“Dezastrul de la Cernobil. Marturii ale supravietuitorilor” – S. Aleksievici

Cel mai mare dezastru cauzat de om (in timp de pace) in secolul XXVoices of Chernobyl.jpg, catastrofa de la centrala atomoelectrica de la Cernobil a influentat si continua sa influenteze generatii intregi de ucrainieni, bielorusi plus multe mii de soldati trimisi acolo de rusi pentru a limita dezastrul.

In cartea sa, Svetlana Alexievich pune cap la cap nenumarate povestiri ale celor afectati de accident.

De la tarani la oraseni la “lichidatori” din toate colturile URSS, de la potentati din partidul comunist la fizicieni, academicieni, medici, profesori si asa mai departe, toata lumea are o poveste de spus.

Stranse si publicate la ceva timp dupa caderea comunismului, toate aceste istorisiri prezinta o imagine sumbra a unui eveniment extrem de greu de inteles si care a fost “administrat” intr-un mod mult prea pompieristic de sus-pusii vremii. Constrangerile comunismului plus presiunea Razboiului Rece au dus la o serie de bajbaieli, greseli si sacrificii imense de vieti omenesti, toate in numele “stabilitatii statului”.

Dezinformarea si erorile de comunicare au fost raspandite la toate nivelele. La mai multi ani de la dezastru, multa lume era inca preocupata cu a da vina pe altii, dar foarte putini “protagonisti” realizeaza cat de aproape au fost de anihilarea lor si distrugerea unei parti insemnate din Europa de Est.

Deloc intamplator, cartea incepe si se termina cu 2 miscatoare povesti de dragoste, in care 2 femei povestesc cu multe detalii cum au facut totul pentru a ramane aproape de iubitii lor (lichidatori la Cernobil) pana la finalul asteptat, dar plin de durere. Dragostea invinge totul. Mai putin puterea atomului.

Intre cele 2 aflam povestea acelor cateva zile din jurul accidentului sau a lunilor care i-au urmat din perspectiva unor copii, straini, localnici, soldati, oameni de stiinta, personalului medical si nu numai. Reuseste sa nu devina nici repetitiva, nici scarboasa. Poate devine un pic obositoare din cauza tristetii omniprezente.

Un exercitiu istoric extraordinar, cartea prezinta o realitate post-comunista extrem de similara cu Romania anilor ’90, o libertate combinata cu saracie si cu guvernari inapte, totul suprapus peste nenumarate drame intense ale celor care au pierdut tot ce aveau, rude, animale sau chiar viata din cauza accidentului nuclear.

 

O carte destul de greu de digerat, cu multe momente inabusitor de triste, dar foarte interesanta pentru cineva cat de cat interesat de istorie. Exista si varianta in limba romana.

Advertisements

Un serial nou (The Expanse) si o serie de carti pe care e bazat

In 2011 foarte putini romani auzisera de seria lui George R. R. Martin “A Song of Ice and Fire“. Apoi HBO a inceput sa-si faca reclama noii serii TV bazate pe ea (ceea ce acum toata lumea cunoaste drept “Game of Thrones“). Prin ianuarie 2011 au lansat si un preview cu primele 15 minute din serial. Mi-a placut atat de mult incat am cumparat primele 4 volume (din seria care va avea 7 carti) a doua zi dupa ce am vazut acele 15 minute.

Cand au lansat serialul (in aprilie), deja ma uitam zambitor si cu complicitate la cei care abia citeau primele volume. Si ma manca limba sa le spun “mori toti, ba, nu mai citi, toate personajele care iti plac vor muri, mama lui de George RR“.

Ei bine, ceva asemanator s-a intamplat cand am vazut primul episod din The Expanse. Desi trailerul nu are nimic exceptional, primul episod mi-a placut suficient de mult incat sa vreau sa citesc cartile.

De ce introducerea asta? Pentru ca seria “The Expanse” (care se pare ca va avea 9 carti) e scrisa sub un pseudonim (comun, James S. A. Corey) de 2 scriitori, iar unul dintre ei chiar a colaborat cu George R. R. Martin pentru cateva proiecte.

Si pentru ca intro-ul seamana cu cel de la GoT:

Si pentru ca este foarte asemanator in intriga cu GoT, desi se petrece in spatiu (deci in viitor): mai multe factiuni se lupta pentru suprematie intr-o lume in care omenirea s-a extins pana la marginile sistemului solar si se pregateste sa il si paraseasca.

Pamantul (condus de UN) are 20 de miliarde de locuitori si a colonizat Luna. Marte, desi colonizat de oameni, a dezvoltat un fel de identitate proprie printre locuitorii sai (cam 4 miliarde), si incearca din toate puterile sa teraformeze planeta rosie. Mai multe luni ale altor planete din sistemul solar sunt colonizate (cu populatii de la cateva zeci de mii la cateva zeci de milioane de locuitoi). Si mai exista si centura de sateliti, populata de cateva zeci de milioane (sau mai multi) locuitori, care sunt periferia umanitatii (la propriu si la figurat) si care se lupta sa obtina independenta fata de planetele mai apropiate de Soare.

La asta se adauga corporatii interplanetare, pirati spatiali, mici comercianti si transportatori de diferite materiale si avem o lume foarte diversa. Tehnologia este “avansata”, dar in afara de un mod de transport oarecum SF (motor cu “fuziune”), totul este destul de credibil – nu avem tot felul de tehnologii inventate sau care ignora regulile simple ale fizicii (gen “teleportoare” sau “warp drive” sau “fazere” etc.).

Ei bine, in acest viitor oarecum plauzibil apare o noua entitate, extraterestra, care poate fi foarte amenintatoare pentru rasa umana. Si nimic nu mai ramane la fel. šŸ™‚

Avem trei planuri ale actiunii: pe Pamant, unde un reprezentant al UN face tot posibilul sa evite un razboi intre oameni, pe Ceres (un satelit al planetei Neptun) – unde un ofiter de politie lipsit de scrupule este implicat fara sa vrea in cautarea fiicei unui mare proprietar de corporatie pamanteana si in spatiu, unde echipajul (supravietuitor al) unei nave de transport este implicat in confruntari din ce in ce mai grave, fara sa caute (mai) deloc pericolul. Totul sub amenintarea unui dusman necunoscut.

Serialul e interesant (primele 2 episoade sunt ok, al treilea e cam plictisitor, al 4-lea e foarte tare – apoi ramane oarecum constant ok), dar se misca destul de incet. E destul de dificil sa comprime toate firele povestii in 50 de minute de ecran, o problema de care se loveste si GoT.

Pe scurt, pentru cine cauta un serial “SF in spatiu” destul de interesant (ceva ce n-a mai prea aparut de minim 10 ani), “The Expanse” ar putea fi interesant.

Pentru cine vrea sa citeasca o serie de carti SF pe tema de mai sus – si ii place sa aiba o poveste care se intinde pe mai multe volume, seria The Expanse ar fi de citit.

Pana acum am citit primele doua volume (Leviathan Wakes si Caliban’s War) si am inceput volumul 3 (Abbadon’s Gate) (din 5 aparute).

leviathan wakes

Ca (aproape) intotdeauna, cartile sunt mult mai bune decat ecranizarea lor. Fiecare volum urmareste cateva linii narative, care mai devreme sau mai tarziu se intalnesc si ajung la un punct culminant. Fiecare volum are un pericol principal major, dar si niste jucatori din umbra, care nu sunt 100% dezvaluiti (sau agenda lor ascunsa), ceea ce duce mai departe povestea de la o carte la alta.

Fiecare volum incepe oarecum mai incet, ne prezinta pe larg jucatorii si zona de desfasurare a evenimentelor in primele capitole, dar prinde viteza pe parcurs si te tine cu sufletul la gura cam dupa ce trece de 50-60% (deh, atunci cand citesti o carte electronic, tot timpul stii progresul tau in procente).

Mie mi-au placut cartile nu numai pentru faptul ca sunt captivante ci si pentru ca personajele sunt destul de credibile si iti doresti sa-ti pese de ele. Si nu avem multe zeci de pagini care par ca au fost scrise doar pentru ca autorul sa trimita la tipar un manuscris mai voluminos, pentru a putea cere bani mai multi pentru o poveste nu foarte lunga.

E adevarat, are si parti deranjante: personajele negative sunt enervant de putin conturate si afli detalii foarte putine despre ceea ce ii maneaza pe ei in actiunile lor.

Si, la fel ca in Game of Thrones, prea se omoara cu drag si spor oamenii intre ei atunci cand stiu ca exista o amenintare foarte mare “la doi pasi”. Inteleg ca nu poti sa introduci in poveste o factiune care este suficient de puternica sa dea totul peste cap – atunci nu ai mai avea o poveste. Dar nici sa nu pastrezi la nesfarsit o amenintare vaga, doar pentru a putea scrie si vinde cat mai multe carti.

Oricum, o lectura interesanta. Daca esti fan al genului.

 

Si s-a terminat luna ianuarie si am citit 4 carti. In ritmul asta, o sa ajung la 48 de carti pe an. Ha. Poate chiar o sa-mi indeplinesc promisiunea de an nou (minim 30 de carti citite in 2016). šŸ™‚ Pentru mine cititul e o metoda ideala de-a uita cu totul de oboseala de la munca sau de incarcatura emotionala/psihica de acolo. De aici si sporul in a citi.

“Soumission” de Michel Houellebecq – un viitor posibil?

Presupun ca toata lumea tine minte atacul asupra saptamanalului de satira frantuzesc “Charlie Hebdo” de acum un an si cateva zile. Fix in ziua atacului,Ā printr-o coincidenta macabra, aparea Soumission, carte parodiata de saptamanalul francez rapid pe coperta:

Charlie-Hebdo-236x300

Apoi niste idioti au intrat cu arme de asalt in redactia respectiva si au deschis focul si cartea a devenit instant un bestseller.

O luasem de mai multa vreme, dar mi-am facut timp s-o citesc fix la inceputul anului asta. Din coincidenta – am mers si cu avionul si mai faceam si zilnic 1 drum de 30 de minute cu bus-ul, deci timp suficient pentru a citi cateva sute de pagini.

Cartea este oarecum impartita in 3 parti. Personajul-povestitor este un proaspat doctor in Soumissionliteratura franceza, expert in Joris-Karl Huysmans, care urca incet pe scara ierarhica a educatiei universitare frantuzesti. Concomitent cu inceata sa evolutie profesionala, Franta se apropie din ce in ce mai mult de un Islam politizat, dezamagita de anii de socialism sau guvernare de dreapta care nu au dus nicaieri.

De ce 3 parti?

Pentru ca avem planul prezentului povestitorului, un personaj anost, lipsit de carisma, opinii politice sau credinte religioase, care nu-si gaseste locul intr-o societate in care (aparent) majoritatea compatriotilor sai sunt la fel de anosti si lipsiti de convingeri politice sau religioase. Incapabil sa pastreze o relatie, incapabil sa se hotarasca ce vrea, incapabil sa iubeasca pe cineva, avand doar o singura “performanta” intelectuala: studiul unui autor francez de mult mort.

Apoi avem planul trecutului lui Huysmans, pe care povestitorul nostru il urmeaza oarecum in evolutia sa profesionala si spirituala. Desi exista oarecare paralele intre cele 2 vieti, a autorului din secolul XIX si a epigonului sau care nu e capabil sa scrie ceva ci doar sa cerceteze si sa scrie despre opera idolului. Legatura intre cele doua planuri e facuta de nemultumirea celor doi fata de involutia si decadenta societatilor in care traiau – desi, dpdv economic si social fiecare putea considera ca traieste in apogeul civilizatiei franceze.

Cele 2 planuri se intrepatrund cu realitatea politica, sociala si religioasa a unei Frante care este demoralizata si amortita de decenii de alternare la guvernare a acelorasi doua partide (unul de dreapta, unul de stanga), care culmineaza cu 2 (!) mandate ale lui Francois Hollande. Un presedinte a carui singura “calitate” pare sa fie (in opinia scriitorului si nu numai) faptul ca este singura alternativa cat de cat rationala, in ochii alegatorilor deziluzionati, la extremism sau capitalism corupt (de parca socialismul frantuzesc este altceva decat capitalism corupt).

Autorul propune ca viitor probabil o impartire a vietii politice in extremisti de dreapta (Frontul National al lui Le Pen – fiica), putine procente pentru partidele de dreapta/stanga actuale si emergenta unui Partid Islamist Moderat, care propune un candidat carismatic la alegerile prezidentiale din 2022.

Fara sa povestesc toata cartea, autorul ofera mai multe indicii despre cum poate ajunge Franta, cu o populatie mare musulmana, dar care se estimeaza ca NU va ajunge pana in 2050 sa depaseasca nici 10% din total, sa fie guvernata de un partid islamist.

Multe dintre motivele prezentate in carte sunt plauzibile: o populatie majoritar atee sau laicizata este mai putin coeziva fata de una care este legata de o credinta unica, esecul politicilor sociale, statul incompetent, cedarea anumitor puteri unor interese comerciale, egoismul si egocentrismul unei populatii care nu mai crede in planuri mari si deziluziile repetate cu niste politicieni duplicitari, anosti si mincinosi.

Problema acestei realitati posibile (dar putin plauzibile) este ca autorul presupune ca un grup divers etnic (emigrantii musulmani) poate strange o putere politica mult mai mare decat marimea sa reala, ca partea radicala (de dreapta) a populatiei va accepta asta cu mainile in san si ca, ulterior, majoritatea populatiei va accepta un set de schimbari incrementale in legi si realitate care vor schimba Europa unita intr-un mare stat islamic. Posibil, dar implauzibil.

Oricum ar fi, cartea e foarte interesanta. Ca opera de fictiune, este captivanta (daca ignoram paragrafele prea lungi despre viata si opera lui Huysmans sau esecurile romantice si sexuale mult prea multe ale povestitorului).

Merita citita, mai ales daca vrei sa-ti mai improspatezi cunostintele de franceza (nu exista traducere in romana iar cea in engleza era mai dificil de procurat anul trecut – ceva ce cred ca s-a schimbat intre timp).

2 carti hard-SF pentru zile friguroase

Mi-am facut un mic calcul cu cate carti am citit in 2015. Mi-au iesit undeva spre 15 (cu tot cu astea 2). Pentru ca e momentul propice pentru asa ceva, ca promisiune personala pentru 2016 vreau sa depasesc 30. Daca iau in calcul timpul petrecut citind cursuri de anul trecut si il convertesc in “timp pentru carti”, cred ca as fi putut trece de 20. Deci nu ar fi deloc imposibil.

Sa revin. La Hard-SF intra cartile in care autorii nu arunca cu lasere, fazere, torpile cu fotoni, teleportoare, hyperdrive, midichlorieni ( šŸ™‚ ) si alte nebunii care fac deliciul maselor. Totul se petrece intr-un viitor plauzibil, in care evolutia tehnologica continua, dar nu ajungi de la smartphone la teleportoare in cateva generatii si regulile fizicii sunt respectate cat de cat (deci nu avem transport mai rapid ca lumina sau dispozitive de “cloaking“). Cel mai recent exemplu din categoria asta ar fi The Martian, ecranizat intr-un film destul de reusit cu Mark Wahlberg Matt Damon anul trecut.

Mi-a placut The Martian din acelasi motiv pentru care acum 10 ani mi-a placut trilogia Marte a lui K.S. Robinson: incearca sa prezinte un viitor cat mai plauzibil, fara tehnologii imposibile, fara sa introduca prea multe momente in intriga cand totul merge mai departe doar multumita unor interventii majore – ceea ce am numi Deus ex machina. Deci era normal sa fiu interesat de noua carte a lui K. S. Robinson:

Aurora

Povestea e simpla: tehnologia oamenilor evolueaza in urmatoarele secole pana cand pot coloniza partial mai multi asteroizi si cateva luni din sistemul solar si incep terraformarea lui Marte. Aici intervine o mica referinta amuzanta la faptul ca propria sa trilogie (Marte) era implauzibila: oamenii nu pot teraforma Marte atat de repede precum se presupunea in anii ’90 din cauza ca (intre timp) s-a descoperit ca planeta Marte este acoperita cu perclorati (diverse saruri de ClO4), care sunt extrem de toxici pentru oameni. Plus, lipsa de azot din atmosfera lui Marte este o problema greu de rezolvat, chiar si pentru oamenii “din viitor”.

Aurora Kim-Stanley-Robinson

Pasul urmator pentru oameni este sa priveasca spre stele. Au suficiente resurse pentru a construi o nava-generationala pe care s-o trimita catre sistemul solar Cetus – cu steaua asemanatoare cu Soarele nostru (Tau Ceti), situat la aproximativ 12 ani-lumina de Pamant. Distanta este foarte mare, ceea ce inseamna ca, in ciuda evolutiei tehnologiei, calatoria va dura aproximativ 170 de ani. Aici intervine aspectul de “nava-generationala”. Aproximativ 3 generatii de astronauti vor trai si vor muri in nava pana vor ajunge la destinatie – unul dintre satelitii a doua planete din Cetus, sateliti care au fost declarati suficient de asemanatori cu Pamantul pentru a suporta viata.

Toata cartea este povestita de catre Calculatorul-Inteligenta artficiala al navei. Ceea ce este oarecum nou si ofera o perspectiva interesanta in derularea povestirii (inteligenta artificiala nu imbatraneste, dar evolueaza).

Fara a strica prea mult din poveste, pot sa spun ca romanul e impartit in trei parti: incetinirea navei si sosirea la Aurora (primul satelit locuibil din Cetus), incercarea de teraformare odata ajunsi acolo si, apoi, intoarcerea catre Pamant a unei parti din astronautii ramasi. Fiecare parte are de invins probleme diferite.

Cu exceptia finalului, care e un pic prea hippie pentru gustul meu – si care imi da un sens de deja-vu cu Marte Verde – cartea a fost excelenta si m-a tinut in priza constant.
Mi-a placut mult si faptul ca a prezentat intr-un mod oarecum nou problemele transportului interstelar si ale explorarii spatiale si a teraformarii altor planete.

Singura mea problema a fost cu felul in care se oboseste sa construiasca conceptul de inteligenta artificiala pentru a ii da apoi un final foarte dezamagitor.

Si a doua carte:

SevenEves, de Neal Stephenson

Premiza acestei carti este interesanta: un eveniment neexplicat (cam singurul din roman) distruge Luna intr-un viitor foarte apropiat, fragmentand-o in 7 bucati. Dupa o perioada scurta de euforie, toata lumea realizeaza ca asta se va termina foarte rau pentru rasa umana si intregul Pamant isi pune resursele la comun pentru a pune in miscare un plan care va asigura supravietuirea rasei umane.

Seven Eves Neal Stephenson

Fara spoilere, planul e un pic neasteptat: pe scheletul statiei spatiale internationale din ziua de azi (ISS) se construieste o baza un pic mai mare, de care se conecteaza mai multe mici “Arce” spatiale (in esenta, cilindri relativ mici cu sisteme de pastrare a vietii, capacitate de crestere de alimente si stocare de apa si mici mijloace de propulsie) in care un numar limitat de oameni, alesi din toate tarile lumii, vor pastra in viata rasa umana pana cand Pamantul va fi repopulabil.

Spoilere mici de-aici inainte: cartea e impartita in 3 parti. Prima (si cam cea mai lunga) descrie raspunsul oamenilor la catastrofa care va urma. A doua (si cea mai enervanta) descrie felul in care ramasitele rasei umane supravietuiesc in primii ani dupa distrugerea Pamantului de bombardamentul de meteoriti rezultat din distrugerea sistematica a Lunei. A treia (cea mai lenta) prezinta felul in care rasa umana isi revine peste 5000 de ani de la distrugerea planetei, fix in momentul in care au reusit sa re-teraformeze Pamantul, dupa ce au colonizat tot ce era de colonizat in ramasitele Lunii si au reusit sa opreasca “bombardamentul” cu meteoriti.

Per ansamblu, cartea ar fi fost mult mai misto daca autorul nu ar fi insistat sa descrie prea amanuntit fiecare proces si fiecare particica a fiecarui echipament folosit in incercarea oamenilor de-a ramane in viata.

Tot la nemultumiri, partea a doua se da peste cap pentru a oferi foarte multe detalii despre felul in care supravietuitorii intra in conflict unii cu altii, pentru ca apoi sa ofere un final foarte grabit pentru toate problemele de pana atunci si sa introduca premiza pentru partea a treia (si motivul pentru care cartea se numeste 7 Eve). Ca sa intelegeti frustrarea mea: e ca si cum s-ar obosi cineva ore dupa ore sa iti descrie toate lucrurile posibile, pentru ca apoi, in 60 de secunde sa iti spuna ca nu trebuie sa-ti pese de nimic din ce ti-a zis.

Cu toate ca pica si in pacatul folosirii unor clisee si momente in care intriga merge mai departe cu ajutorul unor evenimente bruste (Deus ex machina de mai devreme), cartea este fara doar si poate interesanta.

Mie mi-a placut faptul ca totul se petrece intr-un viitor care ar putea fi si maine (tehnologia din momentul zero este in mare masura cea actuala), recunoasterea puterii social media si diverse referinte la trolli on-line, bloggeri, youtuberi samd, introducerea unor personaje care sunt evident copiate dupa personalitati din prezent (cum ar fi un om de stiinta care seamana foarte mult cu Neil deGrasse Tyson, un miliardar cu implicare in constructia de rachete si minarea de asteroizi care seamana cu Elon Musk, o supravietuitoare care seamana foarte mult cu Malala) si faptul ca cel mai puternic om de pe planeta (Presedintele SUA) e o femeie.

Nu pot sa nu ma intreb daca nu ar fi fost mai buna cartea daca avea cam 100 de pagini mai putin (sau era ceva mai lunga partea din viitor).

Oricum, per total, o carte misto.

“Contele de Monte Cristo” – o carte captivanta despre o razbunare complicata

In Bucuresti, in centru, exista o librarie mica unde gasesti tot felul de carti (noi) la final de editie, vandute la preturi mult sub medie. O data la cateva luni mai intru acolo si cumpar 1-2 carti la nimereala. Ultima data am gasit “Contele de Monte Cristo” in limba engleza. Cum o ecranizare am vazut doar cand eram mic (si nu mai tineam minte mai nimic) si cartea n-am citit-o vreodata, am cumparat-o.

contele de monte cristo

870 de pagini si 117 capitole mai incolo, pot zice ca mi-a placut destul de mult cartea. In conditiile in care atunci cand eram mic eram mare fan al cartilor lui Alexandre Dumas (printre primele carti cumparate de mine cu banii mei a fost “Vicontele de Bragelonne” – pentru ca vroiam sa vad cum se termina povestea muschetarilor), ma mir ca nu am citit-o mai demult.

Povestea, pe scurt, este urmatoarea: Edmond Dantes este un tanar marinar ce pare ca va avea un viitor luminos in fata. Pe cale sa devina capitan al unui vas comercial in Franta tumultoasa a lui 1815, el este arestat si aruncat in inchisoare pe nedrept – intr-o conspiratie pusa la cale de secundul sau de pe vas (Danglars), cel care era indragostit de iubita sa (Fernand) si de vecinul sau invidios (Caderousse). Printr-o coincidenta, procurorul (Villefort) care putea sa-l elibereze alege sa-l trimita rapid la inchisoare, pentru a-si apara tatal si viitorul sau. Dantes ajunge in temuta inchisoare Chateau d’If, de unde scapa dupa 14 ani, descopera o comoara si apoi porneste intr-o calatorie fantastica de razbunare asupra celor care l-au trimis la inchisoare.

Chateau_d'If-1

Dumas reuseste sa te tina in priza destul de bine, chit ca foloseste nenumarate personaje si povesteste niste evenimente dintr-un trecut de mult uitat pentru omul modern. Detaliile despre viata din Parisul sau Roma anului 1838 par acum de-a dreptul amuzante pentru omul modern. Cu toate acestea, repet, cartea te prinde – pentru ca nu stii ce chichita a mai putut introduce autorul in povestea si-asa plina de situatii (relativ) neprevazute.

Oricum, spre deosebire de eu acum 15-20 de ani, pot spune ca stilul episodic de a scrie romanul poate deveni un pic obositor. In perioada in care Alexandre Dumas isi scria romanele care l-au facut faimos, cartile erau publicate capitol cu capitol, in “ziare” care apareau saptamanal, bilunar sau lunar. Pentru a-si pastra cititorii interesati, (aproape) fiecare capitol e o mini-povestire in sine, cu un punct culminant mai mult sau mai putin fortat. Suna cunoscut? Serialele TV “de actiune” (sau drame sau thriller sau whatever) din ziua de azi sunt construite la fel. Ai o poveste-arc “de sezon” si cate o mini-povestire pentru fiecare episod, cu cate un mini-antierou de fiecare data.

Ei bine, stilul acesta de-a povesti, combinat cu schimbarile de identitate dese ale personajului principal (Edmond Dantes) in calea sa catre razbunare duc la o oarecare oboseala sau lipsa de interes de la un moment dat. Asta combinat cu o razbunare foarte alambicata, in care eroul pare sa stie precis ce va face, doar ca este dependent prea mult de noroc, poate face mai greu de urmarit cartea, mai ales atunci cand stilul de-a scrie al lui Dumas este foarte rigid si parca un pic simplist.

Per ansamblu, o carte de citit, dar potrivita mai degraba pentru un concediu sau vacanta, cand poti sa stai s-o citesti pe toata, nu sa o lungesti pe parcursul a mai multe saptamani.

“Stone bruises” de Simon Beckett – un thriller care te prinde fara sa-ti dai seama

In vacanta mea scurta in tari calde, am gasit o carte lasata de alti turisti la hotelul unde am stat. In esenta, hotelul oferea un loc unde lumea putea sa lase altora spre citit cartile pe care le luasera doar pentru vacanta.

Dintr-o colectie de carti ori de razboi, ori de dragoste (what’s up with German people?), Stone Bruises (Der HofCurtea, in varianta tradusa in germana pe care am citit-o eu) mi-a sarit in ochi.

stone bruises

Subiectul nu e foarte complicat: Sean, un tanar englez, este pe fuga din cauze necunoscute. Undeva in sudul Frantei, in mijlocul verii, el renunta la masina sa intr-o padure si isi continua drumu pe jos. Cuprins de o teama inexplicabila atunci cand vede o masina de politie venind, patrunde pe terenul ingradit de langa strada. Acolo, nefiind atent, calca intr-o capcana veche, ruginita. Nu reuseste sa se elibereze, in ciuda tuturor sfortarilor sale, chiar cand renunta la orice speranta, este gasit de fiicele proprietarului terenului respectiv (si cel care a pus capcane ilegale acolo). Desi proprietarul este un singuratic rauvoitor, care s-a izolat voit de restul lumii si caruia nu i-ar pasa cat de putin daca Sean ar muri din cauza ranii de la picior, fiicele sale (in special cea mai in varsta) il ingrijesc pe Sean.

Apoi aflam incetul cu incetul cine este Sean si de ce fuge, pe masura ce el descopera fara sa vrea faptul ca locul unde a ajuns ascunde la randul sau niste secrete care ar fi mai bine sa stea ascunse.

Cartea nu e foarte lunga (300 si ceva de pagini) si autorul reuseste sa te tina cu sufletul la gura pana la apogeul care vine abia in ultimele 40 de pagini. Cel mai mult mi-a placut faptul ca nu m-a lasat cu un gust amar de “de asta am asteptat atata, ca sa aflu asta?”. Plus, alegerile lui Sean nu sunt din alea in care te lovesti cu palma in cap “de ce naiba a facut asta, putea atat de simplu sa stea pe loc si nu se intampla nimic“. Cu alte cuvinte, mi-a placut faptul ca intriga thriller-ului nu e fortat complicata sau prelungita, de dragul lungirii romanului.

Ca roman de citit in vacanta, a fost perfect.

Simon Beckett este autorul unei cvadrilogii de romane de succes in UK, Germania si Tarile Scandinave, al caror erou este antropologul medico-legist genial David Hunter. In Romania a aparut primul volum – Chimia mortii. Mi-a placut cum scrie englezul, cred ca o sa-i mai citesc si alte carti.

“Freakonomics” – cum poti raspunde cu instrumente economice la intrebari mai degraba sociale

freakonomics

In anii ’90, SUA se confrunta cu un val de crime violente. Numarul de omucideri crestea constant, indiferent de ce faceau autoritatile. Nenumarati “experti” prognozau un viitor sumbru, in care numarul de omucideri ar fi crescut cu 100% pana la 200% pana in anii 2000.Ā Apocalipsa era aproape!

Atata doar ca asta NUĀ s-a intamplat! In loc sa creasca anual, numarul de crime a inceput sa scada si continua sa scada pana in ziua de azi. Dupa un maxim atins in 1992 (757.7 crime violente la 100.000 locuitori), numarul de crime violente a scazut pana la nivelul din 1970 (386,9 crime violente/100.000 locuitoriĀ in 2012). Aceiasi experti care in 1990 prevesteau sfarsitul au iesit acum cu teorii despre “ce s-a intamplat”. Dintre teoriile plauzibile avem: cresterea numarului de politisti, cresterea numarului de criminali incarcerati si inasprirea pedepselor (comparativ cu anii mai blanzi ’70) si imbatranirea populatiei/schimbarea demografica, coroborata cu o economie de boom, care a oferit joburi multe populatiei.

Aici intra in joc teoria autorului cartii, care spune ca, dupa un faimos proces din 1973, care a legalizat avortul la nivelul intregii tari (Roe v. Wade), numarul de avorturi a crescut vertiginos in anii ’70 si ’80, stabilizandu-se la nivelul anilor ’90. Studiind datele demografice ale persoanelor care au facut un avort legal dupa acest moment, se observa ca aproximativ 800.000 de copii provenind majoritar din familii cu situatie materiala precara, cu un singur parinte, din familii in care parintii aveau un nivel al educatiei precar samd. Nu trebuie sa fii economist sa te gandesti ca acesti copii erau fix printre cei predispusi in a deveni criminali la varste de 14-20 de ani. Printr-un act de interventie externa (“eliminarea” lor cu totul din “marea” de posibili criminali) se poate explica (o parte din) scaderea dramatica a ratei criminalitatii violente din SUA.

Evident, exista multi critici ai acestei teorii, unii cu argumente mai bune (dar gresite) sau mai proaste (de tipul “ad hominem” sau limitate la “teoria aceasta este cladita pe legalitatea avortului, nu sunt de acord cu avortul, deci nu sunt de acord cu teoria”).

Interesant este ca autorul foloseste chiar exemplul Decreteilor lui Ceausescu: in urma decretului prin care dictatorul interzicea avorturile s-au nascut un numar mare de copii, care s-au maturizat fix inainte de 1989. Si au avut un rol important in miscarile populare care l-au dat jos. Ma rog, apoi mentioneaza o tampenie (cum ca Ceausescu ar fi fugit cu 1 miliard de $ dupa el), dar exemplul e destul de bun.

O continuare la teoria sa ar fi daca cineva ar studia numarul de crime (violente sau nu) din Romania in anii 2000-2010. In 1990 se estimeaza ca am avut 900.000 de avorturi (un numar exagerat, in opinia mea) si numarul a ramas constant mare pana s-a stabilizat prin 2005. Tine minte cineva cat de pline erau orfelinatele in anii ’90 si numarul imens de copii (si oameni)Ā ai strazii de la inceputul anilor ’90? Sa nu-mi spuna mie cineva ca s-au imputinat doar pentru ca a inceput sa “duduie” economia tocmai in 2006.

Revenind la carte. Autorul nu este un economist in domeniul strict al cuvantului. Nu va discuta la nesfarsit despre politica monetaraĀ siĀ macroeconomie (a la Paul Krugman). Pur si simplu isi pune niste intrebari cu o oarecare valoare sociala (sau nu) si incearca sa le explice cu ajutorul statisticii sau a altor unelte pe care economia ti le pune la dispozitie. Numeste acest tip de economie (economics) “freakonomics“.

Astfel, in carte, el ofera raspunsuri la intrebari de genul “cum afli daca niste profesori isi ajuta elevii sa triseze la niste teste standardizate” si “cum prinzi acesti profesori trisori” (gandesti ca ei), “cum iti dai seama ca intr-o competitie sportiva e posibil sa existe rezultate trucate” (verifici date statistice pe o perioada mai lunga), “cat de profitabila e viata de traficant de droguri” (la fel ca intr-o companie capitalista, deloc profitabila pentru cei de la baza, dar foarte profitabila pentru cativa din varf), “de ce agentii imobiliari nu actioneaza tot timpul in bunul-interes al clientului lor” (motivatia lor e considerata de ei “prea mica”), “de ce triseaza sau incalca regulile/legile lumea, in general” (din cauza recompensei care depaseste pedeapsa teoretica) si la multe alte intrebari.

Editia pe care am citit-o Ā eu avea si cateva articole de pe blogul Freakonomics sau cateva articole printate in ziare, care completau imaginea generala de colectie de idei a cartii.

Per ansamblu, o lectura usoara si foarte interesanta, daca esti genul de persoana care chiar isi pune intrebari despre lucrurile care se intampla in jurul sau. Exista si o continuare, pe care urmeaza s-o citesc, disponibila si tradusa in limba romana “Superfreakonomics: Incalzirea globala, Patriotismul prostituatelor si motivele pentru care teroristii-kamikaze ar trebui sa-si faca asigurari de viata

P.S. Eeeeh, ce bine e sa nu mai ai examene, cand citesti o carte nu te mai simti vinovat ca nu inveti šŸ™‚

intrebari

“Cum murim” – de Sherwin Nuland

Denumirea completa este “Cum murim: Reflectii pe tema ultimului capitol al vietii”.

Cati s-au intrebat, oare, daca ceea ce considerau parintii nostri a fi “moarte de batranete” astazi ar duce la o internareĀ in spital, urmata de zile sau saptamani de tratament cu aceeasi finalitate: moartea?how we die

Sherwin B. NulandĀ era un profesor de chirurgie la Scoala de Medicina a Universitatii Yale (si un chirurg de succes in SUA). A mai publicat o serie de carti cu subiect medical (cel putin una dintre ele e pe lista mea “de citit”) si a scris pentru diferite publicatii din SUA. Romanii ar trebui sa fi auzit de fiica sa, Victoria Nuland, Secretar de Stat adjunct pentru Afacerile Europene si Eurasiatice in USDoS, un critic al coruptiei de la noi.

Cartea nu se vrea un tratat de medicina si nici vreun romanĀ siĀ este scrisa ostentativ pentruĀ publicul larg. De exemplu, in cateva capitole discuta despre cancer. Descrierea bolilor numite generic “cancer” este foarte pe intelesul omului normal,Ā autorul se fereste cu succes sa foloseasca termeni prea complicati sau care ar necesita explicatii prea lungi pentru majoritatea cititorilor. Pentru cine vrea mai mult pe tema cancerului, recomand cu draga inima The Emperor of all Maladies.

Pe scurt: cartea isi propune sa prezinte cele 6 dintre cele mai intalnite cauze ale mortii (cel putin in SUA anilor ’90): infarctul miocardic, accidentul vascular cerebral, maladia Alzheimer pneumonia, SIDA si cancerul. La acestea adauga si cateva informatii despre infectii, traumatisme si ceea ce se intampla in corpul pacientului internat pentru o perioada indelungata.

Incepand cu descrierea foarte vie a primei morti (cu cauza cardiaca) la care a participat, autorul ne poarta prin cele 6 patologii destul de interesant. Reuseste sa imbine cateva informatii clare despre cauzele si evolutia bolii cu cateva cazuri intalnite in cariera sa.

Partea cea mai interesanta nu vine neaparat din felul in care reuseste sa explice pe interesul oricui bolile care duc la moartea majoritatii oamenilor ciĀ faptul ca incearca sa arate problemele de etica cu care se confrunta personalul medical (si in special medicii) in fiecare zi: cum ii spui unui pacient/familiei sale diagnosticul – cand stii ca este unul trist; cum ii pastrezi speranta unui pacient fara sa ii dai sperante desarte; cand e momentul sa-i comunici ca tratamentul medical e posibil sa faca mai mult rau decat bine de la acest punct incolo; cum te fortezi sa fii realist in ceea ce comunici pacientului, in conditiile in care toata viata ta tu esti conditionat sa speri la (si sa crezi in) rezultatul cel mai bun?

Cartea se vrea o demistificare a “mortii in spital” – care, ajutata de Hollywood, literatura si mass-media a creat o imagine idealizata si total separata de adevar. In preaĀ putine cazuri exista demnitate sau liniste sau blandete in moarte, de prea multe ori procesul este prelungit prea mult, o agonie fara iesire.

Desigur, asta nu inseamna ca trebuie sa citesti cartea si sa crezi ca medicina moderna nu face nimic pentru a imbunatati sanatatea populatiei in general (si a pacientilor spitalizati in special). Doar ca, atunci cand intelegi cu adevarat ce inseamna un infarct miocardic, un AVC, o pneumonie la un pacient in varsta, poti intelege mai bine moartea.

 

 

Cartea mi-a fost recomandata de un cititor fix acum 1 an. Multumesc din nou! šŸ™‚

Am gasit-o mai greu atunci, am inceput-o vara trecuta dar am tot lasat-o pe mai incolo, din cauza ca nu vroiam s-o citesc pe sarite.Ā Pana la urma am gasit timp pentru ea abia acum, cand, multumita unei micro-vacante am avut ceva timp la dispozitie s-o termin.

Intarzierea a fost utila, deoarece geriatrie noi studiem in semestrul 2 al anului 3, deci informatiile din carte imi sunt de un anumit ajutor.

Ce carti am mai citit

Cand nu adorm cu cursurile de oncologie, geriatrie sau pediatrie in brate, ma mai relaxez cu cate o carte de fictiune.

Problema e ca am strans asa de multe pe lista “de citit” incat am ajuns sa nu pot citi decat ceva care ma prinde repede, ma tine in priza si are o dimensiune nici prea mare (ca sa nu dureze prea mult s-o citesc, ceea ce m-ar face sa ma simt vinovat ca citesc fictiune in loc sa invat) dar nici prea mica (ca sa n-o consider o fituica inutila). Asa am strans pana acum nu mai putin de 6 carti incepute pe kindle + pesteĀ 10 downloadate si neincepute (si altele pierdute ba pe calculator la munca/acasa, ba pe telefon). Fictiune si nu numai (asta si astaĀ clar nu sunt fictiune).

Hmm, pe vremea cand citeai o carte doar pentru ca intrai intr-o librarie si ti-o recomanda cineva (sau o alegeai tu in functie de preferinte si cunostinte despre autor) erau MUUUULT mai simple. Si vremurile cand aveam mult mai mult timp liber la dispozitie par asa de indepartate acum.

Sa revenim. 2 carti:

  1. Talion: Revenant, de Michale A. StackpoleTalion revenant

Am luat cartea total la nimereala, cand am fost prima data la noua librarie Carturesti: Carusel. Da, exista oameni care merg la Carturesti ca sa cumpere carti (gasp!), nu ca sa-si faca poze. šŸ™‚

Mi-a placut coperta si mica descriere, nu stiam absolut nimic despre autor.

Povestea: Un imperiu (dintr-o lume medievala/fantasy) care ocupa un continent intreg se dezintegreaza. Din haosul creat ies nenumarate mici regate independente, in care familiile domnitoare vechi au fost indepartate mai mult sau mai putin violent de la putere. Plus un teritoriu independent, Tal, cu capitala la Talianna, al Talion-ilor. Acestia aveau rol de forte de securitate speciale in timpul imperiului.

Dupa caderea imperiului Talion-ii (impartiti in Judecatori, Elite, Luptatori, Lancieri, Arcasi, Vrajitori si Servicii) isi ofera in continuare serviciile pentru toate regatele, ramanand impartiali in toate conflictele locale. Familiile nobile din toate regatele isi trimit copii aici, pentru a invata strategie militara, istorie, magie sau alte stiinte. Detasamente de luptatori din Talianna sunt trimise uneori pentru a apara familiile regale iar Judecatorii ajuta la prinderea unor criminali periculosi, atunci cand autoritatile locale sunt depasite sau crimele se petrec pe mai multe teritorii. Judecatorii sunt cei mai puternici dintre toti Talion-ii, fiind instruiti in toate artele razboiului, fata de celelalte caste, care se specializeaza doar intr-una.

Screen shot 2015-05-05 at 1.29.21 PM

Nolan este ultimul supravietuitor al unei foste familii regale, macelarita violent in anii de dupa caderea imperiului. Urmarim felul in care ajunge Judecator (Justice), concomitent cu aventurile sale ca Judecator, intai in cautarea unor criminali periculosi, apoi in descoperirea unui complot impotriva familiei regale actuale din fosta sa tara. Alternanta intre capitole – prezent/trecut – devine un pic agasanta la un moment dat, dar este relativ bine impletita in povestea generala.

Cartea incepe abrupt, continua intr-un ritm mai lent, pentru a ajunge la apogeu undeva cu mult inainte de final. Punctul culminant este un pic prea mult asteptat.

Oricum, a fost o carte placut de citit, in sfarsit un roman care se termina fara sa fie parte dintr-o serie de 3/5/7 volumeĀ in care cititorul isi cam pierde interesul dupa prea multe intrigi neterminate, detalii inutile si intorsaturi plictisitoare de situatii (A Song of Ice and Fire imi vine in cap cand zic asta). Taman buna pentru un week-end ploios. šŸ™‚

  1. The Forever War, de Joe HaldemannForeverWar

Scrisa in anii tumultuosi 1970 ca o critica la Razboiul din Vietnam, cartea este inca foarte interesanta si actuala. Mi s-a parut interesanta perspectiva unui autor din ’70 asupra evolutiei tehnologice (ii supraestimau ritmul) si asupra felului in care societatea umanaĀ se va schimba de-a lungul veacurilor.

Candva in anii ’80, omenirea descopera primulĀ collapsar, un fel de gaura neagra care permite calatoria instanta intre 2 puncte indepartate ale galaxiei (intre 2 collapsari legati intre ei). Aceasta descoperire rescrie legile fizicii si ofera un boost imens cercetarii stiintifice, ceea ce permite inceperea explorarii spatiale in anii ’90.Ā In 1997, omenirea intampina prima rasa extraterestra inteligenta. Totul se termina prost, extraterestrii (numiti Taurani) distrug o nava neinarmata a oamenilor. Asa incepe un razboi care va dura peste 1000 de ani.

William Mandela (impreuna cu alti 99 de oameni extrem de inteligenti) este inrolat in armata, antrenat in conditii extreme pe Pamant, apoi pe Luna si apoi pe Stargate-ul de langa primul collapsar descoperit. Ei vor fi primul val de oameni trimisi sa atace la sol o baza a extraterestrilor.

PrimaĀ lupta fata in fata cu Tauranii se termina foarte rapid, fiind un macel, deoarece extraterestrii erauĀ total nepregatiti pentru lupta cu oamenii. Atata doar ca la urmatoarea intalnire cu ei, acestia vor fi invatat din greselile lor precedente. Multumita dilatarii spatio-temporale, oamenii se confruntaĀ cu un tip nou de soc al viitorului.

Desi calatoria pana la o noua tinta dureaza saptamani/luni pentru soldatii trimisi in lupta (datorita faptului ca trec prin collapsar in mai putin de 1 nanosecunda), de fapt ei ajung la destinatia aflata la mai multi ani-lumina de punctul de plecare sa se lupte cu un dusman care a avut ani de zile pentru a evolua tehnologic si a se pregati.

Fara sa povestesc toata cartea, soldatul Mandella ajunge sa se si intoarca pe PamantĀ la un moment dat (dupa cativaĀ ani de armata – pentru el, dar 17 reali). Schimbarile aduse societatii de razboiul constant sunt foarte greu de acceptat pentru omul care a plecat de la o cu totul alta realitate. Se reinroleaza, este promovat si apoi, multumita relativitatii si misiunilor din ce in ce mai indepartate de Pamant, ajunge sa “lupte” pana in anul 3143.

Cartea este un SF destul de interesant, prezentand relativ intr-un fel aparteĀ evolutia civilizatiei umane “in colonizarea spatiului”. Controlul populatiei si relatiile interumane sunt niste teme importante ale cartii. Dar, in mare, autorul pare ca isi propune si reuseste sa prezinte perfect inutilitatea razboiului si usurinta cu care se perpetueaza o activitate extrem deĀ risipitoare (in resurse, vieti si TIMP) fara un motiv precis.

E si relativ scurta, am citit-o in 2 seri fara sa ma culc chiar cand iesea soarele pe cer. šŸ™‚

Se pare ca va fi si ecranizata in curand. Desi a fost scrisa in 1970, faptul ca povestea va fi ecranizata in 2015-2016 o va face, cred, o victima a aparitiei sale dupa alte filme care (de fapt) au fost inspirate din ea. Interstellar imi vine in minte cand zic asta. Vom trai si vom vedea.

forever war mandella

“The Martian”, de Andy Weir – Ce se intampla daca un astronaut e abandonat pe Marte?

the martianTi-a placut Interstellar? Mie nu prea. Arata foarte bine si are cateva momente captivante, dar altfel, mi s-a parut un film prea lung si inutil complicat.

Te-ai saturat de avalansa de povesti despre spatiu care abunda in artificii si extraterestri si tot felul de intorsaturi ale intrigii care te implora sa nu iti dai ochii peste cap, plictisit?

Poate “The Martian” este pentru tine.

Povestea nu e originala. In viitorul apropiat, NASA trimite o serie de misiuni pe Marte, numite Ares.

In a 3-a misiune, in ziua a 6-a, echipa de 6 astronauti este fortata de o furtuna foarte puternica de nisip sa anuleze misiunea si sa evacueze de urgenta in MAV (Mars Ascent Vehicle) catre nava care ii astepta pe orbita si sa se intoarca pe Pamant. Daca nu plecau, riscau ca vantul sa le distruga MAV-ul si sa ramana cu totii pe Marte.

Insa totul nu merge asa de simplu. Pe drumul spre MAV, unul dintre ei, biologul-inginer Mark Watney este lovit (si tras in teapa) de antena de comunicatii a habitatului in care locuiau astronautii. Este purtat de vantul puternic departe de ceilalti, computerul care ii monitorizeaza functiile vitale este afectat, restul echipei e convinsa ca a murit. Cum MAV-ul nu poate decat sa plece pe orbita, nu poate sa re-aterizeze (pentru asta aveau 1 MDV – Mars Descent Vehicle), echipa pleaca.

Doar ca biologul nostru nu a murit. A avut norocul sa fie perforat doar putin costumul, sangerarea impreuna cu nisipul au sigilat partial ruptura. Se trezeste, reuseste sa-si resigileze costumul de astronaut si apoi incepe munca monumentala de-a ramane in viata pana la posibila sa salvare de urmatoarea misiune Ares (4).

Are resurse limitate de hrana, dar energie solara in abundenta si niste sisteme eficiente de oxigenare si de reciclare a apei. Plus 2 masinute (rovere) si instrumentele stiintifice care trebuiau folosite in misiune. Nu are acces la vreun mod de-a comunica, antena a fost distrusa iremediabil iar sistemele de comunicare de back-up erau in MAV.

Pentru a supravietui aproape 4 ani, incepe sa faca din ce in ce mai multe improvizatii. Creste cartofi, modifica rover-ele ca sa poata calatori pana la una din multele probe vechi, trimise de oameni pe Marte (pentru a face rost de-un mod de-a comunica), foloseste combustibilul din MDV (hidrazina) pentru a face apa si… se relaxeaza ascultand muzica disco, vizionand sitcomuri din anii ’70 si citind romane de Agatha Cristie (pentru ca asta adusesera cu ei colegii sai).

Cartea e captivanta, daca nu adormeam de oboseala, o terminam in 2 seri. Mie mi-a placut pentru ca nu foloseste tehnologii implauzibile, nu se foloseste de solutii de tip deus ex machina si pentru ca, intr-un final, e o poveste in care nenumarate resurse ale planetei Pamant sunt puse la gramada pentru a salva… un om.

Are o gramada de momente amuzante (banda adeziva este utila si in spatiu, poti repara orice cu un pic deĀ  rasina speciala si inventivitate, NASA se gandeste la tot – mai putin la situatii atat de catastrofice incat astronautul s-ar sabota singur pentru a scapa) iar personajul principal este chiar simpatic in felul in care vede viata.

Stiu, I’m a sucker for these stories.

Dar cum sa nu-ti placa o poveste care incepe asa:

I’m stranded on Mars.

I have no way to communicate with Earth.

I’m in a Habitat designed to last 31 days.

If the Oxygenator breaks down, I’ll suffocate. If the Water Reclaimer breaks down, I’ll die of thirst. If the Hab breaches, I’ll just kind of explode. If none of those things happen, I’ll eventually run out of food and starve to death.

So yeah. I’m screwed.

Cateva imagini de pe Marte (mai multe aici), pentru a intelege un pic “cadrul” povestirii:

polul nord marte
Furtuni de nisip la polul nord, primavara
pamantul si luna
Pamantul si Luna vazute de pe Marte
phobos
1 din cei 2 sateliti naturali al lui Marte – Phobos
furtuni marte
Furtuni de nisip care cuprind toata planeta

“American Gods” de Neil Gaiman

american godsCe s-a intamplat cu toti zeii pe care lumea ii venera acum 3000, 2000 sau 1000 de ani?

Daca existau cu adevarat, ce se intampla cu ei atunci cand oamenii care ii adulau mergeau intr-o cu totul alta zona geografica a Terrei?

Romanul lui Neil Gaiman se bazeaza pe ideea (intalnita de romĆ¢nul mediu intr-un fel asemanator in “Legendele Olimpului”) ca zeii merg printre noi.

Spre deosebire de imaginea de zeu atotputernic pe care o ofereau vechii greci, aici avem niste zei foarte interesanti:

  • atata timp cat oamenii ii venereaza intr-un anumit continent, ei se manifesta intr-o forma umana SI pe noul continent. Nu se imbolnavesc, au anumite puteri supranaturale, nu mor de batranete, dar POT fi ucisi (greu, dar pot). Devin mai puternici sau mai slabi in functie de sacrificiile si adoratia care le sunt oferite.
  • atunci cand oamenii pur si simplu nu ii mai venereaza deloc, ei ori dispar, ori se omoara, ori innebunesc (si mor dintr-un motiv sau altul).

  • zeii se pot culca cu oamenii si pot avea progenituri.

  • cu fiecare noua evolutie a omului, apar noi zei, care se hranesc cu “veneratia” oamenilor. Asa au aparut zei ai cailor ferate, ale transportului aerian, ai internetului, ai oraselor, ai cinematografului, ai masinilor, ai medicamentului samd.

Neil Gaiman porneste de la ideea ca America de Nord era un continent lipsit de populatie si, deci, de zei. Cu aparitia fiecarui nou val de emigranti (fie ca au fost din Europa, incepand cu vikingii si continuand cu spaniolii, francezii si englezii, fie ca au fost din stepele siberiene), vechii zei s-au manifestat pe “noul” continent.

Problema este ca oamenii au tendinta de-a-i uita pe vechii zei si a-si concentra toata atentia pe cate ceva nou. Ceea ce creeaza noi si noi zei si ii slabeste, incet-incet, pe cei vechi.

Ei bine, intr-un prezent postmodern neclar definit, un puscarias in floarea varstei este eliberat cu cateva zile mai devreme de la inchisoare. Shadow (nu ii aflam niciodata numele real, intreg) este anuntat ca i-a murit sotia si pus in libertate. Pe drumul spre casa, intr-un avion, el se intalneste cu un om relativ in varsta, cu un singur ochi, care se recomanda drept Wednesday.

Acesta ii spune niste lucruri despre el pe care n-ar fi trebuit sa le mai stie altcineva. Si ii ofera un job, ca “om de incredere” al lui, insarcinat cu a-l ajuta in treburile lui, a-l apara in cazul rar in care vor aparea probleme si cu a-i tine priveghiul in cazul foarte rar in care va muri.

Asa intra Shadow intr-un conflict pe care nu il intelege, intre zeii vechi si zeii noi (ai lumii moderne).

Fara sa mai povestesc foarte multe despre intriga cartii, este destul de captivanta. Are o perioada cam lunga in care nu iti explica nimic si in care doar introduce noi personaje. Ofera putine completari la poveste, obtinute prin imbinarea unor elemente din folclorul mai multor natiuni la elemente din istorie mai mult sau mai putin reale.

Dar, de la un punct de dupa jumatatea cartii ritmul actiunii creste si te face sa nu o mai lasi din mana.

Problema mea principala cu cartea vine de la felul in care isi creeaza intriga ignorand crestinismul, islamul si buddismul (+ taoism si confucianism) – motivul ceva mai real pentru uitarea zeilor vechi. Dar hei, e fictiune, cui ii pasa?

Per total, nu pot sa zic ca este o carte excelenta, dar cu siguranta nu e una proasta. De citit intr-o saptamana ploioasa šŸ™‚

A, da. Cartea e 2$ pe amazon, dar 36 lei in Romania. Halal e-commerce.

Spoiler: Wednesday vine de la WodnesdƦg = “Woden’s day”. Woden este numele anglo-saxon pentru germanicul Wotan, alt nume pentru Odin.

Cine ghiceste de la ce vine denumirea in engleza “Thursday“? šŸ™‚

O carte despre incercarile, esecurile si prejudecatile cu care s-au luptat primii transfuzionisti

Si un pic despre istoria transfuziilor de sange.Screen shot 2015-02-25 at 9.46.12 AM

Cartea se numeste “Blood Work: A Tale of Medicine and Murder in the Scientific Revolution” (de Holly Tucker), am dat peste ea in timp ce cautam niste informatii despre grupele de sange la animale.

Usor de citit (e destul de scurta), cartea e foarte utila pentru a te ajuta sa intelegi faptul ca omenirea s-a temut dintotdeauna de ceea ce nu intelege sau nu are capacitatea de-a studia si intelege la nivel larg. Si asta se traduce prin rezistenta la descoperiri, teama de progres si chiar prin posibila violenta impotriva celor care lupta pentru progres.

Construita pe jumatate ca o carte-documentar, pe jumatate ca un murder-mystery din secolul al XIX-lea, cartea se straduieste sa prezinte o perioada foarte tulbure a istoriei medicinei: secolul al XVII-lea.

Desi se centreaza pe istoria unui transfuzionist francez,Ā Jean-Baptiste Denys, primul om care a transfuzat sange intre specii (de la oi la oameni), cartea ofera nenumarate detalii despre viata de zi cu zi in Anglia si Franta in “epoca luminilor”, plus cateva informatii cronologice despre istoria medicinei si a transfuziilor.

Rolul medicului era atunci asemanator cu al unui vraci, “tratamentele” aplicate de acesta fiindĀ bazate pe precepte vechi de milenii. Astfel, pacientilor cu infectii grave li se “lua sange” (ceea ce ii slabea si mai mult, facandu-i si mai vulnerabili) si li se aplicau comprese reci sau calde, panoplia de medicamente eraĀ redusa la preparate slab-purificate din diferite plante iar partea de chirurgie era facuta majoritar de barbieri-chirurgi, care nu faceau studii la scoli superioare pentru asta, ci doar cativa ani de ucenicie pe langa alti barbieri.

Ca sa complice lucrurile, nu se stia nimic despre bacterii si virusi, asepsia si antisepsia erau niste concepte din viitorĀ (doctorii isi purtau si refoloseau cu mandrie sorturile patate cu sange uscat), anestezia nu se cunostea (eterul a inceput sa fie folosit abia pe la mijlocul secolului XIX) iar la facultatile de medicina se invatau concepte vechi de pe vremea lui Hippocrate, aprofundate de Galenus, care presupuneau ca boala provine din dezechilibrul unor “umori (sange, bila galbena, bila neagra si flegma).

Faptul ca, in 1628, William Harvey a descris pentru prima data in detaliuĀ circulatia sanguina sistemica, in care inima pompeaza sangele prin tot corpul, era inca puternic contestat de marile facultati de medicina, care predau teoria galenica, ce spunea ca inima este un fel de furnal, unde sangele mergea sa fie “ars” (dupa ce era “creat” in ficat), ca sa ofere energie organismului.

In aceasta epoca apar primele transfuzii (intre rase diferite de caini), facute de medicul englezĀ Richard Lower.Ā Intr-o epoca in care Franta si Anglia erau intr-o competitie acerba pentru suprematia militara, economica si culturala, era evident ca un francez va incerca sa faca ceva care sa depaseasca realizarea englezilor.

Aici intra in scena Jean-Baptiste Denys, un medic tanar, care facuse facultatea de medicina la Montpellier, ceea ce insemna ca avea mult de luptat pentru a avea succes in Parisul dispretuitor la adresa provincialilor.

Dupa ce reuseste la randul lui sa transfuzeze sange intre caini, pasul urmator a parut pentru tanarul doctorĀ sa fie transfuzia la oameni. Bazandu-se pe niste observatii lipsite de baza stiintifica (corelatia NU impune cauzatie nu era o regula a medicinei pe vremea aceea), el crede ca, daca un caine mai batran poate fi transfuzat cu sangele unui caine mai tanar si va fi mai “vioi”, atunci un om va putea obtine nenumarate beneficii de la transfuzia de sange de la o vaca tanara si in vana sau de la o oaie blanda. Desigur, asta echivala cu o blasfemie si pentru biserica si pentru medicina secolului cu pricina. Oamenii se temeau ca, prin transfuzie de sange de la animale, vor deveni… himere, hibrizi om-animal.

De mentionat este faptul ca nu doar francezul a transfuzat sange de la animale la om, Richard Richard Lower transfusing blood from lamb to a manLower facand acelasi lucru, in noiembrie 1657

Fara sa povestesc toata cartea, aici apar in scena si niste intrigi pentru putere si multe superstitii ale timpului, care isi pun amprenta pe succesele si esecurile sale. Aici este partea de murder-mystery a cartii.

E suficient sa spun ca, dupa episodul Jean-Baptiste Denys, transfuziile de sange la oameni au fost interzise de facto pana in secolul XIX. Atunci, obstetricianul englez James Blundell efectueaza primele transfuzii de sange (intre oameni) pentru a-si salva pacientele sale de hemoragii post-partum, o complicatie care echivala cu condamnarea la moarte acum chiar si pentru medicina “moderna” de acum 200 de ani.

Grupele de sange A, B si O au fost descoperite in 1901, de doctorul austriacĀ Karl Landsteiner. A patra grupa (AB) a fost descoperita in 1902, de Alfred von Decastello si Adriano Sturli (studentul lui Landsteiner).

Din 1907 incep transfuziile de sange care potrivesc grupele de sange ale pacientilor intre ele, din 1914 se descopera citratul de sodiu (primul anticoagulant modern), ceea ce deschide drumul pentru pastrarea sangelui pentru o perioada de timp.

In 1940 se descopera factorulĀ RhĀ (si antigenul D). Landsteiner, pensionat, inca are un rol in aceasta descoperire.

Din 1945 avem testul Coombs, in care se folosesc antiglobuline umane pentru a demonstra prezenta anticorpilor pe membrana celulelor rosii.

Putine informatii in plus despre cronologia transfuziilor aici.

Iti place sa vezi animale exotice si sa citesti cate ceva despre ele?

Atunci blogul (chiar, o pagina tumblr e blog, microblog sau e… tumblr si-atat?) WTF, Evolution?! este pentru tine!

E updatat 1 data la cateva zile/saptamani si ofera de fiecare data o poza interesanta plusĀ o mica informatie.

Autoarea a strans suficient de multe poze (cu mici povestioare sau schimburi de replici ironiceĀ intre Evolutie si un Cineva atasate) incat a scos si o carte. Fact-checked!

Pentru aprox. 40Ā de lei varianta e-book sau doar un pic mai scumpa luata de pe amazon Germania (care livreaza in .ro)Ā este un cadou foarte tare pentru oricine are cat de cat un mic interes in natura.

Hmm, se apropie ziua mea, poate incep sa bat un apropo unde trebuie :))

tumblr_n1nrx7yiA61s3yrubo1_1280

Un mamifer australian care face sex aproape incontinuu pana moare (dupa ce devine adult).

tumblr_mzb8izi2bb1s3yrubo1_1280
Nu, nu e capul lui Grumpy Cat.
tumblr_mxo65yS73v1s3yrubo1_1280
Mohawk-urile au fost la moda dintotdeauna. šŸ™‚
tumblr_mwm9v7HkoZ1s3yrubo1_1280
Broasca, nu mic alien trist!
SONY DSC
Mamiferul asta arata a gentleman din Anglia in epoca Victoriana.
tumblr_n4893iyEt81s3yrubo1_1280
Asta e un crab (King Crab), nu un paianjen!
Asta E un paianjen de mare! :)
Asta E un paianjen de mare! šŸ™‚
tumblr_n20ouepEbe1s3yrubo1_1280
Colorat de mana?
tumblr_mm899os7Ml1s3yrubo1_1280
Nu-ti plac pozele astea?
tumblr_mlsc8eVAm51s3yrubo1_1280
Cui sa nu-i placa o poza cu viermele denumit (semi-stiintific) “Fund zburător“.

 

“The psychopath within” – o carte interesanta despre psihopatie si fiziopatologia ei

Ce am mai terminat eu de citit in vacanta trecuta:

Cartea este scrisa de un profesor de psihiatrie si comportament uman, anatomie si psychopath insideneurobiologie la UCAL, Scoala de Medicina Irvine, James Fallon.

Deoarece era un neurocercetator de succes, a fost contactat de mai multe ori de avocati ai unor ucigasi periculosi care vroiau ca el sa se uita la niste scanuri dupa creierele clientilor lor si sa depuna marturie despre conditia lor psihica. Daca ucigasii au facut ceea ce au facut deoarece erau conditionati genetic sau fiziopatologic intr-un fel sau altul, puteau scapa de pedeapsa cu moartea si primeau “doar” inchisoare pe viata.

In timp, a obtinut mai multe scanuri PET ale creierelor mai multor ucigasi si a inceput sa vada anumite conexiuni intre toate acestea. Anumite zone ale creierului (in special din zona frontala si orbitala) apareau atenuate pe scanuri, denotand o activitate scazuta.

In cursul unei cercetari asupra familiei sale, in care vroia sa afle daca exista riscul pentru a dezvolta dementa de tip Alzheimer, a scanat creierele intregii sale familii. Pentru a nu exista vreo prejudecata, a anonimizat toate scanurile. Printre ele, si al sau.

A fost surprins sa vada un PET scan care arata extrem de mult ca un scan al psihopatilor ucigasi pe PET james falloncare ii studia pentru alt proiect al sau. Curios sa vada despre ce membru al familiei este vorba, de-anonimizeaza scanurile si afla ca scanul cu pricina era fix al sau.

Se amuza un pic pe aceasta tema, le spune cunoscutilor si apoi trece mai departe.

Dar incet, incet, afla de la familie, colegi si cunoscuti ca, de fapt, acest profesor universitar care era considerat prietenos si sufletul petreceriiĀ se comporta de mai multe ori cam ca un psihopat.

Dupa ce scotoceste un pic in istoria familiei sale, gaseste mai multe instante de oameni care se pare ca au fost extrem de violenti. La testul de psihopatie Hare ar fi indeplinit aproape toate conditiile pentru a fi considerat psihopat – daca nu ar fi avut o copilarie fericita, in care a fost ferit de abuz si delincventa.Ā Avea activate si o serie de gene despre care se presupune ca au un rol in psihopatie (printre care si MAOA, numita “gena razboinica”, ceĀ codifica enzima MAO-A)

Din acest moment a inceput sa-si puna multe intrebari despre psihopatie si rolul genelor vs. rolul mediului inconjurator in “producerea” unui psihopat.

 

In carte prof. Fallon isi prezinta mai pe larg istoria sa (si a unor stramosi mai violenti), ofera niste informatii interesante despre fiziopatologia si studiul psihopatiei si incearca sa explice cum de el nu este violent sau (foarte) periculos, desi genele lui spun ca ar putea fi.

 

Cum semestrul asta studiam si Neurologie si boli si dereglari mentale (si nu numai), cartea a venit ca o completare utila pentru mine.

Nu este deloc un manualĀ stiintific (desi are catevaĀ portiuni in care incearca sa ofere detalii un pic peste nivelul omului normal) –Ā cartea este mai degraba construita in jurul vietii sale. E un fel de autobiografie cu elemente de neurologie si psihiatrie adaugate.

Ca sa fiu sincer, la cat de multa importanta ofera anumitor detalii din viata sa, autorul este cel putinĀ narcisist.

Cu toate astea, pot spune ca este o carte care merita citita, mai ales daca ai ceva curiozitati in domeniu.

Un scurt TED talk in care-si prezinta povestea:

Un articol pe tema asta puteti citi aici.

Michael Crichton – “Travels”: 3 carti in una

Am luat cartea asta la sugestia unui cititor (multumesc, Blegoo) – pentru ca prezenta experienta sa de la sfarsitul Travelsanilor ’60 la Facultatea de Medicina a unui autor (si regizor) faimos – Michael Crichton.

Dintre cartile lui, n-am citit decat Sphere si The Andromeda Strain, dar am vazut mai multe dintre filmele bazate pe cartile lui (The Great Train Robbery,Ā The Andromeda Strain, Jurassic Park, Sphere, Congo, The 13th Warrior). Romanii trebuie sa cunoasca si serialul creat de el – E.R. – unul dintre primele seriale dramatice care prezinta viata intr-un spital.

Sincer, habar-n-aveam ca scriitorul e un absolvent al Harvard Medical School. Cu ocazia asta am citit un pic si despreĀ experienta lui cu profesorii incorecti in facultate: a plagiat o lucrare a lui George Orwell, a oferit-o unui profesor ca fiind scrisa de el si a luat un B- (un 7,50-8) pe ea.

Buuun. Spuneam despre carte ca este de fapt o combinatie a 3 carti.

In prima parte (cam 20%, mai precis), Crichton isi prezinta anii petrecuti la Facultatea de Medicina din cadrul Harvard University. Desi a pornit la drum cu hotarea ca vrea sa devina doctor, se hotaraste sa renunte la Medicina din anul 1. Nu este suficient de sigur pe decizia sa, iar psihiatrul Facultatii il convinge de cateva ori ca ar trebui sa ia decizia asta “dupa ce mai asteapta putin”. Pana la urma, renunta abia dupa ce isi ia licenta – adica nu-si da examenul de certificare in Medicina.

Prima parte este si cea mai interesanta (cel putin pentru mine). Autorul este profund nemultumit de felul in care sunt invatati viitorii medici sa relationeze cu pacientii: observa ca este intotdeauna tratata boala, foarte rar pacientul.Ā  Ceea ce il face sa-si puna o serie de intrebari foarte pertinente. N-o sa intru in mari detalii, dar trebuie sa recunosc ca primele pagini le-am citit cu sufletul la gura.

Apoi urmeaza un fel de jurnal de calatorii prin lume, mai mult sau mai putin o lunga incercare de-a se descoperi pe sine. Presarate printre calatoriile sale (relatate mai mult sau mai cronologic) sunt si mai multe experiente care relateaza adancirea sa in misticism. Adica avem un capitol cu ce i s-a petrecut cand a ajuns in LA imediat dupa ce a terminat Facultatea de Medicina, apoi prima sa intalnire cu un psychic, apoi prima sa calatorie “exotica”, apoi alta experienta diferita.

Acuma… partea cu misticismul nu este atat de deranjanta, poate fi ignorata, doar ca mi se pare ca, in intregul cartii, autorul a vrut s-o scoata in evidenta. Ultimul capitol este o aparare plina de patos a experientelor supranaturale – in care foloseste ca argument final “nici stiinta nu e chiar exacta, pentru ca au existat nenumarati escroci-considerati-oameni-de-stiinta”. Atata doar ca argumentele lui (si experientele personale) sunt copilaroase, nu ceva ce ai astepta de la un respectat autor, absolvent al Harvard Medical School si overall smart person. Fiecare experienta la limita supranaturalului el o ia ca atare, fara sa-si puna nici o intrebare in privinta cadrului in care s-a petrecut si fara sa incerce sa o replice intr-un cadru organizat (si greu de contrazis).

Nici partea cu calatoriile nu e chiar atat de buna. Pur si simplu prezinta o sumedenie de evenimente din calatoriile sale prin toata lumea, in care a reusit intr-un mod remarcabil de des sa ajunga aproape de moarte. Pentru un om inteligent, care se presupune ca e capabil sa invete din greselile lui, reuseste sa faca tot felul de tampenii cu o regularitate demna de activitati mai nobile.

Plus, ca cititor, intotdeauna vreau sa imi pese un pic de persoana ale carei “aventuri” le citesc. Un american bogat, afemeiat, care incearca tot timpul “sa-si gaseasca locul in lume” trecand prin tot felul de experiente la limita, desi a obtinut succesul profesional si financiar nu este chiar un personaj de care sa-mi pese. Iar in momentul in care (pe la inceputul cartii) povesteste cum s-a dus fara nici o problema intr-un bordel de copii (i.e. <14 ani) din Bangkok – pur si simplu am incetat sa imi mai pese in orice fel de ce vrea el sa transmita cu cartea lui.

Ā 

Daca ar fi sa recomand cartea asta cuiva, as recomanda-o doar pentru prima cincime. In rest… poti citi recenzii de calatorie mult mai interesante pe orice blog in ziua de azi, mai lipsite de spiritualism indoielnic si lamentari de om bogat.

O privire critica asupra lumii pseudostiintei si vanzatorilor de false-sperante – “Do you Believe in Magic?”

Dr. Paul Offit este un medic pediatru american, specializat in boli infectioase si expert in dr Paul Offitimunologie, vaccinari si virologie. Este profesor de pediatrie si vaccinologie la Universitatea din Pennsylvania, Seful Diviziei de Boli Infectioase de la Children’s Hospital of Philadelphia, membru al unei Comisii care elaboreaza principiile de imunizare pentru organismul federal american care se ocupa de controlul bolilor (CDC). In afara de toate acestea, a inventat (impreuna cu alti medici) un vaccin anti-rotavirusuriĀ – RotaTeq.

In SUA, dr. Offit ofera una dintre cele mai cunoscute vociĀ impotriva pseudostiintei si practicilor medicale (sau pseudo-medicale) bazate pe dovezi indoielnice sau lipsite total de fundamente stiintifice.

De ce? Pentru ca, cu toate avansurile tehnologice ale medicinei moderne, in SUA inca exista nenumarati oameni care prefera sa se trateze cu orice altceva decat cu ceea ce medicina le pune la dispozitie. Si se tot inmultesc si isi creeaza prozeliti in toate tarile lumii. In afara de asta, din SUA au pornit nenumarate teorii idioate ale conspiratiei, bazate pe sferturi de adevar sau pe minciuni frumos ambalate, care s-au raspandit la nivel mondial.

Daca AnuțaĀ din cartier nu vrea sa-si vaccineze copilul anti ROR, o face pentru ca a citit pă netĀ un site al unui vizionar roman, care a descoperit “adevarul despre vaccinari”. Vizionarul ala a citit, la randul lui, niste porcarii scrise de un tampit din America, a “cercetat” apoi pe internet – si a gasit alte site-uri ale altor tampiti din America, iar acum isi prezinta rezultatul orelor nenumarate de cercetare pe net drept “ADEVARUL SUPREM” despre vaccinari. Pentru ca, nu-i asa, cateva ore de cercetare pe internet echivaleaza cu zeci de ani de Facultate de Medicina, rezidentiat, examene peste examene, cercetari, lucrari stiintifice si asa mai departe.Ā Iar AnuțaĀ il crede pe el, nu pe fraierul de medic pediatru roman care-i zice ca vaccinul ala e important si ca ii poate salva copilul sau poate salva alti copii prin oferirea unei asa-numite imunitati de turma. Nu conteaza ca Anuța a fost vaccinata in copilarie si n-a patit nimic (in afara faptului ca a crescut si a ajuns un adult credul) – vaccinurile din ziua de azi sunt “periculoase“. Doar oĀ spun atat de multi vizionari.

Revenind la carte: “Do you Believe in Magic” e mult mai putinĀ combativa decat introducerea mea. 30% din carte este ocupatado you believe in magic paul offit de referinte la lucrari stiintifice, publicate in jurnalele medicale de renume mondial de catre specialisti in domeniile lor. Atunci cand dr. Offit afirmaĀ ca dozele imense de vitamine nu sunt utile in prevenirea si tratamentul tuturor bolilor posibile si imposibile, n-o face pentru ca “stie el mai bine”. Citeaza studiu dupa studiu, efectuate pe mii sau zeci de mii de pacienti, de-a lungul a multor ani. Atunci cand afirma ca vaccinarile nu provoaca autism, citeaza meta-studii, facute pe sute de mii de copii, la nivel mondial.

Cartea incepe cu relatarea unui caz extrem de trist – al lui Joey Hofbauer, un copil diagnosticat cu Limfom HodgkinsĀ (intr-un stadiu in care era tratabil) in 1978. Parintii lui refuza sa-l trateze cu chimoterapie si radioterapie – cum recomandau medicii oncologi. In schimb apeleaza laĀ mai multe terapii alternative. Dupa mai multe lupte cu statul New YorkĀ (care incerca sa trateze cu forta minorul – pentru ca limfomul Hodgkins avea rate de supravietuire apropiate de cele de acum:Ā 85% la 5 ani, deci putea fi SALVAT), parintii reusesc sa convinga un judecator sa ii lase sa-si “trateze” copilul cu LaetrileĀ plus o combinatie de enzime, multivitamine si un “vaccin” creat din urina copilului.

Cunoscut si ca “vitamina B17” (desi NUĀ este o vitamina) sau amygdalina, LaetrileĀ este o substanta chimica prezentaĀ in cantitati mici in samburii de caise (si migdale, mereĀ si alte fructe cu samburi). Practic, e singura substanta activa din samburii de caise, deciĀ motivul pentru care multi romani ii considera pe acestia un panaceu, un tratament pentru toate bolile posibile. Evident, se ignora biochimia, care ne spune ca, in prezenta unor enzime din tractul digestiv, amygdalina se descompune in glucoza, benzaldehida si acid cianhidric (cel mai toxic tip de cianura). Acidul cianhidric este extrem de toxic si poate produce moartea, in caz de ingestie a unei cantitati mai mariĀ de amygdalina. Dar hei, amygdalina e “naturala“, nu poate fi toxica, nu?

Ca mica anecdota, Zyklon B, gazul cu care nazistii omorau evreii in lagarele de concetrare era toxic pentru ca avea… HCN (acid cianhidric – in forma gazoasa). Sanatate curata. Parintii lui Joey Hofbauer refuzau sa-si trateze copilul cu chemoterapie si radioterapie pentru ca erau “toxice”,Ā dar ii administrau in mod repetat copilului… cianura.

Joey Hofbauer a murit de limfom Hodgkin in 1980, la nici 10 ani.

Cartea prezinta, apoi, cum ajung oamenii sa isi piarda increderea in medicina moderna (dupa experiente neplacute, cu ajutorul televiziunii si a opiniei unor celebritati – si cu ajutorul internetului, in zilele noastre), cum se incred in toate lucrurile “naturale“, ignorand cu totalitate faptul ca si in natura exista substante toxice, increderea oarba in “micii producatori de suplimente alimentare” (care vor sa ne ajute), dar ura fata de “Big Pharma” (care vor doar sa ne otraveasca).

Prezinta si cazul lui Linus Pauling, un chimist faimos al secolului XX, unul dintre pionierii biochimiei si chimiei moleculare, un activistĀ convinsĀ pentru pace – unul dintre cei 4 oameni care au primit Premiul Nobel de 2 ori (1 data pentru Chimie, 1 data pentru Pace). Maretia lui din tinerete a fost o oglinda a caderii lui in pseudostiinta – a fost unul dintre cei mai inflacarati sustinatori ai teoriei (gresite) ca “multivitaminele trateaza si previn cancerul si nenumarate boli”. A refuzat cu incapatanare sa accepte concluziile cercetarilor stiintifice care demonstrau ineficacitatea cocktailurilor de megavitamine in doze mult mai mari decat DZR. A murit in 1994, de… cancer la prostata.

Alta anecdota:Ā vanzarile de multivitamine si suplimente alimentare au atins cifra de 24,6 miliarde de $ in 2013. “Micii producatori de suplimente alimentare” nu mai sunt de mult mici.

In carte aflam apoi de profiturile imense pe care le fac diferite “vedete” in America,Ā prin vanzarea sau sustinerea unor tratamente in toate privintele “medicale”, doar ca sunt redenumite “naturiste”, ferindu-se astfel de controlul FDA.

Nu in ultimul rand, exista si un capitol dedicat “reginei cruciadei anti-vaccinari din SUA” – Jenny McCarthy. Multumita luptei sale intens publicizate impotriva vaccinarilor, din 2007 si pana acum se pot estima nenumarate cazuri de imbolnaviri si morti care puteau fi prevenite prin vaccinare (asta daca oamenii nu alegeau sa creada un iepuras Playboy si actrita de duzina – nu medicii specialisti). Exista si un “body count” pe internet pentru asta. In acest capitol, autorul vorbeste si despre Andrew Wakefield, doctorul britanic care a incercat sa discrediteze vaccinul actual antiROR – folosind date inventate sau modificate. Am scris si euĀ despre el.

Ultima parte a cartii relateaza cel mai josnic mod de-a exploata credulitatea si frica oamenilor: tratamentele anti-cancer lipsite de efecte reale si baze stiintifice, care nu fac decat sa-i imbogateascaĀ pe cei care le ofera si sa-i omoare sau usureze de bani (pana la faliment personal) pe cei care sunt dispusi sa apeleze la orice leac pentru o boala incurabila.

In ultimul capitol, autorul ne ofera si cateva teorii despre eficienta anumitor terapii complementare, naturiste sau “alternative”.

Per ansamblu, este o lectura alerta, dar posibil descurajanta. E incredibil cat de multi sarlatani pot face averi pe spinarea bolnavilor si greu de inteles cum de aleg oamenii sa se increada in promisiunile fantasmagorice ale unor sustinatori ai medicinei alternative, in loc sa caute o solutie in medicina moderna. Cu cat evoluam mai mult ca societati, aparent involuam dpdv intelectual. In curand vom ajunge la a ne adresaĀ vracilor si șamanilor, nu medicilor, pentru ca “ne asculta cu adevarat” sau din cauza dezamagirii fata de leacurile oferite de medicina moderna.

O recomand oricui vrea sa se informeze despre dedesubturile “medicinei naturiste” si ale multor teorii absurde care devin incet-incet, “de masa“.

Alte carti de week-end

Sau, mai precis, carti de 2 week-enduri (pentru ca-s cam multe). šŸ™‚

Ce am mai citit:

1.Ā O carte impartita in 2 volume: Adancurile cerului, de Vernor Vinge.

Apropo, n-am inteles niciodata de ce fac chestia asta editurile adancurile ceruluiromanesti: de nenumarate ori am vazut carti de 600-800 pagini in varianta originala (775 in cazul asta), impartite in 2-3 volume atunci cand sunt traduse si tiparite la noi.

Am cumparat-o la nimereala, cand am iesit de la cinematograf, de la cel mai prost film vazut de mine anul asta – Godzilla. Aveam 2 minute de asteptat in timp ce sotia se uita intr-un magazin, am intrat intr-o librarie, mi-au cazut ochii pe coperta primului volum si le-am luat.

Nu le-am citit imediat, dar cand am luat primul volum in mana, nu l-am mai lasat jos pana nu l-am terminat. šŸ™‚

Povestea nu pare foarte complicata, la prima vedere: omenirea s-a extins in toate colturile galaxiei, unde a format nenumarate mici sau mari imperii, de-a lungul mileniilor. Cu toate acestea, nici un imperiu nu a supravietuit, toate fiind condamnate la decadere dupa un numar de ani de maretie. In toate calatoriile lor prin galaxie, oamenii n-au intalnit decat 1 rasa extraterestra inteligenta, dar incapabila de calatorie prin spatiu.

Desi imperiile nu au supravietuit, o liga de comercianti (Qeng Ho) are o pozitie dominanta in galaxie, bazata pe acumularea si incorporarea de tehnologii ale diverselorĀ civilizatii umane intalnite.

Povestea urmareste peripetiile unei expeditii Qeng Ho catre unul dintre ultimele mistere ale Universului cunoscut: o stea care are cicluri de inactivitate de 215 ani, urmate de 35 de ani in care este suficient de activa pentru a sustine viata pe o planeta aflata in sistemul sau – care apoi intra in hibernare (cu intreg ecosistemul sau) odata cu steaua sa.

De pe acea planeta se primesc niste transmisiuni radio – ceea ce ii face pe oameni sa presupuna ca este locuita de o rasa extraterestra inteligenta, aflata, probabil, intr-o etapa evolutiva echivalenta cu Pamantul din timpul secolului XIX-inceputul secolului XX. Cei care ar putea intra in contact cu civilizatia extraterestra ar putea obtine recompense inimaginabile.

Pe drumul catreĀ planeta cu pricina, Qeng Ho descopera ca nu sunt singurii care au trimis o expeditie catre ea, ci si o civilizatie umana autocratica (Emergentii). Cu toata prevederea lor, Qeng Ho sunt atacati de Emergenti, cu consecinte dezastruoase pentru ambele factiuni.

Ce urmeaza? O perioada lunga de asteptare, in care supravietuitorii bataliei asteapta ca rasa extraterestra (numita “paianjeni” – datorita aspectului lor exterior) sa evolueze tehnologic de la unde radio la explorarea cosmosuluiĀ in perioada de 35 de ani de activitate solara, asftel incat sa ii poata ajuta pe oameni sa plece din acest sistem solar.

Cartea este un amestecĀ de geopolitica, razbunari personale, inginerie biomedicala (Emergentii folosesc un virus modificat genetic pentru a controla si augmenta sclavii lor), povesti-cadru (urmarim evolutia “paianjenilor” prin perspectiva unui grupĀ progresiv dintre ei, care se lupta cu prejudecati, evolutia tehnologica siĀ frica de necunoscut pe care o aduce SI aflam si cum au evoluat Qeng Ho la statutul de unica putere interplanetara). Avem lupte intre nave, tradari, razboaie terestre, conspiratii, o clima agresiva, evolutie tehnologica, motive ascunse si cate si mai cate.

Per ansamblu, o lectura foarte captivanta si imprevizibila – daca iti plac SF-urile e un must read. Nici macar in ultimele capitole nu stii exact ce se va intampla si cum se va termina totul.

Singura intrebare dupa ce am terminat cartile a fost: de ce nu sunt mai cunoscute la nivel international? Mi s-au parut cel putin la nivelul “Fundatiei” lui Asimov (un nivel greu de atins, in opinia mea).

 

  1. O trilogie scrisa in colaborare de Guillermo del Toro (da, regizorul) si Chuck Hogan: The Strain, The Fall si The Night Eternal.

Am citit-o pentru ca mi-a placut trailerul de la serialul proaspat lansat inthe strain America (bazat pe carti). Din pacate, serialul e cam prost, dupa 2 episoade nu sunt convins ca merita sa-mi irosesc timpul uitandu-ma la el.

Trilogia este o repovestire a oricarui mit cu vampiri din lumea asta, doar ca foloseste un element relativ nou: vampirii se multiplica printr-un virus, transmis in noua gazda de vampiri prin intermediul unui parazit (cu aspect de vierme) care se hraneste cu hematii. Parazitul ajunge in oameni dupa muscatura vampirului.

Povestea este destul de complicata, desi incepe simplu: un avion plecat din Berlin se opreste pe pista aeroportului JFK din New York. 200 si ceva de pasageri + echipaj sunt morti, cu exceptia a 3 pasageri si a unuia dintre capitani. Nu exista vreo dovada de atac terorist, defectiune tehnica a avionului sau de patogen cunoscut la bord.

Aflam ca la bord se afla un vampir (The Master) care are un plan malefic pe care si-l pune incet-incet in aplicare cu ajutorul unui acolit uman – unul dintre cei mai bogati oameni ai planetei, batran bolnav care isi doreste nemurirea cu orice pret (inclusiv distrugerea rasei umane).

Planului vampirului i se opune seful CDC New York, dr. Ephraim Goodweather, impreuna cu niste aliati de conjunctura. Cel mai important ajutor il primeste din partea unui evreu care s-a mai luptat cu The Master in 1943, in lagarul de concentrare nazist Treblinka, din Polonia.

Pe parcursul celor 3 cartiĀ aflam cum au aparut vampirii pe lumea asta, planul vampirului si vedem cum oamenii sunt manipulati pentru a-l pune in aplicare.

Desigur, nu sunt absurd. Trilogia nu e o capodopera a literaturii. Dar este bine scrisa, povestea “curge” destul de bine, fara utilizareaĀ excesiva a unor momente fortate pentru a misca intriga mai departe – o problema des intalnita in literatura moderna.

Cel mai important – cartea reuseste sa te sperie un pic. Nu mai sunt de mult timp genul care sa sara in sus la orice element gandit sa te faca sa te temi, dar autorul chiar reuseste sa transmita o senzatie de teroare prin felul in care scrie. Plus, autorii reusesc sa te faca sa-ti pese de protagonistii lor, folosindu-se de mici flashback-uri si de povestiri-in-povestire.

Bine, dupa volumul 2 nu mai e chiar asa, totul se aseaza pe ideeaĀ de vanatoare: intai oamenii sunt vanati, apoi vampirii sunt, apoi din nou oamenii, pana la urma totul devine cam repetitiv. Trebuie sa recunosc ca ultima jumatate a ultimului volum am citit-o mai pe sarite, deja nu-mi mai prea pasa ce se intampla, vroiam doar sa aflu cum se termina totul.

Finalul e relativ asteptat, dar, din fericire, nu sunt folosite prea multe clisee in a termina povestea.

Per ansamblu, pot sa zic ca mi-a placut sa citesc cele 3 carti – pentru un week-end (prelungit, sa zicem) in care n-ai chef sa faci nimic au fost perfecte.

2 carti de week-end

Dupa o perioada de practica si de studiu de tot felul de lucruri pe care abia le inteleg (i.e.Ā fiziopatologie), mi-a trebuit o pauza. šŸ™‚

Am terminat o carte pe care o cumparasem in Cipru dar pe care n-o citisem decat pe jumatate acolo (Rome: The Coming of the King). Apoi am citit oĀ carte mai scurta (All you need is kill), pe care se bazeaza un film care va aparea in cinematografe saptamana viitoare (Edge of tomorrow). Sa vedem ce impresie mi-au lasat:

Rome: The coming of the King – M. C. Scott, 2011; fictiune istoricathe coming of the king

Scrisa de o doctorita-chirurg veterinar, devenita scriitor (Manda Scott), cartea face parte dintr-o cvadrilogie (Rome), cu legaturi slabe cu o alta cvadrilogie (Boudica) a ei. šŸ™‚ 8 carti de fictiune bazate pe date si personaje istorice reale din primul secol al erei noastre, in care Imperiul Roman joaca un rol important.

Eu habar nu aveam toate lucrurile astea. Am vazut intr-o librarie o carte cu o coperta cu un cavaler roman si cu o denumire interesanta, deci am cumparat-o. šŸ™‚ Dupa ce am luat-o am vazut ca de fapt era vorba de al doilea volum dintr-o serie de carti si ca se tot faceau niste referinte la ce s-a intamplat in cartea veche. Dar nu e asa grav, se intelege tot fara sa fi citit prima carte.

Povestea este interesanta pentru mine pentru ca foloseste subiecte moderne (spionajulĀ siĀ terorismul), dar le transpune intr-o perioada istorica relativ cunoscuta: Roma subĀ imparatul Nero.

In carte, Seneca este prezentat drept conducatorul unei vaste retele de spioni/agenti secreti pentru Roma (un fel de CIA šŸ™‚ ), iar printre cei mai buni agenti ai lui erau Sebastos Pantera si Saulos. Saulos devineĀ un agent renegat, un evreu care in primul volum a incercat sa distruga Roma, pentru a indeplini o profetie care spunea ca atunci cand Roma va arde, va incepe o noua imparatie pe Pamant – o imparatie pe care el va putea s-o conduca, folosindu-se de adeptii unei noi religii care castiga teren in Imperiul Roman.

Saulos s-a retras in peninsula araba, unde si-a facut niste noi aliati si a asteptat. A plecat spre Cesareea apoi, unde a inceput sa-si foloseasca pozitia (ruda a regelui Irod Agrippa) undeĀ pune in miscare un plan prin care va prelua puterea in Iudeea.

Sebastos Pantera este tot timpul cu un pas in urma lui. Totusi, impreuna cu prietenii lui vechiĀ – centurionul roman Mergus si Hypatia, o preoteasa a lui Isis – isi face noi aliati printre evrei.

Povestea nu este chiar atat deĀ complicata precum pare,Ā dar e relativ captivanta. Ganditi-va la un fel de film noir cu spioni, dar in perioada imperiului Roman.

Nu pot spune ca este o capodopera – faptul ca n-am terminat-o atunci cand am inceput-o, ci am tot citit-o incet-incet spune ceva. Totusi, pentru un week-end ploios sau o calatorie mai lunga, este o carteĀ potrivita. šŸ™‚

Acum c-am terminat-o, nu stiu daca sa citesc si restul cartilor din serie sau nu. Inclin spre da – doarĀ ca nu prea stiu cand o sa-mi gasesc timp pentru asta, am si alte carti pe lista “de citit”.

All you need is kill – Hiroshi Sakurazaka, 2004; SFAll You Need Is Kill

A doua carte am tot vrut s-o citesc de mai multa vreme, de cand am auzit prima data despre “Edge of tomorrow” – acum cativa ani.

Este o povestireĀ scurta si intensa, scrisa destul de bine.Ā Pentru un fan al SF-urilor, este excelenta. Pentru cititorul normal poate fi interesanta.

Subiectul este o combinatie intre niste idei aparute in mai multe carti si filme in ultimii 20 de ani. Prezinta un mecanism des-intalnit al calatoriei in timp, dar cu un twist: te intorci in timp, dar orice ai face, totul se reseteaza si iar te intorci in timp.

Intr-un viitor posibil, omenirea se afla la un pas de disparitie. O rasa inteligenta de extrateresti a trimis pe Pamant o nava spatiala care sa il xenoformeze, pentru a le permite extraterestrilor sa se mute aici. Cum fac asta? Prin niste Mimics, primeleĀ creaturi amfibiene din adancurile oceanelor Pamantului, care au fost asimilate si modificate genetic (cu niste nanoboti). Mimics-ii se hranesc cu pamant, apoi excreta niste substante toxice, care desertifica orice tip de sol si transforma orice apa intr-un lichid toxic verzui. La inceput, Mimics-ii erau usor de ucis de oameni slab-inarmati, dar au evoluat.

Acum, la 20 de ani de la prima invazie, oamenii se lupta inarmati cu niste arme extrem de puternice si imbracati in exoschelete mecanice si abia reusesc sa le mai tina piept. Singurii care au reusit sa aiba un relativ succes impotriva lor par sa fi fost americanii, care au o echipa de Forte Speciale, condusa de o femeie-erou, echipa care se spune ca ar fiĀ produs doar ei cam jumatate din pierderile totale ale Mimics-ilor pe Pamant.

Eroul povestirii este un recrut japonez in Infanteria Mecanizata, care moare in prima lui lupta impotriva Mimics-ilor, nu inainte de-a o cunoaste pe campul de lupta pe luptatoarea-eroina, Rita Vranski.

Moare, doar ca se trezeste cu 30 de ore inainte. Traieste 30 de ore, moare din nou in lupta fara sanse pentru oameni. Isi da seama totusi ca isi poate imbunatati reflexele in timpul dintre 2 morti, asa ca incepe sa se antreneze.

Cartea poate fi foarte repede citita – daca iti plac SF-urile, e gata in jumatate de zi. Dupa ce am terminat-o, tot ce sper e ca filmul de saptamana viitoare sa nu fie o dezamagire. šŸ™‚

Bisnitari, descurcareti, supravietuitori (recenzie carte)

Am aflat de cartea asta intamplator, de pe blogul lui Moise Guran.Bisnitari, descurcareti, supravietuitori

Nu este vorba de un roman. Cei doi “autori” (ZoltĆ”n RostĆ”s, Antonio Momoc) sunt de fapt coordonatorii unui proiect prin care se prezinta viata din Romania in timpul comunismului prin prisma unor “ilustri” necunoscuti. Ā Este o colectie de interviuri cu oameni trecuti de 50 de ani care in perioada comunismului (si/sau imediat dupa Revolutie) s-au “descurcat” mai mult sau mai putin bine fata de cei din jurul lor.

Cartea nu trage nici o concluzie si nu ii judeca in nici un fel pe “eroii” sai. Cei care au luat interviurile se feresc de a le pune intrebari incomode interlocutorilor lor. Relatarile evolueaza mai mult sau mai putin cronologic (in functie de cat de organizati sunt cei intervievati in exprimare). Intrebarile doar folosesc la a completa anumite aspecte neclare sau pentru a-l intreba pe cel intervievat despre opina sa personala despre acele timpuri.

Per ansamblu, este o carte foarte interesanta pentru cineva care vrea sa-si formeze o opinie despre cum a fost viata in Romania in anii comunismului (in special perioada 1970-1989). Poate multi dintre desteptii care considera IN 2013 ca “se traia mai bine atunci” (conform unui sondaj recent) ar trebui ori sa citeasca aceasta carte pentru a-si improspata amintirile (daca au trait totusi in perioada aia) ori pentru a afla adevarul (daca habar-n-au de fapt, ce a insemnat viata in comunism). Aparent, multi romani considera ca daca toata lumea avea un loc de munca (fortat, cateodata) si castiga relativ bine – viata era “buna”. Nimic mai gresit!

Spaga, atentiile, relatiile si nepotismul erau omniprezente si in perioada comunismului. In ultimul deceniu, cand Ceausescu insista sa isi plateasca fortat datoriile – si din cauza asta aveam penurii de alimente, combustibil, energie si multe altele – viata era o macinare continua in gol. Nu se gasea mancare, nu se gaseau electronice/electrocasnice (nici macar cele produse in tara), nu puteai cumpara mai nimic cu banii castigati legal. Din tara nu aveai voie sa iesi decat daca faceai parte dintr-o categorie exclusivista de oameni. La asta se adaugau perioade fara apa calda, fara caldura, fara electricitate. Cat de tampit sa fii sa crezi ca “se traia mai bine atunci”?

Astfel, intr-o situatie in care cererea era mult mai mare decat oferta, legea cererii si a ofertei a creat niste intermediari. Bișnițarii. Prima parte a volumului, care strange doar relatarile bișnițarilor, este si cea mai interesanta. Ingeniozitatea si tenacitatea de care dau dovada bișnițatii pentru a exploata sistemul sunt demne de o cauza mai buna. Trebuie sa recunosc ca oamenii aia au reusit sa se adapteze foarte bine conditiilor de atunci. In partea a doua, in care sunt relatate povestirile “descurcaretilor si supravietuitorilor”, povestile se cam repeta. Nici nu mai exista vreun factor de noutate. Sunt povestite vietilor unor oameni care au inceput de jos, au muncit dar au si folosit orice oportunitate pentru a o duce mai bine ei si ai lor. Prima oara, a doua oara cand citesti o istorisire de genul asta, e interesant. Dupa aceea devine doar repetitiv.

De departe, cea mai buna istorisire este cea a electronistului care ajunge bisnitar fara sa-si dea seama si care dupa Revolutie ajunge sa faca afaceri cu buticuri, cade in patima drogurilor si apoi ajunge mic patron de terenuri de fotbal. Este prototipul afaceristului roman post-Revolutie, care a facut totul fara sa se gandeasca la vreo consecinta si fara planuri pe termen lung, dar caruia i-a iesit tot… pana la un punct.

Ce mi s-a mai parut interesant la volumul acesta a fost si opinia celor intervievati despre comunism. Cu mici exceptii, toti erau convinsi ca viata era mult mai grea atunci si ca nu, regimul comunist NU a fost un “lucru bun” pentru Romania. Asta venind de la oameni care invatasera (fortat) sa se descurce bine sau foarte bine in acele conditii.

Mi s-a parut relevant si faptul ca aproape toti nu se considerau vinovati de ceva (chit ca toti au furat ceva sau au incalcat vreo lege IN MOD REPETAT), ba din contra, se considerau mai buni romani si mai patrioti decat majoritatea compatriotilor. Aceasta atitudine se intalneste la toti subiectii cartii, fie ca era vorba de oameni de la tara, tigani, militieni sau oameni cu facultate. Practic, tot timpul altii erau vinovati pentru situatia de atunci, dar ei erau niste neprihaniti care “doar vroiau sa traiasca”. Toata lumea suspecta pe toata lumea, toti se plangeau de Securitate, toti se plangeau de Militie – nu conteaza faptul ca si ei participau la propagarea fricii colective prin atitudinea lor.

Mi s-au parut cel putin amuzanti cei care sustineau sus si tare ca ei s-ar fi descurcat foarte bine in capitalismul de azi “daca ar fi fost din nou tineri”. Asta desi viata le-a demonstrat ca, cu succesul obtinut cu greu in comunism, nu au facut absolut nimic in anii de dupa Revolutie.

Per ansamblu, o carte care merita citita!

Ce carti mi-am mai cumparat

Ce carti mi-am mai cumparat

Un atlas al corpului uman ar trebui sa aiba orice om. Un viitor asistent medical cu atat mai mult. Acum regret ca nu l-am avut in anul 1, mi-ar fi fost de mare ajutor in anumite momente. Desi “Marele atlas ilustrat al corpului uman” (B. McMillan) e destul de scump, merita fiecare leu. E ideal ca suport de curs pentru niste ore de anatomie (si nu numai). Comparat cu alte atlase ceva mai ieftine (15-25-40 lei), pe care le-am frunzarit intr-o librarie, as putea spune ca e in cu totul alta clasa.

Cum atlasul asta valoreaza peste 50 lei, am primit cadou si o carticica utila (“Imbunatateste-ti digestia” de Patrick Holford, un nutritionist englez). Desi autorul este un personaj controversat in lumea medicala (din cauza sustinerii unor idei dubioase/lipsite de suport stiintific despre SIDA si autism), cartea asta despre digestie e destul de interesanta. Adica prezinta si procesul digestiei in mare si incearca sa aduca niste argumente (care par) stiintifice pentru metodele sugerate de el ca solutii pentru diferite probleme ale aparatului digestiv. Atata timp cat mai si verifici incrucisat o parte dintre ipotezele de la care pornesc “solutiile” lui, cartea poate fi relativ utila.

Celelalte 2 carti sunt necesare cuiva care vrea vreodata sa aiba vreo sansa sa profeseze in domeniul medical intr-o tara vorbitoare de limba germana. Cred ca depinde si cum ai invatat limba germana. Daca ai facut-o (ca mine) in afara scolii (adica ai inceput s-o inveti tarziu), sansele sa fi prins si un vocabular extins de termeni si expresii medicale sunt aproape 0. Limbajul medical nu e usor de retinut nici macar in limba ta nativa, d-apoi intr-o limba relativ rigida si cu un fond vast de cuvinte ca germana. Dupa ce le-am frunzarit de cateva ori pe fiecare, pot spune ca “Limba germana pentru medici si asistente” nu e extraordinara, dar nici o porcarie nu e. Desi “accentul este pus pe comunicare, partea de “conversatie” este prea simplista si limitata (in opinia mea). Oricum, poate fi de relativ ajutor. Are si o parte de abrevieri si un dictionar (limitat) de termeni medicali.
Dictionarul medical de buzunar german-roman/roman-german” este orice dar NU “de buzunar”. E prea cam mare pentru a fi purtat in buzunar. Altfel, numarul de termeni e destul de mare si e foarte util faptul ca are atat o parte romana-germana cat si una germana-romana.