Ambasada SUA la Bucuresti angajeaza o Asistenta Medicala. Cati bani ofera?

6471 lei brut/luna (maxim?) pentru un localnic cu diploma de AM (care indeplineste cerintele lor). Scrie negru pe alb in anuntul lor de angajare.

Salariul net ar fi 4539 lei. Nu inteleg de ce aplica si angajatorii romani transparenta asta la angajare. In spatele frazelor goale de genul “salariu motivant” se ascund intotdeauna niste salarii de mizerie (cu exceptia anumitor domenii). SI atunci cand ceri tu prea mult, tu esti considerat tampit.

Anuntul mai e valabil pana pe 29 aprilie 2015.

salariul oferit de ambasada SUA

In afara de diploma unei scoli care poate fi echivalata cu una din SUA care te “face” Registered Nurse, fluenta in limba engleza (si romana ūüôā ) si 2 ani de experienta mai cer (sau prefera) ceva: experienta in urgente (“trauma management”), certificare actualizata in prim-ajutor (presupun ca ar fi cursuri de BLS/ALS, ce fac Crucea Rosie sau serviciile de ambulanta – sau anumite spitale) SI “experienta in educatie in cel putin 3 din urmatoarele activitati care promoveaza sanatatea“: lasarea de fumat, scaderea in greutate, prim-ajutor, managementul diabetului, prevenirea infectiei cu HIV, dependenta de alcool/droguri si cate si mai cate.

Asta nu e tot. Mai e nevoie de familiaritate cu “American nursing standards of care”. Hahaha. Pluuus: “Must have up-to-date nursing science and technology understanding, including the concepts of evidence-based practice… Must be able to administer adult and pediatric immunization program according to current CDC standards. A good working knowledge or experience of current health promotion recommendations in the U.S. population is desired. Experience in management and procurement of expendable medical supplies and equipment for ambulatory care clinic is preferred. Must be able to manage a small laboratory and perform all tests and quality checks. Strong math skills.”

Unul dintre cele mai des intalnite lucruri in spitale este numarul imens de asistente medicale de la noi care nu cred in vaccinare, nu stiu s-o explice sau sunt de-a dreptul anti-vaccinare, bazandu-se pe informatii… luate de pe la cate un absolvent al facultatii google.

Sunt curios cate asistente medicale din Bucuresti indeplinesc toate conditiile astea. Adica am intalnit asistente care vorbesc engleza foarte bine, ar avea experienta samd, dar nu prea le-am vazut intr-un rol educativ in oricare din activitatile alea de promovare a sanatatii. Pentru ca nu prea exista obiceiul la noi (din pacate) ca asistenta medicala sa faca asta.

Bine, la noi… romanul (inclusiv anumite asistente medicale) se “educa” pe teme medicale de pe surse dubioase de pe internet, de la Olivia Steer, despremamici.ro si alte site-uri de real succes (si 0 cunostinte medicale bazate pe stiinta sau dovezi).

Experiente de la interviuri

Cine imi citeste blogul de ceva timp stie ca n-am mai cautat activ un job (cel putin nu in domeniul meu actual de activitate – publicitate/grafica pe calculator) de cand am inceput scoala. Am fost la 3¬†seturi de interviuri si un interviu simplu in ultimii 3 ani. Au fost pentru joburi pentru care imi depusesem candidatura inainte de-a incepe scoala (mi s-a raspuns dupa 6 luni – tare, nu?) sau pentru niste joburi pentru care am fost “recomandat” de o cautare¬†pe bestjobs. Intr-un caz am renuntat eu chiar inainte de-a semna (desi as fi castigat mult mai bine ca la actualul loc de munca, dar ar fi fost imposibil sa ajung la scoala/practica), in celelalte 3* nu am ajuns pana la punctul in care sa mi se faca o oferta (deci nu eram ceea ce cautau). Dar am ceva ani de experienta in cautatul unui loc de munca.

De cateva luni, firma la care inca mai lucrez cauta un grafician. Cu anunturi pe site-urile “de specialitate” si pe cele standard de intermediere de joburi.

Cea mai tare experienta in domeniul asta am avut-o acum 8 ani, cand, la fostul meu loc de munca, ajunsesem intr-o pozitie de de Head Graphic Designer, pentru ca plecasera ultimii doi oameni care ocupasera acest post. In 12 luni, firma angajase 6 graficieni. Ah, anii 2006-2007, cand un grafician era la fel de bine platit ca un programator (si cam la fel de cautat ca cei din urma in ziua de azi) si pleca lumea des la “salariu mai bun“. Un tip ne-a vazut anunturile care tot apareau pe portalurile de joburi. Si-a depus candidatura la un anunt al nostru, numai ca sa ne scrie in scrisoarea de intentie ca “Fratilor, tot vad ca puneti anunturi pe aici. Eu, unul, n-as lucra pentru voi, pentru ca pare ca pleaca lumea pe capete de acolo. Sigur e ceva in neregula. Faceti voi ceva gresit sau pur si simplu aveti nevoie de asa multi oameni? Dupa cifra de afaceri si numarul de clienti, nu pare sa fie cazul al doilea“. Isi facuse temele, stransese informatii. Avea si experienta necesara (din cv). L-am chemat la interviu, macar sa vedem cine a avut curajul sa trimita mesajul ala (si sa il angajam daca era salariul pe placul lui). N-a vrut sa vina. ūüôā

Detasarea de realitate a multor oameni care vor sa lucreze/lucreaza in domeniul asta in 2015 e de-a dreptul stupefianta.

Avem nenumarati oameni care isi depun candidatura robotic. La zeci, sute de joburi, nu conteaza ca nu indeplinesc nici o conditie din anunt. De astia nu scapi, orice ai face. Singura problema e ca ei “strica jucaria” pentru toata lumea. Una e sa ai cateva sute¬†de cv-uri de privit pentru a alege 4-5 si alta e sa ai cateva zeci. Eu cred ca e mult mai usor pentru un candidat pregatit sa fie ignorat asa, daca se nimereste cv-ul lui sa fie privit dupa inca 100 de cv-uri ale unor oameni care isi trec la experienta relevanta “am facut un site la scoala” si “am tinut pagina de facebook a lu’ vecinu’ de la 3 care are o firma de internet prin cablu“.

Avem apoi oameni care au ceva experienta, dar nu chiar relevanta pentru ce se cere. Noi cautam un grafician cu experienta in print si outdoor, vin unii cu experienta in web-design si social media (astazi, adiministrarea¬†unui cont de facebook pentru un client este considerata de unii¬†“graphic design“, aparent). Ok, nu e mare lucru. Photoshopul e acelasi pentru toata lumea. Daca stii Illustrator stii sau inveti usor si InDesign.¬†Dar in durerea mea, cum sa ceri cu 1-2 ani de experienta banala 4000 – 5000 lei net pe luna? Asta in conditiile in care NU prea se mai ofera salariile astea pe nicaieri pentru un grafician-si-atat (un combo de art director – grafician poate primi asa ceva, dar la firme mari, cu venituri mari, si omul ala de regula chiar e meserias, care iti face oricand 2-3 propuneri pentru orice, cu un brief minim).

Dupa aia avem oamenii care au experienta multa in spate, dar vor prea multi bani pentru realitatea pietei si a firmei unde vin. Am avut un nene care avea 17 ani de experienta in publishing si web-design. Vroia 4700 lei, desi el lucra acum la un trust media care e falimentar de cateva luni bune si se tot zvoneste ca nu isi plateste angajatii. Oricum, nu avea experienta in domeniul cerut, dar hei, daca el avea experienta, vroia bani multi. Ce conteaza ca vine la o firma de apartament care e evident ca nu are 100 de clienti cu bugete grase.

Avem unii cu cerinte salariale fantasmagorice. Un tip cu cateva chestii “publicate pe deviantart”, cu cateva poze prelucrate pentru un afacerist de facebook, care cumpara haine din strainezia si le vindea pe o pagina de facebook… vroia 1500 euro net. Nici un euro mai putin. Avea (hai sa zicem) maxim 2 ani de “experienta” – ca vechime nu se putea numi.

Apoi avem oameni care nu vin la interviuri. Sunt sunati, zic ca vin la ora programata, apoi nu mai auzi nimic de ei si nici macar nu dau un sms sau un telefon de scuze minime. Acuma… eu intotdeauna intarzii. La interviuri ajung la limita, de regula. Deci ii inteleg pe cei care intarzie un minim (5-15 minute) si se scuza cat de cat. Desi unii oameni sunt foarte stricti in privinta asta. Dar nu exista scuze pentru intarzieri de 30 de minute pe care nici nu te obosesti sa le anunti.

Avem si oameni care chiar nu au facut mai nimic pana acum, nu au experienta reala, dar chiar par creativi, si se obosesc sa-si faca un cv si o scrisoare de intentie iesite din comun. Dar se blocheaza la interviu sau pur si simplu nu vrea nimeni sa le dea o sansa. Astia sufera cel mai mult din cauza celor de mai sus si a unei gandiri un pic invechite a multora, care spune ca n-are sens sa cresti pe cineva pe care trebuie sa-l si platesti in perioada in care se acomodeaza. De parca toata lumea s-a nascut direct cu experienta de 1-2 ani sub centura. Ca sa se inteleaga – nu am nici un cuvant de spus in procesul de recrutare de aici.

Avem si reversul medaliei. Am exemplul firmei unde lucreaza o cunoscuta, care a dat fix un anunt cu “cautam¬†grafician”, dar nu a angajat pe nimeni. Au primit o gramada de cv-uri, unii pareau chiar meseriasi din ce am auzit, unii vroiau prea putini bani (in opinia mea). Patronul firmei s-a razgandit, n-a mai angajat pe nimeni, a preferat sa lucreze cateodata cu cate “un baiat” freelancer si cu asta basta. Nu tu e-mailuri, nu tu nimic. Cea mai enervanta respingere – cea in care nu stii de ce ai fost respins.

Sotia mea a fost chemata la un interviu acum cativa ani de cineva care i-a spus la final “eu nu te angajez, puteam sa iti spuna asta de la inceput, dar mi-a vorbit X frumos de tine si vroiam sa te cunosc. Mie imi place sa fac cunostinta cu oameni, de asta te-am chemat, dar chiar nu angajam pe nimeni acum“. Cat de tampit sa fii sa pui pe cineva pe drumuri, sa ii rapesti 30 de minute din viata in care sa se forteze sa para cat mai interesant, deschis, profesionist – si apoi sa-i zici ca tu nu vroiai pe nimeni.

Cel mai neplacut episod pentru mine a fost cand am fost la un interviu la RCS-RDS acum vreo 4 ani si am fost pus sa astept intr-o incapere care comunica direct cu camera unde o contracandidata tocmai era intervievata (cu usa deschisa). Lucrase la o firmulita, facuse cateva website-uri intr-un CMS, terminase facultatea de aproape 2 ani, simtea ca se va incadra in colectivul firmei. Cerea 1200 lei. Ce sa mai zic dupa asta? Ce sens mai avea sa mai zic ceva la interviu daca altii acceptau sa lucreze pe 2 lei aici? Nici nu s-au obosit sa imi dea un e-mail sa ma anunte ca au angajat pe altcineva.

Am fost la mai multe interviuri in care veneau cate 2-3-4 persoane, dar toata discutia se purta cu 1 singur om, un mic sefulet. Sefulet care se inconjura cu HR-isti, oameni de la marketing samd, dar pana la urma doar el/ea lua decizia si trebuia sa port discutia cu el. Stiu ca unii vor sa vada cum iti distribui atentia si cum ii implici pe toti in discutie – dar cand vorbim de un post de grafician care nu interactioneaza aproape niciodata cu clientii fata-in-fata, acest test este de o idiotenie rara. Plus ca… daca ma vad in fata unuia care nu face nimic altceva decat sa stea cu ochii in telefon sau o agenda si nu scrie nimic, apai, sa ma ierti, dar de ce ti-as acorda atentia pe care tu nu mi-o acorzi? Chiar nu aveau ceva mai bun de facut acei oameni decat sa piarda vremea intr-o incapere sterila 30 minute – 1 ora?

Acum 3 ierni am fost la un interviu la Microsoft. Interviul de limba germana l-am dat cu o domnisoara care tot timpul discutiei noastre raspundea la e-mailuri. Ok, era ocupata, poate ea considera ca e multitasking, dar era de o nesimtire aparte faptul ca se concentra pe e-mailurile ei si nu pe discutia noastra. Din punctul meu de vedere, ma desconsidera din start, eram insignifiant in ochii ei Рdesi tot insista pe prietenia din cadrul colectivului si valoarea pusa pe om si alte prostii din astea de corporatie pe care le cred doar cei de la HR si cei din pozitiile sus-puse.

Alt interviu, alta corporatie: prima parte a fost cu un HR-ist. Dupa ce m-a intrebat ce stiu eu despre corporatia cu pricina, eu i-am povestit istoria ei in Romania si in Europa si cifra de afaceri si pozitionare pe piata (“imi facusem temele”), el se apuca sa imi repovesteasca fix ce i-am spus eu. Doar placa aia o stia. Totul pentru un post de grafician, nu ma angaja nimeni ca marketing manager sau mai stiu eu ce. Mi se pare de bun-simt sa ai o idee despre firma la care mergi, dar detalii administrative sau de structura organizationala ar fi utile de la un pozitie in sus. Nu inteleg obsesia asta perpetuata de americani cu “trebuie sa-i cunosti numele CEO-ului tau” cand lucrezi intr-o corporatie. Nu e ca si cum tu poti sa comunici direct cu el sau te va ajuta vreodata cu ceva aceasta informatie. Scopul tau e sa-ti faci treaba, nu sa iti incarci memoria cu oameni care se invart in cu totul alte straturi ca tine.

Cel mai amuzant interviu pentru un job a fost unul la care am fost chemat spunandu-mi-se “Avem un proiect care imbina grafica cu web-design-ul. Te-ar interesa sa discutam legat de o colaborare?” (inca pastrez e-mailul), fara sa fi trimis cv-ul meu vreodata la acea firma si fara sa mi se arate cv-ul meu (pe care sustineau ca il au “dintr-o baza de date”). M-am dus, am aflat ca, de fapt, proiectul era bazat pe programare si 0 web-design si grafica, dar persoana cu pricina habar-n-avea sa imi explice asta. Dupa 30 de minute pierdute cu ea n-am inteles nimic din ce vroia de la mine. Am avut apoi un mini-interviu cu omul “de la tehnic” care mi-a explicat totul in 5 minute. Cand a auzit cati bani as dori, a bulbucat femeia ochii de parca i-as fi cerut 1000 de euro pe luna pentru 1 ora de munca efectiva (nu, nu i-am cerut 1000 de euro, ci semnificativ mai putin – desi un programator i-ar fi cerut mai mult pentru ce vroiau ei). Evident ca nu s-au obosit sa-mi dea un amarat de e-mail sa-mi spuna “am gasit pe altcineva” si eu n-am intrebat. Era inutil.

Peste 4 luni va trebui sa-mi gasesc un job intr-un nou domeniu. Deja ma apuca durerea de cap cand ma gandesc la proces.

new-job-2

  • Aici am o poveste interesanta. Nu am vrut sa ma duc la firma cu pricina, mai fusesem intr-un proces de recrutare¬†la ei cu 2 ani in urma experientei asteia si am fost tinut la ultimul interviu pentru 1 ora intr-o sala de conferinte, fara sa mi se spuna absolut nimic “cat mai dureaza asteptarea”, “de ce astept” sau sa mi se ofere o minima scuza. Un fost coleg a fost angajat la aceeasi firma (in acelasi proces de recrutare, cand, la final, el a stat cu stoicism pana s-a indurat Marele Sef al firmei sa vina la intalnire si sa-i ofere contractul spre semnare), dupa cativa ani a promovat, m-a chemat EL la interviu. Atata doar ca o alta angajata in departamentul de marketing al firmei si-a chemat la randul ei un fost coleg la interviu. Ramasesem 4 oameni pe lista finala, eu cerusem mai putin decat protejatul ei. N-am mai auzit nimic de la nimeni de la firma cu pricina pentru 1 luna.

Doar dupa ce l-am sunat eu pe cel care ma chemase am aflat ca femeia cu pricina fusese data afara pentru ca se aflase ca lucra in continuare si pentru fostul ei loc de munca (o agentie de publicitate) si ca din pozitia in care era mijlocise oferirea unor mici contracte firmei cu pricina. Drept urmare, pentru postul liber a fost ales cel care a cerut cel mai mic salariu (care avea doar 1 an vechime si cerea cam 60% din cat am cerut eu) Рiar fostul meu coleg n-a insistat pentru mine (probabil de frica sa nu fie acuzat si el de favoritism). De atunci vad rosu in fata ochilor cand aud numele firmei sau numele CEO-ului polonez.

Asta pentru cine crede ca doar la stat in Romania se angajeaza pe Pile, Cunostinte si Relatii sau ca spaga inseamna doar “plic bagat in buzunarul unui angajat al Statului“. Si da, realizez ca si eu am ajuns la interviu printr-un fel de cuno»ôtin»õńÉ, dar tot ce a facut fostul coleg a fost sa imi spuna sa imi depun candidatura, nu a influentat cu nimic procesul de recrutare.

Cat de mult poti sta la acelasi loc de munca pana sa devina insuportabil?

Armata americana are un sistem de promovare si recompensare foarte interesant: cel mai mare (in grad) ofiter primeste lunar cam de 10,5 ori salariul soldatului proaspat-incorporat, iar la aproximativ fiecare 2-4 ani ti se ofera posibilitatea de-a promova in grad (pentru a castiga mai mult). In cazul ofiterilor, daca nu reusesc sa fie promovati 2 incercari la rand, a 3-a oara li se pune in vedere ca ar trebui sa se pensioneze (daca sunt eligibili) sau sa-si dea demisia Рaltfel vor fi dati afara.

Sistemul are o anumita logica – daca nu reusesti sa fii la curent cu ultimele evolutii in tehnica militara (si tehnologie, in general), devii rapid perimat. Deci chiar nu meriti o promovare. Cu atat mai putin meriti sa primesti o marire de salariu (sau un job, intr-un final). Dar daca esti dispus sa evoluezi incontinuu, ti se garanteaza o marire aproape constanta a salariului (in schimbul acumularii tale de noi-cunostinte).

Este un mod cinic de-a vedea lumea? Da. Dar realitatea este ca totul evolueaza cu o viteza uluitoare in zilele noastre. Daca nu esti dispus sa inveti lucruri noi, cel mai probabil nu prea te mai poti motiva sa faci nimic eficient. Daca nu inveti lucruri noi, atunci nu prea ai cum sa te astepti la o marire de salariu. Daca salariul nu-ti creste (in timp ce costul vietii creste constant, o data cu dorinta tale de petrecere a timpului liber facand lucruri care e probabil sa coste mai mult) Рvei deveni foarte usor si mai putin motivat.

In opinia mea, poti intra foarte usor intr-o spirala de multumire de sine, plafonare, lipsa de motivatie ce culmineaza cu… Despair and Lonelinessnemultumirea.

Angajatorii se feresc de regula de cei care schimba prea des locurile de munca – probabil pe buna-dreptate: cine vrea sa angajeze pe cineva care e cu gandul tot timpul la urmatorul job “mai bun”, nu neaparat la a-si face treaba excelent. Nu ca schimbatul joburilor nu e un lucru bun, totusi. Primesti (de regula) un salariu comparabil sau mai mare, noi responsabilitati, cunosti oameni noi, ai ceva nou de facut, esti… provocat (stiu, suna a fraze tampite de HR-ist, dar nu sunt chiar fraze goale).

Ei, dar pentru anumiti angajatori¬†(vezi si aici) se pare ca si statul prea mult timp la acelasi loc de munca, pe acelasi post, este un semnal de alarma. Din nou, daca privim logic, nu e o tampenie. Si eu, daca as fi in masura sa angajez pe cineva si as avea de ales intre cineva de 20 de ani, cu 1 an vechime si mult entuziasm si unul care are 10 ani vechime pe acelasi post, la acelasi loc de munca… l-as alege pe primul rapid (atata timp cat nu e un idiot). Bine, intra in discutie si cati bani vrea fiecare, cat de multe stie fiecare si cat de buna impresie face fiecare. Dar cel mai tanar are un avantaj evident. Surprinzator, nu?

Am un exemplu: am doi fosti colegi de clasa care lucreaza la o mare multinationala. Sora unuia dintre ei lucreaza tot acolo. Mai cunosc cel putin alti doi colegi de-ai lor (din intamplare).

Cei doi prieteni ai mei au tot evoluat in ierarhia firmei. Au invatat lucruri noi, s-au remarcat, au ajuns team-leaderi, au avut initiative proprii. Unul nu o duce rau, dar al doilea a tot insistat sa acumuleze cunostinte utile in interiorul firmei. Acum, desi nu are o pozitie de manager, castiga in Bucuresti salariul mediu din anumite capitale vest-europene. Asta fara sa fie programator (una dintre singurele meserii platite bine in Romania) si fara sa pupe pe nimeni in fund (nu e genul).

Ceilalti 3 oameni pe care ii stiu in multinationala cu pricina… se plang dintotdeauna ca “nu le place la firma X”. Nu le place ce fac, nu le place programul, nu le place ca fac acelasi lucru de atatia ani. Dar castiga binisor peste salariul mediu in Bucuresti, deci nu prea vor sa plece. Plus ca le convine faptul ca pot lucra si de-acasa cateodata. Cine i-ar angaja (daca ar avea nevoie de competentele lor)? Aparent, cei 2 competitori ai multinationalei cu pricina¬†tot fura angajati.¬†Aparent, nu si pe ei. Coincidenta?

 

Sunt ferm convins ca trebuie sa iti schimbi ori postul ori locul de munca cel putin o data la 18-24 de luni. Daca nu gasesti noi provocari, te autopozitionezi intr-o pozitie de fals confort, din care vei iesi mult prea tarziu.

 

Ei, acum ajung si la mine. De curand s-au implinit 8 ani de cand lucrez la aceeasi firma mica. Clientii au venit si au plecat, eu am ramas pe loc. De minim 2 ani nu am mai acumulat NICI O cunostinta suplimentara in domeniul asta. NIMIC!

Ideea e ca m-am si saturat de domeniul asta. M-am saturat de clienti care incep sa tipe, care considera tot timpul ca ei stiu mai bine, care dau vina pe tine chiar daca ai facut fix ce ti-au cerut ei, care intotdeauna vor sa le faci lucrurile repede si la sfarsitul programului (pentru ca, nu-i asa, cine e fraier sa vrea sa plece acasa dupa o zi lunga la serviciu), care vor tot timpul reduceri de pret (desi ei n-o duc mai greu si viata NU¬†e mai ieftina pentru toata lumea), care de multe ori¬†au asteptari absurde de la tine. M-am saturat de heirup, m-am saturat de lipsa totala a unei eficientizari a lucrului pe parcursul anului (ca sa nu te trezesti ca fix atunci cand sunt 2-3 oameni in concediu e mai multa munca decat acum 1 luna). M-am saturat sa tot explic acelorasi oameni cum sa-si faca treaba (desi ar fi trebuit sa stie de minim cativa ani). Si se vede…

(inca) Sunt grafician (Desktop Publisher). Creativ nu sunt (adica nu pot sa-ti creez un layout excelent asa, din neant si nici nu am cine stie ce simt al frumosului in design publicitar) – dar pot mima treaba asta la nevoie. Web-designer nu sunt (dramul de experienta pe care il am in domeniu a devenit de mult perimat). Content-creator sau social media specialist nu sunt – am blogul asta de aproape 2 ani, dar nu sunt si n-am fost vreodata in stare sa scriu nimic la comanda, scriu doar despre ce imi place mie sau ma intereseaza. Animatii flash am doar o vaga idee cum sa fac. Programator (sau web-coder) nu sunt si n-am fost vreodata (desi inteleg, in mare, ce si cum se “mananca” treaba asta). Am ales constient sa nu ma dezvolt in nici una dintre aceste directii – si stiu ca asta ma conduce la un dead-end.

Pana acum vreo 6 ani, nu era an sa nu evoluez in cunostinte, ierarhie si venituri (da). De atunci, cu exceptia cursurilor de limba germana si a scolii de AM inceputa acum 2 ani, pot spune ca am stagnat periculos de mult.

Cu toate astea, zi de zi vin la locul asta de munca care nu-mi mai ofera de mult vreo satisfactie profesionala, unde nu invat nimic nou si unde fac tot timpul aceleasi lucruri: prelucrare poze (eventual si ceva sedinte foto), layouting (pregatire si implementare), pregatire de tipar.

Mare mandrie n-am simtit vreodata din cauza jobului (stiu, e trist sa recunosti asa ceva). Doar cu un lucru ma laudam: nu prea am gresit in toti acesti ani. Lucruri trimise gresit in tipar din cauza mea nu prea au existat. Pana in ultimele luni, cand am dat vreo 3 rateuri la rand. Ok, aveam si finalul anului pe cap, dar in ultimii 2 ani tot timpul am avut o gramada pe cap si niciodata n-am gresit.

Sunt plictisit, lipsit de motivatie, blazat si nemultumit de salariul meu si se vede asta. Problema e ca nici nu prea am ce sa fac. Am fost la doi pasi sa plec la o multinationala in toamna trecuta. Dar am refuzat, pe motiv ca n-as mai ajunge deloc la scoala. Ceea ce, raportat la ce si cat mi s-a predat in tot anul 2, n-ar fi fost asa mare pierdere. Dar n-as fi putut ajunge nici la practica in spitale, ceea ce ar fi insemnat ca renuntam cu totul la visul de-a deveni AM.

Eu vreau sa citesc (si invat) despre patologia bolilor cardiace si despre boli infectioase si despre chirurgie – dar trebuie sa o fac cu limitare, pentru ca trebuie sa-mi “castig painea”. Am ajuns sa-mi para rau cand plec din spital in anumite zile, pentru ca simt ca acolo invat ceva nou de la o zi la alta. Sau ca macar anumite cunostinte¬†imi evolueaza.

Cu toate greselile mele, inca mai am un loc de munca. Dar superiorii mei si-au exprimat de cateva ori nemultumirea si iritarea in legatura cu mine Рceva ce nu prea au facut vreodata. Si pe bune de ii invinovatatesc. Probabil ca m-as fi dat afara de 3 ori pana acum daca eram in situatia lor. Gaseau in ziua 2 unul de 20 de ani care sa primeasca jumatate din salariul meu si sa munceasca la fel de mult, dar cu entuziasm. Stiu ca totul pare o tirada de idiot care trece prin vreo criza inventata a varstei de 30 de ani. Dar asta este situatia mea in momentul de fata si sunt nemultumit de ea.

Tatal meu a lucrat la acelasi loc de munca pentru aproximativ 35 de ani, pana aproape de pensionare. De la pensionare pana cu cateva luni inainte de-a muri, a lucrat la un al treilea loc de munca pentru inca 15 ani. Intre ele a lucrat doar la o mica firma pentru 1 an. Dintotdeauna m-am intrebat cum de isi gasea energia si motivatia sa plece de-acasa zilnic pentru a munci? Nu l-am vazut vreodata sa-si puna (cel putin nu in public) problemele mele. Si a avut multe alte griji pe cap in viata lui.

Drepturi imagine: photographersdirect.com

Glume de agentie de publicitate

Astazi am castigat 10 lei la un pariu. Motivul pariului: daca o colega noua va mai reveni sau nu la munca in a doua saptamana aici.

Precum mentionam saptamana trecuta, ne pleaca o colega. Prin consecinta, au fost cateva interviuri in ultimele saptamani pentru a-i gasi o inlocuitoare (aparent, nu se cauta barbati si nu prea exista barbati pentru postul de account-executive).

Saptamana trecuta a venit noua colega, un pic timida la primul contact cu o agentie de morocanosi si ciudati. Ce agentie de publicitate nu e populata cu din astia? ūüôā A venit 2 zile, apoi s-a scuzat ca nu mai poate veni pana luni (azi), “din motive personale”.

Imediat au inceput sa se faca glume pe tema asta. Unii ziceau ca nu se mai intoarce, pentru ca nu i-au placut haosul de aici, colegii sau pur si simplu ceea ce urma sa faca, altii ziceau ca se va intoarce (pentru ca nu s-au petrecut cine stie ce evenimente care s-o faca sa nu mai vina).

Cunosc oameni care au venit la noul loc de munca, au stat cateva zile si apoi au renuntat, fara sa le mai zica nimic “angajatorilor”. In special in domeniul programare/marketing/publicitate/publishing (dar asta pentru ca multi dintre cunoscutii mei muncesc in domeniile astea). Inclusiv sotia mea a renuntat 1 data dupa 3 zile la un nou loc de munca. Nu i-au placut oamenii, nu i-a placut sediul, nu i-a placut nimic (interviul nu fusese la sediu). Deci e posibil.

Cu toate astea, eu am fost in tabara celor care credeau ca se va intoarce – mi s-a parut ca s-a straduit sa comunice cu fiecare, sa vada cum e munca pe aici. Nu a fost total dezinteresata. Plus ca nu e viata chiar asa nasoala aici. Nu exista zbierete, amenintari, injuraturi. Se mai cearta unul cu altul din cand in cand, dar rar. E normal, nu pot niste straini sa se inteleaga perfect tot timpul.

Un coleg mi-a spus chiar ca din cauza mea n-ar mai veni, deoarece am tipat aiurea la colega care pleca (de fata cu noua colega). E adevarat, nu m-am inteles niciodata bine cu ea – dar nu ne-am certat-certat vreodata. Plus, eu nu tip si nu ma enervez aiurea de regula, cred ca nu castigi nimic daca-ti pierzi calmul.

In cazul asta, in primul rand nu tipasem, am vorbit calm, in al doilea nu ma luasem aiurea de ea, o rugasem sa se duca sa-si poarte discutia interminabila pe teme stupide (personale) in alta incapere, pentru ca trebuia sa ma concentrez pe ceea ce faceam. Ea o tinea pe-a ei, ca nu putea pleca cu telefonul de-aici, deoarece era la incarcat (de parca nu mai existau alte prize in ditamai 180 mp de sediu).

 

Eh, well, intr-un final, astazi sunt mai bogat cu 10 lei. ūüôā Am evaluat mai bine persoana.

Ai munci intr-o firma unde angajatii “mor cu zile”?

Toata lumea moare, asa e viata. Unii oameni mor din cauza unor accidente. Altii mor din cauza unor boli (mai mult sau mai putin) rare, depistate tarziu. Poti incadra asta, grosier, la “ghinion”. Doar ca nu e normal sa mori cu cateva zeci de ani inainte de pensie.

Daca in restul vietii ai fost un om normal si cu simtul raspunderii, atunci cand te schimbi brusc, se vede. Nu-ti mai faci munca la fel, nu mai relationezi cu oamenii la fel, apar zile lipsa, apar greselile. Daca mori (relativ) tanar din cauze de sanatate (altele decat cele mentionate anterior), e clar ca ori ai avut probleme personale, ori ai contractat/facut vreo boala legata de locul de munca/mediul inconjurator, ori munca ta a fost prea stresanta.

Intr-o firma mica, teoretic se vede imediat o problema. Tot teoretic, se poate rezolva mai usor. Intr-o firma mare, problemele unui singur angajat se pierd in zgomotul de fond. Cu cat sunt mai multi angajati, cu atat mai rar se observa faptul ca unul din cateva sute are niste dificultati. Problema este ca, tocmai pentru a preveni asta, corporatiile au o serie de regulamente si masuri la care pot apela pentru a ajuta un angajat cu probleme. Intr-un final, si pentru asta exista resursele umane.

Am avut o discutie in contradictoriu cu fratele meu, in timp ce ne intorceam de la inmormantarea unui fost coleg. El sustinea 2 lucruri:

  • ca genul asta de eveniment, in care un angajat vechi “moare cu zile“, strica imaginea firmei si deci ca (indirect) unor manageri de corporatie chiar le pasa de faptul ca le-a murit un angajat
  • ca firmele mari incearca sa ascunda genul asta de evenimente, deoarece le e frica de amenzi si de faptul ca, din cauza imaginii negative, vor pierde angajati si/sau vor avea dificultati in a angaja alti angajati bine-pregatiti.

<

p>Eu i-am dat exemplul ultra-mediatizat al Ralucai Stroescu, mic manager la Ernst&Young Romania. A murit de o boala de inima la 31 de ani. In primul rand, singura pedeapsa pentru E&Y a fost o amenda de 20.000 lei (pe care as putea face pariu ca au contestat-o). Apoi, in 2007-2008 mai discutam cu fostii mei colegi din ASE. Da, munca era multa, da, stresul era mare, dar toti se calcau in picioare ca sa ajunga sa lucreze la una dintre firmele big 4. Salariile erau foarte mari, toti erau vrajiti de perspectiva de a ajunge “parteneri” in firma si sa castige salarii imense. Si ceva-mi spune ca situatia nu s-a schimbat nici acum.

Exemple de genul asta abunda in ultimii ani in Romania. Ramona C√ģrciu. 3 angajati de firme mari (PcW, Orange, Delphi).

Eu as vrea sa stiu cati romani se gandesc (inainte sa isi depuna candidatura pentru un post liber la un angajator mare)¬†la faptul ca la eventualul loc de munca oamenii au muncit… pana la moarte. Deci nu prea cred ca pierd angajatorii nimic.

Cat despre amenzi, 20.000 lei costa o deplasare de 2-3 zile intr-o capitala europeana “pe banii firmei” a unui senior partner din Romania, deci banii aia sunt insignifianti.

 

Trebuie sa recunosc, nici eu nu-s mult mai breaz. Acum cativa ani am aplicat pentru un post de grafician la Lidl Romania si am fost chemat la interviuri. Tocmai cumparasera Plus-ul, nu deschisesera inca nici un magazin cu sigla Lidl in tara. Nu exista nici o informatie despre cum e sa muncesti la ei (acum exista si e plin de plangeri).

Am cautat informatii pe internet despre cum isi trateaza ei angajatii in alte tari din Europa. Ce am citit m-a pus serios pe ganduri. Ore suplimentare neplatite, forteaza angajatii sa munceasca in plus dar sa nu ponteze aceste ore (pe motiv ca “nu si-au facut treaba in timpul alocat“), zile de concediu neacordate, eliminarea scaunelor casierelor,¬†alimentarea unei culturi a stresarii subalternului la toate nivelurile, concedierea angajatelor care aveau de gand sa ramana insarcinate samd.

Cu toate astea, am fost la toata bateria lor de interviuri. M-am gandit ca nu o fi viata asa de rea si in sediul central.

De ce nu lucrez azi pentru Lidl Romania? Pentru ca la ultimul interviu (al 4-lea), desi am ajuns la timp, am fost bagat intr-o sala de interviuri si tinut ca vitelul acolo 1 ora, fara sa mi se spuna nimic. Am stat si am citit (aveam o carte chiar buna la mine). Dupa 1 ora, m-am dus sa ma interesez la fata de la receptie “ce se intampla cu stimabilul director de achizitii, de ce nu vine la interviu?“. A zis ca “nu stie si sa mai astept un pic“. Am mai stat fix 15 minute, dupa care am plecat. In metrou, la fix 1 ora si 30 de minute de la momentul interviului, am fost sunat de cineva de la Lidl. Le-am inchis telefonul in nas.

M-am gandit ca daca un nesimtit ma tine fara vreo explicatie intr-o sala pentru 1 ora jumatate, chiar nu-i pasa deloc de angajatii lui. Deci nu vreau sa lucrez pentru numitul nesimtit.

Ca fapt divers, din discutii cu alti 2 angajati in primele luni la Lidl Romania, acelasi lucru li s-a intamplat si lor la interviurile lor finale. Au fost pusi sa astepte cam 1 ora, dupa care li s-a oferit contractul spre semnare. Inca lucreaza fericiti pentru nemti. Sa fie sanatosi.

 

Nici in alte tari nu sta situatia mai bine. Au fost mediatizate cazurile de sinucideri din Franta ale angajatilor Orange. Macar in urma acestei situatii, Didier Lombard, CEO-ul care a concediat o gramada de lucratori si i-a “motivat” pe restul cu perspectiva concedierii chiar a fost trimis in judecata.

Ma intreb daca Orange Franta a avut dificultati in a-si gasi angajati noi. Cinic vorbind, daca angajatii vechi preferau sa se sinucida decat sa-si dea demisia si sa-si piarda beneficiile, cred ca imediat s-au gasit altii dispusi sa le ia locul.

 

Asta ca sa nu mai mentionez conditiile de lucru din China, unde Foxconn si-a dotat cladirile cu plase anti-suicid si alte masuri de protectie fortata din cauza numarului mare de sinucideri.

Meseria e bratara de aur (sau ceva de genul asta)

Multi romani cred sau spera ca daca merg la o facultate, o termina, apoi iau licenta, apoi eventual fac si un master, vor avea cunostintele necesare pentru a fi angajati intr-un job bine-platit. Mai precis, ca asta e singura cale pentru a ajunge sa castigi bani cinstit, muncind. Pentru multi, realitatea e crunta. Salarii mici, munca multa, stres mult, sanse mici de promovare, blocaj pe acelasi palier salarial multi ani de zile, totul indiferent cat de mult (sau putin) muncesc. Desigur, asta nu inseamna ca pentru toata lumea situatia e la fel. Unii o duc bine de la primul job, dar nu despre asta vroiam sa vorbesc.

Ieri mi-am dat seama din nou cat de gresit este conceptul asta. Oricum economia noastra e insuficient dezvoltata pentru a absorbi toti absolventii de la ASE, Universitatea Bucuresti si de la nenumaratele facultati particulare. Pe langa asta, multi nu invata nimic util in cei 3-5 ani de facultate sau pur si simplu nu sunt potriviti pentru ceea ce invata. Cu toate acestea, exista inca un numar de meserii ‘de scoala veche’ care mai au cautare, din care poti castiga niste bani facandu-le si pentru care va mai exista cerere pentru un anumit numar de ani de-acum incolo.

Ieri am fost la niste rude, in zona Obor. Am intalnit 2 exemple simple de meserii uitate dar utile (reintalnite de mine ieri): Ceasornicar si Croitoreasa. Chiar daca din ce-a de-a doua meserie prea multi bani nu se castiga, cerere exista pentru redimensionarea hainelor, repararea anumitor rupturi, coaserea anumitor materiale pentru obtinerea unor perdele/cuverturi. Ceea ce inseamna ca o persoana fara multa experienta poate castiga un salariu cinstit facand o meserie nu extrem de grea (dar nici usoara). Sau poate avea un venit constant, nu foarte mic, daca stie unde sa-si deschida un mic atelier de reparatii.

Prima meserie (ceasornicar), in schimb, e o mica mina de aur. Sunt atat de putine locuri unde sa-ti poti repara un ceas sau schimba o baterie de ceas in Bucuresti, incat cererea depaseste cu mult oferta. In magazinul Bucur-Obor exista 2 locatii din astea. 1 meserias lucreaza si duminica, celalalt nu. Primul are si avantajul unei pozitii centrale si a ‘brand awareness-ului’. E de atat de multa vreme in acel loc, incat deja stiu multi oameni despre el. Al doilea a ajuns sa-si atarne niste mici panouri care sa ghideze clientul care asteapta la primul ceasornicar catre el.

Oricum ar fi, primul meserias are clienti multi, zilnic. Nu stiu exact adaosul pe care-l pune la bateriile alea, in costul total (pentru client) el include si manopera lui, dar pot presupune ca el castiga in medie intre 5 si 10 lei pe client. Sa zicem 7,5 lei profit/client. Ieri am trecut de 3 ori pe langa ‘standul’ lui de reparatii ceasuri. Primele 2 dati avea cam 15 clienti care stateau la coada. A 3-a oara era mai pe la sfarsitul zilei, n-am mai asteptat aproape deloc. In timpul saptamanii e cam la fel (cel putin dupa-amiaza, cand mai trec eu). Daca sta cam 5 minute/client (la mine a stat fix 2 minute) si are clienti constant pentru aproximativ 8 ore pe zi (desi el sta acolo de la 9 la 20) + cam 6 ore/zi in week-end, asta inseamna un minim de (5x8x12 + 2x6x12) x 7,5 lei = (5×96+2×72)x7,5 = (480 + 144) x 7,5 = 4680 lei= aprox. 1050 euro. Chitante nu da, firma probabil ca opereaza ‘pe pierdere’ constant – deci 0 impozit pe profit. Mai are ceva costuri cu chiria pentru standul ala. Sa zicem 200 euro/luna (e un spatiu de maxim 5mp). Probabil ca-si plateste niste taxe la stat pentru un salariu minim pe economie. Inca vreo 150 euro. Teoretic poate plati si un contabil sa-i tina o mica evidenta contabila (cam 200 lei) sau poate sa si-o tina singur (0 lei). In principiu, intr-o luna obisnuita, poate castiga lejer pe la 700 euro, doar schimband baterii. De la rudele mele care stau in zona, care si-au reparat de 2 ori o pendula la el (si de fiecare data s-a stricat), am aflat nu e chiar cel mai bun ceasornicar – dar lumea tot se duce la el. Pentru reparatia unei pendule (o reparatie care dureaza mai mult) ia intre 50 si 100 lei + eventuale piese. Deci poate sa-si acopere timpii morti – ceea ce poate insemna castig si mai mare, daca vrea si poate sa munceasca. Sigur, si adaosul lui poate fi mai mare daca face o lucrare mai complicata, pe un eventual ceas mai scump.

Nu vreau sa spun ca-i desconsider munca. Departe de mine. Doar vroiam sa demonstrez faptul ca poti castiga binisor in Romania, cu o meserie ignorata.

Eu nu am ceasuri, mi se par inutile in ziua de azi, cand stau cu un mobil la mine tot timpul. Cu toate acestea, (aproape) sotia mea are 2 ceasuri carora trebuie sa le schimbe cam 1 data la 1 an si ceva bateria. Cum ajung relativ des in zona Obor, eu sunt cel care tot timpul cauta ceasornicar sa i le inlocuiasca. Cum nu stiu alte locuri unde as putea face asta (poate in magazinul Unirea) si oricum n-am timp sa ma plimb prin alte parti ca sa le caut, sunt client captiv pentru unicul meserias cunoscut. Probabil ca nu sunt singurul in situatia asta, daca judec dupa numarul de clienti.

Exista meserii pe care romanii tineri nu le mai invata, dar care pot aduce un castig bunicel, meserii pentru care nu-ti trebuie facultate si master si mai stiu eu ce studii de lunga durata.

Mesaj pentru toti nesimtitii care se ocupa de recrutari in Romania

Inca o candidatura trimisa direct prin e-mail, inca o ignorare totala a e-mailului meu (nici un raspuns dupa 1 luna de la trimiterea lui). A cata oara mi se intampla asta, oare? Da, eImage foarte probabil ca experienta cu care ma laud in cv sa fie insuficienta. E foarte posibil ca cv-ul si scrisoarea mea de intentie sa nu fie pe gustul tau, cu oricat de multa grija le-oi fi facut si refacut eu.

Dar cat de greu o fi sa scrii un e-mail in care sa ii spui unui om ca n-ai nevoie de el? Presupunand ca anuntul tau era real – nevoia firmei care te angajeaza era reala. Cum eu nu aplic (stiu, e un calc)¬†decat la companii/agentii de publicitate de care chiar am auzit, cu cifre de afaceri maricele si cu mai mult de 10 angajati, sansele sa fie un anunt pus “la misto” sunt destul de mici. Asadar repet: cat de greu poate fi sa raspunzi unui e-mail si sa-i spui unui om ca ii respingi candidatura lui?

A, candideaza 100-200-300 de oameni? Daca nu vrei sa primesti e-mailuri multe, nu-ti posta anuntul in 10 locuri, e atat de simplu. Oricum, in Romania nu se obisnuieste sa se raspunda in vreun fel candidaturilor facute pe site-urile de recrutare. Se citeste cv-ul (sau nu) si atat. Fraierii care se asteptau la vreun feed-back… raman fraieri. Deci ramane doar e-mailul de raspuns ¬†pe care ar trebui sa-l dai tu, nefericita care te ocupi cu recrutarea, celorlalti fraieri, care ti-au trimis direct e-mail (pentru ca de, poate unii spera ca asa vor primi o veste).

Iti spun eu, dureaza mai putin de 10 minute sa trimiti 100 de e-mailuri cu acelasi text laconic: “Va multumim pentru candidatura, dar NU ati fost selectat pentru a participa la un interviu.” Cam cat iti ia tie sa fumezi o tigara, cand tu zici ca “muncesti“, intr-una dintre multele tale pauze.

A, mai ai si altceva de facut si ti s-a aruncat in cap sa te ocupi si de selectionarea unor candidati pentru interviu? Nu-ti bate joc de munca pe care o faci. Si nu-ti bate joc de alti oameni doar pentru ca poti sau pentru ca te simti subapreciata si/sau supraincarcata. NU, nu-ti garantez ca exista karma in lumea asta. Dar, judecand din experienta mea si a multor cunoscuti de-ai mei, nesimtirea e raspandita printre cei care fac ceea ce faci tu acum. Mai devreme sau mai tarziu vei pleca de la firma la care lucrezi. Mai devreme sau mai tarziu vei ajunge si tu sa-ti trimiti ca proasta cv-ul catre niste necunoscuti, sperand la un raspuns. O sa vezi ce frumos e sa nu-ti raspunda nimeni. O sa vezi ce bine o sa te simti dupa ce faci chestia asta de 10-20-50 de ori. O sa vezi cat de mult valoreaza, de fapt, nemasurata ta experienta profesionala.

Daca trecem de acest prim pas – raspunsul la e-mail, apare interviul. Intotdeauna cand poti tu, nu cand poate intervievatul. Pentru ca tie ti s-ar parea normal ca un coleg sa plece la miezul zilei de la locul de munca pentru a da un interviu, nu?

Trecem si peste interviu(ri). Pana la urma nu a fost selectat nefericitul. The powers that be au hotarat sa-l angajeze pe altul. A cerut mai putini bani, a parut mai destept/servil/pregatit sau pur si simplu le-a placut mai mult de fata lui/ei. Acum chiar ca nu mai ai nici o scuza sa nu trimiti 5-10 e-mailuri in care sa-i anunti pe restul candidatilor de pe short list ca n-ai nevoie de ei. Si daca tot trimiti e-mailurile alea putine, nu copia textul dintr-un manual de 2 lei. Nimanui nu-i place sa citeasca o insiruire de fraze bombastice, fortat politicoase. Fii cat de cat onesta: “altul/alta a stiut mai multe sau a cerut mai putini bani”. Revin la explicatia de mai sus. O sa ajungi si tu in situatia de-a-ti cauta de munca. O sa vezi ce bine te simti cand nu ti se va spune niciodata de ce ai fost respins, dupa ce ai avut un interviu in care ti s-a spus ca esti perfect(a) si dupa ce eventual ai dat si vreun test pe care esti sigur(a) ca l-ai trecut cu brio.

Imi adresez postul preponderent femeilor deoarece (pana acum) nu am interactionat nici macar 1 data cu un barbat aflat in pozitia de-a selectiona candidatii pentru un interviu. Interviuri am dat si cu barbati si cu femei, dar prima filtrare au facut-o NUMAI femeile.

Copyright poza: toonpool.com