Lumpendiaspora romaneasca si M…E PSD

Abia cand aveam vreo 8 ani am aflat si eu ce inseamna “MUIE” folosit ca injuratura. Deh, cu parinti crestini, chit ca am crescut in mahala, am fost oarecum protejat de influente proaste. Temporar.

Tata a fost presedintele blocului cu 8 scari in care am copilarit. Prin ’92 s-a chinuit sa aloce din banii de fond de rulment un pic pentru vopsirea scarii in care locuiam, pentru ca era pur si simplu jegoasa. Cum n-au fost bani decat pentru vopsea si nimeni n-a fost dispus sa munceasca benevol, a inceput el sa vopseasca scara. Am ajutat si eu, au ajutat si fratii mei, pana la urma au mai participat un pic si cativa vecini, dupa vreo 10 zile scara arata ca noua.

Ce a aparut pe nou-vopsitul zid de la mezanin, fix langa usa liftului la cateva zile dupa terminarea muncii? “MUIE” urmat de numele nostru de familie.

Mama credea ca e ceva despre “muiere“, adica despre ea? A aflat ea pana la urma ca e o injuratura. S-a bucurat apoi cand intr-o zi a fost racaita de pe perete (n-a stiut asta – de mine si fratii mei).
Tata stiu ca niciodata n-a zis nimic despre chestia aia, n-a injurat, nu a facut nimic. A zis ca “daca nu stie omul ca e injurat, oare ar trebui sa se mai enerveze?”

 

Ultimele 3 saptamani a fost plin facebook-ul romanesc cu povestea soferului-roman care a ales sa-si exprime printr-o injuratura pe placutele de inmatriculare dezaprobarea pentru guvernarea constanta post-decembrista a partidului comunist roman (psd). Cand era sa se fasaie tot, Politia Romana a fost impinsa inapoi in timp in vremurile de slugarnicie de pana acum 10-15 ani si a inventat un motiv ca sa il pedepseasca pe rebelul-vulgar. Pana la urma si asta s-a terminat, dosarul s-a clasat si soferul si-a primit inapoi carnetul de sofer. Politia Romana a ramas cu injuraturile – cu placutele bucluase.

Sloganul MUIEPSD a devenit varianta 2018 a post-decembristului “JOS FSN”. Nu, nu am devenit colectiv mai vulgari, pur si simplu s-a adaptat discursul-reactie la nivelul discursului politicianului mediu pesedist si al trompetelor pesediste – cum ar fi colegul meu de liceu (dar nu de generatie) M. Badea.

Acuma serios vorbind, faptul ca Dragnea a iesit la televiziunea proprie si a scris pe o tabla “IOHANNIS M—E” nu e o reactie la injuraturile pe care le-a primit pana acum. E doar o continuare a discursului public al colegilor sai de partid din ultimii ani, de cand s-au schimbat generatiile de comunisti in psd. In ultimii ani a fost plin de inregistrari clare cu injuraturi in parlament, injuraturi in presa, injuraturi in discutii in public samd ale reprezentatilor psd.

In ultimele zile a aparut o contra-reactie in on-line-ul romanesc. Unii dintre putinii intelectuali care au o “voce” virtuala si cat de cat sunt urmariti sau cititi au iesit sa isi manifeste dezaprobarea fata de vulgaritatea mesajului anti-psd. Ca nu se poate asa, ca trebuie facut totul politicos, ca nu suntem cu nimic mai buni decat ei daca ne coboram la nivelul lor.

Sigur, mesajul asta e corect. Nu, nu trebuie sa intorci si celalalt obraz, dar trebuie sa-ti pastrezi o minima politete si stapanire de sine in orice situatie.

Dar atunci cand de 30 de ani fostii comunisti au puterea total sau partial in tara asta si devin din ce in ce mai obraznici si mai puternici si mai bogati pe spinarea noastra, e evident ca politetea si stapanirea de sine nu au dus nicaieri.

Da, ar fi frumos sa fie invinsi in alegeri, corect, democratic. Dar pana una-alta, astia sunt din ce in ce mai neobrazati in felul in care fura si distrug sistematic tara si dau vina pe altii. Singurul mod in care ii mai poti tine in frau este sa le arati ca-i dispretuiesti si urasti.

Nu, atunci cand hotul are mana in buzunarul tau si te mai si injura cand il prinzi, nu ii zici “vai, maica, nu se poate asa ceva, nu esti civilizat”. Ii raspunzi pe limba lui. Sau o iei la fuga, daca atata poti. Dar daca toata lumea il ia pe hot la bataie si injuraturi, a doua oara o sa-i fie frica.
Si pentru ca lumea noastra e cum e, sigur n-o sa te ajute nimeni sa prinzi hotul daca le zici “hai sa fim civilizati si sa asteptam pana cand probabil cineva va face ceva”.

Desigur, asta e o metafora, in lumea normala ar trebui sa existe institutii care prind hotul, dar in lumea anormala din Romania, hotul FACE LEGILE si CONDUCE INSTITUTIILE.

Si da, vulgaritatea are un rol in asta – pentru ca le vorbeste pe limba lor. Pentru ca s-au enervat si-au pus slugile din conducerea Politiei sa inventeze o contraventie “morala” pentru soferul respectiv.

Pentru ca nu le convine sa vada peste tot mesaje cu MUIE PSD: pe terenuri agricole, pe placute auto, pe facebook, pe haine, sa il auda la meciuri de fotbal, la concerte si oriunde altundeva.

16463865_1621344411216255_2108829587889138358_o.jpeg

Si aia care isi pierd cumpatul fac greseli, mai devreme sau mai tarziu. Cum a fost inventarea unui motiv de retinere a permisului. Si abia astept sa ii vad facand noi si noi greseli.

 

La final, despre mesajul unei femei care, candva, cumva, fusese o influenta civilizatoare si anti-comunista in peisajul presei romanesti post-decembriste. Femeie care a devenit o simpatizanta platita a urmasilor comunistilor pe care-i infiera la inceputul anilor ’90.

Femeia respectiva se erijeaza in conducator al luptei anti-psd (“noi i-am invins”), pune toti romanii din strainatate in aceeasi oala si ne descrie pe toti drept “lumpendiaspora”. Un termen care vine din teoriile lui Marx/Engels, in care Lumpenproletariatul era format din paturile cele mai joase ale societatii,

declasati, cersetori, someri, delincventi si era o masa usor de controlat de cei care au puterea.

Cum suntem noi, cei din diaspora care nu ii mai suportam pe pesedisti si ii injuram printre dinti?

“populația prost plătită și prost educată de români”, “lumpendiaspora românească, aceea care conduce în topul precarității economice și sociale în mai multe țări europene”, “Lumpendiaspora  noastră e cauza directă a votului populist și de extremă dreapta din mai multe țări europene”, “mase jalnice, cert parte din identitatea noastră națională centenară, dar partea pe care aș prefera să o uităm”

Pai tocmai asta este adevarul: diaspora nu e altceva decat o parte din identitatea noastra nationala. Nu au plecat doar ingineri si medici, au plecat si muncitori si soferi si mici mahalagii. Am exportat stilul nostru de viata in alta tara, in intregimea lui. Poti sa zici ce vrei, dar asta e tara noastra, cu bune si rele.

Personal, nu ma simt jignit de faptul ca am fost bagat in aceeasi oala cu conationalii mei mai saraci. Astia suntem, toata lumea trebuie sa traiasca cumva. Mai degraba cred ca o asemenea clasificare jigneste inteligenta aluia care o foloseste.

Cand ii desconsideri pe toti la gramada si ii privesti cu superioritate falsa, nu faci decat sa-ti demonstrezi identitatea ta nationala, romanismul tau.

Finalul e apoteotic:

“Cine crede că libertatea de opinie este de nivelul ”Muie PSD” nu ne reprezintă pe cei care au luptat decenii să civilizăm PSD și să construim alternativa la el, și nici pe noi, cei care suntem în diaspora egalii occidentalilor, sau mai buni când putem, nu adunăm resturile de la masa lor ca să ne grozăvim în țară cu mașini la mîna a doua cu numere teribiliste.”

Desigur, marea luptatoare pentru civilizare a uitat ca ar trebui sa isi stie limitele si sa accepte ca realitatea este ca n-a construit nici o alternativa. Madam este la fel de desprinsa de realitate ca orice om care traieste intr-un turn de sticla. Nu realizeaza ca discursul ei nu face decat sa radicalizeze si mai mult lumea.

“Vreți să fiți cu ăștia ? Atunci o să muriți proști cu ei. Asta e tot ce vă mai așteaptă la nivelul actual.”

Bai, sincer, mai bine sa mor prost, decat sa mor intr-o tara condusa de aceiasi oameni, care, dupa atata efort al doamnei care a luptat decenii sa ii civilizeze, nu au facut decat sa devina mai nesimtiti si mai hoti.

Legatura cu povestioara de la inceput?

Daca tu jignesti un grup de oameni (mic-mare), folosind pentru asta un termen ce se vrea simandicos, esti cu ceva mai bun decat un vulgar care te injura neaos?

Si, daca omul sau grupul de oameni pe care-i jignesti nu stiu ce inseamna ofensa ta, i-ai insultat sau pur si simplu ti-ai aratat caracterul la fel de josnic ca al unora din patura cea mai de jos a societatii?

 

Pana atunci, atata timp cat suntem condusi de niste hoti ordinari, sloganul de tara ramane

38013948_10155609605483244_2044962761464610816_n

Nimic nu te pregateste pentru asta

… dar te poti forta sa mergi mai departe.

dreams.metroeve_sadness-dreams-meaning

 

In timpul scolii citeam mult mai multe lucruri legate de medicina decat acum.
Multe dintre postarile mele de-atunci erau mult mai interesante dpdv teoretic (in opinia mea). Atata doar ca toata teoria din lume nu face anumite lucruri cu nimic mai usoare. Esti (poate) doar ceva mai bine pregatit pentru anumite situatii.

Tin minte ca am citit despre stagiile durerii la bolnavi/rudele lor cu mare interes dupa ce tata a murit (de cancer pancreatic). Si a fost interesant sa gasesc paralele intre ceea ce s-a intamplat in cazul lui si modelul respectiv.

Cand lucram pe sectia de boli respiratorii aveam destul de multi pacienti suferinzi de BPOC. Majoritatea stiau sau intelegeau cumva ca vor muri, mai devreme sau mai tarziu. Am avut si alti bolnavi in grija in faze terminale. La naiba, primul pacient care a murit in grija mea a fost un filipinez cu cancer esofagian – inca tin minte foarte viu momentul cand a murit. Dar niciodata nu a trebuit sa fiu de fata atunci cand li se explica prima data faptul ca sufera de o boala terminala.
Niciodata nu a trebuit sa dau eu vestea asta.

La teatre intri intr-o mica bula. Nursingul aici e extrem de specific, si interactiunea cu pacientul e mult diferita fata de cea de pe sectie. Multi sunt extrem de speriati – dar vorbesti cu ei doar cateva minute, mare parte din ele fiind ocupate doar cu intrebari standard legate de procedura, identitate, consimtamant, alergii etc.
In cazuri mai rare, isi mai “incearca mana” la a relaxa sau calma pacientii extrem de speriati fiecare dintr-un teatru.

Dar ce am facut azi, nu am mai facut niciodata pana acum.

Joia a devenit ziua in care fac ginecologie. Ginecologie-oncologica, deci majoritar histerectomii mari sau ceva histeroscopii care preced histerectomii. Acum 3 saptamani nu a venit o pacienta. O romanca. Saptamana trecuta m-a rugat doamna chirurg sa o sun pe pacienta (luandu-i telefonul din softul nostru de evidenta a pacientilor) sa aflu de ce n-a venit si sa ma asigur ca vine azi la operatie.
Pacienta avusese o consultatie si o mica biopsie in ambulatoriu (plus analize si un IRM). Medicul era sigura ca e vorba de cancer, dar pacientei nu i se spusese inca asta echivoc. Era nevoie azi de o histeroscopie/cistoscopie cu biopsii pentru stadializare, apoi PET-CT si apoi probabil histerectomie si radioterapie si/sau chimioterapie.

Am vorbit atunci cu pacienta, m-am asigurat ca intelege ca e important sa vina azi la operatie. Apoi azi am fost in sala de operatie pana a inceput operatia (apoi am fost trimis in teatrul de urgente pentru alt caz). Am incercat pe cat posibil sa calmez pacienta.

Seara, inainte sa plece acasa, chirurgul a insistat sa discute cu pacienta si sa-i explice ce se intampla mai departe.

Era vorba de o femeie la 35 ani, cu 2 baieti, unul de 9 luni si altul de 9 ani. Om simplu, cu cunostinte extrem de limitate de engleza. Stia ca s-a plans de niste simptome, a ajuns la spital, i-au facut teste si “radiatii” si acum “o operatie ca sa ia niste carne de acolo”.

Habar-n-avea ca are cancer de col uterin.

Intai i-am tradus asistentei medicale care ii explica externarea si ce are de facut in caz ca se intampla postoperatoriu ceva in urmatoarele 2 saptamani.

Apoi, chirurgul, impreuna cu rezidenta ei, s-a chinuit sa-i explice clar ce are, ce trebuie sa faca mai departe si sa se asigure ca merge la testele care urmeaza si vine apoi la consultul de peste cateva saptamani.
Desi si-a terminat operatiile la 5, a asteptat aproape 45 minute ca sa pot pleca eu din teatrul de urgente (unde eram blocat) ca sa vin sa o ajut sa-i explice lucrurile astea.

Tin sa mentionez asta si pentru toti desteptii care se plang ca in NHS te trateaza lumea doar cu paracetamol si-atata.
Sunt departe de-a-i canta osanale unui sistem cu multe probleme, dar multora dintre chirurgii cu care lucrez aici chiar le pasa de pacientii lor, si NU II TRATEAZA CA PE NISTE BUCATI DE CARNE CARE TREBUIE SA LE DEA SPAGA.

Eniuei, pentru mine a fost o experienta trista cand trebuia sa traduc intre pacient si doctor si vedeam cum romancei i se schimba expresia de pe fata si ii dau lacrimile si teama ii patrunde fiecare coltisor al mintii.
Reactia in care incet-incet s-a apropiat de partenerul ei, l-a luat de mana si s-a lipit strans, pana s-a “ascuns” in el a fost cireasa de pe tort.
Un gest care pentru mine e o exprimare clara a afectiunii in relatia mea – un gest instinctiv de protectie/dragoste, folosit intr-un moment in care ii explicam in putine cuvinte faptul ca are o afectiune extrem de periculoasa… mi-a facut pielea gaina.

Apoi au mai urmat cateva intrebari, chirurgii au plecat, am ramas eu si am mai petrecut 5 minute incercand sa ii explic tot felul de lucruri care pareau atat de goale de continut, tot timpul cautand sa nu folosesc cuvinte infricosatoare: ca e un moment neplacut, ca e normal sa fii speriat, dar ca trebuie sa lupte cu sentimentele de deznadejde, ca trebuie sa incerce sa isi pastreze o viata normala – pentru a putea sa lupte mai departe, ca trebuie sa incerce sa manance normal, pentru a avea energie, dar ca trebuie sa se gandeasca sa-si aduca ceva familie s-o ajute cu copiii in urmatoarele luni, pentru ca va avea multe drumuri de facut. I-am escortat apoi pana la iesirea din sectie, incercand sa le adaug ca sunt pe maini bune, ca vor primi cel mai bun tratament disponibil in momentul actual.

Oare am zis suficient? Oare am facut prea putin? Oare am zis tampenii?

Nu poti decat sa-ti imaginezi ce-i trece prin capul unei femei in situatia ei. Cu 2 copii. La naiba, e de-o varsta cu sotia mea.

N-am avut nici 5 minute sa ma gandesc la asta, a trebuit sa ma intorc in teatrul de urgente, unde aveam alte lucruri de care trebuia sa ma ingrijesc. 1 ora m-am ingropat in munca.

 

Primul lucru pe care l-am facut dupa ce m-am schimbat  la final de tura a fost sa-mi sun sotia sa-i spun ca o iubesc.

De ce nu reuseste NHS-ul sa pastreze si sa angajeze asistente medicale

Pe scurt: UK ramane o destinatie pentru emigranti, cu toate problemele lor, europenii tot isi doresc sa lucreze in sistemul lor medical – dar le e mai greu sa aiba acces acum IN SPECIAL din cauza testului IELTS, iar problemele de personal sunt mai degraba legate de incapacitatea NHS-ului de a se adapta la realitatile actuale si de-a-si plati mai bine angajatii. Si Londra e scumpa. 🙂
Brexit-ul a creat o sumedenie de probleme, dar pana nu ies fizic din UE, totul e inca pur teoretic, discutii despre drobul de sare care va cadea.

hoarde

 

Am primit un articol NY Times de la un fan al paginii mele de facebook (multumesc, Gabriel).

Articolul prezinta o realitate britanica destul de trista: marile trusturi NHS nu reusesc sa-si pastreze angajatii, unii angajati europeni pleaca sau se gandesc la a pleca si in special spitalele NHS din Londra au probleme majore in a-si acoperi posturile libere.
Apoi porneste de la niste cifre ale emigratiei care nu sunt deloc ingrijoratoare (in anul de dupa votul pentru Brexit migratia neta catre UK a fost de “doar” 246.000 oameni, versus 327.000 cu 1 an inainte), dar care arata o scadere majora in randul europenilor a interesului pentru a se stabili in Marea Britanie, si prezinta mai multe cazuri de angajati europeni din NHS care pleaca din insula catre alte zari. Si mentioneaza faimosul numar minuscul de noi asistente medicale inregistrare la NMC din ultimele 22 luni.
Desigur, fiecare trage ce concluzie vrea din articol, dar judecand dupa titlu si felul in care sunt structurate informatiile, ai putea trage concluzia ca fuge lumea mancand pamantul din NHS si, automat, din UK si majoritar din cauza Brexitului.

 

NY Times este un ziar cu o ideologie de stanga. Cei care doresc echitate sociala, colaborare mondiala, un stat care sa sustina cetateanul de rand si altele de genul. Cei care regreta o miscare retrograda precum Brexitul. Echivalentul lui de peste ocean (The Guardian) are cate un articol similar la cateva luni de cand cu Brexitul.

Ziarele din spectrul celalalt politic (dreapta) nu sunt la fel de interesate sa prezinte problemele din NHS din lumina asta. Ei sunt mai degraba interesati sa prezite problemele NHS-ului, mai mult pentru a ilustra (inca) un esec al statului sa administreze niste resurse imense. Sau (mai ales tabloidele – care sunt majoritar detinute de capitalisti de dreapta) prezinta numai cazuri nefericite, in care angajati europeni fac porcarii in NHS. Ceea ce nu face decat sa justifice (pentru unii) ideea ca “oricum e mai bine sa iesim din UE, uite, la noi vin toate ciurucurile“.

 

Realitatea e nuantata. Nu se rezuma totul la “Brexit e la baza tuturor rautatilor” sau “europenii sunt angajati prosti”. Asta se intampla cand vezi lucrurile cu ochelari de cal. Si cand formatorii de opinie se folosesc de fapte pentru a-si promova ideile lor.

 

In primul si primul rand, NHS-ul e un sistem medical public destul de bun. Orice fel de top mondial il include in primele 10, destul de des e pus pe primele locuri. Majoritatea britanicilor chiar sunt mandri de el. Unii prea mandri.
Inca il tin minte pe speaker-ul de la ziua mea de inceput in spital, la corporate induction, un avocat care a facut cancer, s-a lasat de meserie, a fost tratat la noi in spital si a scapat cu viata si acum lucreaza ca un fel de motivational speaker pentru trust (pe un car de bani, desigur).
A fost un moment patetic. Mai ales pentru un roman care, atunci cand era mic – pentru ca nu era cine sa aiba grija de mine acasa, era dus de tata la intalnirile de sindicat de pe vremea lui Ceausescu, si vedeam cum un cretin de la partid venea sa le spuna ce frumoasa e viata in comunism sindicalistilor care n-aveau ce mancare sa le cumpere copiilor lor. Meserie asta a venit sa ne arate noua the NHS Constitution, sa ne citeasca primele randuri din ea si sa ne puna sa spunem toti in cor “we love the NHS, louder, we love the NHS, I can’t hear you, WE LOVE THE NHS“. Un dobitoc.

Daca esti dispus sa te lupti, daca ai ceva noroc, daca esti ceva mai capabil decat media, poti, pe termen mediu si lung, sa faci cariera in NHS. Sunt o gramada de cursuri pe care NHS-ul ti le plateste, poti sa te specializezi si supraspecializezi in o gramada de lucruri. Poti avea un rol avansat in oncologie, poti fi un tip de Clinical Nurse Specialist care introduce SINGURA linii venoase centrale inserate periferic (PICC), poti fi Advanced Nurse Practitioner care are un rol avansat in trierea si tratarea pacientilor in A&E, poti fi Advanced Nurse Practitioner care se ocupa de Pain Management, de managementul pacientilor de Neurochirurgie, poti sa devii Surgical Nurse Practitioner – care poate face operatii chirurgicale minore singura (atata timp cat un consultant este prezent in spital) sau poate asista LEGAL la majoritatea operatiilor majore. Si cate si mai cate.
Dar asta inseamna ani buni de munca, scoala, munca si tot asa, pana ajungi sa faci toate astea. Desigur, totul vine si cu o avansare a salariului.

Daca iti incepi cariera intr-un spital de stat romanesc, unde crezi ca poti avansa in 10-15 ani? Poate, in cel mai bun caz, ajungi asistent(a) sef(a). Sau nu. Si iti creste salariul, probabil. Aici, de bine, de rau, stii ca, DACA te lupti si muncesti si esti printre putinii care ajung intr-un post din asta ultra-specializat, poti ajunge sa-ti dublezi salariul anual de baza in cam 12 ani. Daca esti dispus sa iti asumi responsabilitati mult mai mari si daca esti dispus sa depui eforturi mari.

Sau, mai ales in sudul Angliei, ai o solutie usoara de a-ti mari veniturile: strangi ceva experienta in NHS, apoi incepi sa faci din ce in ce mai multe ture agency sau bank, pana la un moment cand renunti total la NHS, pentru ca poti castiga mult mai mult in afara lui.

Dar, pentru toate astea, trebuie sa treci prin niste ani de strans experienta si de munca deloc usoara. Care pot fi foarte neplacuti si obositori fizic si psihic.

Si uite asa ajungi sa te gandesti sa pleci din NHS.
Ai atat de multe alternative: Privatii te platesc mai bine pentru a face munca poate ceva mai putin stresanta (nu neaparat mai usoara). Poti sa te “ingropi” pentru mai multi bani intr-un azil, dai medicamente si scrii hartii, te certi cu HCA-ii sa pastreze igiena pacientilor si te rogi sa nu aiba vreun batranel probleme, pentru ca atunci trebuie sa vina altii sa te salveze. Poti face doar bank in 1-2 spitale (daca esti dispus sa lucrezi oriunde, nu DOAR intr-o singura sectie). Poti face agency pe oriunde vrei (plata orara a tot scazut in ultimii ani, dar tot castigi minim 20-30% in plus fata de cat ai primi doar ca bank).

Si uite asa pierde NHS-ul personal: majoritatea oamenilor nu se gandesc ca vor nu-stiu-ce cariera, sau “aoleu, daca pleaca toata lumea din NHS intra sistemul in colaps” sau mai stiu eu ce. Daca la finalul lunii poti primi net 500-1000-2000 lire in plus, lucrand poate doar putin mai mult ca-n NHS, de ce sa faci aceeasi munca pe bani mai putini si pentru stres mai mult?

Apoi, multe ziare bat apa-n piua cu faptul ca NMC-ul prelucreaza un numar foarte mic de aplicatii ale asistentelor medicale europen pentru inregistrare, si ca totul a inceput din iulie 2016.
Obligativitatea trecerii testului IELTS Academic pentru PIN a fost introdusa in ianuarie 2016.
Ultimele persoane care au mai aplicat inainte de introducerea lui au avut 6 luni sa-si rezolve actele. De atunci, oricine vrea PIN trebuie sa aiba IELTS Academic luat cu minim 7.0 sau, de cateva luni, OET luat cu minim B.
E foarte simplu: cerintele sunt prea ridicate pentru nivelul de limba engleza al oamenilor dispusi sa-si paraseasca tarile lor europene pentru a lucra in UK. Sigur, probabil ca niste olandezi sau norvegieni sau danezi ar putea trece mai usor IELTS Academic cu 7.0. Dar asistentele alea nu au prea multe motive sa plece din tara lor ca sa lucreze in NHS – pot castiga ok si avea ceva cariera si in tara lor.

Apoi, vezi Doamne, de cand cu Brexitul, toata lumea se gandeste sa plece din UK. Nu e asa. Sigur, gandul sigur a trecut prin capul multora – dar atata timp cat ai un venit acceptabil, iti place munca pe care o faci si nu esti dat afara din tara, nu pleaca nimeni de buna-voie. Ai un venit acceptabil in NHS? Nu e rau, dar nici nu e cine stie ce. Iti place munca pe care o faci – poate ca da, dar stresul e foarte mare. Esti dat afara din UK dupa Brexit? Nimeni nu stie sa-ti raspunda la intrebarea asta, dar e improbabil (dar nu imposibil) ca vor deporta asistenti medicali, nu sunt CHIAR ATAT DE CRETINI britanicii.
Daca ai deja nemultumiri, evident ca un eveniment precum Brexitul si devalorizarea economiilor tale te vor face sa te gandesti sa te cari… Dar nu e motivul principal, nemultumirile sunt baza.

Apoi, spitalele NHS nu-si pot acoperi toate posturile libere si raman fara personal. E simplu: studentii isi fac practica in spitalele NHS. Daca vad ca stresul e asa mare, sigur se reprofileaza sau merg sa munceasca oriunde altundeva, nu in NHS, mai ales cand vad ca pot castiga minim 5000 lire in plus pe an la privat.
Si posturile libere nu se acopera si pentru ca majoritatea spitalelor nu ofera absolut nici o facilitate prin care sa devina mai atractive SI au angajati niste cretini pe la departamentele HR.
In 2 ani de zile am avut 8 interviuri in 6 spitale diferite londoneze (unul fiind privat). Unul singur a fost “picat”. Bai, deci oamenii de la HR sunt niste idioti. Iti verifica actele 2 saptamani si apoi realizeaza ca nu mai au o hartie pe care le-ai dat-o in prima zi. Le ceri ajutorul cu ceva, te trimit sa dai tu 10 e-mailuri si telefoane ca sa ajungi inapoi la ei, pentru ca, de fapt, tot ei se ocupa de ce iti trebuie tie.
Majoritatea angajatilor de nivel mai mare (matroane, band 7) din spitalele londoneze se comporta de parca ei iti fac un favor daca tu vii sa lucrezi la maretul lor spital care are 530 de posturi de asistent medical NEOCUPATE.
Refuza sa accepte ca, in situatia actuala, trebuie sa se lupte pentru a castiga si pastra noi angajati. Cheltuiesc apoi bani pe zile de recrutare in strainatate, in loc sa vada ce pot face cu aceiasi bani sa-si pastreze cumva angajatii pe care-i au.

Apoi, in Londra si in sudul Angliei exista o problema majora cu spatiile locative. Prea multa lume locuieste aici, iar chiriile sunt prea mari. Atunci cand chiria pentru un apartament amarat cu 1 camera + utilitati + council tax in zonele 2-3 din Londra costa 1350-1500 lire (sau mult mai mult), iar salariul tau lunar incepe pe la 1800 lire, evident ca te gandesti ca poti face asta si in alta parte, unde costurile vietii sunt mai mici.
Sigur, poti imparti apartamentul, dar e o viata mai grea si neplacuta, pentru niste oameni care ar trebui sa vina la munca si sa fie veseli si intelegatori cu pacienti extrem de amarati. De ce sa faci asta?

Apoi, statisticile arata ca cei mai multi europeni din NHS sunt polonezii, portughezii, spaniolii si italienii (romanii sunt mai jos un pic). Sa excludem est-europenii un pic. Cand vii tu din tarile alea insorite si frumoase mediteraneene si te trezesti in vremea asta imputita din UK, pai nu o sa te gandesti ca-ti bagi picioarele si pleci acasa dupa cateva sezoane ploiase la rand? Astepti doar un mic impuls. 🙂

Da-mi, Doamne, dusmani, ca “prieteni” am destui

Bine, vorba vine “prieteni”. Cuvantul “prieten” e folosit foarte generos aici. Mai corect ar fi cel de “amici”, sau “colegi”.

amici

La mine-n spital nu lucreaza foarte multi romani. Din 7000 de angajati, 30-40 sunt romani, daca tin bine minte cifrele din ultimul document de final de an publicat de trustul unde lucrez. Vreo 8 sunt chirurgi cu care am avut de-a face la teatre (3 doar la ORL !), restul sunt asistenti medicali si infirmieri (RN si HCA).
La teatre lucreaza doar 2 romance: 1 e la teatrele de radiologie interventionala (deci “separat” de noi, cei de la chirurgie), 1 la chirurgie generala.

Pe cea de la chirurgie generala o cunoscusem inainte de-a veni la teatre, cand eu faceam ture “bank” la sectia de chirurgie generala a spitalului si ea inca lucra acolo. Mai schimbam trei cuvinte cand terminam tura si faceam handover.
Cand a aflat ca lucram la teatre, m-a intrebat cum e acolo, apoi, cand si-a depus candidatura pentru un job de theatre nurse m-a intrebat cum e interviul la teatre. De cand s-a mutat la teatre (acum 1 an), am lucrat 1 tura impreuna in acelasi teatru (un “bank” la dermatologie) si am mai schimbat cateva cuvinte din cand in cand, banalitati. Cand am mai vazut-o nervoasa din cauza unor probleme pe care nu le poti evita la teatre, daca am avut timp, am incercat sa-i ascult of-ul.
Intr-un an cred ca am vorbit de mai putin de 10 ori.
Daca nu lucrezi la aceeasi specialitate, chit ca lucrezi in aceeasi zona (a teatrelor), nu prea ai de-a face cu cineva in afara momentelor cand cauti ceva consumabile sau kardex-uri sau cate un set de instrumente sau un echipament anume.

Dintre toate specialitatile, Special Surgery (unde lucrez eu) are cel mai des liste suplimentare. Si de ORL, si de Maxilo-faciala si de Ginecologie si de Dermatologie. Din cauza ca in anumite week-enduri aveam si 8 liste extra in 2 zile, ceea ce inseamna 24 oameni (RN + HCA), de multe ori mergeau band 7-ii de la noi si se milogeau prin toate teatrele sa caute oameni dispusi sa lucreze “bank”, pentru niste bani in plus. Pur si simplu nu se gaseau suficienti oameni sa le faca pe toate.
Ca restul romanilor veniti in Anglia – care sunt, in general, muncitori, si romanca noastra s-a oferit sa munceasca in plus.

Toate bune si frumoase pana in august-septembrie, de cand spitalul nostru a intrat intr-o faza de economisire cu orice pret. Listele de operatii suplimentare costa bani pe termen scurt (personalul e platit la maxim 1 luna dupa pentru overtime), beneficiile (plata pentru operatii plus “curatarea” listelor de asteptare) vin pe termen mediu – cateva luni.

De unde in iunie-iulie aveam 4 liste de ORL/week-end, plus 1-2 de ginecologie, 1 de dermatologie si 1-2 de max-fax, in august-septembrie am ramas cu 1 lista pe week-end. Dermatologie – unde avem in continuare o lista de asteptare imensa, iar chirurgul care se ocupa de ea accepta sa faca 16 operatii/lista, plus ca toate operatiile sunt sub anestezic local, ceea ce e foarte eficient si destul de ieftin.

Toata lumea care vrea bani in plus se inghesuie sa faca lista aia – atata doar ca sunt doar 3 locuri disponibile. 2 RN + 1 HCA. Cum, necum, desi eu (si altii) mi-am manifestat interestul pentru a face macar 1 lista din aia toata luna septembrie, au facut-o romanca (de la chirurgie generala), o HCA (care e la oftalmologie, dar a lucrat la Special Surgery mai demult) si o colega de la Special Surgery (care e buna prietena cu romanca).

Eniuei, m-am mai dus 1 data sa vorbesc cu band 7-le care se ocupa de lista aia. Nu sunt nici genul sa bat pe cineva la cap, nici sa ma iau la cearta “why are you giving this to X and not to me”. Au fost 4 liste pentru care am vrut sa lucrez, de fiecare data am venit 1 data la ea si i-am zis doar “I am free on Saturday, if you need me to do that list, I am available”. De fiecare data mi-a zis “There might be people already booked, I’ll look into it”. N-am insistat.
A 5-a oara am adaugat “But it’s been mostly A and J, and they’re not even from Special Surgery”. A raspuns ca da, o sa vada cum realoca personalul. Am primit pana la urma una dintre liste (saptamana asta). Discutia asta de mai putin de 1 minut am avut-o intr-un teatru in care era doar un ODP (credeam eu). De fapt, era (dupa colt) si colega respectiva care a tot facut listele alea cu romanca noastra, prietena romancei.

La nici o ora dupa discutia asta de 1 minute intre mine si band 7-le meu, in timpul pauzei mele de masa, ma suna nervoasa nevoie-mare romanca noastra.

Ca nu se astepta sa o “impusc in spate” (!), ca de ce m-am dus sa “ma plang” la band 7, ca de ce nu i-am spus ei, ca lista aia e “a ei” (?), ca trebuia sa ii fi cerut ei personal sa fac si eu o lista din aia, ca nu se astepta la asa ceva de la mine, ca e foarte dezamagita de comportamentul meu.
Aparent, in opina ei, trebuia sa ii cer ei voie ca sa lucrez overtime, pentru ca, aparent, daca a lucrat de cateva ori o lista, a devenit “a ei”…

Mi s-a tot reprosat ca sunt intransigent. Plus ca suntem singurii romani de la teatre, ar fi prea mare cliseu sa ne certam din cauza banilor. Hai sa incerc sa fiu eu impaciuitor. Mare greseala.

Intr-o zi in care eram foarte ocupat, mi-am pierdut eu 10 minute incercand sa ii explic ca nu am facut decat sa cer sa fac si eu overtime in specialitatea mea, pentru ca nu exista alte liste suplimentare si pentru ca, de cand am venit aici am vazut ca exista o regula nescrisa care spune ca intai iti iei oamenii pentru o lista suplimentara a unei specialitati din cadrul personalului acelei specialitati. Daca ai ceva munca suplimentara la chirurgie generala, vei merge intai la chirurgie generala pentru a gasi doritori, daca ai ceva pentru neuro, mergi intai la neuro samd. E si normal – fiecare stie mai bine de ce e nevoie pentru specialitatea lui. Si ca, oricum, decizia asta o ia doar band 7-le care alege ce oameni foloseste pentru o lista.

Romanca noastra nu si nu, ca ce-am facut eu nu se face si ca trebuia sa-i spun ei si ca e foarte dezamagita. Si apoi mi-a inchis telefonul. Si de atunci nu imi mai raspunde la salut pe coridoarele teatrelor. Mare pierdere.

Si multa drama pentru nimic.

Si uite asa am ajuns eu sa ma “inregistrez” la o companie pentru a face agency nursing – pentru ca la mine la spital nu mai am ture suplimentare (la teatre) iar spitalul privat unde mai faceam ture bank are dificultati financiare.

Oricum, e inca un exemplu pentru ideea ca banii intotdeauna sunt o sursa de neintelegeri.

Si o exemplificare ca nu are nici un sens sa iti pierzi timpul incercand sa impaci pe cineva care are deja o opinie formata. Pentru ca, cu exceptia cazurilor cand persoana respectiva e cu adevarat un prieten sau e din familie, nici un fel de relatie de amicitie nu va rezista la cea mai mica neintelegere. Deci nici n-are sens sa-ti creezi false relatii din astea superficiale de colegialitate, mai devreme sau mai tarziu se vor darama, ca orice e construit pe nimic.
E absolut inutil sa incerci sa convingi pe cineva ca opinia sa e incorecta, nu faci decat sa-ti pierzi timpul pe care l-ai putea folosi in lucruri mult mai folositoare.

 

 

 

Bonus: De ce incearca trustul meu o politica de economisire cu orice pret?

Ca sa nu isi piarda independenta, trustul trebuie sa arate ca de la an la an incearca sa scada pierderile. Acum 2 ani au pierdut 32 milioane, anul trecut au pierdut “doar” 22 milioane, acum, pe jumatate de an fiscal au pierdut 8,5 milioane de lire. Daca nu reusesc sa termine anul fiscal (in aprilie 2018) cu pierderi mai mici decat cele de anul trecut, trustul va fi pus sub administrare speciala, cand multe din decizii sunt luate de o comisie numita de NHS, nu de managerii trustului.
Suna cunoscut? E cam ca la un faliment. Atata doar ca guvernul nu vrea sa recunoasca faptul ca majoritatea trusturilor NHS sunt in stare reala de faliment (adica au costuri de functionare mult mai mari decat veniturile, an dupa an, de ceva timp).

De aici joaca asta de-a echilibrarea bugetara, urmata de un nou bailout din bani guvernamentali, timp in care numarul de pacienti, operatii, internari, consultatii creste – dar cheltuielile trebuie, cumva, sa scada.

Amalgam de ganduri

In scurta mea cariera, cea mai grava greseala am facut-o anul trecut in septembrie. Anul asta am fost parte (cu partea mea de vina) la doua incidente potential periculoase, amandoua in aceeasi saptamana, tot in septembrie. O fi ceva cu luna asta – ar trebui sa ma gandesc serios sa-mi iau concediu toata luna, ca sa nu se mai intample ceva grav in jurul meu.

Oricum, cele 2 incidente s-au intamplat pentru ca 2 colege au facut ceva robotic, fara sa verifice ceva in prealabil, iar eu am fost prins fix in unele dintre momentele din operatii in care trebuia sa fac 3-4 lucruri simultan si nu am avut prezenta de spirit sa le verific. Drept urmare, 2 pacienti (la ale caror operatii eu eram scrub nurse – deci eu trebuia sa am grija de ei) ar fi putut avea de suferit. Pana la urma nu s-a intamplat nimic cu pacientii in ambele cazuri, dar faptul ca ceva atat de grav se poate intampla si eu voi purta raspunderea pentru greselile altora m-a facut sa imi pun intrebari serioase despre meseria mea.

Concluzia la care ajunsesem la mijlocul lui septembrie, dupa mai multe nopti nedormite, a fost ca mi-e dor de munca pe sectie – unde purtam raspunderea pentru ce faceam eu, mai putin (si) pentru ce faceau altii.

Si ca ar trebui sa renunt la incapatanarea de-a astepta inca 2 ani pentru a avea POATE mai mari sanse sa-mi indeplinesc visul de-a lucra in sala de operatie in Ch., mai bine accept planul B si incep sa-mi caut job in spitale, pe sectie.

Eniuei, zilele astea m-am vazut in sfarsit cu colegele mele din scoala de nursing, cu care, desi lucreaza in Londra, m-am vazut 2 ori in 2 ani… Ele lucreaza pe sectie. Dupa ce le-am ascultat povestindu-si ispravile, brusc mi-a trecut mult din dorul dupa munca pe sectie. :))

Astazi am avut o zi ciudata. Dimineata era audit day. Audit day e o jumatate de zi pe luna cand chirurgii si/sau anestezistii isi evalueaza ultima luna, incearca sa invete din incidente si evalueaza cifre (cate operatii s-au facut, ce complicatii au fost, de ce au durat cat au durat etc.). De regula, jumatatea aia de zi nu se face nici o operatie (cu exceptia urgentelor), iar pentru toti cei care vin la munca sunt pregatite diferite cursuri sau prezentari utile (sau nu), de regula terminate cu cate un certificat de competente. Cursuri de BLS, manual handling, training pentru utilizarea cate unui echipament samd.

Era ziua mea libera, dar band7-le meu mi-a oferit 5 ore bank pentru a veni la audit day. Cum sa zic nu la 70 lire (net) pentru a nu munci, doar pentru a-i asculta pe unii cum vorbesc si/sau te instruiesc? Pana la urma mi-a scris ieri seara si m-a intrebat daca nu vreau sa stau pana la 6 (tot bank), ca sa ii ajut sa acopere lipsa unei colege. N-am zis nu.

Partea de audit a zilei a fost surprinzator de placuta/utila. Am avut un training in plus pentru lasere, ceva pentru transfuzii si ceva pentru ulcer de decubit, apoi am avut o simulare foarte interesanta “ce sa facem in caz ca la teatre soseste un pacient cu Anevrism Aortic Abdominal“. AAA-ul e urgenta cea mai mare pe care o putem avea, doar ceva traume (accidente, batai, injunghieri, impuscaturi) ar putea sa fie considerate urgente de gradul asta. E foarte bine sa stii ce trebuie sa faci – sau sa ai o oarecare idee despre asta, pentru ca majoritatea dintre cei care au mai putin de 4-5 ani de scrub nursing abia au vazut 1 caz de genul asta (daca l-au vazut si pe ala).

De cand au anulat listele suplimentare din week-enduri, majoritatea banilor mei suplimentari au venit din ore suplimentare facute dupa terminarea programului (2-3 ore pe ici, pe colo, cand cate o lista se termina mai tarziu decat e preconizat) si din ture suplimentare in timpul saptamanii – tot asa, pentru a suplini lipsa vreunei colege.

Problema e ca orele astea suplimentare din timpul saptamanii sunt mult mai stresante decat cele din week-enduri, ai probleme mult mai mari de rezolvat in timpul saptamanii. Imi tot zic ca trebuie sa fii cretin sa iti iei pe cap stres in plus, cand oricum poti fi platit mai bine in alta parte si aici chiar nimeni nu apreciaza munca ta suplimentara.

Astazi mi-am chestionat deciziile din nou cand am ramas blocat scrub pana la 8 si un pic – pentru ca nu avea cine sa ma inlocuiasca, pentru ca si alte teatre au avut operatii care au durat mult in plus. Asta in conditiile in care lucrez de suficient timp aici incat sa pot sa anticipez situatia asta, stiam foarte bine ca operatia de azi va dura 1-2 ore in plus peste program si presupuneam ca e foarte probabil sa nu aiba cine sa ma inlocuiasca si sa se intample fix asta.

Ideea e ca nu sunt dispus sa ma multumesc doar cu salariul de baza de-aici, mai ales in conditiile in care stiu ca am cheltuieli suplimentare mari programate pentru urmatorii 2 ani (facultatea) si mai stiu ca din ianuarie orice ar fi, o sa fac mai putine ture suplimentare – in sfarsit va veni sotia mea aici.

Eram dispus sa stau pana la 6, 6 e ok – daca pleci la 6 inca ai energie si timp sa mergi la sala, sa iti faci mancare, sa faci o gramada de lucruri. Plus ca de dimineata avusesem timp sa raspund la un e-mail de la o agentie de recrutare care ma anuntau ca ma vor suna pe la 6 pentru un pre-interviu telefonic.

Pana la urma am ramas pana tarziu, am plecat obosit si flamand de la munca, dupa ce am fost scrub pentru o operatie de fix 6 ore. Si am pierdut apelurile de la aia – deci a trebuit sa vorbesc cu ei la 20:30, nemancat, cand abia am ajuns acasa. De, la ei era si mai tarziu.

Dupa o zi din asta lunga, concentreaza-te sa iti gasesti frazele si sa ii raspunzi (in germana) unui neamt plictisit care iti sunt Schwäche und Stärke.
Si atunci cand te intreaba care iti sunt hobby-urile, nu-i spune (tot in germana) ca ai un blog pe care te plangi de ce ti se intampla zilnic in spital.

prea multe ganduri

E bine sa-ti respecti regulile proprii in viata

Unii ar numi regulile proprii “principii”.

Dupa ce te confrunti cu o situatie in mod repetat, ar trebui sa inveti ce sa faci ca sa nu mai ai aceeasi problema din nou. Sa-ti auto-impui o regula care sa te protejeze pe viitor. Cand cineva priveste lucrurile din afara, daca ti-ar auzi regula poate ajunge la concluzia ca esti tampit.

Pe masura ce inaintezi in varsta si intalnesti din ce in ce mai mult situatii similare, iti poti rafina regula.

Cateodata, oricat de buna si corecta ar fi regula ta, vei ajunge intr-o situatie in care ai putea face un rau (mai mic sau mai mare) cuiva daca o respecti. O sa poti trai cu tine ulterior? Fix regula care ar trebui sa te protejeze poate ajunge sa te faca sa te simti vinovat.

Cu toate astea, de cele mai multe ori este foarte util sa incerci sa-ti impui anumite limite in comportament, limite pe care sa nu fii dispus sa le incalci.

Printre primele lucruri pe care ar trebui sa le invete oricine in viata este ca nu e bine sa te straduiesti sa tii pe TOATA lumea multumita de tine. Nici macar pe CAT MAI MULTA lume.
Cu cat pierzi mai mult timp framantandu-te “oare ce cred altii despre mine si ce fac eu”, cu atat irosesti timp pe care ar trebui sa-l petreci facand altceva mai important.
Niciodata, oricine ai fi, nu vei fi capabil sa multumesti pe toata lumea.
Sigur, ai persoane la care tii foarte mult si ar trebui sa faci tot posibilul sa le tii multumite – dar acestea sunt foarte putine in viata.

Cu cat incerci sa multumesti mai multi oameni, cu atat vei ajunge sa fii mai nemultumit tu insuti.

Acest lucru este foarte vizibil la locul de munca, un loc unde majoritatea relatiilor interumane sunt majoritar “de suprafata” – rar castigi prieteni adevarati aici.
Iar drumurile vietii fiind asa cum sunt ele, de multe ori vei ajunge sa nu-i mai vezi niciodata fix pe oamenii cu care credeai ca te-ai imprietenit cel mai bine la un loc de munca. Pentru ca joburile rar sunt “de durata”, pentru ca oamenii isi schimba destul de des locurile de munca (mai ales pana pe la 45-50 ani), pentru ca se intampla nenumarate lucruri care sa te indeparteze de oameni cu care (hai sa nu zicem imprietenit) te intelegi mai bine.

La un alt nivel asta e vizibil din timpul anilor de scoala – dar oricum majoritatea relatiilor de la scoala sunt si mai superficiale decat cele de la munca.

Adica ar trebui sa iti dai seama de cum stau lucrurile destul de devreme in viata si sa iti creezi un mecanism de protectie.

In cazul meu, inca din timpul facultatii (cand m-am angajat prima data full-time) mi-am promis ca nu ma voi stradui niciodata sa conving pe cineva de nimic la munca. Cel mai bine e sa-mi fac treaba cat mai bine pot eu si cine va trebui sa vada, va vedea.
Daca e cazul, voi negocia pentru a obtine conditii mai bune de munca. Daca nu le obtin, nu are nici un sens sa ma fortez sa conving pe cineva ca-s indisponibil, cel mai bine e sa conving pe altcineva sa-mi ofere ce-mi doresc.

Dar relatiile interumane de la munca nu se rezuma la impresionarea unui sef (asta ca sa ignoram cazul in care iti esti propriul sef). Cu mici exceptii, cel mai des interactionezi cu oameni de la care nu obtii nimic material (promovare/crestere salariala/beneficii/etc.).
Cel mai des ai de-a face cu altii care isi fac, ca si tine, treaba lor – asa cum stiu si pot ei.

Acuma… de multe ori, ca nou-venit intr-o mini-comunitate, exista o oarecare presiune pe tine sa “impresionezi” sau sa “castigi increderea altora” sau chiar “sa fii placut de toata lumea”.
Problema este ca asta poate duce la efecte nedorite asupra performantei proprii (esti mai usor dezamagit in caz de probleme, te consumi mai usor din cauza efortului constant prea mare samd).
Daca e vorba de o persoana care “se straduieste prea mult”, de multe ori face greseli si este crispata. Cine vrea sa lucreze cu asa cineva?

Pe de alta parte, daca nu castigi increderea colegilor, ramai categorisit pentru o perioada (prea) lunga intr-o zona a incepatorului, caruia nimeni nu-i cere nimic complicat, niciodata, dar pe care nici nimeni nu-l ia in serios.
Acuma, unii vor zice “eu imi doresc asa ceva – mai putine responsabilitati, mai putine griji”. Eu nu sunt asa.

De mai multe ori am povestit (aici sau pe facebook) cum a trebuit sa conving nenumarati colegi/colege ca stiu si pot mai multe decat arata numarul de luni de vechime. Problema nu ar fi neaparat ca “nu esti luat in serios”, ci ca, daca nu demonstrezi ca stii ce faci, nu esti ascultat. De multe ori nici “a nu fi ascultat” nu e o problema. Dar atunci cand chiar ai nevoie de ceva, nu vrei sa te ignore lumea si nu vrei sa fie lasat pe mai tarziu ceea ce ceri tu – daca e urgent.

Pe de alta parte, revenind la principiul meu, daca stai si analizezi utilitatea actiunii de “a fi placut si/sau respectat de cat mai multi colegi“, iti vei da seama ca… nu iti foloseste la mai nimic, de la un punct incolo.

Odata ce lumea dintr-un colectiv se obisnuieste cu tine, opinia lor despre tine se schimba foarte rar in mai bine sau in mai rau, indiferent de ceea ce faci. Pentru ca majoritatea oamenilor isi formeaza o opinie despre tine la prima intalnire si foarte, foarte putini si-o modifica in timp.

Cu cat iti dai seama mai repede de treaba asta, cu atat te vei proteja pe tine insuti de nemultumiri si dezamagiri.

Am un exemplu complicat (si extrem de stupid).

De cand lucrez eu la teatre, doar 2 chirurgi au tipat la mine.

1 e o grecoaica cu personalitate borderline (acum tipa la tine, apoi iti zambeste frumos si te intreaba ce ai mai facut ieri). A scapat un instrument in timpul unei operatii care devenise mai complicata decat estimase initial – a considerat ca e vina mea imediat (tinde sa dea vina intotdeauna pe altii cand ceva e in neregula).

Al doilea e un egiptean batran, care mi-a zis foarte rastit sa-l las in pace ca stie tot ce se intampla cu pacientul lui, atunci cand i-am atras atentia ca lobul (extrem de mare) stang al tiroidei, pe care-l scosese deja din pacient, dar nu-l “deconectase” de istm, sangera destul de puternic, intr-un unghi mort pentru el. Mi-am cerut scuze si i-am zis ca nu o sa mai fac asta.
Eram in luna a 4-a sau a 5-a la teatre, era printre primele dati cand lucram cu chirurgul respectiv. Vazusem o sangerare, am zis sa-l anunt. La finalul operatiei si-a cerut scuze si a zis ca era concentrat si de aia a reactionat asa.
Credeam ca totul s-a terminat aici.
Dar nu, colega mea band 6 care era “in charge” de teatru in ziua aia a inceput sa imi spuna ca ea e responsabila pentru ce fac eu, ca nu deranjez chirurgul, ca de ce am facut asta, ca e problema ei, ca sa nu mai fac asa ceva.
Apoi ea s-a dus si s-a plans de mine la band 7-le de ORL, care m-a luat deoparte si mi-a zis ca sa nu deranjez chirurgii si anestezistii, ca treaba mea e doar sa am grija de instrumente si consumabile, nu sa le spun altora cum sa-si faca meseria. Cuvinte care m-au intristat, pentru ca nu am spus nimanui ce sa faca, doar i-am spus “the thyroid is still bleeding, is it ok?”. Si habar-n-aveam inca ce inseamna meseria mea, d-apoi sa ii spun altcuiva ce sa faca. Iar cu anestezistii sunt tot timpul foarte rezervat, mai ales ca unii nu au chef sa vorbeasca cu nimeni, nimic. De ce mai lucreaza intr-un spital universitar daca nu-s dispusi sa educe, nu stiu, dar asta e alta poveste.

Eniuei, pentru ca tot ce vroiam in momentul ala era sa “fiu placut de toata lumea” – mai ales de colegii pe care ii consideram mai capabili (cum era colega respectiva), mi-am cerut scuze si de la band 7, de la band 6. La mine tipase chirurgul (ceva ce nu e considerat acceptabil in uk, orice as fi facut), tot comportamentul meu era cel reprosabil.

Acum 2 saptamani, aceeasi colega (cu care, intre timp, consideram ca ma inteleg ok), s-a suparat pe mine pentru ca i-am cerut sa recaute o fasa sterila dupa ce am facut 2 numaratori, pentru ca de fiecare data am numarat fara sa vad 1 fasa care era, dupa spusele ei, pe pacient. Intr-un final, fasa era pe jos, sub masa de operatie, deci nu aveam cum s-o vad oricum. I-am zis ca nu am vazut ultima fasa, nu e pe masa, vreau s-o vad inainte sa mutam pacientul de pe masa. Ea tot o tinea una si buna “but we already counted twice”.
Nu am inteles de ce a facut asa mare scandal din treaba asta, renumaram fasele cateodata si de 3-4 ori. Daca 1 persoana care face numaratoarea nu e satisfacuta de ce s-a numarat, procedura spune ca se reface numaratoarea pana ambele persoane sunt multumite.

A plecat foarte nervoasa din teatru in ziua aia (din nou, nu inteleg de ce, a fost o chestie minora – si chiar nu i-am mai facut nimic altceva), de atunci nu-mi mai raspunde la saluturi si vorbeste cu mine ostentativ doar daca e neaparat nevoie.

Daca eram la fel de naiv ca acum 1 an, ma apucam sa-mi cer scuze pentru ceva ce n-am facut.

Dar ar fi degeaba. Persoana respectiva oricum se va supara din orice, oricand, deci e inutil sa imi cer scuze pentru ceva pentru care NU sunt vinovat, doar pentru a repara ceva inexistent (o relatie colegiala).
Asa ca imi vad de treaba mea si atat.

Toata postarea asta e o lunga expozitie pentru a explica faptul ca felul meu de-a interactiona cu oamenii nu se preteaza cu felul in care anumiti asistenti medicali cu 10-20 ani vechime sunt obisnuiti sa interactioneze. Nu e singura care se poarta asa – dar e una cu care am lucrat foarte des si a trebuit s-o suport.

Ceva ce ma deranja si in Romania ma deranjeaza si in Anglia.
In opinia unora, daca x sau y are vechime mai mare, intotdeauna au dreptate si nu trebuie contrazis. Eu nu sunt de-acord cu asta.

Mai ales ca in Anglia esti incurajat sa “challenge anything you think is not right“, tocmai pentru a impiedica persoanele cu un ego prea mare (si vechime mare) sa faca tampenii.

Desigur, este o arta si in a iti exprima nemultumirile intr-un mod constructiv. Pentru moment, mi le exprim mai mult in scris. Aici. 🙂

Sa te feresti de “paznicii cu simtul raspunderii”, mai ales daca-s sefi

Paznic cu simtul raspunderii” e o expresie dintr-o melodie veche a grupului vocal-instrumental “Parazitii”. 🙂
Toata lumea a intalnit “specia” asta. Au o responsabilitate minora, dar exagereaza cu aplicarea unor reguli, de cele mai multe ori inchipuite.

reguli

Pentru mine expresia asta e rezervata SI pentru orice om care e incapabil sa inteleaga faptul ca nu poti aplica orice regula la sange, intotdeauna, pentru simplul motiv ca regulile nu iau in calcul orice variatie de la regula si nici nu-ti ofera o alternativa atunci cand aplicarea lor stricta ar avea efecte nefaste.

Cateva exemple:

Cand am inceput munca in spital, una dintre asistentele band 6 care ma superviza mi-a facut mare scandal intr-o zi pentru ca m-a vazut ca nu verific SI data nasterii si numarul de spital al fiecarui pacient DUPA ce ii verificam numele, inainte de a administra medicamentele.
Erau pacientii “mei” de cateva zile deja, le stiam numele, povestea vietii, rudele si alte detalii pe care n-as fi vrut sa le stiu. Cu toate astea, faceam o verificare de bun-simt, ii intrebam numele, ca sa fiu sigur ca e acelasi cu cel de pe foaia de tratament din fata mea.
Why don’t you follow protocol? This is a very serious matter and I can give you a warning for this
Sunt cu totul de-acord ca e necesar sa te asiguri ca e pacientul corect inainte de-a-i administra orice medicament. Right patient, right medication, right dosage, right time, right route of administration samd. Dar nu are sens sa ii verifici pacientului de 5 ori pe zi data nasterii si numarul de spital cand stii deja ca ala e pacientul corect si ai verificat deja foaia de tratament. In primul rand, enervezi pacientul, in al doilea rand pierzi timp. Si toata lumea stie ca timpul e principalul tau dusman ca asistent medical.

Sau mai am exemplul unei Educational nurse (un tip de asistenta care se ocupa doar cu verificarea anumitor competente ale asistentilor medicali si care si preda anumite cursuri – cum ar fi cel pentru BLS sau POC testing samd).
Procedura oficiala spune ca, inainte de-a adminstra un medicament controlat (cum ar fi un opioid – Oramorph), cauti cheia de la CD cupboard (dulapul inchis cu medicamente controlate), mergi impreuna cu un alt coleg (RN si el/ea) in camera cu medicamentele, iei din dulapul inchis doza corecta din medicament, inchizi dulapul, iei registrul de medicamente controlate cu voi, verificati identitatea pacientului la patul lui, esti martor ca s-a administrat medicamentul, ABIA APOI semnezi in registrul respectiv si te duci inapoi si-l inchizi in CD cupboard.
Educational nurse ne-a vazut pe mine si o colega ca plecasem IMPREUNA din drugs room cu oramorph-ul si l-am administrat pacientului fara sa luam cu noi registrul. Am facut restul verificarilor (inclusiv cu wristband samd), dar am semnat in avans in registru.
This is a very serious offense, consider yourselves warned, if I catch you doing this again, I will ensure your drug administering privileges are suspended
Din nou, inteleg ca exista posibilitatea sa se intample ceva de la luarea medicamentului din CD cupboard si pana la administrare care ar face administrarea imposibila si ar face semnatura aia “in avans” invalida. Dar in cazul acela improbabil, poti pur si simplu sa scrii “Error.” sau, daca e cazul “Drug wasted“, sa resemnezi si cu asta basta.

Mai am un exemplu – de la mine, de la teatre. Aici avem 3 tipuri diferite de personal (daca excludem medicii, radiologii si personalul auxiliar): personal de la recuperarea postoperatorie (recovery nurses), personal care se ocupa de pacient si instrumentar (theatre/scrub nurses) si personal care ajuta anestezistii (anaesthetic nurses). Rolurile nu sunt interschimbabile automat, nu o sa vezi asistente de la recovery ca vin in sala de operatie si nu o sa vezi scrub nurses ca fac anaesthethics. Fiecare tip de personal are proprii sai manageri (band 7). La recovery avem doar 1 band 7, la anaesthetics avem 2 band 7, pe partea de scrub avem 3+3+2+1=9 band 7 (in functie de specialitatile medicale)
Pentru asistenti medicali exista niste cursuri de tip postgraduate de 6-12 luni (12 la noi in spital) care iti permit sa acumulezi experienta necesara pentru a face SI toate cele 3 roluri, dar sunt scumpe si nu le poti accesa decat daca ti le plateste spitalul. Separat, exista un rol inventat de englezi Operating Department Practitioner (ODP) – care NU este asistent medical, dar care poate face toate cele 3 parti ale ingrijirii pacientului perioperativ (si numai asta).
Eniuei. Cand anaesthetic nurses vin la munca, au setul lor de verificari obligatorii de facut, asa cum scrub nurses le au pe ale lor. Printre ele este si verificarea ventilatorului. Cum sunt curios si vorbaret (cand si cu cine vreau sa fiu vorbaret), am invatat repede cum se face asta de la unii colegi mai ok, de ce se fac anumite lucruri intr-un anume fel si ce fac una si-alta la ventilator. In plus, procesul de verificare este oarecum fool-proof. Atata timp cat faci ce scrie pe ecran, nu ai cum sa gresesti. Daca ai gresit, vei fi avertizat vizual – si ventilatorul nu va functiona (decat fortat, dar asta e alta poveste) pana nu se remediaza erorile.
De cand am invatat cum sa fac ventilator check, in primele luni aici – anul trecut, am facut-o de 3 ori. 1 data cand o colega a intarziat (si mi-a multumit), 1 data cand teatrul in care eram alocat nu avea anaesthetist nurse alocat (ambele candva prin ianuarie) si inca 1 data prin iunie, cand anaesthetist nurse din teatrul unde eram alocat a sunat sa spuna ca intarzie 1 ora. De fiecare data anestezistii au inceput sa faca urat ca “de ce nu e asta gata, vreau sa fie asta si asta facut samd“. De fiecare data am incercat sa fiu proactiv si sa rezolv o problema care ne tinea operatiile pe loc.
Ei bine, a doua oara m-a luat deoparte band 7-le de la anaesthetics si mi-a zis sa nu mai verific niciodata ventilatoarele pentru ca nu am Anaesthetics course si daca se intampla ceva, “you are not covered”. A 3-a oara am facut-o doar pentru ca aveam o colega in teatru care avea cursul respectiv – dar ea era deja scrubbed in si pregatea instrumentele pentru operatie. I-am zis ca o sa fac asta si apoi am vazut ca a fost o problema cu o valva undeva in spatele ventilatorului – pe care nu eram sigur ca stiu cum s-o rezolv, asa ca am chemat un alt coleg (anaesthetic nurse) cu experienta din alt teatru. El a rezolvat totul in cateva minute, pana la urma a venit si colega care intarziase, am pornit lista si totul a mers bine.
Pana a doua zi, cand band 7-le de anaesthetics (care a aflat povestea de la alta colega) s-a dus la band 7-le meu si i-a zis ca “Cristian has again done something he’s not allowed to“. Scandal, avertisment pentru mine.

Ultimul exemplu: in iulie imi cautam apartament pentru a ma muta cu jobul la un spital din centrul Londrei. Luasem interviul, trecusem toate verificarile post-interviu, le dadusem o data cand urma sa incep (18 septembrie), faceam tot posibilul sa rezolv problema mutatului din timp. Atata doar ca, cu un singur venit de asistent medical, nu are nici un sens sa inchiriezi un apartament cu 1 camera in zonele 2-3 ale Londrei.
Asa ca am incercat sa obtin un apartament cu 1 camera de la firma privata care se ocupa cu hospital accomodation. Care din iunie si pana atunci o tineau una si buna “we’ll get back to you”. Nu ca nu au nimic disponibil, dar ca they’ll get back to me.
In Anglia, majoritatea spitalelor NU au cladiri de cazare proprii, dar colaboreaza cu anumite firme private care ofera cazare in anumite cladiri de apartamente ridicate pe terenuri ale spitalului, langa alte cladiri de apartamente pe care firma respectiva le-a vandut integral pe piata privata. Capusarea banului public de privat se practica si aici.
Asa ca am scris intai celor de la HR de la noul spital, explicandu-le situatia si ca, asa cum le-am zis la interviul de angajare, nu pot incepe munca in spitalul lor daca nu imi gasesc unde sa locuiesc ceva mai aproape de spital. Naveta de unde locuiesc acum era exclusa (sunt 90 minute dus pe ceas, DACA trenurile nu au probleme). Nu mi-au raspuns 1 saptamana. Apoi i-am scris persoanei care mi s-a spus ca imi va fi viitoarea sefa directa, a carei adresa de e-mail o aveam din comunicarile post-interviu cu spitalul. Persoana respectiva e o romanca.
I-am scris in romana, un e-mail scurt in care m-am prezentat, i-am spus ca ar trebui sa incep in septembrie, ca nu mi-am gasit cazare inca si ca firma respectiva care se ocupa de hospital accomodation nu ma ajuta. Am scris in romana pentru ca mi se pare stupid sa folosesc engleza cu un roman, mai ales cand nu e ceva important sau care implica direct alte persoane, sau cand nu exista straini de fata.
Rugamintea mea a fost:

Din experienta mea de pana acum cu firmele care se ocupa de administrarea locuintelor spitalelor, tind sa raspunda mai prietenos si mai clar daca o persoana cu niste autoritate ii contacteaza… Este posibil, va rog frumos, sa ia cineva de la spitalul X legatura cu firma Y si sa intrebe daca exista sau nu o sansa sa imi ofere spre inchiriere un apartament cu 1 camera din 16 septembrie?

Raspunsul? In engleza 100%.

Unfortunately the hospital does not manage the  accommodation arrangement, therefore I can not help with that part. Please try them again.
Please continue to use English language for any communication  job related. This will ensure you are in line with the Spitalul X Trust Policy

Apai fomeie, sper sa traiesti tu fericita cu politica spitalului tau, pentru ca eu n-am de gand sa calc vreodata in el ca subaltern al tau. Nu eu am nevoie de spitalul mataluta, voi aveati nevoie de mine.

Raspunsurile dispretuitoare (care se vor inteligente)

Tânărul Goe poartă un frumos costum de marinar, pălărie de paie, cu inscripţia pe pamblică: le Formidable, şi sub pamblică biletul de călătorie înfipt de tanti Miţa, că “aşa ţin bărbaţii biletul”.
– Vezi ce bine-i şade lui – zice mam’mare – cu costumul de marinel?
– Mamiţo, nu ţi-am spus că nu se zice marinel?
– Da cum?
– Marinal…
– Ei! ziceţi voi cum ştiţi; eu zic cum am apucat. Aşa se zicea pe vremea mea, când a ieşit întâi moda asta la copii – marinel.
– Vezi că sunteţi proaste amândouă? întrerupe tânărul Goe. Nu se zice marinal, nici marinel…
– Da cum, procopsitule? întreabă tanti Miţa cu un zâmbet simpatic.
– Mariner..
– Apoi de! n-a învăţat toată lumea carte ca d-ta! zice mam’mare, şi iar sărută pe nepoţel şi iar îi potriveşte pălăria de mariner.
 Idiot
Daca as avea un leu (nici macar o lira) pentru fiecare data in viata mea cand am vazut un om raspunzand de sus si cu dispret la cererea altuia de ajutor (“nu stiu ce sa fac“)… as fi bogat.
Partea proasta e ca e ceva ce mai faceam si eu din cand in cand cand eram mai tanar. Am descoperit destul de repede ca tipul de raspuns de genul asta tinzi sa il dai fix atunci cand nu esti 100% sigur pe ceea ce stii.
Daca ai un dram de autocenzura in tine, intri in pamant de rusine atunci cand iti dai seama ca ai spus o tampenie. Daca spui o tampenie atunci cand vrei sa corectezi (“cu superioritate”) o alta tampenie, atunci nu exista gaura suficient de mare in pamant ca sa te ascunzi. 🙂
Si ajung din nou la un truism pe care l-am tot spus pe aici: cei mai mari tampiti intalniti de mine in viata au fost cei care isi bazau opiniile pe fundamentul “eu am nenumarati ani de munca in domeniul X, deci imi permit sa spun asta”. Oamenii aia chiar nu pot concepe ca ar putea gresi, ca ceea ce poate era valabil candva – nu mai e valabil acum, ca poate au retinut (si propagat) informatii gresite, ca poate pur si simplu nu stiu suficiente lucruri in domeniul respectiv sa isi dea cu parerea in extenso despre orice, oricand.
Asta ca sa nu vorbim despre cei care au cunostinte/experienta intr-un domeniu, dar isi dau cu parerea despre orice. Mana sus cine cunoaste vreun masterand in limbi straine, economie, matematica sau vreun inginer care isi dau cu parerea cu patos despre boli diverse sau despre arhitectura sau despre orice alt domeniu in care nici macar un expert (in domeniul respectiv) nu ar indrazni sa emita judecati de tipul celor emise de respectivii.
In grupurile de facebook pe unde imi mai pierd vremea am vazut nenumarate cazuri de genul asta. Si unele raspunsuri te fac sa te crucesti.

Vrea cineva sa stie cum sa isi “recupereze taxele” de la statul britanic? Imediat se vor gasi 10 experti care ii vor spune ca totul e posibil si ca o sa primeasca ‘jdemii de lire inapoi daca doar se gandeste sa se intoarca in Romania. Habar-n-are nici unul cum s-ar face asta, dar “stiu ei“.

Vrea cineva sa stie cum sa obtina inregistrarea la NMC? 20 de sfaturi diferite o sa primeasca nefericita victima. Majoritatea uita sa mentioneze ca au avut situatii speciale, de asta cazul lor a fost diferit. Se mai iau si la cearta pentru ca stiu ei mai bine.

Vrea cineva sa lucreze in Londra? Pai se vor gasi 20 de experti care sa-i spuna ca nu are sens sa lucreze in Londra, pentru ca e prea scump si urat si multa lume si blabla. Desigur, nici macar unul dintre expertii respectivi n-au locuit sau lucrat acolo, dar stiu ei mai bine.
Vrea cineva sa stie ce sa faca la un interviu? Pai imediat o sa-i raspunda unul-altul “pai de ce nu cauti pe google?”. Empatie la extrem.
Vrea o asistenta medicala din Romania sa stie cat castiga o asistenta medicala in Anglia? Pai imediat se vor gasi oameni sa se planga de cat de nasoala e viata in iadul de aici (lucrand pentru 16-20 lire/ora), comparata cu raiul din Romania (pentru 10 lei/ora). Aceiasi oameni care continua sa lucreze bine-mersi in “iadul” asta… Asta desi intrebarea era “cat castiga“, nu “cum e viata ca“.
Vrea cineva sa stie ce sa faca daca are o problema medicala? E trimis(a) in Romania. E o impresie generalizata ca aici “nu se face medicina” si ca “doar in Romania te trateaza”. Nenumarati oameni se plang/dau ca exemplu ca au mers la urgente (!) cu o durere de masea, entorsa, migrena sau mai stiu eu ce si au fost trimisi acasa cu paracetamol sau ibuprofen. Dupa ce au stat 4 ore. Expertii respectivi (din pacate, unii chiar asistenti medicali) considera ca respectivele probleme medicale se trateaza la urgente. Si apoi se supara ca nu au fost bagati in seama pentru ceva non-urgent. Desigur, asta nu scuza cazurile cand urgente reale sunt ignorate si oamenii sunt trimisi de colo-colo fara a li se spune de ce samd. Sistemul britanic de sanatate are multe bube. Dar nu e chiar asa de proasta ingrijirea medicala aici.
Asta ca sa nu mentionam faptul ca sfatul initial e criminal daca persoana respectiva chiar are o urgenta si ia drept bun sfatul sa se duca cu avionul tocmai in Romania pentru a o trata.
Vrea un asistent sa stie ce sa faca daca a avut o problema la serviciu? Vor aparea imediat experti (alti asistenti) care fie ii vor zice ca e vinovat(a) si va ajunge la inchisoare, fie sa “caute pe google”. Unui om speriat ii ignori cererea de ajutor si/sau ii dai un raspuns in doi peri. Desigur, calitati invatate de la Virginia Henderson. Sau madam Titirca.
Asta sau i se da un raspuns dispretuitor. Pentru ca stie omul mai bine, e expert, domne.
Din fericire, nu e plina lumea numai de oameni plini de ei.
Si mai bine, unii se mai si trateaza. 🙂
Screen Shot 2017-07-13 at 23.35.22
Pentru cine nu a inteles la ce ma refer punand poza de mai sus, ghidul national (UK, 2017) pentru supradoza cu paracetamol. Si efectele pe care le-a avut modificarea din 2012 a recomandarilor nationale pentru administrarea de N-Acetilcisteina in supradoza cu paracetamol. Pentru lenesi – acum sunt tratati mult mai multi pacienti oarecum inutil, pentru a se asigura ca nu vor muri cazurile rare (care nu erau tratate la timp si mureau).

Cat de usor e sa uiti…

De unde ai plecat si de problemele (mai mici sau mai mari) cu care te confruntai acolo si sa te apuci sa te plangi de toate prostiile minuscule si neimportante cand ajungi in alta parte.

Cat de usor e sa uiti de zilele cand erai elev/student si cat de greu iti era atunci si cum nimeni nu iti raspundea la intrebari si cum te simteai atat de inutil si lipsit de solutii. Si cat de usor e sa te porti la fel ca cei aflati in pozitia sa te invete sau ajute cu ceva. Ce, doar nu e treaba ta sa ii inveti si pe altii, nu?

Cat de usor e sa devii prea mandru de… nimic. Oricat de sigur pe tine te-ai simti, intotdeauna ti se poate intampla ceva care sa-ti demonstreze ca nu esti mare branza.

Cat de usor e sa uiti ca ai avut o perioada de inceput in orice in viata, cand totul era nou si greu si sa ajungi sa ii judeci pe altii ca si cum s-ar fi nascut stiindu-le pe toate. Pentru ca, nu e asa, si tu te-ai nascut atoatestiutor.

Cat de usor e sa uiti ca esti un strain intr-o tara straina, cineva care nu realizeaza ironia sortii atunci cand e rasist fata de… alti straini.

Cat de usor e sa uiti ca mancai salam cu soia nu demult, dar acum e inacceptabil faptul ai primit rata cu portocale rece.

Cat de usor e sa intri in hora integrarii intr-un grup luand obiceiurile proaste. Adica pana nu de mult se lua un bully de tine, daca apare o noua victima pentru bully, crezi ca daca devii si tu bully (fata de “noua” victima), gata, ai scapat de statutul de victima.

Cat de usor e sa te pierzi in diverse planuri pentru viitor, dar uiti sa ai grija de prezent.

Cat de usor e sa treci de la 2000 lei/luna la 2000 euro/luna (sau lire sau dolari sau altceva) si sa crezi ca automat ai “realizat” ceva.

Cat de usor e sa asculti prin ce trece altcineva si apoi sa tragi concluzii bazate pe experienta ta in situatii similare, uitand de faptul ca nu toata lumea reactioneaza la fel in aceeasi situatie.

Nu in ultimul rand, cat de usor e sa citesti (sau sa afli) despre ce face x sau y si sa zici “vai, ce viata usoara are” sau “vai, ce bine a ajuns” sau alte concluzii abracadabrante. La care multa lume ajunge si din cauza ca noi, ca oameni, nu suntem foarte dispusi sa prezentam si realizarile dar si esecurile noastre.

E usor sa faci toate astea, dar nu e mult mai greu sa NU le faci.

pinguin

E ciudat sa muncesti in week-end?

Muncesc full-time de la 18 ani. In timpul facultatii am muncit. Cand am inceput postliceala mi-am pastrat jobul (“part-time” de Romania, munceam cam 7 ore in medie pe zi). O singura regula am respectat in toti anii astia (13): nu am muncit duminica niciodata si sambetele am facut tot posibilul sa nu vin la munca decat pentru un bonus (deci foarte rar).

Ei bine, de cand am venit aici, ba manat de lipsa de bani (deci lipsa de posibilitati de distractie), ba de dorinta de-a nu sta tot timpul cu gandul la faptul ca as vrea sa fiu cu sotia mea, nu printre straini, am lucrat deja cateva week-enduri. Si o sa mai lucrez (cel putin o vreme).

Si nu mi se mai pare asa ciudat sau “de nefacut”. Mai ales cand esti singur.

Da, sunt si niste bani in plus, dar, spre nemultumirea mea, vin oricum peste o luna (adica pentru week-endurile sau noptile lucrate in februarie, esti platit in martie, pentru cele din martie, esti platit in aprilie samd).

Nu ma plang acum, nu ma forteaza absolut nimeni nici sa stau aici, nici sa muncesc in week-enduri.

Plus, data fiind natura muncii in ture de 12,5 ore, nu prea mai ai ideea de “vine week-endul, sunt liber” in cap. Esti liber si luni si marti si joi, daca vrei :))

Singurele momente cand chiar imi vine in cap ciudatenia muncii in week-end e cand ma intorc sambata seara (ca azi) in apartament. Cand in micul cartier de blocuri noi si cochete unde sunt pitite si cladirile cazarii spitalului… e plin de masini parcate dublu sau triplu (da, si englezii parcheaza aiurea, mai ales daca ei cred ca nu-i prinde nimeni*). Si se aude muzica de prin apartamente si lumea fumeaza vesela pe balcoane sau in fata cladirilor. Si tot ce imi doresc eu e sa ma duc sa zac o tzara in pat.

giphy.gif

Si eu ma intorc de la spital, unde tocmai inainte sa plec mi-a murit o pacienta. Unde am stat iarasi in plus pentru ca nu reusesc sa imi eficientizez munca si imi tot raman hartii de completat.

Oricum, in afara faptului ca am scris postarea asta, nu ma mai deranjeaza asa mult munca in week-end (mai ales ca stiu ca e ceva temporar).

Mai mult ma roade pe mine intrebarea “cum sa fac sa termin munca la timp si sa nu mai raman peste program?“. Asta si “unde am petrecut eu prea mult timp astazi“. 🙂

Oare o fi fost pacientul cu PEG pe care l-am schimbat doar eu cu o ruda a lui (pentru ca niciodata n-am HCA care sa ma ajute cand am nevoie de ei) de 3 ori? “That man was pooping for England“. Oare o fi fost tanti cu NIV, nebulizoare, tratam. i.v., fluide i.v. PLUS 30 de pastile (nu exagerez, atatea a luat la ora 09:00).Tanti langa care au fost toata ziua intre 2 si 5 rude, care se uitau la mine tot timpul cand ii faceam ceva cu o privire interogatorie/acuzatoare/dezaprobatoare?

ezgif.com-video-to-gif.gif

O fi tanti care vroia sa se spele singura si refuza sa foloseasca baia, dar care m-a trimis de colo-colo pentru cate ceva, pentru ca tot uita ce ii mai trebuia? O fi fost de la ingrijirea pacientului cu traheostoma? O fi fost de la faptul ca am pierdut 25 minute cu numaratul medicamentelor controlate?

O fi de la faptul ca nu am raspuns niciodata “nu stiu, intreaba la altcineva” cand m-a intrebat cineva cum gaseste ceva, daca poate sa-l ajute cineva cu ceva si altele?

 

  • Asa cred ei, dar am vazut politisti de parcare (parking officers) dand amenzi aproape in fiecare vineri/sambata seara de cand sunt aici. :))

Cat de multe porcarii inutile se strang intr-o viata de om

Zilele acestea mi-am propus sa-mi pun cat de cat ordine in ce mai era de ordonat inainte de-a pleca.

Am avut niste drumuri pe la ANAF, am inchis un cont de banca, mi-am luat ramas-bun de mai multe ori, am aruncat sau dat niste lucruri…

Si am ajuns la facut bagaje. Intai am facut un bagaj mai putin important – pentru ultima vacanta inainte de a pleca la munca. Dupa vacanta mi-am pastrat 1 zi de rezolvat orice s-ar mai ivi si apoi plecarea definitiva. Si bagajul mai important.

Si am (re)descoperit cat de multe bazaconii inutile se strang in viata. Haine pe care nu le mai port, incaltari care nu mai pot fi purtate (sau nu le mai port), diverse lucruri pe care le-am luat in ideea ca ma vor ajuta (ba pentru sport, ba pentru nu-stiu-ce, ba ceva tehnologie inutila sau devenita anacronica-mult-prea-repede).

inutil

 

Si asta vine de la cineva care are putine “lucruri” (cel putin pentru standardele clasei medii din Romania) si care si-a cheltuit majoritatea banilor castigati intre 20 si 30 de ani pe vacante, cursuri, sport, carti si destul de putin pe tehnologie sau haine (care inghit bani multi inutil prea multor oameni).

Cu toate acestea, tot ma surprinde cat de multe lucruri poti strange intr-un timp scurt (10 ani nu-s decat o parte mica a vietii).

Tin minte prima mea zi de snowboard, acum fix 11 ani (fara 3 zile – era o zi de Sf. Ioan, ziua de nastere a unei colege). O iarna foarte asemanatoare cu cea de-acum.

Pe 30 decembrie jucam baschet cu prietenii in Tei, la baza sportiva “Cutezatorii”, erau 15 grade. Nu, nu mint.

Pe 6 ianuarie seara debarcam din tren la Busteni, pe un peron (evident) necuratat, unde imi ajungea zapada pana la genunchi (iarasi, nu mint).

A doua zi am zis sa incerc si eu sportul asta, doar nu era sa stau ca idiotul in casa toata ziua. Am imprumutat manusi de la un tip pe care l-am cunoscut la ziua colegei. Bootii i-am imprumutat de la un coleg. Aveam niste pantaloni de schi pe care ii cumparase cu 2 ierni inainte fratele meu, dar ii ramasasera mici. Placa am inchiriat-o, atat. Nu aveam ochelari, nu aveam geaca impermeabila, nu aveam bluza sau pantaloni termici.

2 zile m-am chinuit cu placa aia, am injurat in toate felurile posibile: intai placa, apoi zapada, apoi partia, apoi pe toti aia meseriasii care treceau pe langa mine ca si cum dansau (cam asa erau toti “colegii” de petrecere), apoi pe mine, apoi am reusit sa ma dau la vale cateva zeci de metri, apoi a inceput sa-mi placa, apoi am inceput sa cad mai rau – nici nu mai aveam energie sa injur.

A doua seara ma intorceam in Bucuresti in hanorac, cu geaca facuta mototol si bagata in ghiozdan. Era uda leaorca, am stors apa din ea, era mai putin utila decat hanoracul pentru a-mi tine de frig.

Ma dureau toti muschii posibili, fundul si genunchii erau praf de la cazaturi, dar mama-mama ce fericit eram

Asa s-a nascut pasiunea mea pentru acest sport.

Acum am 3 geci de snowboard, 3 perechi de pantaloni, 2 genti de snowboard, 2 placi, 2 perechi de manusi, bluze si pantaloni termici, protectii de spate, fund si de genunchi, 2 casti si altele. Plus cateva chestii pe care am reusit sa le vand in ultimii ani.

Ei, toate astea nu am cum sa le iau cu mine in Anglia. Cel putin nu anul asta. Nu renunt la ele, pentru ca nu renunt la pasiunea mea, dar chiar si-asa sunt atat de multe…

Si pentru toate exista un echivalent in fosta mea pasiune – pentru baschet. Pe la mama prin casa pe undeva mai sunt mai multe mingi, multe perechi de bascheti, mai multe haine de baschet samd. N-am mai jucat baschet de 2 ani.

Si astea au oarecare utilitate. Zilele astea m-am lovit de mai multe lucruri care chiar nu mai au nici o utilitate si care aproape niciodata n-au avut.

Strangem atat de multe lucruri inutile in viata.

Acum 26 au murit niste romani

E 22 decembrie. Cat de repede trece timpul.

De ce au murit niste romani la revolutia din 1989?

Pentru ca sa poti sa te plangi (unde, cat si cum vrei tu) ca nu mai esti lasat sa fumezi (ce oroare!) in nasul oricarui nefumator “fraier” aflat in apropierea ta intr-un spatiu cu destinatie publica.

Pentru ca sa poti sa te plangi ca ti-au inchis barul sau clubul sau cinematograful preferat pentru ca erau intr-o cladire care ar fi cazut pe tine la prima miscare tectonica. Sau mai devreme.

Pentru ca sa poti sa parchezi unde vrei tu si apoi sa te arati nemultumit daca indrazneste vreun politist sa-ti ceara sa te legitimezi si sa-ti dea amenda.

Pentru ca sa poti sa mergi 3+2+3(sau 4) ani la forme de invatamant superior, sa copiezi cu nesimtire, sa nu retii nimic, dar apoi sa te mandresti cu toate diplomele tale. Sau sa te arati contrariat de faptul ca nu valoreaza nimic pe piata muncii.

Pentru ca sa folosesti fara nici o remuscare orice beneficiu al unui stat (cat de cat) modern – educatie, sanatate, transport, siguranta – dar sa platesti cat mai putine taxe (sau deloc, daca poti), pe ideea ca “oricum altii fura mai mult” sau pur si simplu pentru ca tu crezi ca statul n-ar trebui sa existe deloc sau sa fie “minimalist” (evident, o contradictie care-ti scapa).

Pentru ca sa poti sa dai spaga pentru a te baga “in fata” oriunde in tara asta (la spital, la scoala, la gradinita, la un job, la taxe si impozite, la carnetul de conducere etc.).

Pentru ca sa poti da intotdeauna vina pe altii pentru orice esec al tau.

Pentru ca sa te poti mandri cu titlul de patron de “afacere de succes”, al carei succes sta majoritar in suntarea regulilor, de la plata taxelor la plata angajatilor.

Pentru ca sa zici ca “te pisi pe el de vot“, sa nu votezi niciodata, dar dupa aceea sa te crezi superior altora care isi vand votul pentru un mic si-un carnat.

In esenta pentru o LIBERTATE PROST INTELEASA.

Si lista poate continua la nesfarsit.

 

Din fericire pentru ei (si noi), oamenii aia au murit atunci si pentru ca sperau intr-un viitor mai bun.

Viitor in care poti cumpara orice alimente si medicamente (daca ai bani, intr-adear), viitor in care un profesor nu poate sa dea in tine (elev) doar pentru ca atata a retinut el din pedagogie, viitor in care un politist nu te poate lua la bataie doar pentru ca poate, viitor in care curentul electric, benzina si caldura nu sunt rationalizate, viitor in care ai acces la toate informatiile din lume si poti invata orice, viitor in care poti sa ai orice religie, orientare politica sau sexuala si nu trebuie sa te temi de inchisoare sau tortura, viitor in care poti sa-ti manifesti orice nemultumire fara frica de turnatori, viitor in care presa e (aproape) libera,  viitor in care, intr-un final, daca nu-ti convine tot ce am enumerat eu mai sus, poti s-o iei de la capat oriunde in lume.

De ce e gresita parabola aia populara in social media cu “socialismul nu functioneaza”

Circula in social media romaneasca si nu numai o parabola. Este piatra de capatai pentru orice neo-liberal, ‘telectual de dreapta, libertarian, român-plecat-in-SUA-care-a-devenit-brusc-mare-republican samd

Mi-am adus aminte de ea azi-dimineata, cand controlorii au prins 4 tineri trecuti de 20 de ani, care aveau evident bani (telefoane scumpe, casti scumpe, haine scumpe) dar NU AU CUMPARAT cate un bilet de autobuz de 1,3 lei. Bai, pe bune de nu m-am simtit ca ultimul fraier pentru ca am fost singurul din jumatate de autobuz care avea calatoria platita.

Atata doar ca parabola, desi are o oarecare logica, e o mare prostie, bazata pe o serie de premize total gresite, cu niste concluzii si mai gresite (cum altfel, doar pornesc dintr-o eroare de logica banala).

Varianta pe scurt: un profesor vrea sa le demonstreze studentilor sai ca socialismul nu functioneaza. Le spune ca toti vor lua aceeasi nota – media clasei. Studentii inteligenti invata normal, cei slabi nu invata. La primul test trec toti (pentru ca studentii inteligenti ii trag pe cei slabi in sus), la urmatoarele rezultatele scad si la final pica toti, pentru ca “nimeni nu mai vrea sa invete“.

Se porneste de la ideea aberanta ca socialismul e fix acelasi lucru cu o grupa (serie, clasa) de studenti (1) si de aici se trag concluzii: ca acest experiment (real sau nu) DEMONSTREAZA “esecul” socialismului (2), ca taxarea bogatilor = saracirea lor (3) (si, prin extensie, saracirea societatii (4)), ca taxarea = divizarea bogatiei (5) si ca asta (divizarea bogatiei) nu duce niciodata la “multiplicarea bogatiei”(6), si ca in socialism “jumatate” din populatie intotdeauna ia bani de la altii (7) si, intr-un final, asta este un drum cu sens unic catre esecul unei natiuni (8).

Fabula originala:

An economics professor at a local college made a statement that he had never failed a single student before, but had recently failed an entire class. That class had insisted that Obama’s socialism worked and that no one would be poor and no one would be rich, a great equalizer.

The professor then said, “OK, we will have an experiment in this class on Obama’s plan”. All grades will be averaged and everyone will receive the same grade so no one will fail and no one will receive an A…. (substituting grades for dollars – something closer to home and more readily understood by all).

After the first test, the grades were averaged and everyone got a B. The students who studied hard were upset and the students who studied little were happy. As the second test rolled around, the students who studied little had studied even less and the ones who studied hard decided they wanted a free ride too so they studied little.

The second test average was a D! No one was happy.

When the 3rd test rolled around, the average was an F.

As the tests proceeded, the scores never increased as bickering, blame and name-calling all resulted in hard feelings and no one would study for the benefit of anyone else.

To their great surprise, ALL FAILED and the professor told them that socialism would also ultimately fail because when the reward is great, the effort to succeed is great, but when government takes all the reward away, no one will try or want to succeed.
It could not be any simpler than that.

There are five morals to this story:

1. You cannot legislate the poor into prosperity by legislating the wealthy out of prosperity.

2. What one person receives without working for, another person must work for without receiving.

3. The government cannot give to anybody anything that the government does not first take from somebody else.

4. You cannot multiply wealth by dividing it!

5. When half of the people get the idea that they do not have to work because the other half is going to take care of them, and when the other half gets the idea that it does no good to work because somebody else is going to get what they work for, that is the beginning of the end of any nation.

Morala 3 (si 2, desi e formulata aiurea) e corecta. Restul…

(1) este gresit pentru ca:

  • Socialismul presupune proprietatea comuna a resurselor (si a produselor lor). Pana acum, analogia pare corecta. Doar ca sistemul educational se vrea o meritocratie. Viata de zi cu zi nu este si nu va fi vreodata meritocratie. Omul cu cele mai bune cunostinte intr-un domeniu rar va castiga cei mai multi bani, va ocupa pozitia cea mai de sus intr-o ierarhie sau va fi cel mai bine privit. Deci compari viata reala cu un sistem ideal, inexistent in viata reala? De ce?
  • Notele nu sunt “bogatie”. Orice libertarian iti va spune ca bogatia = capital. Notele primite la scoala sunt evaluarea arbitrara a valorii cunostintelor si muncii unui om. Banii sunt evaluarea arbitrara a valorii muncii unui om (cunostintele sale au un rol mai mic). Atata doar ca notele nu au greutatea banilor sau a capitalului. Poti lua 10 pe linie in orice facultate, asta nu iti garanteaza nimic daca nu e corelat cu o lupta pentru a transforma notele in ceva palpabil (un loc de munca, o afacere, un post de profesor, un post de cercetator etc.). Pe cand cu capital ai acces direct la orice bunuri si servicii.

(2) este gresit pentru ca:

  • Faptul ca primesti un 4 sau un 10 nu te face mai bogat, mai fericit sau mai implinit. Da, poti castiga un premiu, o bursa etc. in scoala. Dar rezultatele se vad pe termen lung. Inveti pentru tine, in primul rand, chit ca esti notat pentru asta. Rezultatul (nota) stii foarte bine ca te ajuta doar temporar. Nu traiesti din note, nu iti pune un 10 o friptura pe masa iar un 2 o zeama-lunga.
  • Prin extensie, daca in socialism se porneste de la ideea ca prin impartirea resurselor toata lumea castiga ceva (binele general), daca toata lumea trece la un examen prin impartirea notele (fara sa invete) nu obtii decat o satisfactie efemera. Ai trecut un examen. Wow. Si apoi mai ai doar minim 39 de alte examene pana termini facultatea. Si apoi trebuie sa te angajezi. Castigul nu conteaza!
  • Nu exista o pierdere majora daca pici. Pe cand in capitalism salbatic, daca X castiga echivalentul lui 10 si Y castiga echivalentul unui 1, cel care “pica” moare. X poate cumpara orice, Y este la un pas distanta de o boala in care ar muri (pentru ca nu are bani de asigurare de sanatate), nu are resurse pentru a evolua (pentru ca nu ar avea acces la educatia privata) samd

(3) este gresit pentru ca:

Exemplu simplu: Americanii au 7 nivele de impozitare a venitului (marginale) si oricum sunt nemultumiti de ele. De la venituri individuale peste 90.000$/an (pana la 189.000 $), americanii sunt taxati (pentru veniturile peste 90k) cu 28% pe an. Venitul mediu pe gospodarie era in 2014 53.657$.

Presupunem prin absurd ca parabola e corecta si taxarea celor bogati pentru a da celor saraci = notarea celor studiosi cu nota medie. Luam un exemplu: ii taxam cu 5% in plus pe cei cu venituri mai mari de 90.000 $. Ca valoare, suma e mare. La 100.000$, ar insemna pe undeva pe la 1.000$ in minus (precum ziceam, e taxa marginala, nu aplici majorarea la 100.000$, doar la diferenta pana la 90.000$). Dar John tot castiga mult peste media in SUA ar continua sa aiba in mana un venit mai mic cu aprox. 100$ pe luna. Ar fi mult mai sarac? Exemplul poate fi continuat si la 500.000$, 1.000.000 samd. Da, ar plati o suma mare in plus. Dar cu siguranta nu ar insemna saracie.

(4) este gresit pentru ca:

Putem spune ca banii din taxele lui John ar fi luati si redistribuiti unor saraci. Este asta disparitia bogatiei din economie = saracirea societatii (per total)? NU! Saracul va cheltui (aproape) intotdeauna banii putini pe care-i are, pe cand cel bogat are tendinta spre acumulare. Singura problema ar fi ca (poate) se mai pierd niste bani in birocratie.

(5) este gresit pentru ca:

Taxarea nu a fost si nu este “divizarea bogatiei”. In esenta, taxarea este strangerea de bani de la populatie pentru a realiza proiecte pe care nimeni nu le-ar putea face de capul sau. E mai degraba “punerea in comun a bogatiei”. Vezi si explicatia de mai jos. Da, exista limite si excese. Dar ce e mai excesiv: sa cheltuiesti 1 milion de euro pentru 1 racheta care “va duce democratia” intr-o tara de lumea a 3-a sau sa oferi food stamps de 500$ la 2000 de oameni? Problema e in gasirea unei balante si prioritati in cheltuieli, mai degraba.

(6) este gresit pentru ca:

Nu cred ca e institutie mai hulita de socialistii-de-apartament decat banca. Banca moderna este intruchiparea capitalismului (stangistii ar zice “al Răului”). Banca este cea mai eficienta institutie de multiplicare a banilor creata vreodata. Banca ia bani pe termen scurt de la 1000 de oameni (depozite), pastreaza o fractiune din ei si apoi ofera credite pe termen lung la alte sute de oameni, mutand banii electronic dintr-o parte intr-alta. Cumpara apoi titluri de stat pe termen lung, pe care le impacheteaza ca instrumente de bonitate, pe baza carora imprumuta alti bani pe termen lung (de la alti bani), apoi ofera alte credite si tot asa. Din 100 x 1000 initiali se pot obtine 100 x 1500 foarte usor.

Cum face asta? Prin rezerve fractionare, TAXAREA deponentilor, TAXAREA creditatilor si… impartirea banilor. Si ce produce? BOGATIE. Mai sa fie. Stai, am facut o analogie, asta nu e permis, nu? 🙂

(7) este gresit pentru ca:

Nu exista 50% si 50%! Exista un procent de oameni care nu vor munci niciodata si exista un procent de oameni care intotdeauna vor castiga foarte mult – asa e viata. Si e normal sa existe si unii si ceilalti. Dar intre aceste 2 categorii mici, exista multe alte subcategorii de oameni care muncesc mai mult sau mai putin. Impartirea in alb si negru, noi vs. ei este divide et impera de 2 lei.

(8) este gresit pentru ca:

I se pare cuiva ca Danemarca, Suedia, Norvegia sunt state-esuate? Nu zic ca sunt state ideale. Au problemele lor. Dar, in esenta, taxarea e mare, unii oameni traiesc de pe urma beneficiilor oferite de stat si altii muncesc foarte mult si sunt taxati.

La final, opinia mea:

Eu sunt convins ca socialismul, ca ideologie (deci la modul ideal), nu poate functiona in lumea reala din alt motiv: presupune ca o natiune intreaga sa accepte sa lucreze pentru binele general. Ceva ce nu caracterizeaza fiinta umana.

Putem argumenta la nesfarsit pe tema “ce este socialismul“. Sunt convins ca un republican american sadea ar prefera din principiu sa crape decat sa traiasca in tarile nordice, Germania, Franta sau alt bastion al “socialismului” in opinia lui. Asta pana merge pe-acolo si poate-si schimba opinia. Sau nu.

Eu zic ca exista o oarecare problema a omului mediu de-a face diferenta intre stat social (modelul Nordic), social-democratie (ideologia politica oarecum dominanta, cu variabile in statele nordice, Germania, Franta si in alte state vestice) si socialism (proprietate sociala, comuna, a mijloacelor de productie – pentru “binele general”, antagonistul capitalismului, o ideologie greu de pus in practica in forma ei 100% pura – nu ca n-ar fi incercat unii si au esuat).

Orice stat modern este construit pe taxare si utilizarea banilor din taxe pentru “binele general” (ceea ce poate fi interpretat diferit, in functie de tipul de conducere a statului). Dar treaba asta se intampla din timpuri stravechi si e singurul mod in care poti construi o societate, cu educatie, sanatate, infrastructura, legi, siguranta (interna si externa). Cu cat statele au inceput sa investeasca mai mult in sanatate, educatie si infrastructura, cu atat au scos mai multi oameni din saracie. Ceea ce le-a marit veniturile – si, prin extensie, a marit veniturile statelor.

Dar ce faci cu cei care nu vor sau nu pot sa iasa din saracie? Un libertarian i-ar lasa sa crape. N-au bani de asigurare de sanatate? Fuck’em, sa crape. Nu au bani de haine sau mancare? Fuck’em, sa crape. Din fericire, nu toata lumea gandeste asa. Apare statul social – specific pentru a-i apara pe cei mai putin in masura sa se apere.

Odata cu acest concept, apar si cei care exploateaza sistemul. Vezi exemplul conationalilor nostri care merg sa traiasca in strainezia din alocatii pentru copii si asigurari de somaj, desi nu au muncit o zi in viata lor. Sau “I love you benefits“.

Aceste elemente le dau apa la moara celor care zic ca “socialismul presupune doar 2 clase: cei ce muncesc si cei care ii fura pe primii, prin nemunca“. Impartirea in noi versus ei a functionat intotdeauna pentru politicieni. Dar e simplu: inaspresti regulile pentru ajutorul social si scapi de aceste excese. Asta presupune legi noi, facute cu cap.

E mai usor sa zici “uite hotii“, sa invrajbesti lumea impotriva unui grup (cine a fost ultima data prin Vest si s-a simtit prost tratat pentru ca e român?), dar nu faci nimic.

Politica, rezumata in cateva cuvinte.

Realitatea e ca nu exista doar 2 clase. Exista bogati, exista clasa medie, exista saraci, exista si oameni aflati in categorii la risc (orfani, batrani, bolnavi).

Si ca nemunca nu se rezuma doar la “traiesc bine cu putin“. Copilul vitreg al socialismului, comunismul, a esuat in special din cauza lipsei de dorinta a oamenilor de-a castiga intotdeauna la fel de mult ca semenii lor. Ceea ce s-a tradus prin lipsa de productivitate, lipsa de competivitate si adaptabilitate si esec economic. La care se adauga, desigur, lipsa proprietatii private, lipsa libertatii de exprimare, opresiunea, lagarele de concentrare, statul politienesc etc.

Daca toata lumea ar vrea sa traiasca bine nefacand nimic, 3 milioane de romani care au plecat in lume in ultimii 25 de ani ar fi fost APROAPE TOTI, invariabil, niste cazuri sociale in tarile-adoptive. Este evident ca nu e asa. Din 3 milioane, e clar ca n-au plecat doar medici, ingineri, programatori, chimisti, poligloti si asa mai departe. AU plecat oameni normali, care poate in Romania ar fi trait din agricultura de subzistenta. Sau din joburi prost-platite. Cum se face ca in strainatatea-atat-de-“socialista” reusesc sa se descurce, uneori mai bine chiar decat bastinasii? Oare nu sunt aceiasi oameni nu ar fi primit in Romania mai mult decat salariul minim? Nu ar fi fost incadrati de libertarieni la “oameni care traiesc din nemunca” si infierati in public?

Ultima data

… cand am plecat de la serviciu catre scoala

… cand am alergat dupa un autobuz (cel putin in Romania, sper)

bus

… cand le-am mai dat vreun ban celor de la fosta mea scoala pentru orice

… cand mai intru in fosta mea scoala (din nou, sper)

… cand mai fac orice fel de xeroxuri la centrele de copiat din jurul scolii

… cand i-am mai vazut fata acra a dirigintei mele din primul an de scoala, care nu stia sa comunice decat tipand

… cand am mai intrat in secretariat, am dat buna ziua, am vorbit cu “dumneavoastra” si mi s-a raspuns cu “ce vrei?”

… cand am sunat la acelasi secretariat, am vorbit la fel de respectuos si mi s-a raspuns in doi peri

… cand am mers pe jos cativa km ca sa ma intorc la serviciu, pentru ca traficul era pur si simplu blocat

Mi-am ridicat (contra cost!) diploma de la scoala (certificatul de competente profesionale). Ar trebui sa fiu bucuros, cei din generatiile precedente le primeau prin primavara sau mai tarziu.

Sper ca cu asta pun punct final la 3 ani cu multe frustrari dar si cu niste bucurii.

drepturi imagine: tesc.edu

Cine sa schimbe Romania?

Din avalansa de stiri, opinii, injuraturi, glume si indemnuri la protest din ultimele zile mi-a atras atentia un post al unui anonim de pe facebook, mult-shareuit si mult-likeuit. Merita citit, poate te face sa gandesti un pic…

Concluzia lui:

Screen shot 2015-11-05 at 10.21.03 AM

Cine s-a gandit in ultimele zile de revolta mult-asteptata la ce presupune o schimbare?

Cine s-a gandit ca totul incepe de la el, nu de la altii?

Cine s-a gandit ca toti politicienii si functionarii publici si micii si marii patroni care au permis ultima tragedie nu sunt cu (aproape) nimic diferiti fata de el/ea? Nu sunt tot romani?

Cine s-a gandit ca nu e vina rusilor, americanilor, masonilor, evreilor, nemtilor, rasistilor europeni, capitalistilor exploatatori sau a mai stiu eu cine e tinta preferata pentru aruncarea vinei pentru starea in care e Romania?

Cine s-a gandit ca cu fiecare lege pe care o incalca el, e partas la sistemul general de lipsa de respect fata de reguli si legi care formeaza (in esenta) un stat modern, civilizat si democratic?

Cine n-a dat niciodata spaga pentru a rezolva o hartie, un permis, o adeverinta, o nota, o amenda ceva? Pentru ca, nu-i asa, nu se poate altfel?

Cine n-a aparat aiurea cate un comportament din asta (vezi exemplul din ultimele zile, cu apararea sarmanului patron de club care “n-a stiut, saracul”), pentru ca nu se poate altfel?

Cine n-a calcat pe colegii lui de munca pentru a promova, pentru ca “doar asa se poate avansa”?

Cine nu s-a enervat in trafic cand altii fac unele si altele, dar a ramas tacut atunci cand a circulat cu 30-40 kmh peste limita admisa, a trecut pe rosu, a parcat dublu sau triplu pentru ca “ma grabesc si nu se poate altfel“?

Cine nu a acceptat sa fie platit la negru sau prin orice artificiu financiar care presupune taxe mai mici si bani mai multi pentru el, dar apoi s-a dus la spital si a cerut sa fie tratat cum trebuie “finca-s bani” (sic), pentru ca, nu-i asa, el/ea plateste taxe (la minimul pe economie) de zeci de ani?

Cine nu a facut NICIODATA nimic mai mult decat teoretic ar trebui sa faca, pentru ca, nu-i asa, NU E TREABA LUI?

Cine n-a votat in viata lui, pentru ca, nu-i asa, “ma piș pe el de vot” si oricum “toți sunt hoți“, dar apoi s-a lamentat ca e condus de “cei pe care i-ați ales voi, nu eu“?

Cine nu s-a interesat niciodata de politica, de felul in care e condusa tara, nu stie cine e primar, presedinte sau orice, dar tot timpul zice “domne’, ce țară de căcat“?

Cine vede doar furturile si hotiile altora, dar uita de faptul ca si el/ea ar face (sau deja o face) cam la fel in pozitia de putere pe care o obtin alti romani?

Si acum vin si eu si ma intreb:

cine sa schimbe Romania?

De ce nu e bine sa lucrezi cu nesimtiti

Stiinta e de acord: daca lucrezi cu nesimtiti, ai sanse foarte mari sa iti faci treaba mult mai prost.

nesimtit

Ca viitor asistent medical, in 3 ani de practica mi s-a intamplat de nenumarate ori sa fiu jignit, repezit, ignorat sau tratat in general cam cu respectul pe care-l acorzi jegului de sub pantof. Acuma, nu sunt chiar fire sensibila, am incercat sa trec peste toate, in tot timpul asta m-am certat doar 1 singura data si asta pentru ca interlocutoarea mea insista sa nu-mi accepte incercarea de scuze si de terminare a conflictului. Faptul ca am mai defulat pe blog m-a ajutat oarecum.

Chiar si-asa, de fiecare data dupa ce eram tratat infect, imi dadeam seama ca fac lucrurile mai prost decat inainte. Si chit ca realizam asta, mi-era relativ greu sa ma corectez – pentru ca intram intr-un mic cerc vicios, in care ma fortam sa fiu mai atent, greseam din nou, ma enervam, greseam din nou etc.

Ei bine, o echipa de cercetatori medicali din Israel a facut si un studiu stiintific pe tema asta.

Studiu randomizat, dublu-blind, in care 24 de echipe de Terapie Intensiva Neonatologie (echipa de 1 doctor + 2 asistente) au fost impartite aleatoriu in 2 ramuri. Toate echipele au fost puse sa faca un scenariu de antrenament, in care trebuiau sa aiba grija rapid de un nou-nascut a carui stare se inrautatea rapid din cauza unei enterocolite necrozante (cauza majora de mortalitate la nou-nascut, inclusiv in medicina moderna). Personalul medical a fost anuntat ca va fi evaluat de observatori de la alt spital.

13 echipe au fost expuse la comentarii jignitoare (nu foarte grave, sa zicem) de la acesti observatori: li se spunea ca “nu sunt impresionati de calitatea medicinei in Israel” sau ca “n-ati rezista 1 saptamana acasa la noi“. Celelalte 11 echipe (ramura de control a experimentului) au fost expuse doar la comentarii neutre.

Apoi, scenariul educativ incepea, echipelor cerandu-li-se sa se ocupe de urgenta aparuta la un bebelus-manechin.

Echipele au fost filmate si performanta lor a fost evaluata de catre arbitri independenti (dublu-blind). Evaluarea a fost facuta in functie de performantele in diagnosticare, performanta in proceduri, impartasirea de informatii si cererea de ajutor la nevoie. Punctajele au fost acordate pe o scara de la 1 la 5.

Deloc surprinzator, fata de echipele neexpuse la nesimtire, performanta a fost mai slaba la diagnosticare si proceduri medicale si totul se presupune ca a inceput de la scaderea dorintei colegilor de a impartasi informatii intre ei.

“It thus seems that rudeness reduced information-sharing among the physician and the 2 nurses, which, in turn, harmed their diagnostic performance. Similarly, rudeness reduced helping among the team members, which, in turn, explained the reduction in their procedural performance.”

Un tabel cu rezultatele echipelor:

rezultate nesimtire

Data viitoare cand o sa-mi spuna cineva ceva nasol, o sa-i spun ca cercetatorii israelieni au ajuns la concluzia ca ceea ce face el imi va afecta negativ performantele, deci sa ma lase in pace. 🙂

Mai in gluma, mai in serios, e evident ca majoritatea oamenilor sunt afectati de ceea ce li se spune, oricat de mult se obisnuiesc sa ignore totul. Problema e ca nu poti elimina cu totul porcariile din jurul tau, oricat de mult ai sti ca te vor afecta – mai ales in medicina.

Studiul (nu am gasit decat abstractul pentru moment) este aici.

Somer!

Azi, dupa 8 ani si cateva luni petrecute la acelasi loc de munca si 11 ani si 3 luni de munca neintrerupta, am redevenit unemployment-clipart-unemployment-gradssomer. Ma rog, sa zicem ca nu am fost somer-somer niciodata (dupa liceu am inceput facultatea, de lucrat lucrez din toamna anului 1, urmata de o scurta pauza si apoi munca neintrerupta din anul 2 incoace)

Am un termen auto-impus pentru gasirea unui loc de munca (Asistent Medical) pana la sfarsitul lui septembrie.

Daca planurile mele nu se indeplinesc, va trebui sa o iau de la zero din octombrie. Adica voi fi in situatia pe care am deplans-o pana acum doar la altii: nu ai job, nu iti gasesti un job in domeniul pe care-l vrei si trebuie sa accepti ceva, orice, ca sa nu mori de foame.

Pentru cei care nu si-au dat seama deja, n-am stat cu mainile in buzunare pana acum. Am 2 interviuri deja planificate pentru imediat dupa ultimul examen si alte “promisiuni” (in care pun oarecare valoare).
Oricum, ma surprinde mirarea tuturor oamenilor (familie, prieteni, colegi, amici si chiar necunoscuti) cand le spun ca mi-am dat demisia. Eu le spun ca “am facut-o prea tarziu“, ei o tin una si buna cu “nu era mai bine sa astepti pana iti gaseai un nou job?“. Pe principiul daca tot am facut 3 ani de zile scoala + job, ce mai conteaza cateva saptamani/luni?

Foarte rar cei care isi dau cu parerea in privinta situatiei altuia se pot pune in locul lui/ei, oricat de mult l-ar cunoaste.

Adica eu cred ca am facut o mare greseala acum 3 ani cand am ales sa-mi pastrez jobul asa cum am facut-o, trebuia sa fi gasit cumva o solutie mai buna. Pentru ca intotdeauna compromisurile nasc alte compromisuri.

Oricum, la munca!

munca fara paine

Foto via muzeul de fotografie

Te simti mandru de faptul ca 1-2-3 romani au avut un rezultat bun la o olimpiada (sau in alt domeniu)?

Ma amuza pana la lacrimi manifestarile de mandrie ale multor compatrioti care se bat cu pumnul in piept pentru cate o reusita a unor elevi romani la cate o olimpiada internationala.
Data viitoare cand te mai bucuri fals pentru nu-stiu-care mic geniu roman sau nu-stiu-ce strain de care n-ai auzit niciodata si nu o sa te intereseze niciodata ulterior “bucuriei” tale de moment, ia in considerare cifrele urmatoare:

Cati elevi au promovat BACALAUREATUL in ultimii 5 ani:
2015 -168.945 de absolvenţi înscrişi; 66,41% dintre cei prezenti (106.064) au promovat: 100.058 din generatia actuala, 6.006 din promotiile anterioare; 9.236 au absentat. Daca ii luam in calcul si pe cei absenti, promovabilitatea e 62,78%, de fapt.

2014 – 151.301 absolvenţi prezenţi; 60,65% au “luat”

2013 – 175.500 absolvenţi prezenţi; 54,40% au “luat”

2012 – 187.000 absolvenţi prezenţi; numai 44% au”luat” examenul

2011 – 204.200 absolvenţi prezenţi; au “luat” BAC-ul doar 45%.

In total, numar cu indulgenta (presupun ca unii au luat BAC-ul in sesiunile ulterioare) minim 400.000 adulti romani care au trecut prin 12 clase fara sa ramana cu aproape nimic. 400.000 de romani care au drept de vot. 400.000 de romani care ar trebui sa plateasca taxe, contributii sociale si cate si mai cate pentru a functiona cat de cat sistemul nostru, asa prost si ineficient cum este in momentul de fata. 400.000 de oameni care influenteaza viata de zi cu zi a restului populatiei mult mai mult decat 5-10-100 potentiale genii.

A, asta ca sa nu vorbim de “inteligenta” celor care au luat totusi BAC-ul, dar se inghesuie la ASE sau la Jurnalism – niste fabrici de someri cu diploma, in conditiile in care Politehnica se chinuie sa stranga candidati.

Cifre de aici si aici.

Am ajuns sa fac ceva ce urasc la altii?

Lucrez fara pauza de la 20 de ani. Inainte de asta, am mai muncit si in scoala generala si in liceu (ba ca ajutor la renovari/constructii, ulterior ca ghid pentru niste americani, apoi colaborator pe perioade scurte pe mici prostii de BTL). Primul job mai “de birou” a fost la 18 ani, in anul 1 de facultate, la Flamingo Computers. Am avut surpriza sa aflu ca nu mi-au facut carte de munca, desi se jurau ca o fac pentru toata lumea care sta la ei minim 1 luna (am rezistat 5).

De cand am facut prima data o munca platita, am observat o trasatura care ma deranja la alti oameni cu care munceam: munca facuta in bataie de joc. Unii o faceau pentru ca asa erau in toata viata lor (dezordonati), altii pentru ca asa credeau ca se razbuna pentru ca sunt platiti prea putin, altii o faceau pentru ca au descoperit ca altii le pot face munca lor.

whatever  - isolated text in vintage wood letterpress printing blocks

O mica variatie pe tema asta exista la oamenii care pleaca de la un job (de regula, la altul): dupa ce sunt siguri ca au asigurat un ulterior loc de munca (sau ca sunt dati afara – dar asta am vazut mult mai rar in anii mei de munca) si isi depun preavizul, aproape toti romanii cu care am interactionat eu si-au bagat picioarele in jobul actual.

Ce presupune asta?

Venit la munca la ore tarzii, facut munca asa, doar cat sa nu se zica “asta nu face NIMIC“, neatentie la ceea ce fac, stat la tigara (sau ping-pong sau altceva) cu orele, stat in birou ostentativ pe internet sau nefacand nimic, de parca au ceva de demonstrat si (foarte rar) certuri cu cei care i-au enervat de-a lungul timpului.

Din punctul asta de vedere, mi s-a parut onest ce mi-a zis la interviul pentru job un fost patron al meu: “am fost si eu angajat la mai multa lume. De fiecare data cand plecam, le spuneam ca n-are sens sa mai stau zilele de preaviz, pentru ca oricum NU o sa mai fiu concentrat pe ceea ce fac si o sa-i perturb pe colegi, deci mai bine ma lasa sa plec cat mai repede“. Imi zicea asta pentru ca eu ii spuneam ca trebuie sa astept minim 15 zile ca sa vin la noul job, preavizul normal pentru fostul loc de munca.

Atata doar ca, atunci cand a fost vorba sa plec de la ei, si el m-a rugat sa mai raman perioada de preaviz “ca sa aiba timp sa-si gaseasca alt om”.

Plus, genul asta de gandire spune cate ceva despre ce fel de om e cel cu care vorbesti. Onest (teoretic), dar care isi pune interesul propriu intotdeauna pe primul plan si care nu are prea multe valori proprii (ca responsabilitate sau profesionalism).

Tehnic vorbind, perioada preavizului e singura in care ai oarecare putere asupra angajatorului – cel care are tot timpul puterea in relatia patron-angajat. Dar ce te faci cu cei care abuzeaza de aceasta perioada?

Ideea e ca, intr-o lume mai buna (sa nu zicem ideala), din momentul in care ti-ai depus preavizul, ar trebui sa iti faci treaba la fel ca pana acum, daca mergem pe principiul “urmatorul angajator a fost convins ca esti un bun profesionist, care-si face treaba constiincios“. Altfel… de ce naiba te-ar angaja cineva?

Mai clar: cine naiba te-ar angaja, daca la interviu tu le spui “urmeaza sa mai stau 2-3 saptamani la actualul loc de munca, timp in care imi propun sa frec menta si sa fiu platit pentru asta“? Ce spune asta despre tine, in conditiile in care pana atunci ai tot spus ca “am facut si am realizat si am colaborat si am avut rezultate“. Daca as fi american, ti-as zice ca you’re full of shit!

De-a lungul timpului a trebuit sa fac (sau refac) de mai multe ori munca unor fosti colegi sau colege care au plecatsi in ultimele zile nu faceau mai nimic (bine). Pe bune de nu a fost foarte deranjant.

N-am nici o problema cu dorinta oamenilor de-a pleca si inteleg ca e nevoie de o oarecare perioada in care firma sa-si gaseasca un nou angajat.

Dar serios acum – cand ala vechi vine si isi face munca prost sau deloc, restul oamenilor devin frustrati de treaba asta. Daca tot esti platit SI nu faci nimic, macar n-o face la munca, mai degraba stai acasa si lasa-ma sa ma descurc fara sa-mi aduci aminte zilnic faptul ca eu muncesc pentru aceiasi bani pe care tu-i primesti si nu faci nimic.

Acum ajung la cazul meu. Teoretic vorbind, sunt in perioada de preaviz. Mi-am anuntat patronii de cateva saptamani deja cand va fi ultima zi de munca aici si faptul ca nu vreau sa stau nici o zi in plus. Am fost extrem de impaciuitor, i-am anuntat cu nu mai putin de 7 saptamani inainte de momentul stabilit de mine ca ultima zi de munca. Sa aiba timp sa-si gaseasca un inlocuitor, mai ales ca e mai greu sa faci angajari in miezul verii. Am facut asta din bun-simt si recunostinta pentru faptul ca m-au suportat 3 ani de zile cu job + scoala.

Eu nu vad relatia angajat-patron ca una care implica recunostinta neaparat. Sau mai rau, servilitate. Esti platit sa faci o munca pe care el trebuie s-o monetizeze, sa castige niste bani. In cazul anumitor servicii, esti platit sa faci o munca pe care stii s-o faci bine sau mai bine ca altcineva, motiv pentru care primesti un anumit salariu pe care-l negociezi si accepti in momentul angajarii. NU e loc aici decat de respect reciproc si de tinerea unor promisiuni contractuale. Angajatorul te plateste pentru munca depusa, tu o faci cat mai bine posibil – daca unul dintre cei 2 se abate de la conceptele acestea, atunci contractul ar trebui sa prevada niste conditii de pedeapsa (sau anulare).

Din principiu, vin la munca la fel ca pana acum, nu plec cand vreau eu atunci cand e munca de facut si, in general, incerc sa fiu la fel de concentrat si atent la ceea ce fac.

Atata doar ca nu-mi reuseste tot timpul. Seful meu direct mi-a facut de cateva ori observatii in ultima luna – observatii pentru care, realist vorbind, nu am nici o aparare. N-am facut-o voit, dar nu am fost la fel de atent la anumite detalii. Nu am terminat niste proiecte cu un termen-limita mai larg cat mai repede posibil. Am mai mormait atunci cand mi s-au dat niste proiecte in plus de facut.

Eu (inca) lucrez la o agentie mica de publicitate. Clientul principal, pentru care lucrez de 9 ani si ceva, era o corporatie. Asta inseamna ca tot timpul trebuie sa transpun grafic ceea ce gandesc si viseaza minim 30-40 de oameni. Zi dupa zi, luna dupa luna, an dupa an. Regulile sunt facute de client, tot clientul le incalca (majoritatea absoluta a timpului). Termenele limita sunt respectate doar de noi – si chiar si atunci ni se fac noua observatii ca “nu am terminat mai repede” (de parca am avea 4 maini si 2 capete, sa lucram concomitent la 2 calculatoare). Cerintele clientilor sunt de foarte multe ori aiuritoare. De ani de zile tot repetam anumite cerinte clare pentru anumite materiale care vin de la ei, ele vin tot timpul incomplete, incorecte si nerespectand conditiile agreate.

Cand a lovit criza, clientul avea profit imens. A negociat la sange contractul cu agentia la care lucrez, ceea ce s-a tradus in micsorarea salariului meu de-atunci cu 40%. Au continuat sa aiba profit inca 2 ani. Oricum, banii pe care i-au obtinut de la noi au fost tot timpul o mica picatura in bugetul de marketing al lor. Atata doar ca banii pierduti de mine din salariu s-au simtit imediat. Desigur, nu m-a fortat nimeni sa raman aici. Atata doar ca n-am gasit un job care sa ma plateasca mai bine (am tot zis-o, meseria de grafician e pe moarte).

In tot acest timp, clientul pozeaza in “cel mai bun prieten al colaboratorilor sai” si intr-o “companie care isi da toata silinta sa aiba niste relatii de durata cu firmele colaboratoare, bazata pe respect“. Respectul la nivel de corporatie se reduce la “iti dau cat mai putini bani, indiferent de calitatea produsului livrat“. Comentezi? Gasesc altul care munceste pe si mai putin imediat. Asta atata timp cat nu are interese ascunse vreun mic sau mare sef, atunci brusc nu se mai negociaza la sange pretul oferit de corporatie pentru ceva. Ce, credeati ca spaga si deturnarea de fonduri se poarta doar la Stat? Ha!

Ani de zile mi-am imaginat ca la finalul colaborarii mele cu corporatia-client o sa scriu un e-mail in care o sa-i adaug pe toti tampitii care au avut idei idioate de-a lungul timpului, care si-au facut munca in bataie de joc, a caror munca a trebuit s-o repar sau fac direct eu samd. Vai, ce bine m-as fi simtit.

Atata doar ca… realitatea e ca, daca faci asa ceva, nu castigi NIMIC. Ba mai rau, poate le faci rau unor oameni cu care ai muncit o gramada de ani.

Ei bine, sfarsitul carierei mele de grafician e lipsit de evenimente, atata doar ca ma descopar fiind un pic mai putin atent ca de obicei si ma deranjeaza. Pentru ca nu vreau sa devin si eu “ala care pleaca intr-un mod nesimtit“.