faca mai departe si sa se asigure ca merge la testele care urmeaza si vine apoi la consultul de peste cateva saptamani.
Desi si-a terminat operatiile la 5, a asteptat aproape 45 minute ca sa pot pleca eu din teatrul de urgente (unde eram blocat) ca sa vin sa o ajut sa-i explice lucrurile astea.

Tin sa mentionez asta si pentru toti desteptii care se plang ca in NHS te trateaza lumea doar cu paracetamol si-atata.
Sunt departe de-a-i canta osanale unui sistem cu multe probleme, dar multora dintre chirurgii cu care lucrez aici chiar le pasa de pacientii lor, si NU II TRATEAZA CA PE NISTE BUCATI DE CARNE CARE TREBUIE SA LE DEA SPAGA.

Eniuei, pentru mine a fost o experienta trista cand trebuia sa traduc intre pacient si doctor si vedeam cum romancei i se schimba expresia de pe fata si ii dau lacrimile si teama ii patrunde fiecare coltisor al mintii.
Reactia in care incet-incet s-a apropiat de partenerul ei, l-a luat de mana si s-a lipit strans, pana s-a “ascuns” in el a fost cireasa de pe tort.
Un gest care pentru mine e o exprimare clara a afectiunii in relatia mea – un gest instinctiv de protectie/dragoste, folosit intr-un moment in care ii explicam in putine cuvinte faptul ca are o afectiune extrem de periculoasa… mi-a facut pielea gaina.

Apoi au mai urmat cateva intrebari, chirurgii au plecat, am ramas eu si am mai petrecut 5 minute incercand sa ii explic tot felul de lucruri care pareau atat de goale de continut, tot timpul cautand sa nu folosesc cuvinte infricosatoare: ca e un moment neplacut, ca e normal sa fii speriat, dar ca trebuie sa lupte cu sentimentele de deznadejde, ca trebuie sa incerce sa isi pastreze o viata normala – pentru a putea sa lupte mai departe, ca trebuie sa incerce sa manance normal, pentru a avea energie, dar ca trebuie sa se gandeasca sa-si aduca ceva familie s-o ajute cu copiii in urmatoarele luni, pentru ca va avea multe drumuri de facut. I-am escortat apoi pana la iesirea din sectie, incercand sa le adaug ca sunt pe maini bune, ca vor primi cel mai bun tratament disponibil in momentul actual.

Oare am zis suficient? Oare am facut prea putin? Oare am zis tampenii?

Nu poti decat sa-ti imaginezi ce-i trece prin capul unei femei in situatia ei. Cu 2 copii. La naiba, e de-o varsta cu sotia mea.

N-am avut nici 5 minute sa ma gandesc la asta, a trebuit sa ma intorc in teatrul de urgente, unde aveam alte lucruri de care trebuia sa ma ingrijesc. 1 ora m-am ingropat in munca.

 

Primul lucru pe care l-am facut dupa ce m-am schimbat  la final de tura a fost sa-mi sun sotia sa-i spun ca o iubesc.

Lipsa de respect

Am mai scris pe tema asta (sau aici) atunci cand eram doar un amarat de elev de postliceala in practica/voluntariat prin spitale.

Mi se pare foarte trist ca de obiceiurile astea nu ne debarasam si ca 5 ani nu au schimbat nimic.

M-am intors in tara pentru 11 zile.
Intoarcerea in tara e intotdeauna o experienta in sine. Pe langa faptul ca treci de la o organizare a lucrurilor (in general) la o stare de dezorganizare aranjata, te intalnesti tot timpul cu lucruri pe care le regreti si cu lucruri pe care sperai sa nu le mai vezi vreodata.

Faci cum faci si ajungi de multe ori sa fii contra-timp, ai prea multe locuri unde trebuie sa mergi, lucruri de rezolvat, oameni de vazut.

Eniuei, unul dintre lucrurile pe care vroiam sa le fac a fost sa imi iau niste sange pentru niste analize. Imi trebuie pentru a lucra ca agency nurse aici si pe bune de vad vreun motiv sa platesc 140 lire pe 2 analize in UK, analize care ma costa 60 lei in Romania (chiar 55 cu card de fidelitate 🙂 ).
Ma rog, analizele din Romania nu prea sunt recunoscute in Anglia, dar am un plan. Trecem peste.

Am ales o clinica privata mai mare, care ofera rezultatele si on-line si care era si oarecum aproape de casa. Unde imi faceam eu analizele inainte de-a emigra.
Am aflat ca s-au schimbat lucrurile, nu se mai recolta sange la clinica cea mai apropiata, dar puteam sa merg la un alt laborator al lor, situat intr-un spital care nici el nu era foarte departe de mine.

Pentru ca asa e sistemul in Romania, e un laborator privat care functioneaza intr-un spital de stat. Din ce am inteles, majoritatea clientilor laboratorului vin tot din spital, de la etajele superioare – pentru ca aici se fac majoritatea analizelor spitalului. Iar pentru cele care nu sunt decontate “de casa” trebuie sa plateasca pacientii.

Evident ca nu era nici o placuta care sa te ghideze catre laborator, a trebuit sa intreb un vanzator de la unul din chioscurile din spital. Cu tot sfatul lui, am ajuns intr-o casa a scarii prost luminata, cu niste echipamente medicale dezafectate zacand pe acolo. Noroc cu o asistenta care cobora cu niste analize, pe care am intrebat-o daca sunt unde trebuie si care m-a ghidat s-o iau la dreapta, pe alt coridor prost luminat.

Cam pe aici deja eram deranjat de alegerea mea, de ce naiba nu am mers eu la Synevo sau la alta clinica privata care era mai departe de mine? Comoditatea asta…

Pana la urma a trebuit sa stau la coada dupa 2 asistente din spital, care venisera sa lase niste sange/urina la analize.

Am avut o senzatie ciudata, asta e ceea ce faceam eu in timpul scolii (si uram fiecare secunda din drumurile astea la laborator).

La laboratorul spitalului meu ajung doar daca nu am chef sa astept dupa un porter: am vreun frozen section de dus la histopatologie de urgenta sau am sange de ridicat pentru vreun pacient (tot de urgenta).
Aici ar fi trebuit sa fac asta zilnic. Ha!

M-am amuzat in sinea mea de faptul ca ambele asistente aveau ceas, bratari, inele si lantisoare si duceau mostrele in cosuletele alea de plastic omniprezente in Romania. Doua chestii care nu prea-s permise in tara mea adoptiva.

Altceva, de data asta chiar deranjant, a fost faptul ca asistentele trebuiau sa vina cu plata pentru fiecare analiza in parte. Nu stiu altii ce cred, dar intr-un sistem medical cu atatea probleme ca cel de la noi, mi se pare extrem de deranjant sa pui o asistenta medicala sa se ocupe de plata unor analize.
Inteleg ca simbioza asta public-privat e inevitabila (oare?), dar trebuie sa existe alta solutie pentru a face ca banii aia sa nu trebuiasca sa treaca pe la asistentele medicale ci sa mearga direct de la pacient la laborator.
Eu unul, cand m-am facut asistent, am facut-o ca sa am grija de pacienti, nu sa ii pun sa-mi dea bani mie ca sa platesc eu niste analize. De plati ar trebui sa se ocupe o casierie, nu angajatii unei sectii medicale.

Oricum, ce mi s-a parut chiar enervant (de aici si titlul postarii) a fost felul in care doamnele de la laborator au vorbit cu cele 2 asistente.

nesimtita

La una au tipat pentru ca a lasat niste mostre, a plecat, apoi s-a intors peste 5 minute (pe ceas) cu altele.
“Nu se face asa ceva, e inacceptabil, nu ti le primesc, cum adica sa imi aduci astea in 2 transe?”
Fraticule, zici ca i-a aruncat cu sange infectat in ochi, nu ca i-a adus niste mostre pentru catalogare inainte de prelucrare…

La ailalta s-a rastit tanti de la casa/calculator/registratura (le facea pe toate la singurul calculator care functiona) pentru ca i-a adus asa multe. Apoi i-a vorbit urat cand i s-a spus ca “mai am cateva sa va aduc”.

Doua asistente medicale care doar au adus niste mostre la laborator – iar pentru asta au avut parte de tipete si cuvinte urate si nervi. Sigur, o sa para o prostie pentru multi asta, dar chiar m-am dezobisnuit cu asa ceva.
In cazurile in care nu mi-a convenit cum mi-a vorbit cineva in spitalul meu (si am facut plangere), de fiecare data am folosit o fraza “if I wanted people to yell at me in a hospital, I would have stayed in Romania“. Nu stiu de ce, dar speram ca nu mai e chiar asa…

Dupa ce am stat la coada asta pentru vreo 10-15 minute, mi-a venit si mie randul.

Mama, zici ca era alta persoana tanti de la calculator (o femeie la 50-55 ani). Mi-a zambit mieros, mi-a vorbit cu “dumneavoastra” (nu cu “ce vrei” si “ce vii cu astea aici” cum a vorbit cu colegele mele de meserie). I-am zis ce teste vreau si i-am dat o scuza partial adevarata, pentru ca n-aveam chef sa-i explic unde lucrez si pentru ce-mi trebuie. “Imi trebuie pentru ca am avut o intepatura cu un instrument medical dintr-un pacient si vreau sa fiu linistit”.
Am avut intr-adevar needlestick injuries in UK, dar m-au testat si testat si pacientii (deci era partial adevarat) – mie imi trebuie analizele pentru ca am nevoie de o varianta a lor din ultimele 3 luni pentru agency nursing, dar explica-i asta lui tanti “ce vrei“.

Vai, dar cand i-am spus de ce imi trebuie analizele, tanti a tras concluzia c-as fi doctor. “Vai, dar se poate, domnu’ doctor, cum s-a intamplat? Asteptati doar o secunda si va tiparesc asta si platim si gata, va rezolva coleguta mea acolo”. Dupa ce am platit analizele s-a si ridicat de pe scaun sa-mi arate unde sa merg sa mi se recolteze sangele.

Acolo era cealalalta colega a ei, care se rastise la prima asistenta medicala. Mie mi-a vorbit doar cu dumneavoastra, s-a aratat si empatica pentru mine cand a vazut ce analize-mi fac. Ma auzise mai devreme cand spuneam de ce-mi trebuie analizele, si ea m-a luat cu “vai, dom’ doctor, dar sa fiti atent pe viitor“.
N-a folosit manusi si nu s-a spalat pe maini, dar deja vroiam prea multe, nu?

De ce naiba mi-au vorbit mie asa mieros si cu asistentele asa urat? In conditiile in care ambele asistente au fost cat se poate de calme, nu au vorbit urat si nu au facut decat sa aduca niste sange/urina pentru teste…

De ce nu poti fi calm si politicos cu toata lumea (in masura in care o poti face cel putin pentru o persoana)?

Cum e sa iti reduci numarul de ore in NHS

S-a terminat prima luna in care am lucrat 34 ore/saptamana, in loc de numarul standard de ore, adica 37,5.

Calculele mele au fost… mai complicate decat ar parea.

La mine la teatre nu poti face ture de noapte (e o echipa separata, angajata DOAR pentru night shifts), iar in week-end, cand avem doar 3-4 teatre deschise pentru urgente=CEPOD (1 traumatologie, 1 neurologie, 1 chirurgie generala plus, daca e nevoie, unul in plus de ginecologie/orl/maxilo-faciala), nu poti lucra decat ture 8-21.*
Asta inseamna ca salariul meu de baza este luna de luna acelasi. Ceea ce e diferit fata de munca pe sectie, unde in fiecare luna imi crestea salariul cu 150-250 lire net, din cauza ca faceam 4-6 ture noaptea/in week-end.

La teatre la mine, programul normal este majoritar 8-18, cu o pauza de 30 minute neplatita. Asta inseamna ca 37,5 ore/saptamana se traduc prin 3 ture 8-18 si una 8-17:30 saptamanal. Pe parcursul unei luni trebuie sa faci minim 17 ture din astea, plus o a 18-a tura 1 data la fiecare 3 luni. Toate calculele astea duc la fel de fel de certuri anuale, pentru ca angajatii tot timpul raman datori cu un numar de ore, din cauza calculelor facute PE SAPTAMANA (nu PE LUNA). Si e destul de complicat de inteles totul, chiar si de manageri – pentru ca ei se bazeaza pe un soft care face rota, care face calculele pe 6 saptamani in avans

Eniuei.

Logica mea a fost urmatoarea: muncesc prea multe zile in fiecare luna, vreau sa gasesc o cale sa imi scad numarul de ZILE muncite, fara a imi influenta prea mult salariul net. Daca muncesc mai putine zile, asta inseamna ca pot in continuare sa lucrez ture suplimentare, dar voi fi mai putin obosit.

Cum la noi aproape in fiecare zi avem cate o lista de operatii care se termina mai tarziu decat e programat (“overruns“), am gasit intelegere destul de usor pentru ceea ce am propus: in calupuri de 4 saptamani, sa lucrez 3 saptamani cu cate 3 ture 8-19/saptamana (31,5 ore/saptamana, deci datorez 7,5 ore dupa 3 saptamani), plus 1 saptamana cu 4 ture 8-19 (42 ore/saptamana, cand le “platesc” 8 ore datorate). Recalculat la un an, asta inseamna ca trebuie sa lucrez 14 ture/luna.

Zis si facut, dupa o asteptare mai lunga decat s-ar crede.

Intai trebuie sa discuti cu band 7-le tau. Chiar daca el/ea zice ca e de acord, trebuie sa ai si acordul de la matroana. Deci band 7-le meu a discutat cu matroana, care a dorit sa aiba si o discutie cu mine pentru a-i spune de ce vreau o scadere a numarului de ore.

Dupa aceste discutii, mi s-a dat un formular de semnat, in care ceream scaderea numarului de ore si un orizont de timp dupa care va fi reevaluata situatia. Am cerut 8 luni, mi s-au oferit 6 luni. Desi discutiile au fost la finalul lui august, modificarea a fost pusa in practica de la 1 octombrie, pentru ca aveam deja facuta alocarea pana la inceputul lui octombrie. Deci in martie trebuie sa decid daca imi convine aceasta situatie si pot reveni automat la 37,5 ore sau raman la aceeasi situatie.

Trebuie sa mentionez ca mi s-a spus foarte clar ca exista posibilitatea sa nu mi se mai dea inapoi orele pierdute, pentru ca e posibil ca departamentul sa fie “fully-staffed” pana atunci (ceea ce acum nu e).
Am exemplul unei colege care lucreaza doar 20 ore/saptamana la Chirurgie Generala, care de 6 luni tot intreaba daca i se poate creste numarul de ore la 37,5 sau macar 30, dar la ei in departament au tot personalul necesar + 1 persoana in plus, deci e blocata la numarul ei redus de ore. Si ea e incapatanata si nu vrea sa faca orele alea la alt departament (la Special Surgery – unde suntem understaffed), dar asta e alta poveste.

 

Eniuei 2

Pentru a ilustra cat de reala este expresia “planul de-acasa nu se potriveste cu cel din targ“, din august si pana in octombrie situatia s-a schimbat De unde pana in august aveam prea multe ture suplimentare disponibile, la mine la teatre si in clinica privata unde mai lucram, din septembrie totul s-a schimbat brusc in rau.

Spitalul meu incearca sa economiseasca bani de peste tot de unde poate – deci a redus la minim numarul de liste suplimentare (din care castiga bani pe termen mediu – dupa cateva luni, dar pentru care trebuie sa cheltuiasca bani imediat – luna viitoare). Iar spitalul privat unde mai lucrez a avut niste probleme financiare, legate de un scandal in care a fost implicat, terminat cu niste despagubiri mari platite, ceea ce a insemnat ca au avut mult mai putina munca.

Ce a insemnat asta? Fix in luna in care am avut 4 zile libere in plus… am lucrat mai putine ture bank ca inainte. Iar salariul meu de baza, desi imi facusem niste calcule optimiste, in care pierdeam doar 5% din netul lunar, a scazut cam cu 9%.**

mai putini bani

Per ansamblu, sunt un pic dezamagit de ce s-a intamplat, dar la final de luna am fost mult mai odihnit si pot sa zic ca am avut mai mult timp pentru a ma relaxa, reincarca si chiar pentru a invata (pentru ca am inceput facultatea, din nou).

Ce pot sa mai afirm e ca zilele de tip 8-19 sunt mai obositoare decat cele 8-18, ca plecatul acasa mai tarziu decat restul lumii e un pic frustrant si ca in zilele in care lucrez pana la 19 e ceva mai dificil sa mai am timp pentru mine – fata de programul vechi, cand plecatul la 18 (sau mai devreme) imi permitea sa fac mult mai multe lucruri.

 

 
* Sigur, exista posibilitatea de-a face ture “bank”, inclusiv noaptea sau in week-enduri la CEPOD (cand e cineva bolnav si esti intrebat daca poti lucra), majoritar pentru liste suplimentare – programate in zilele de week-end. Dar un lucru este repetat de multa lume cu mai multa experienta: NICIODATA sa nu te bazezi pe turele suplimentare ca venit constant. Nu poti sa stii sigur cat si daca vei lucra in plus, nu iti poate garanta nimeni asta.

**Asadar, dpdv financiar, trebuia sa fiu atent cu cat imi scad numarul de ore. Sigur, daca lucrez mai putine zile, asta inseamna ca pot face mai multe ture bank (la mine in spital sau in alta parte). Dar trebuie sa imi pastrez un venit lunar “garantat”. Buuun.
Taxarea muncii in UK este progresiva, esti taxat mai mult daca lucrezi mai mult.
In practica, daca tu castigi intre 11.500 si 43.000 lire brut/an, platesti acelasi nivel de taxe – 20%, dar daca castigi pana in 11.500 lire/an, nu platesti deloc taxa pe venit.
Situatia e similara pentru National Insurance (nu platesti nimic pana la 8160 lire/an, apoi 12% intre 8.160 si 45.000/an, apoi 2% pe tot ce depaseste 45k).

Ce inseamna asta?
In Romania, daca tu lucrezi un numar de ore pe luna, orice scadere a numarului de ore lucrate se traduce intr-o scadere direct proportionala a salariului. Lucrezi 200 ore si esti platit cu 2000 lei net, daca vrei sa lucrezi cu 10% mai putin, adica 180 ore/luna, vei castiga cu 10% mai putin – adica 1800 lei net.
In UK situatia e mult mai complicata.
Daca ai un singur venit si vrei sa-ti scazi numarul de ore lunare lucrate cu 10%, nu vei castiga cu 10% mai putin decat daca castigi pana la 11.500 lire/an. Pentru orice venit mai mare de-atat diferenta la salariul net va fi ceva mai mica, din cauza felului in care  taxeaza ei  veniturile. Adica vei avea o scadere indirect proportionala.
In realitate, daca tu mai faci si venituri suplimentare lunare, din cauza sistemului mai complicat de taxare, e dificil sa stii exact cu cat iti scade salariul net lunar – pentru simplul motiv ca e influentat de cati bani in plus mai castigi in timpul lunii respective.
Daca tu castigi 1500 lire net lunar din salariul de baza, dar mai castigi suplimentar 500 dintr-un loc si 500 din alt loc, vei observa ca la veniturile suplimentare nu ti se retine corect National Insurance – deci la final de luna se face o retinere MAI MARE pentru National Insurance din salariul tau de baza.

Taxarea veniturilor in Anglia e un proces mai complicat decat pare – atata timp cat vrei sa-ti aproximezi veniturile viitoare cu o eroare mai mica de 100 lire. Partea buna e ca poti sa-ti urmaresti veniturile si sa faci calculele pentru lunile precedente daca iti faci un cont pe HMRC – iar apoi poti suna la ei ca sa ceri o recalculare, daca observi o neconcordanta.

Valoarea greu de masurat a muncii cu colegi care-ti plac

Prima mea zi la teatre in spitalul meu s-a petrecut in martie anul trecut. Dupa o scurta discutie cu matroana de la teatre, intr-una din zilele mele libere, intr-o luni, am facut un fel de “volunteer day”, cand am stat in teatrul 7 de la ora 8 pana pe la 17:00.

Atunci mi-am cunoscut viitorul band 7 (cel care mi-a luat si interviul de angajare aici), 3 colege (2 RN si 1 HCA), 1 anestezist, 1 anaesthetist nurse (o bulgaroaica batrana si de treaba) si un chirurg de ORL, care si el abia incepuse munca de consultant in spitalul asta.

Apoi, pe 1 iunie, am inceput munca, in acelasi teatru. Primele 4 saptamani am stat majoritar in 7, cu cateva zile in 2 (ORL) si 13 (ginecologie). Apoi am inceput incet-incet sa fiu rotat prin toate teatrele unde erau liste de “special surgery” (orl, maxfax, ginecologie, vasculara, dermatologie, stomatologie). De-a lungul timpului am mai facut si ture pe la chirurgie generala (din cand in cand), am ajuns si in teatrul de urgente, am ajutat (doar “runner”) si pe la neurologie de 4-5 ori.

De-a lungul timpului, (parte din) echipa din prima zi a pastrat o valoare aparte pentru mine. Una dintre RN a devenit band 6 intre timp. Cu ea si HCA aceea, plus band 7-le meu am lucrat cel mai mult in primele mele 2-3 luni. Zi dupa zi, aproape aceeasi echipa. Band 6-le a fost cea care a fost scrub nurse cand mi-au scos amigdalele, HCA m-a dus din holding bay in teatru. Band 7-le era si el in teatru atunci.

Iar operatia a fost facuta de acelasi chirurg.

Mai avusesem de-a face cu medici, anestezisti si chirurgi pana atunci, bineinteles, dar el a fost si ramane unul dintre putinii care nu se enerveaza niciodata, oricat de frustranta ar fi situatia in care ne gasim, care intotdeauna vorbeste cu toti oamenii din teatru fara nici un fel de superioritate falsa si care intotdeauna a avut rabdare cu toata lumea. Intai cu mine – cand eram incepator, apoi cu italienii care au inceput in urmatoarele 4-8 luni dupa mine la teatre, apoi cu alti incepatori si tot asa.

A fost alegerea cea mai logica pentru a-mi face operatia mea. Si in postura de pacient s-a purtat cat se poate de corect cu mine. Chit ca, personal, cred ca alti chirurgi mai in varsta, cu experienta mai mare, probabil ca sunt (unii mai mult, altii mai putin) mai talentati, chirurgul asta si lista lui de operatii isi pastreaza un loc aparte in mintea mea.

Desi m-am tot rugat de band 7-le meu sa ma aloce mai des inapoi in teatrul 7 macar in ziua cand are chirurgul asta lista, dorinta mea s-a dovedit mai dificil de indeplinit. Pur si simplu nu e loc sa aloci decat 3 oameni in teatrul ala, 1 din 3 trebuie sa fie band 7 sau 6, ceea ce inseamna ca eu am tot fost alocat in teatrul mare de orl.
Intre timp, cea care a devenit band 6 a inceput theatre course-ul (cel pe care il vreau eu din prima zi in care am auzit de el…) si va fi rotata in toate teatrele pentru urmatoarele 10 luni, deci s-a eliberat un loc in teatrul asta.

Si asa am ajuns eu sa lucrez din nou cu chirurgul meu preferat. Desi listele lui de operatii tot timpul au mici probleme de rezolvat, desi ritmul de lucru e sustinut, macar stii ca termini ziua de munca in 90% din cazuri inainte de 17:30. Si intotdeauna ai timp de pauza de masa.
Si la final de zi nu pleci surescitat sau rupt de oboseala, pentru ca atmosfera in teatru e mult mai destinsa fata de cu alti chirurgi si/sau anestezisti.

Daca toti chirurgii ar avea stilul de lucru al chirurgului asta si incarcarea cu pacienti a lui, viata mea la teatre aici ar fi atat de usoara.

Partea buna e si ca oamenii care sunt alocati in teatrul asta sunt si ei foarte de treaba. De regula e vorba fie de band 7 + HCA-ul pomenit mai devreme, fie band 7-le plus unul dintre italienii ramasi, fie alt band 6 plus ori un italian, ori HCA-ul ala. Si dintre band 6 una singura e chiar nesuferita – iar aia e ocupata lunea, lucreaza cu chirurgul EI preferat, deci orice echipa ar fi, e o zi placuta.

echipa

 

Intr-o meserie in care ai o gramada de lucruri de luat in calcul pentru a nu pune in pericol viata unui pacient sau a colegilor, unde exista multe surse de stres, unde trebuie sa ai grija de echipamente de zeci de mii de lire, unde trebuie sa respecti tot felul de reguli tot timpul, unde muncesti mult, unde depinzi foarte mult de colegii tai, sa lucrezi cu oameni cu care te intelegi bine este EXTRAORDINAR DE VALOROS!

 

Ca mic P.S. Am un al doilea chirurg preferat – pe care il consider mult mai talentat si care e si un super om. Daca primul e om mai dintr-o bucata, mai extrovertit, cu glume mai seci (dar amuzante pentru mine, cel putin), al doilea e mai rafinat si un pic mai introvertit. E cel cu care am lucrat in ziua in care am facut o mare greseala si un pacient a avut nevoie de o operatie suplimentara din cauza mea. Problema e ca e un om care e prea optimist si care-si supraincarca listele lui cu operatii. In fiecare saptamana terminam la 7-8-8:30. Acuma, chit ca e multa munca la listele lui, tot e o munca placuta. Dar atmosfera in teatru e mult mai serioasa.
Daca as avea de ales, tot cu primul as prefera sa lucrez mai mult. 🙂

Mituri despre munca in Anglia ca Asistent Medical

Cand esti in Romania (sau poate in alta tara) si vrei sa vii sa lucrezi in Marea Britanie ca asistent medical, de multe ori nu prea ai acces la surse de informatie corecte. Daca te iei dupa ce zice unul sau altul, de multe ori ajungi sa crezi tot felul de prostii.

Multe prostii din astea sunt chiar raspandite printre potentialii viitori emigranti in tara lui Shakespeare, ajung la nivel de mit.

mituri

Despre aproape toate am tot scris pe aici sau pe facebook, dar e improbabil ca cineva chiar sa citeasca toate postarile mele pe tema asta. Asa ca voi face o lista, pe care o voi mai completa pe masura ce mai intalnesc asemenea idei.

Poti lucra ca Asistent Medical in Marea Britanie fara sa fi luat examenul IELTS Academic – majoritar incorect

Cererea de Asistenti Medicali ramane foarte mare aici. Din 2016, examenul IELTS Academic e obligatoriu. Nu il iei cu minim 7 la fiecare categorie, nu primesti PIN-ul. NU primesti PIN-ul, nu poti lucra ca Registered Nurse (RN).
Poti lucra ca Healthcare Assistant (HCA), dar acesta face o munca asemanatoare cu cea a infirmierului din Romania, nu vei putea face o gramada dintre lucrurile pe care un RN le poate face.
Deci poti lucra fara IELTS (chiar si in spitale), tu fiind asistent medical in tara ta, dar vei lucra ca HCA si nimic mai mult – pana iti obtii PIN-ul (pentru care, repet, e obligatoriu IELTS-ul).
Desigur, exista si generatiile de emigranti veniti aici inainte de ianuarie 2016, care au prins ultimul tren, cand nu se cerea IELTS. Iar de la 1 noiembrie 2017 NMC-ul ia in considerare si Occupational English Test.

Nu poti lucra in Marea Britanie daca nu ai vechime/nu ai facut voluntariat in Romania – fals

In formularul de inregistrare la NMC e o portiune in care declari vechimea in meseria de asistent medical – pe care trebuie sa o probezi si cu adeverinte de vechime. Dar nu e obligatorie. Atata timp cat ai o diploma care iti permite sa lucrezi in Romania ca Asistent Medical, esti membru al OAMMR, esti apt pentru munca si nu ai cazier sau abateri disciplinare in meseria ta, esti bun pentru a te inregistra la NMC. Vechimea nu are nici un rol la inregistrare. La angajare aici – atata timp cat nu aplici pentru vreun post care cere experienta 5-10 ani si diferite cursuri suplimentare absolvite aici, nimeni nu va pune mare valoare pe experienta ta (sau lipsa ei).

Nu poti lucra in Marea Britanie daca ai terminat “doar” o postliceala de Asistent Medical – fals (dar cu mentiuni)

Repet: atata timp cat ai o diploma care iti permite sa lucrezi ca Asistent Medical in Romania, esti membru OAMMR, nu ai abateri, nu ai cazier, esti apt pentru munca, NMC-ul nu are nici o problema sa te inregistreze la ei si sa-ti dea PIN-ul, pe baza caruia poti apoi sa lucrezi oriunde in UK.
Trebuie mentionat ca, pentru cei care au studii terminate inainte de 2010, exista diferite proceduri de echivalare suplimentara (“Adaptation” – care e posibil sa ceara inclusiv un examen de tip OSCE). Daca insa au continuitate in munca si pot produce dovezi ale educatiei medicale continue, e posibil sa fie un pic simplificata procedura, dar asta doar NMC-ul poate clarifica “on a case by case basis”. In special colegele care au terminat inainte de 1990 liceul sanitar, desi ar avea experienta foarte mare, presupunand ca stiu si engleza (si iau IELTS-ul), e probabil sa aiba anumite dificultati in a primi PIN-ul.

Toti asistentii medicali din Marea Britanie sunt absolventi de facultate – fals (dar iar avem mentiuni)

In UK au introdus destul de tarziu conceptul de Bachelor’s of Science (BSc) in Nursing. Multa vreme se facea doar un tip de educatie similar cu colegiul sau postliceala de la noi. Inclusiv azi mai exista cazuri in care unii RN termina doar 3 ani de scoala (facuta la o facultate, totusi), dar nu isi dau examenul de licenta si termina cu Diploma of Higher Education (DipHE). Este un tip de diploma un pic peste cea de postliceala de la noi. Dar nu e licenta (BSc).
Mai ales printre asistentii medicali cu peste 10 ani vechime, majoritatea nu prea au BSc, sau, daca il au, l-au obtinut printr-un top-up course terminat ulterior absolvirii studiilor. Oricum, trebuie mentionat ca asta se schimba, majoritatea celor care si-au terminat studiile in ultimii ani termina cu BSc.

In Marea Britanie castigi mult mai bine doar daca esti absolvent de facultate – incorect

Exista numeroase posturi de “specialist nursing” care cer absolvirea unor cursuri suplimentare, dar aceste cursuri sunt de scurta durata, ori de tip postgraduate (dar care nu cer neaparat BSc) – de 1 semestru, ori mai scurte, “de specializare”. Aceste cursuri dau acces la niste posturi platite mai bine, dar nu e obligatoriu sa ai BSc in Nursing pentru ele.
La astea se adauga si asistentii medicali ultraspecializati, Advanced Care Practitioners – care lucreaza in diverse domenii (Oncologie, Chirurgie, Neurologie sa), au responsabilitati extinse, vechime mare si, aproape invariabil, au absolvit un numar mai mare de cursuri-modul postgraduate (echivalent cu un master – MSc).
Dar, din nou, nu e obligatoriu sa fii absolvent de facultate (ciclu de licenta), ci, mai degraba, sa ai anumite cursuri suplimentare terminate. Si, oricum, diferenta in bani nu e chiar asa de mare.
Si poti castiga foarte bine facand doar agency sau bank shifts – asta fara nici un fel de diplome suplimentare. Ok, nu ai avantajele unui angajat full-time, dar castigi binisor…

In Marea Britanie mori de foame/esti sarac daca lucrezi in spitalele de stat (NHS) – fals

In sudul Angliei costul vietii e mai mare ca in nord. In zona Londrei chiria este extrem de scumpa, iar transportul nu e deloc ieftin. Intr-adevar, in zona Londrei nu vei ramane cu foarte multi bani in mana dupa ce iti platesti chiria si transportul si bills si mancarea. Dar chiar si daca locuiesti in zona 2 si platesti singur chiria pentru un apartament cu 2 camere (numit aici 1 bedroom appartment), dupa toate bills tot ramai cu minim 300 lire la final de luna pentru distractie. Sigur, nu e cine stie ce, dar NU mori de foame. Iar in restul tarii… daca iei 1500 lire/luna si cheltuiesti 6-700 pe cazare/masa/transport, ramai cu o suma care poate fi numita oricum, dar nu “saracie”.
Si lucrezi 37,5 ore pe saptamana. 14 ture/luna. Daca lucrezi doar 1 singura tura in plus in fiecare luna (si in NHS intotdeauna sunt ture bank disponibile), asta inseamna minim 135 lire in plus la final de luna.
Oricum, salariul de incepator din NHS (22.803 lire/an brut, nivelul din 2017), si nu e decat cu cateva mii de lire (brut, anual) sub salariul mediu pentru toata tara. Cum naiba traiesc britanicii medii cu 26-27.000 lire/an, dar un roman e brusc sarac daca e sa castige 24-25.000/an (cu week-enduri si nopti ajungi usor chiar si la 26-27.000 pe an in NHS).

In Marea Britanie, TOATE azilele de batrani isi platesc asistentii medicali cu 16-18-20-25 lire/ora. – incorect

E adevarat ca in azile de batrani (NH) vei primi un salariu orar sensibil mai mare ca-n NHS. 16 lire/ora e o suma foarte des intalnita. Se poate obtine si mai mult, nu foarte greu. Dar asta nu inseamna ca toate NH ofera salarii ok. Romanii tind sa discute mult despre salarii, si generalizeaza de la situatia lor. Daca faci o cautare simpla pe internet (payscale, glasdoor, carehome etc.), vei vedea ca media e pe la 16 lire/ora, ceea ce inseamna ca pe undeva pe la 30-50% dintre RN care lucreaza in NH, lucreaza pe salarii orare mai mici de 16 lire/ora. Sigur, nu e la fel de mica plata ca in NHS (unde incepe de la 11,68), dar nu umbla cainii cu lire-n coada nici in NH.

In Marea Britanie poti lucra ca Agency Nurse imediat cum ai coborat din avion. – partial incorect

Romanii care vor sa vina aici aud povesti despre “lucrezi agency pentru 25 lire/ora imediat cum vii“. In primul rand depinde de cerintele agentiei respective de plasament. Unele sunt mai stricte, altele sunt mai relaxate.
POATE unii iti vor cere doar hartia ca esti membru NMC, poate dovada ca esti membru RCN sau Unison, eventual niste referinte mici si gata, esti bun de trimis pe oriunde, pentru o plata orara babana.
Mai aproape de realitate e faptul ca ti se vor cere referinte (in engleza) pentru ultimii 3 ani vechime, DBS, diploma tradusa in engleza, certificate de BLS si Manual Handling, poate ti se va lua si un mini-interviu si altele. Cati romani au sau pot face rost rapid de tot ce am enumerat eu, imediat cum au ajuns aici?
Plus ca… ok, poate ai fi trimis pe colo si pe dincolo, dar daca vii aici si ai experienta 0 sau foarte mica in sistemul lor, oricat de descurcaret ai fi, ai sanse foarte mari sa faci o porcarie care poate avea repercusiuni nefaste. Daca esti agency, o sa primesti suport mult mai putin ca un angajat regular, deci trebuie sa te astepti sa stii sa rezolvi orice probleme ar aparea.

In Marea Britanie, ca Asistent Medical “doar speli batrani la cur” – fals

Sa mi se ierte limbajul, doar reproduc ceea ce spun alti romani. De prea multe ori alti romani care sunt chiar… asistenti medicali. Oameni care isi desconsidera munca lor proprie.
In primul rand, nu e nici o rusine sa cureti un alt om de materii fecale. E una dintre nevoile de baza ale omului, pe care te-ai angajat sa incerci sa ajuti pacientul sa si le indeplineasca, atunci cand ai devenit asistent medical. Nu vrei sa faci asta, du-te casier la Lidl, primesti cam acelasi salariu.
In al doilea rand, ai HCA care ar trebui sa faca singuri treaba asta, tu ar trebui sa ii supervizezi si sa ii ajuti la nevoie. Sau sa o faci tu daca nu e nimeni disponibil.
Realitatea e ca nu trebuie sa o faci chiar asa de des, cel putin nu daca ai personal auxiliar suficient. Dar daca o faci, e o parte mica a indatoririlor zilnice.
Nu in ultimul rand, in functie de unde lucrezi, e posibil sa nu fie nevoie sa faci asta aproape deloc. Daca pe sectie o faceam macar 1 data la 2 ture sau mai des, la teatre am facut asta de 2 ori in 16 luni. 16 luni in care am lucrat in medie 23 ture/luna, ca sa se inteleaga.

In Marea Britanie ai intotdeauna in grija DOAR X (aici pot fi 5/8/10/12/15/25, in functie de cine ce-a auzit) pacienti – incomplet

Exista niste recomandari de safe staffing – mai ales dupa un numar de incidente intr-un spital din centrul Angliei (faimosul Midstaffordshire scandal). Recomandarile nu se rezuma la o cifra bruta, ci dau un instrument cu care se pot calcula numarul de activitati de baza pentru un pacient mediu intr-o sectie anume (sau intr-un NH). Apoi se ia in calcul si asa-numitul skill-mix (nu pui doar incepatori cu incepatori, avansati cu avansati) si iese un numar maxim de pacienti pe care o RN il poate avea in grija. Exemplu. Acest intedend staffing level trebuie afisat vizibil la intrarea in sectie/NH si e datoria fiecarui RN (dar in special a celor care sunt in charge) sa ceara suplimentarea personalului in caz de nevoie – pentru a se evita orice incident nedorit.
In afara faptului ca la Terapie Intensiva e aproape tot timpul vorba de 1on1 nursing, nu exista o cifra magica in restul spitalelor sau azilelor de batrani. In functie de zi, disponibilitatea de personal suplimentar (in spitalele mari exista un asa-numit pool de agency nurses la inceput de tura), poti avea grija de 5 pana la 15 pacienti in orice tura intr-o sectie de spital, iar intr-un NH… God cu mila. 🙂

Nu are sens sa lucrezi (ca Asistent Medical) in Londra, este imposibil de trait acolo – partial corect

Cel mai scump in Londra este sa iti inchiriezi un apartament (sau casa). Daca nu esti dispus sa imparti baia sau bucataria cu altii, chiar si un studio (un fel de garsoniera) poate sa te coste 1000 si ceva lire sau mai mult cu tot cu bills si council tax. Daca adaugi transportul lunar (care e si asta pe la 60-80 lire sau mai mult), o masa calda pe zi, un abonament la telefon, internet, mancare, poate sala de fitness, ajungi rapid la 1400-1600 lire. Si nu mai ramane mare lucru din salariul tau. Daca e vorba de un cuplu, unde amandoi castiga un salariu pentru munca full-time, atunci situatia devine acceptabila. Costurile vietii se impart la doi, diferenta fata de scenariul de mai sus e de maxim 350 lire (chirie si council tax mai mari, transport in plus, mai multa mancare si un abonament in plus de platit).
Plus ca, in doi, poti sa te inhami la un credit pentru un apartament/o casa. Costul e astronomic (350-500.000 lire pentru o casa micuta prin suburbii), dar e o investitie aproape sigura in viitor – preturile nu vor scadea prea curand, cel putin nu atata timp cat toata lumea va vorbi engleza in lumea asta.

Daca ai lucrat in Marea Britanie dar vrei sa pleci in alta tara (sau inapoi in Romania), poti sa-ti ceri TOATE TAXELE (din toti anii de munca aici) inapoi – FALS

Dintr-un venit anual de 30.000 lire (brut) platesti cam 3.700 lire taxa pe venit (income tax). Daca lucrezi aici 10 ani, asta ar insemna minim 37.000 lire platite doar in income tax (plus multe alte zeci de mii in National Insurance, Council Tax, Value Added Tax). Cum ar fi sa primesti toti banii aia inapoi daca pleci din UK? Cum ar fi sa plece 100.000 oameni intr-un an si sa-si ceara toti 37.000 lire inapoi? 3.700.000.000 lire de platit intr-un an sunt o suma considerabila, inclusiv pentru bugetul UK. Oricum, NU, NU POTI PRIMI INAPOI taxele platite in UK.
Acest mit s-a perpetuat din cauza intelegerii incorecte a 2 idei:
Daca pleci din UK, poti (si ar fi normal sa o faci) sa iti ceri inapoi banii bagati intr-o pensie privata pana atunci. Daca ai fost angajat in NHS, asta inseamna intre 7 si 9% din veniturile tale de-a lungul anilor (daca nu optasei sa renungi la NHS Pension deja). Dupa doar 2-3 ani se poate strange o suma maricica. Pe care o primesti inapoi – dar numai dupa ce este impozitata cu 20% (sau mai mult, daca in anul in care pleci ai obtinut venituri brute anuale peste 43.000 lire.
De asemenea, daca pleci din UK inainte de aprilie, e posibil sa fi platit prea mari taxe in anul fiscal in curs (anul fiscal in UK dureaza intre 6 aprilie al unui an si 5 aprilie al anului viitor). Ai dreptul la asa-numita personal allowance (un venit de 11.500 lire anual din care NU platesti deloc taxe). Daca pleci inainte de finalul anului fiscal, e foarte probabil sa nu fi consumat toata aceasta “personal allowance”, ceea ce inseamna ca ar trebui sa platesti mai putine taxe, deci poti primi niste bani inapoi.
Din cauza felului in care sunt platite taxele aici (pay as you earn), de multe ori esti suprataxat (mai rar sub-). Daca ai fi ramas in tara, in aprilie ai fi primit o regularizare, ti s-ar fi spus cat ai de primit inapoi sau cat ai de platit. De asta se completeaza un formular in momentul in care pleci, ca sa poti primi o decizie de regularizare – prin care e posibil sa primesti niste bani inapoi.
Oricum, e o mare diferenta intre asta si “primesti toate taxele inapoi”. Taxele, odata platite, sunt consumate de statul britanic pentru a oferi servicii (aparare, politie, curatenie, drumuri, sanatate, administratie etc.), servicii de care se presupune ca ai beneficiat ca rezident in tara asta. Explicatii aici si aici.

Orice mica greseala rezulta AUTOMAT in pierderea PIN-ului (si, automat, a dreptului de-a profesa aici ca Asistent Medical) – incorect

Am mai scris despre asta.
E adevarat, sunt destul de multe cazuri de suspendare temporara a dreptului de munca si ocazionale eliminari din registrul NMC. Dar daca stai sa citesti deciziile comisiilor de investigatie, vei vedea ca majoritatea cazurilor care se incheie cu suspendare sau eliminare din registru (ie pierderea pinului)  sunt rezervate pentru erori repetate, moartea evitabila a unui pacient si comportament combativ al asistentului investigat (lipsa empatie, lipsa remuscari, nu a demonstrat ca a invatat ceva din eveniment, nu s-a prezentat la audieri). Dar asta nu inseamna ca orice greseala ai face, iti vei pierde automat PIN-ul.
La mine in spital, doar in ultimii 2 ani am avut cateva evenimente care sunt total evitabile (asa-numitele never events). Intamplarea face ca am cunoscut personal toti asistentii medicali implicati in evenimente. Un italian a administrat morfina (formularea orala) intravenos. Am avut 2 operatii la ginecologie in care asistentele medicale au facut numaratorile incorect – niste fase au fost lasate in pacient (al doilea eveniment e un pic diferit, dar cam asta s-a intamplat). La naiba, chiar si eu am avut un incident, in urma caruia un pacient a avut nevoie de o noua operatie.
Toate incidentele au fost investigate, in anumite cazuri asistentele medicale au fost suspendate pe durata investigatiei, pana la urma totul a fost categorisit drept “eroare umana” – NMC-ul nici macar nu a fost implicat. Asta a fost si din cauza ca era vorba de o prima eroare, nu de ceva repetat, pentru ca cei investigati au aratat remuscari si pentru ca nu s-a lasat cu vreo moarte de om (sau urmari de durata).
Pierderea PIN-ului e o sperietoare des folosita, cu oarecare eficienta. Dar trebuie tinut cont de faptul ca, daca iti faci meseria cat de bine poti, chit ca vei face o greseala grava, asta nu inseamna automat pierderea dreptului de-a profesa, inchisoare samd. Nici nu inseamna ca poti face orice, nu ti se va intampla nimic, evident.

Examenul IELTS Academic este imposibil de luat cu minim 7,0 – incorect

Recunosc, examenul nu e deloc banal. Ok, l-am luat (cu nota mare) cu pregatire minima, dar lucram deja de 20 luni in Anglia cand l-am dat, cunostintele mele de engleza erau chiar bune cu mult timp inainte de-a pleca din tara si tot am avut ceva temeri la partea de scris. Nu e un examen foarte corect pentru evaluarea cunostintelor de limba engleza, nu toata lumea care vorbeste bine engleza il va lua, nu toata lumea care-l ia vorbeste bine limba engleza.
Dar, cu un pic de ajutor, cu pregatire facuta pe materiale speciale pentru IELTS (e plin internetul de ele) si cu macar 1-2 evaluari ale unor materiale scrise / a nivelului de engleza conversational al/ale viitorului examinat, facute de un profesor care face asa ceva in mod regulat, examenul se poate lua.
Asta si mare atentie la primele doua portiuni ale examenului (listening si reading).
Pentru evaluari exista mock-up IELTS tests care pot fi date si apoi cineva ofera feedback. Evident, costa bani.
Reversul medaliei e ca e putin probabil sa-l iei din prima fara sa te pregatesti absolut deloc in prealabil, indiferent cat de bune sunt cunostintele tale de limba engleza.

 

Cum iti continui studiile in Anglia ca Asistent medical

Exista mai multe tipuri de cursuri pentru asistenti medicali in Anglia.

Avem cursurile obligatorii (BLS, Manual Handling) sau semi-obligatorii (transfuzie, venepunctura, cateterizare, administrare de tratamente i.v. samd), care sunt esentiale pentru a munci intr-un spital (sau NH) sau pentru a face anumite activitati de baza ca RN. Pe astea le ofera angajatorul in pachete de “induction” atunci cand incepi sa lucrezi aici.

Apoi exista diverse cursuri de competente, organizate in spital (fie de personal propriu, fie de reprezentati ai unor companii producatoare de echipamente) sau in diverse locuri pentru a oferi unui asistent medical competente in utilizarea unor echipamente sau pentru a putea administra anumite tratamente.
Aceste cursuri pot intra la categoria Continuous Professional Development – deci pot fi folosite la aceasta categorie la Revalidation (unde ai nevoie sa demonstrezi prezenta la minim 30 ore de CPD in 3 ani).

Apoi exista cursuri de specializare, Degree sau Master’s level. Sunt organizate de diferite universitati.
De regula, un trust NHS (sau spital privat sau NH) are un fel de colaborari cu anumite universitati (“agreate“) din zona, unde isi poate trimite angajatii pentru anumite cursuri de specializare.
Cursurile pot fi structurate sub forma de module de cateva zile succesive (5-10) sau sub forma de module de trimestru (cu 1-2 zile de studiu la fiecare saptamana). Pot avea o evaluare finala scrisa (cu un eseu si/sau un mini-examen) sau chiar una practica, in care un evaluator (care poate fi cineva de la universitate sau cineva de la spitalul angajator) va verifica insusirea cunostintelor de catre student si il va evalua. Anumite cursuri (cum ar fi unul care ma intereseaza pe mine – Surgical First Assistant) au nevoie si de un mentor (doctor, in cazul mentionat) cu care sa lucrezi un numar de ore (sau de operatii) pentru a verifica insusirea cunostintelor.
Pentru ca sunt cursuri universitare, au un numar de credite ECTS. Creditele pot fi stranse intr-un anumit numar maxim de ani pentru a obtine fie o diploma de Bachelor’s of Science sau de Master (depinde de cursuri – unele sunt disponibile la ambele nivele, 6 si 7, unele sunt doar de nivel 6, altele doar de nivel 7). Evident, pentru a obtine un Master trebuie sa ai in prealabil un BSc.

Last, but not least, avem cursurile de tip Top-Up, prin care poti obtine diploma de licenta in Nursing (BSc in Nursing), daca studiile tale de nursing NU au fost la nivel universitar. Cursurile pot fi on-line sau la un campus universitar.
Asta se aplica pentru romanii cu studii postliceale, dar si pentru britanicii cu studii de tip vechi (nici ei nu au introdus studiile universitare cu finalitate in BSc in Nursing de foarte multa vreme). E interesant ca in UK si acum inca poti termina studiile pentru a deveni RN sau ODP la nivel de Diploma (Diploma of Higher Education, care ar fi nivel 5 britanic, cu 120 credite ECTS).

Specific pentru romani, daca ai doar studii de postliceala, dar iti doresti si licenta in Nursing, exista Top-up Nursing Degree Studies. Dureaza (din ce am gasit eu) 2 ani (6 semestre – 120 credite).
Singura problema e ca certificatul nostru romanesc de nivel 5 (cel de final de postliceala) trebuie evaluat de NARIC – organizatia britanica ce se ocupa cu evaluarea diplomelor de studii obtinute in afara UK.
Care NARIC mie mi l-a  evaluat la nivel 4 (in opinia lor, studiile nu indeplineau numarul minim de credite necesare pentru o diploma de nivel 5 – 120). E un pic absurd, pentru ca NMC-ul ma lasa sa profesez meseria de RN fara nici o completare de studii, ceea ce spune ca ori NMC-ul evalueaza gresit studiile, ori NARIC a facut o greseala.
Drept urmare, pentru mine este nevoie si de absolvirea unui modul pentru obtinerea unui Certificate of Credit in Health Studies, care imi va completa numarul de credite necesare si imi va oferi posibilitatea sa studiez la nivel 5 britanic.

Ce inseamna asta, efectiv? Trebuie sa termin 7 module in total, absolvirea primului modul fiind imperativa pentru accesul la restul de 6. Fiecare modul dureaza aproximativ 3 luni

Cerinte

Pentru cursurile obligatorii nu exista cerinte – trebuie sa fii angajat ca sa le obtii (si trebuie sa le faci ca sa poti lucra ca RN in locul ala).

Pentru cursurile de competente trebuie doar sa lucrezi intr-un anumit loc pentru a le primi. Daca lucrezi pe o sectie unde se folosesc anumite echipamente – trebuie sa ai training in folosirea lor inainte de a ti se permite sa le manipulezi. La teatre (sau la ITU) sunt nenumarate echipamente pentru care ai nevoie de diverse certificari pentru a se asigura ca ti s-a facut un training profesionist.

Cursurile de specializare costa bani (spre deosebire de celelalte, care au costuri mici sau sunt facute de angajati ai spitalului care oricum sunt platiti). De asta trebuie sa iti exprimi dorinta sa le faci, apoi sa iti depui candidatura (in spital – la matroana si la departamentul de educatie), apoi astepti sa ti se aprobe finantarea. Pot exista diferite reguli sau restrictii interne (trebuie sa lucrezi de minim x luni/ani, trebuie sa de monstrezi nu-stiu-ce), pot exista si interviuri de selectie (sau nu).
Nu exista alte cerinte speciale, doar semnarea unui contract cu spitalul in care te angajezi sa urmezi cursurile in zilele stabilite (zile pentru care esti platit de spital) si sa continui sa lucrezi pentru spital o perioada minima (12 luni, la mine) sau sa returnezi banii daca vrei sa pleci din spital.

Pentru cursurile pentru obtinerea unui BSc sunt cerinte mai complicate.
Pentru a studia intr-o universitate britanica trebuie sa demonstrezi cunostintele tale de limba engleza. Ce inseamna asta? IELTS Academic luat cu minim 7,0 la toate cele 4 categorii. Am scris despre examen aici.

In afara de asta va fi nevoie de alte documente, varianta lor in limba engleza (traduse).
Mie universitatea mea mi-a cerut (doar scanate si trimise sub forma de pdf): pasaport, hartia de la NMC prin care se demonstreaza ca sunt RN inregistrat la ei, hartie care sa demonstreze ca sunt angajat intr-un spital (de la HR), o scrisoare de recomandare de la un band 7, diploma mea din Romania plus traducerea ei in engleza.

Finantare

Ai 3 optiuni: platesti din buzunarul propriu, obtii un credit pentru studii sau obtii sponsorizare din partea spitalului unde esti angajat.

Daca platesti din buzunarul propriu, exista diverse moduri de-a plati (lunar, semestrial, anual sau intr-o singura plata pentru tot cursul; pot exista mici reduceri daca platesti anual/tot odata).

Creditele de studii au anumite conditii pentru a fi obtinute (pentru moment e inca usor pentru studentii din UE). Trebuie returnate doar daca castigi peste 21.000 lire brut/an. In functie de veniturile anuale, ti se cere sa returnezi o suma mai mare sau mai mica in fiecare an. Daca nu reusesti sa returnezi toti banii in 30 ani, datoria se anuleaza. Dobanda nu e deloc mica (6,1%/an incepand cu septembrie 2017). Banii pe care-i returnezi direct din salariu pentru credite de studii nu sunt taxati. Daca aplici pentru o ipoteca sau credit personal, creditul de studii nu conteaza ca “datorie”, deci nu iti va strica credit ratingul.

Daca primesti sponsorizare de la spital si cursul are relevanta pentru postul tau, poti ramane angajat al spitalului, cu salariul platit 100% – timp in care tu inveti. Daca primesti sponsorizare de tipul asta, trebuie sa semnezi ca vei returna banii in intregime daca pleci din spital in mai putin de 12, poate 24 luni de la absolvire (depinde de costurile spitalului).

 

 

Si uite asa, la 5 ani de la inceperea studiilor mele in Nursing reincep scoala, pentru inca 2 ani si 3 luni.

Viata intr-un spital universitar (2)

Un fel de continuare la o postare veche de aproape 1 an.

In spitalele englezesti intalnesti o gramada de tipuri diferite de personal fata de ierarhiile spitalicesti din Romania.
As putea spune ca totul e mult mai simplu in Romania. Avem medici (rezidenti, specialisti si primari) avem asistente medicale (pe sectii, pe sectii specializate, plus asistente-sefe), fizioterapeuti, farmacisti si mai multe tipuri de personal auxiliar si administrativ.

In UK avem foarte multe variatiuni la fiecare dintre categoriile de mai sus.
Pe partea de nursing avem impartirea pe responsabilitati (nurse, nurse in charge, line manager, specialist nurse), avem diferite roluri ultraspecializate, care au o denumire cu advanced si practitioner (advanced care practitioner, advanced surgical practitioner), sau PICC nurses, second assistant nurses samd. La asta adaugam si roluri care sunt similare cu cele de nursing, dar care sunt limitate in anumite zone si care au alte organisme care le reglementeaza (nu Nursing and Midwifery Council): Radiographers, Operating Department Practitioners.
Pe partea medicala, avem mult mai multe roluri. Ce am numi noi medici rezidenti (sau medicii care nu sunt specializati intr-o anumita categorie medicala inca) sunt aici impartiti in multe căprării.
Avem medicii care abia au terminat medicina (sau house officers) – care sunt in “foundation years” (1 si 2). In al doilea an s-ar putea numi SHO (senior house officer) – dar de cele mai multe ori toti sunt apelati la fel (SHO). Ei au rotatii de cate 3 (sau 6) luni in acesti 2 ani. La jumatatea anului 2 trebuie sa se hotarasca in ce vor sa se “specializeze”. Daca se hotarasc sa devina GP (General Practitioner, echivalentul medicului de familie roman), au inca 3 ani de Specialty Registrar, General Practice (SRGP) pana sa devina GP. Daca se hotarasc sa devina orice alt tip de medic, au inca minim 6 ani de specialty training (de Specialty Registrar SpR).
Specialitatile medicale (non-chirurgicale) au (minim) 2 ani de core training, urmati de minim 4 ani de specialty training. CT1/CT2, apoi ST3-6
Majoritatea specialitatilor chirurgicale au specialty training de 8 ani (CT1-2, ST3-8), cu exceptia celei de Chirurgie Orala si Maxilofaciala, care are doar 6 in total (dar ei trebuie sa aiba si training in stomatologie, nu doar facultate de medicina).
La toate astea se adauga cazurile speciale, care au training-ul facut in mai multi ani decat cei standard (din varii motive, gen nastere, boala, probleme familiale etc.).
Apoi ai medicii care au lucrat in alte tari (ca medicii nostri specialisti/primari), dar nu au primit echivalarea automata a diplomelor si certificarilor – ceea ce le confera pozitii inferioare in sistemul britanic.
Asa aveam eu la medicina respiratorie un SHO de 50 ani, care in Afganistan era medic specialist. Asa am la ORL cativa medici cu experienta mare inclusiv in sistemul britanic, dar care nu au facut niciodata specialty training, sunt pe pozitii echivalente unui registrar cu posibilitati extinse, dar sunt numiti “staff grade” sau “associate doctor”.
Sau am o colega la ORL care in Romania isi terminase rezidentiatul, dar aici a ramas la gradul de SHO – si nu intentioneaza sa intre prea curand in specialist training.

Eniuei, toata introducerea asta a fost pentru a explica o mica parte dintre cei cu care interactionezi des in spital. Consultants sunt cei care stau tot timpul in spital (foarte rar pleaca ei din spital – cel putin in NHS), dar pe care ii vezi mai rar sau cu care vorbesti mai rar atunci cand esti pe sectie. De cele mai multe ori interactionezi cu SHO’s, mai rar cu registrars.

Ca asistent medical, cel mai des trebuia sa cer diferite lucruri (fluide, medicamente, sau sa “escalez” situatia unui pacient) de la SHO on-call. Pentru ca problemele cel mai des se intamplau dupa ora 17:00, atunci cand consultants plecau acasa. 🙂
Anumite situatii mai grave trebuie intotdeauna escalate la registrar on-call (sau consultant), dar 90% dintre interactiunile nurse-medic vor fi cu SHO’s.

In sala de operatie, situatia se schimba radical. Lucrezi cu consultant-ul cam 70% din timp (cateodata isi lasa registrar-ul sa faca ori operatiile mai usoare, ori parte dintr-o operatie), orice problema ai, o poti adresa direct consultant-ului.

Pe de alta parte, atunci cand exista registrar in sala de operatie, de cele mai multe ori mergi la ei, pentru ca sunt mai abordabili si pentru ca (uneori) au mai putine lucruri de care trebuie sa se ocupe ca in cazul consultantului (care simultan poate raspunde la telefon, la e-mail, cere ceva pentru o operatie viitoare samd). Daca nu e ceva scris pe OP notes, mergi la registrar. Daca nu sunt prescrise medicamentele pentru pacient, mergi la registrar. Daca iese tubul de dren, prima data te adresezi registrar-ului. Samd.

In afara de asta, registrars sunt in general mai tineri. Au 27-30 ani (sau mai mult), sunt mai prietenosi si mai sociabili. Cu ei vei glumi mai des inainte si dupa operatii (sau, mai rar, daca se poate, in timpul operatiilor). Cu ei vei discuta verzi si uscate. Pe scurt, sunt mult mai abordabili decat majoritatea consultants-ilor.

In specialitatile chirurgicale, daca registrars fac training-ul in modul standard, vor sta in spital 12 luni. Schimbarea de “garda” se face in prima miercuri a lunii octombrie.

Atunci te trezesti cu un nou lot de doctori entuziasti, mai mult sau mai putin pregatiti, care aproape sigur nu au mai vazut spitalul in care lucrezi pana atunci. Si incet-incet incepi sa construiesti o relatie de incredere si respect cu ei.

La inceput, mai ales daca sunt in primii ani de specialist training (ST3-5), vor fi ceva mai rezervati. Isi vor asuma mai rar riscuri si vor intreba mai des “ce prefera consultant-ul aici, ce foloseste aici, cum face el asta etc.”. Dupa o vreme ii vezi cum cresc si devin din ce in ce mai siguri pe sine.
In mod normal, in prima saptamana a lui aprilie isi schimba consultant-ul cu care lucreaza, pentru a vedea mai multe tipuri de operatii si mai multe abordari diferite ale aceleiasi situatii.

E amuzant (sau trist, depinde cum privesti lucrurile) sa vezi apoi ca trebuie sa convinga un nou consultant ca sunt capabili sa faca una si alta – cand abia reusisera sa-l convinga pe cel din rotatia precedenta.
O problema pe care (la un alt nivel) o aveam si eu atunci cand schimbam sectiile in practica – sau chiar si acum, cand merg de la o specialitate unde sunt foarte sigur pe mine (ORL) la una unde am mai putina experienta (Ginecologie).

E fascinant sa vezi cum evolueaza si cum se adapteaza la anumite situatii. Felul in care iau cunostinte de la unul si de la altul si apoi le incorporeaza in stilul propriu de a lucra. Si apoi poti face paralele cu orice alt incepator din orice alt domeniu – ceea ce e interesant, pentru ca aici nu vorbim de incepatori-incepatori, ci oameni care invata sa faca ceea ce fac de minim 6+2 ani (facultate + foundation years).

Ii vezi cum sunt ignorati de superiorii lor, ii vezi cum sunt certati de anestezisti, ii vezi ca se imprietenesc usor cu cei in aceeasi situatie cu ei (registrars/sho), dar stau la o oarecare distanta de consultants. Asta desi aici nu am intalnit inca vreun chirurg cu mare experienta care sa se comporte ca unii din Romania, care se credeau zei si nimic mai prejos – si nimeni nu putea (in opinia lor) discuta cu ei de la egal la egal.

Si uite asa, de unde acum un an ii vedeai cum incep oarecum nesiguri o rotatie intr-un spital nou, in ultima saptamana din septembrie ii vezi ca pleaca mai increzatori, cu noi cunostinte si cu o abordare un pic diferita asupra vietii.

Anul asta a fost ceva mai special pentru mine, pentru ca am crescut in cunostinte si incredere in skill-urile mele aproape odata cu ei. Am inceput in iunie, dar primele 4 luni au fost mai degraba de acomodare cu o situatie total noua.

Am avut 3 ST4, oameni cu personalitati diferite, toti 3 de varste apropiate cu a mea (31-32 ani). Cu unul dintre ei m-am inteles mai bine, am fost la sala de cateva ori impreuna, am fost si la baschet 1 data. Din intamplare, era si cel mai talentat dintre cei 3. Desi aveau cunostinte teoretice similare, el a fost cel care a evoluat cel mai rapid si cel mai mult anul asta. Pe de alta parte, era si cel care era predispus la a-si pierde rabdarea daca ceva nu se petrecea cum trebuie (si multe lucruri sunt aiurea in NHS si in spitalul meu). Cu toate ca era talentat, era si predispus la a deveni prea increzator, ceea ce l-a facut sa faca anumite greseli (nu neaparat importante) in cateva operatii la care eu am asistat.

Anul trecut am lucrat cu 3 alti registrars, care erau mai experimentati (un ST6, un ST7 si un ST8). Era interesant sa vad diferenta de talent intre ei atunci. ST6-le era toba de carte (absolvent de Cambridge), dar era mult mai rezervat in timpul operatiilor. ST7-le era extrem de bun in operatii, dar taciturn si mai dificil in relationare. ST8-ul era o tipa care lucra doar cu unul dintre otologi, care era foarte priceputa pe otologie, dar care era ciudat de lipsita de incredere in sine pentru cineva care era pe cale sa devina consultant.

Eniuei, indiferent de ce se intampla in acest an, invariabil oamenii astia pleaca.
Si aproape sigur nu ii vei mai revedea vreodata in viata, pentru ca pleaca la un spital situat la 1 ora – 2 ore sau mai mult distanta.

Si, in viata reala, asta inseamna o distanta enorma.

ramas bun

Si revin la ideea mentionata in postarea precedenta. Viata intr-un spital universitar presupune si o combinatie bizara de construire de relatii sociale si distrugerea lor brusca.

Ce am vrut sa descriu cu toata postarea asta?

Faptul ca munca intr-un spital nu se rezuma doar la ingrijirea bolnavilor ci si la crearea unor relatii de incredere intre colegi, cateodata si la amicitii (sau prietenii), dar si multe despartiri. Altceva la care nu prea m-am gandit in timpul scolii de nursing.
Asta desi scoala te pregateste pentru asta intr-un mod aparte: faptul ca esti rotat prin spitale diferite si prin sectii diferite te face sa experimentezi aceasta senzatie ciudata foarte devreme.

Si mi-am adus, in mod surprinzator, aminte de primii asistenti medicali cu care am stat de vorba (ca elev), la prima mea perioada de practica din timpul scolii. Si de prima sonda nazogastrica introdusa de mine intr-un pacient alcoolic sau de prima data cand am vazut un cateter vezical introdus intr-un alt pacient.

E bine sa-ti respecti regulile proprii in viata

Unii ar numi regulile proprii “principii”.

Dupa ce te confrunti cu o situatie in mod repetat, ar trebui sa inveti ce sa faci ca sa nu mai ai aceeasi problema din nou. Sa-ti auto-impui o regula care sa te protejeze pe viitor. Cand cineva priveste lucrurile din afara, daca ti-ar auzi regula poate ajunge la concluzia ca esti tampit.

Pe masura ce inaintezi in varsta si intalnesti din ce in ce mai mult situatii similare, iti poti rafina regula.

Cateodata, oricat de buna si corecta ar fi regula ta, vei ajunge intr-o situatie in care ai putea face un rau (mai mic sau mai mare) cuiva daca o respecti. O sa poti trai cu tine ulterior? Fix regula care ar trebui sa te protejeze poate ajunge sa te faca sa te simti vinovat.

Cu toate astea, de cele mai multe ori este foarte util sa incerci sa-ti impui anumite limite in comportament, limite pe care sa nu fii dispus sa le incalci.

Printre primele lucruri pe care ar trebui sa le invete oricine in viata este ca nu e bine sa te straduiesti sa tii pe TOATA lumea multumita de tine. Nici macar pe CAT MAI MULTA lume.
Cu cat pierzi mai mult timp framantandu-te “oare ce cred altii despre mine si ce fac eu”, cu atat irosesti timp pe care ar trebui sa-l petreci facand altceva mai important.
Niciodata, oricine ai fi, nu vei fi capabil sa multumesti pe toata lumea.
Sigur, ai persoane la care tii foarte mult si ar trebui sa faci tot posibilul sa le tii multumite – dar acestea sunt foarte putine in viata.

Cu cat incerci sa multumesti mai multi oameni, cu atat vei ajunge sa fii mai nemultumit tu insuti.

Acest lucru este foarte vizibil la locul de munca, un loc unde majoritatea relatiilor interumane sunt majoritar “de suprafata” – rar castigi prieteni adevarati aici.
Iar drumurile vietii fiind asa cum sunt ele, de multe ori vei ajunge sa nu-i mai vezi niciodata fix pe oamenii cu care credeai ca te-ai imprietenit cel mai bine la un loc de munca. Pentru ca joburile rar sunt “de durata”, pentru ca oamenii isi schimba destul de des locurile de munca (mai ales pana pe la 45-50 ani), pentru ca se intampla nenumarate lucruri care sa te indeparteze de oameni cu care (hai sa nu zicem imprietenit) te intelegi mai bine.

La un alt nivel asta e vizibil din timpul anilor de scoala – dar oricum majoritatea relatiilor de la scoala sunt si mai superficiale decat cele de la munca.

Adica ar trebui sa iti dai seama de cum stau lucrurile destul de devreme in viata si sa iti creezi un mecanism de protectie.

In cazul meu, inca din timpul facultatii (cand m-am angajat prima data full-time) mi-am promis ca nu ma voi stradui niciodata sa conving pe cineva de nimic la munca. Cel mai bine e sa-mi fac treaba cat mai bine pot eu si cine va trebui sa vada, va vedea.
Daca e cazul, voi negocia pentru a obtine conditii mai bune de munca. Daca nu le obtin, nu are nici un sens sa ma fortez sa conving pe cineva ca-s indisponibil, cel mai bine e sa conving pe altcineva sa-mi ofere ce-mi doresc.

Dar relatiile interumane de la munca nu se rezuma la impresionarea unui sef (asta ca sa ignoram cazul in care iti esti propriul sef). Cu mici exceptii, cel mai des interactionezi cu oameni de la care nu obtii nimic material (promovare/crestere salariala/beneficii/etc.).
Cel mai des ai de-a face cu altii care isi fac, ca si tine, treaba lor – asa cum stiu si pot ei.

Acuma… de multe ori, ca nou-venit intr-o mini-comunitate, exista o oarecare presiune pe tine sa “impresionezi” sau sa “castigi increderea altora” sau chiar “sa fii placut de toata lumea”.
Problema este ca asta poate duce la efecte nedorite asupra performantei proprii (esti mai usor dezamagit in caz de probleme, te consumi mai usor din cauza efortului constant prea mare samd).
Daca e vorba de o persoana care “se straduieste prea mult”, de multe ori face greseli si este crispata. Cine vrea sa lucreze cu asa cineva?

Pe de alta parte, daca nu castigi increderea colegilor, ramai categorisit pentru o perioada (prea) lunga intr-o zona a incepatorului, caruia nimeni nu-i cere nimic complicat, niciodata, dar pe care nici nimeni nu-l ia in serios.
Acuma, unii vor zice “eu imi doresc asa ceva – mai putine responsabilitati, mai putine griji”. Eu nu sunt asa.

De mai multe ori am povestit (aici sau pe facebook) cum a trebuit sa conving nenumarati colegi/colege ca stiu si pot mai multe decat arata numarul de luni de vechime. Problema nu ar fi neaparat ca “nu esti luat in serios”, ci ca, daca nu demonstrezi ca stii ce faci, nu esti ascultat. De multe ori nici “a nu fi ascultat” nu e o problema. Dar atunci cand chiar ai nevoie de ceva, nu vrei sa te ignore lumea si nu vrei sa fie lasat pe mai tarziu ceea ce ceri tu – daca e urgent.

Pe de alta parte, revenind la principiul meu, daca stai si analizezi utilitatea actiunii de “a fi placut si/sau respectat de cat mai multi colegi“, iti vei da seama ca… nu iti foloseste la mai nimic, de la un punct incolo.

Odata ce lumea dintr-un colectiv se obisnuieste cu tine, opinia lor despre tine se schimba foarte rar in mai bine sau in mai rau, indiferent de ceea ce faci. Pentru ca majoritatea oamenilor isi formeaza o opinie despre tine la prima intalnire si foarte, foarte putini si-o modifica in timp.

Cu cat iti dai seama mai repede de treaba asta, cu atat te vei proteja pe tine insuti de nemultumiri si dezamagiri.

Am un exemplu complicat (si extrem de stupid).

De cand lucrez eu la teatre, doar 2 chirurgi au tipat la mine.

1 e o grecoaica cu personalitate borderline (acum tipa la tine, apoi iti zambeste frumos si te intreaba ce ai mai facut ieri). A scapat un instrument in timpul unei operatii care devenise mai complicata decat estimase initial – a considerat ca e vina mea imediat (tinde sa dea vina intotdeauna pe altii cand ceva e in neregula).

Al doilea e un egiptean batran, care mi-a zis foarte rastit sa-l las in pace ca stie tot ce se intampla cu pacientul lui, atunci cand i-am atras atentia ca lobul (extrem de mare) stang al tiroidei, pe care-l scosese deja din pacient, dar nu-l “deconectase” de istm, sangera destul de puternic, intr-un unghi mort pentru el. Mi-am cerut scuze si i-am zis ca nu o sa mai fac asta.
Eram in luna a 4-a sau a 5-a la teatre, era printre primele dati cand lucram cu chirurgul respectiv. Vazusem o sangerare, am zis sa-l anunt. La finalul operatiei si-a cerut scuze si a zis ca era concentrat si de aia a reactionat asa.
Credeam ca totul s-a terminat aici.
Dar nu, colega mea band 6 care era “in charge” de teatru in ziua aia a inceput sa imi spuna ca ea e responsabila pentru ce fac eu, ca nu deranjez chirurgul, ca de ce am facut asta, ca e problema ei, ca sa nu mai fac asa ceva.
Apoi ea s-a dus si s-a plans de mine la band 7-le de ORL, care m-a luat deoparte si mi-a zis ca sa nu deranjez chirurgii si anestezistii, ca treaba mea e doar sa am grija de instrumente si consumabile, nu sa le spun altora cum sa-si faca meseria. Cuvinte care m-au intristat, pentru ca nu am spus nimanui ce sa faca, doar i-am spus “the thyroid is still bleeding, is it ok?”. Si habar-n-aveam inca ce inseamna meseria mea, d-apoi sa ii spun altcuiva ce sa faca. Iar cu anestezistii sunt tot timpul foarte rezervat, mai ales ca unii nu au chef sa vorbeasca cu nimeni, nimic. De ce mai lucreaza intr-un spital universitar daca nu-s dispusi sa educe, nu stiu, dar asta e alta poveste.

Eniuei, pentru ca tot ce vroiam in momentul ala era sa “fiu placut de toata lumea” – mai ales de colegii pe care ii consideram mai capabili (cum era colega respectiva), mi-am cerut scuze si de la band 7, de la band 6. La mine tipase chirurgul (ceva ce nu e considerat acceptabil in uk, orice as fi facut), tot comportamentul meu era cel reprosabil.

Acum 2 saptamani, aceeasi colega (cu care, intre timp, consideram ca ma inteleg ok), s-a suparat pe mine pentru ca i-am cerut sa recaute o fasa sterila dupa ce am facut 2 numaratori, pentru ca de fiecare data am numarat fara sa vad 1 fasa care era, dupa spusele ei, pe pacient. Intr-un final, fasa era pe jos, sub masa de operatie, deci nu aveam cum s-o vad oricum. I-am zis ca nu am vazut ultima fasa, nu e pe masa, vreau s-o vad inainte sa mutam pacientul de pe masa. Ea tot o tinea una si buna “but we already counted twice”.
Nu am inteles de ce a facut asa mare scandal din treaba asta, renumaram fasele cateodata si de 3-4 ori. Daca 1 persoana care face numaratoarea nu e satisfacuta de ce s-a numarat, procedura spune ca se reface numaratoarea pana ambele persoane sunt multumite.

A plecat foarte nervoasa din teatru in ziua aia (din nou, nu inteleg de ce, a fost o chestie minora – si chiar nu i-am mai facut nimic altceva), de atunci nu-mi mai raspunde la saluturi si vorbeste cu mine ostentativ doar daca e neaparat nevoie.

Daca eram la fel de naiv ca acum 1 an, ma apucam sa-mi cer scuze pentru ceva ce n-am facut.

Dar ar fi degeaba. Persoana respectiva oricum se va supara din orice, oricand, deci e inutil sa imi cer scuze pentru ceva pentru care NU sunt vinovat, doar pentru a repara ceva inexistent (o relatie colegiala).
Asa ca imi vad de treaba mea si atat.

Toata postarea asta e o lunga expozitie pentru a explica faptul ca felul meu de-a interactiona cu oamenii nu se preteaza cu felul in care anumiti asistenti medicali cu 10-20 ani vechime sunt obisnuiti sa interactioneze. Nu e singura care se poarta asa – dar e una cu care am lucrat foarte des si a trebuit s-o suport.

Ceva ce ma deranja si in Romania ma deranjeaza si in Anglia.
In opinia unora, daca x sau y are vechime mai mare, intotdeauna au dreptate si nu trebuie contrazis. Eu nu sunt de-acord cu asta.

Mai ales ca in Anglia esti incurajat sa “challenge anything you think is not right“, tocmai pentru a impiedica persoanele cu un ego prea mare (si vechime mare) sa faca tampenii.

Desigur, este o arta si in a iti exprima nemultumirile intr-un mod constructiv. Pentru moment, mi le exprim mai mult in scris. Aici. 🙂

Nu mai inteleg ce presupune meseria mea

Eu vroiam sa ma fac asistent medical de sala de operatie pentru ca vroiam sa ajut un semen de-al meu intr-un moment foarte stresant pentru el, cand o combinatie de tehnologie, o echipa ultra-specializata de ingrijiri si aplicarea unor proceduri sigure ii imbunatatesc viata.

In loc de asta, acum am ajuns sa ma ingrijorez “bai, pentru operatia de peste 5 zile oare o sa avem tubul x sau pistonul y sau sonda z?“. Si hai ca nu e asta o problema – nu ma deranjeaza sa verific ce avem si ce nu avem. Dar e absurd sa spun (eu si colege si superiori) repetat ca nu avem de unele si de altele si sa nu fie comandate, dar pacientii sa fie lasati sa vina la spital pentru operatiile care nu pot fi facute…

Trustul meu se confrunta cu perspectiva unui nou an de pierderi financiare mari. Finantele trustului au oscilat in ultimii 5 ani. Erau pe plus cu ceva ani in urma, au trecut pe pierderi (peste 33 milioane de lire acum 2 ani), au continuat pe pierdere anul trecut (10 mln si ceva de lire), anul asta isi propun sa ajunga pe plus, dar se zvoneste ca vor pierde iarasi destul de multi bani.

Pentru necunoscatori, spitalele de stat din Marea Britanie sunt niste struto-camile public-private. Conducerea este ca la o corporatie, cu CEO, CFO samd – angajati prin recrutare directa, cu board director (partial numit, partial “votat” de un consiliu de guvernatori – la randul lor partial alesi, partial numiti). Exista o distinctie intre tipurile de trusturi – unele avand o independenta mai mare in decizii decat altele (in functie de anumiti factori) fata de ministerul sanatatii britanic. Finantarea vine din plata pe care statul o face pentru serviciile medicale pe care pacientii le primesc in spitalul respectiv, din investitii (rar), din valorificarea unor bunuri (cum ar fi terenuri, imobile etc.), din imprumuturi si din bani suplimentari primiti de la stat pentru a acoperi pierderile (in anumite limite).

Eniuei, ca sa termine cu anii de pierderi repetate, anul asta sunt disperati sa economiseasca peste tot. Promovarile sunt limitate (cu exceptia cazurilor cand se chinuie sa pastreze personalul pe o sectie), angajarile se fac doar pe pozitiile cele mai prost platite (unde au si turnover-ul cel mai mare de personal, oricum). Cheltuielile pe orice fel de consumabile sunt micsorate la maximum. Daca eu cer 5 cutii de o anumita crema (de cateva lire) pe care o folosim in ORL – imi trimit doar 2. Daca cerem stocul standard de 30 de spray-uri cu fenilefrina (pentru decongestie nazala si vasoconstrictie) – un stoc care ne ajunge intre 5 si 10 zile, ne trimit maxim 20. Daca avem consumabile de platit pentru operatii, luna asta nu platesc o factura la un producator, luna viitoare la altul samd.

Asa ne-am trezit in ultimele saptamani ca ne confruntam cu tot felul de lipsuri in stocurile de consumabile esentiale pentru operatii. Incepand cu lucruri mai mici (ba un tip de bandaj hemostatic, ba un tip de lanteta, ba un tip de halate sterile) si ajungand treptat-treptat la lucruri importante.

In ultimele 3 saptamani nu a fost zi sa nu avem probleme care sa poata cauza (teoretic sau practic) anularea unor operatii din cauza de lipsa de consumabile. Nu am avut niste electrozi speciali pentru un monitor cu care se verifica activitatea anumitor nervi (a caror sectionare NU o vrem) – probleme cu mastoidectomiile si parotidectomiile pe care trebuia sa le facem. Nu am avut niste tuburi speciale pentru monitorizarea nervului recurent laringeal pentru tiroidectomii. Nu mai avem niste implanturi speciale pentru inlocuirea scaritei (osciorul stapes) – ciuciu stapedectomii. Nu aveam niste bandaje speciale hemostatice nazale – un chirurg a refuzat sa faca niste operatii nazale fara ele.

Si tot asa.

Chestia e ca toti managerii care iau deciziile sa arunce pisica peste gard de la o luna la alta nu sunt in teatre cu chirurgii care anuleaza operatii.

In loc sa imi vad de munca mea de asistent medical de sala de operatie, imi pierd din timp sa dau e-mailuri si sa fac incident reports si sa dau telefoane ca sa rezolve niste probleme pe care nu eu le-am creat si nu eu le pot rezolva. Si escalez la band 7, care escaleaza la matroana, care escaleaza si ea cum poate. Si nimic nu se schimba.

Intre timp, cautam zilnic solutii sa facem operatiile si sa nu anulam nimic. Imprumuturi de la alte spitale, scormonit prin teatre pentru ceva stoc uitat de consumabile samd. Dar si solutiile astea sunt temporare

Si tot eu si colegele mele (si chirurgii si anestezistii) ne pierdem timpul degeaba, in timp ce o echipa foarte numeroasa de manageri se joaca cu cifrele.

Personal, inteleg logica economisirii. Sa taie frate din cheltuieli. Dar sa comunice “luna asta nu facem operatiile x si y si z, luna urmatoare nu facem alte operatii” samd.

Nu e corect nici pentru pacienti, nu e corect nici pentru noi.

Ca sa nu vorbesc ca, in ritmul asta, mai devreme sau mai tarziu vom ajunge la cazul extrem: vom incepe o operatie si nu o vom putea termina pentru ca nu vom avea ceva ce nu s-a comandat. Un pacient va fi anesteziat degeaba. Pe un alt pacient poate se va folosi o solutie de compromis – care poate avea efecte nedorite.  Acel pacient poate da in judecata trustul si poate castiga mult mai multi bani decat orice fel de economie ar face jocul asta de-a economisirea.

Cel mai enervant e ca problemele astea sunt cel mai vizibile la ORL, unde am cea mai multa experienta si unde sunt alocat cel mai des.

Am ajuns sa ma simt ca un evadat atunci cand ies din teatrul unde, totusi, ma simt cel mai in largul meu – si sunt trimis oriunde altundeva.

Azi dimineata am avut (in alt teatru) o lista cu operatii pe copii. 4, 12 si 8 ani. Toti au fost foarte de treaba, i-am tinut de vorba cat mai mult si apoi am incercat sa le calmez si mamele (care i-au acompaniat la teatru). M-am straduit sa ii tin atenti la altceva, nu la faptul ca urmeaza o operatie intr-un loc ciudat si strain si rece. O schimbare mult-asteptata fata de problemele tampite din teatrul de ORL.

Acum 2 zile am avut o zi in care am fost scrub pentru 6 din 9 operatii (mai mici). Tot m-am simtit mai bine fara sa fiu nevoit sa rezolv nici o problema.

Saptamana trecuta am lucrat iar la clinica privata – acolo am avut de-a face pentru prima data in viata cu un chirurg plastician foarte increzut, care dormise doar cateva ore in ultimele 36 ore, pentru ca avusese o urgenta de rezolvat. A fost extrem de irascibil. Si am facut si 2 operatii aproape necunoscute pentru mine (o liposuctiune si o “augmentare” de sani). Tot a fost ok ziua aia (comparata cu ce ziceam mai devreme).

In alta zi am fost la ginecologie unde am fost scrub pentru 2 operatii (una fiind o histerectomie totala abdominala – o operatie majora, pe care am mai facut-o doar de 2 ori acum 4 luni) cu un chirurg care imediat cum m-a vazut a facut mare scandal ca de ce are o echipa noua, ea a cerut sa i se dea aceiasi oameni tot timpul, NU oameni noi. Chiar si-asa, tot a fost o zi mai placuta decat ultimele mele zile de la ORL.

 

Ok, rant off.