Oare cati romani se gandesc sa emigreze din cauza sistemului medical roman?

Mi-am pus intrebarea asta de mai multe ori saptamana asta, dupa ce am discutat cu un prieten vechi care a avut un accident in strainatate.

E un inginer automatician sanatos, care lucreaza pentru o multinationala. In ultimii 8 ani a avut in fiecare an delegatii de cate 3-6 luni in diferite tari ale lumii: Franta, Olanda, Rusia, Singapore, EAU s.a. Acum e in Olanda, unde, in week-end, s-a gandit sa joace un baschet cu colegii de acolo. A reusit sa-si rupa un tendon de la picior incercand sa dea un slam. Ghinion.

A fost operat in 4 ore de la accident (asta dupa ce a ajuns cu ceva peripetii la spital), a doua zi a fost externat, cu un gips pe lungimea piciorului, cu un pumn de medicamente de luat, eliberate in totalitate de la farmacia spitalului si cu o programare pentru un consult ulterior la 2 zile si la 4 zile.

Asta in comparatie cu sotia unui coleg, care tot saptamana trecuta a reusit sa-si rupa complet tendonul lui Ahile… calcand gresit cand cobora scarile. A fost operata abia la 2 zile dupa ce s-a intamplat ghinionul (nu era liber medicul despre care auzise lucruri bune). A fost externata tot dupa o zi, doar ca i s-a spus sa-si caute singura medicamentele. Evident, nici unul nu e redus (ma rog, daca ajungea la medicul de familie, ar fi primit o reteta, dar medicul care a internat-o aparent n-are voie sa-i elibere reteta pentru compensate). Anticoagulantul prescris (clexane) nu se gaseste decat la farmaciile spitalelor (si acolo rar) – deci a trebuit sa ia alt anticoagulant (cu alta substanta activa).

 

Desi a lucrat in multe tari ale lumii, ceea ce inseamna ca si-a putut face o cu totul alta opinie fata de doar a “vizita” cateva zile o tara, pana acum nu s-a gandit niciodata serios la emigrare.

Munca lui nu e banala, cand pleaca in delegatii il freaca clientii pe toate partile, munceste cate 10-12 ore zilnic. Viata-i nu e usoara, dar macar e (relativ) bine-platit. De mai multe ori l-am intrebat in ultimii ani “tu de ce nu iti cauti un job prin afara, cred ca ti-ai gasi ceva mai usor unul, mai bine platit si cu mai putine delegatii obositoare“. De fiecare data zicea ca “n-are sens, n-as putea trai departe de casa, nu mi-as gasi usor job in domeniul meu samd“.

Acum, dupa experienta asta intr-un spital din alta tara, repeta aproape obsesiv “bai, sanatatea e un motiv foarte bun pentru a pleca din tara. Dupa ce am vazut cum esti tratat aici, chiar cred ca e un motiv foarte bun pentru a emigra“.

Sala de asteptareA ramas impresionat de politetea (aproape exagerata) a asistentelor, infirmierilor. De faptul ca doctorii s-au obosit sa se prezinte si sa dea mana cu el si apoi i-au descris foarte clar (in engleza) ce are si ce optiuni are. De faptul ca la vizitele de dupa operatie totul a fost rapid si eficient. Ca medicamentele i le-au eliberat la iesirea din spital total automat (farmacista doar a introdus datele intr-un computer si apoi au iesit pastilele impachetate frumos). Ca totul era curat si luminos, cu indicatoare clare catre sectiile unde aveai treaba. Ca salile de asteptare (vezi poza) erau dotate corespunzator. Ca au vorbit cu el in engleza tot timpul. Samd.

Ok, e un spital din multe. Poate in altele e mai rau. Probabil ca si la ei asistentele au multe pe cap, doctorii au multi pacienti de care trebuie sa aiba grija, greseli se fac si la ei. Dar asa cum ziceam mai demult, atunci cand pacientul iese din spital nu ramane cu sechele din cauza conditiilor de spitalizare, enervat din cauza personalului medical si cu o promisiune-injuratura sa nu mai calce in viata lui in spitalul ala.

 

Am o obsesie un pic stupida – citesc forumuri ale romanilor plecati in strainatate. Cand apare un articol in care se vorbeste de viata emigrantilor romani in strainatate, am prostul obicei de-a citi comentariile. Am impresia ca multi romani care pleaca din tara pleaca pentru un singur motiv clar: BANI! Vor mai multi bani, vor sa detina mai multe lucruri, vor sa AIBA.

Nu stiu de ce, dar cred ca fix astia sunt romanii care dupa ce au plecat din tara ii injura pe cei din tara lor de adoptie. Ca sunt “reci“, ca sunt “fara Dumnezeu“, ca ii exploateaza, ca nu ii ajuta, ca nu le invata nimic odraslele, ca sunt prea stricti, ca au legi prea dure, ca au politisti duri, ca sunt rasisti si cate si mai cate. Oare romanii astia uita de unde au plecat? Oare lipsurile si insuccesul lor nu sunt legate de motivul gresit pentru care au plecat din tara?

In contrapartida, din ce am observat eu la putinii cunoscuti ai mei (mai mult sau mai putin apropiati) care au emigrat, cei care au plecat pentru ca se simteau striviti de sistem, aveau alte valori, vroiau siguranta, politete, legi, educatie – toate astea in conditiile in care nu erau chiar saraci in Romania – o duc foarte bine in afara acum. S-au adaptat, au evoluat profesional si se identifica mai usor cu tara adoptiva.

 

Drept concluzie la toata poliloghia asta: eu cred ca starea deplorabila a sistemului nostru medical este un motiv destul de bun pentru a emigra. Mai bun decat “vreau bani”. Oare cati romani mai cred asta?

 

copyright poza: www.architectuur-fotograaf.eu

 

Ce face un neurolog cand se satura de tot si toate? Se apuca de skating in slow-motion.

Stiu, sunt 16 minute, cine are atata timp?
E o scurta poveste interesanta a unui om care s-a nascut intr-o familie simpla, a invatat, a ajuns sa aiba tot ce societatea i-a spus ca ar trebui sa aiba (educatie, un job extraordinar, o ditamai casa, un Ferrari etc.), dar a ajuns la concluzia ca vrea sa traiasca simplu. Cercul e complet.
Acum, toata ziua se plimba pe role, intr-o pozitie un pic dubioasa, la o viteza foarte scazuta. O fi nebun sau a descoperit el ceva? Explica el in filmulet de ce merge asa.

Da, e (mult mai) usor sa faci asta atunci cand te bazezi pe economiile de-o viata ale unui specialist platit cu foarte multi bani (in SUA), dar asta nu afecteaza cu nimic mesajul filmuletului.

Mie mi-a placut ceva ce zice el la un moment dat:

“Ma intrebam la sfarsitul zilei: cat din ceea ce am facut astazi m-a dezvoltat dpdv spiritual si cat m-a dezvoltat dpdv financiar?
La inceput, puteam spune ca proportia era 90% spiritual/10% financiar.
Dar ajunsesem intr-o situatie in care proportia se schimbase in 90% financiar/10% spiritual si nu mai eram fericit”

Stiu, totul poate fi simplificat la “banii nu aduc fericirea“. Nimic nou sub soare.
Chiar si-asa, filmuletul e interesant. Si pozitiv.

Ce i-as recomanda unui licean de 17-18 ani

ganditor

Sa se gandeasca foarte bine la ce poate si ii place sa faca si ce nu. In functie de asta, sa ia o decizie informata pentru viitorul lui. Cu cat mergi mai mult “la nimereala”, cu atat ai sanse mai mari sa-ti ratezi viata.

Citeam acum cateva zile un articol-interviu cu un roman care, dupa ce a studiat la o Universitate din Germania, a ajuns sa munceasca (printre altele) pentru BMW (subcontractat de Accenture, dar asta e alta mancare de peste). Alte proiecte ale lui ar fi o firma de private equity si o firma de consultanta pentru romanii care vor sa lucreze in Germania.

Din articol mi-a sarit in ochi ceva. Desi (spre deosebire de mine) e un om despre care se poate spune ca a reusit in viata, a observat realitatea cu care se confrunta multi oameni la 30-40 de ani (sau mai devreme): dupa o serie intreaga de decizii luate “la nimereala”, poti ajunge foarte usor intr-o situatie aparent fara iesire dpdv profesional – cu efecte asupra vietii personale.

Interesant e ca si-a facut si-o firma care monetizeaza acest lucru, oferind servicii de consultanta/coaching pentru romanii care vor sa plece-n Germania. O idee asemanatoare am avut si eu acum 1 an si ceva, dar n-am gasit sustinere si n-am mai crezut nici eu in ea, pana la urma.

Mihai Streza: E o chestiune foarte grea, dar extraordinar de importanta: sa-ti dai seama cat mai repede ce vrei sa faci cu adevarat. Din pacate acest lucru nu este promovat de sistemele de educatie, nu numai in Romania, ci pe nicaieri. Un coaching pentru oamenii la 17-18 ani care inca nu si-au dat seama foarte bine ce vor sa faca. Merg la facultate – adesea dupa ureche – apoi merg la un job – si acesta ales dupa ureche.

Dupa 10-15 ani isi dau seama ca sunt nefericiti, midlife crisis. Asta ar fi recomandarea. Daca poti sa gasesti un mentor din cercul de prieteni, poate prieteni ai parintilor… nu stiu, cineva cu mai multa experienta, care sa vorbeasca intensiv despre chestiunea asta pentru ca tinerii sa-si dea seama ce vor sa faca cu viata lor.

Pornesc de la premisa (care devine, incet-incet, perimata) ca poti avea o cariera de succes bazandu-te si pe ceea ce inveti in facultate.

Daca vrei sa faci un anume lucru in viata, e foarte important sa vorbesti macar cu 1-2 persoane (sau mai multe) care fac aceasta meserie de ceva vreme INAINTE sa te apuci de scoala care te pregateste pentru acea meserie. Majoritatea oamenilor pot invata sa faca aproape orice – dar foarte putini vor invata sa le faca bine si mai putini le vor face cu placere.

Nu te duce la o facultate doar pentru ca e usoara sau pentru ca “se spune” ca absolventii ei sunt cautati pe piata muncii. Ambele sunt motive gresite pentru a-ti pierde 3-5 ani (sau mai multi) din viata. Oamenii recunosc cu greu faptul ca au facut o alegere gresita. Daca dupa 1-2 ani de facultate imi recunosteam prostia si ma reprofilam, e foarte posibil ca viata mea sa fi avut o cu totul alta turnura.

Nu invata ceva pentru note – invata ca sa ramai cu ceva in cap dupa ce s-a terminat procesul de invatare. Au si notele un rost (burse, schimburi de experienta), dar nu uita ca sunt un instrument de evaluare, nu un tel in sine.

Nu adopta dictonul “crede si nu cerceta”. Obisnuieste-te sa mai verifici din informatiile pe care le primesti. Unii oameni gresesc fara sa stie, altii pur si simplu raspandesc informatii eronate (din prostie, ingamfare sau rea-vointa). Un exemplu simplu este Istoria romanilor pe care ai invatat-o (probabil) in scoala. Manualele s-au mai schimbat, dar greselile au ramas.

Nu te teme sa incerci lucruri noi. Atata timp cat iei o decizie din niste motive care-ti par intemeiate, poti incerca orice. Dar, cel mai important: atunci cand iti dai seama ca esti pe o cale gresita, recunoaste-ti greseala si incearca altceva!

Am multe exemple in jurul meu de oameni care au investit 10-15 ani din anii cei mai buni ai vietii lor in niste facultati si apoi in niste meserii in care nu cred. Unii s-au reprofilat cu succes, altii au evoluat in domenii conexe, altii pur si simplu au ramas blocati.

Blocati in niste joburi pe care le urasc, in care n-au nici o sansa la promotie, dar la care nu vor sa renunte, pentru ca nimeni nu le-ar mai oferi un salariu comparabil cu cel pe care-l primesc in momentul de fata, un salariu cu care oricum nu sunt multumiti. Crede-ma, nu-ti doresti asta!

copyright imagine: featurepics.com

Cea mai mare teama a mea

Pana acum 2-3 ani era doar “intr-un viitor nu foarte indepartat, din cauza evolutiei tehnologiei, jobul meu va putea fi facut de orice amarat care a deschis de cateva ori calculatorul, ori voi fi fortat sa lucrez pe bani foarte putini, ori voi ramane fara job, somer la 30 si ceva – 40 de ani”. Cam ca ludiții din secolul XIX: din cauza evolutiei tehnologice (aparitia razboaielor de tesut automate), breasla tesatorilor din Anglia s-a vazut pusa in fata unei situatii greu de acceptat: ceea ce ei faceau inainte intr-o perioada indelungata de timp, dupa ce treceau printr-un lung si greu proces de ucenicie, acum putea face orice om, dupa o pregatire de cateva zile.

De cand am inceput scoala, acum fix 1 an, s-au mai adaugat griji la lista: “daca diploma de postliceala va deveni inutila peste cativa ani – in conditiile in care facultatile de medicina cresc numarul de locuri la asistenti medicali – CE VOI FACE?“, “daca dupa ce termin scoala ma voi gasi in situatia de-a accepta sa muncesc ca asistent medical incepator pentru salariul minim pe economie sau sa continui sa muncesc ca grafician pe un salariu de cateva ori mai mare – CE VOI FACE?” si nu in ultimul rand “daca voi fi dat afara de la actualul loc de munca (cine vrea un angajat care pleaca destul de des inainte de terminarea programului normal – chit ca-si termina munca la timp si nu-si face treaba in bataie de joc?) sau daca voi fi pus in concediu fara plata (pe motiv de lipsa de clienti platitori, ca in cazul altui coleg) – CUM VOI TRAI PANA TERMIN SCOALA, in conditiile in care de aproape 4 ani de zile n-am avut decat 1 oferta concreta de job platit acceptabil – asta dupa cateva zeci de interviuri si sute de candidaturi depuse la nenumarati angajatori“.

 

Acum, ca sa fiu clar, nu stau ca “vițelul blând” (cum zicea un profesor de la facultate) si astept sa-mi cada satarul in moalele capului. De invatat, incerc sa invat tot timpul mai mult decat ce mi se preda si sa aflu cat mai multe lucruri in plus. M-am zbatut un pic si la anul voi face 5 saptamani de practica in strainatate (ceea ce-mi aduce alte probleme de logistica pe cap – cum o sa-mi iau atatea zile de concediu fara sa-mi pierd serviciul). Am incercat sa-mi fac ceva cunostinte prin spitale. M-am documentat si in privinta altor joburi (care nu sunt platite cu salariul minim pe economie) unde as avea o sansa sa ma angajez cu diploma mea, peste 2 veri.

Cu toate acestea, nu pot sa nu ma gandesc la “ce s-ar intampla daca toate temerile mele s-ar adeveri – daca mi-am atins deja apogeul in viata si totul va fi doar din ce in ce mai greu?“. Copyright imagine: brainyquotes.com

Image

Este oare fericirea conditionata de asteptarile omului?

Image

Am citit un articol de pe Huffington Post ieri (de unde am luat si mica ecuatie de mai sus). Desi nu reuseste sa acopere anumite aspecte importante, ca orice articol care se chinuie sa explice prin generalizari situatia unui esantion imens de oameni, aduce in discutie niste concepte foarte interesante. Concepte (despre fericire) care ma tot framanta si pe mine de ceva ani buni (inclusiv pe blog).

Mi se pare interesant faptul ca, desi articolul in cauza incearca sa descrie o generatie intreaga de americani, multe dintre ideile enuntate in el se pot aplica la nivel global – inclusiv in amarata Romanie.

Parintii mei, ca multi alti parinti, au preferat sa creada ca toti copiii lor sunt speciali si ne-au crescut spunandu-ne tampenia asta. Eu, fiind si nascut cand ei aveau o varsta mai inaintata, am avut un statut un pic privilegiat in ochii lor. Rezultatele bune la invatatura n-au facut decat sa toarne paie pe foc: “da, mamica, esti special, tie Dumnezeu ti-a dat o minte asa de agera, fata de a altora”. Teoria cu “invata cat mai mult, ia note bune si totul va fi bine” a ricosat repede atunci cand am descoperit ca nu intotdeauna este felicitat sau ‘premiat’ cel care invata cel mai bine si ca nu exista meritocratie nici macar in scoala generala. A urmat o perioada in care am considerat ca nu mai e necesar sa invat la fel de multe lucruri, pentru ca oricum tot nu castig nimic. Unii psihologi numesc asta efectul suprajustificarii:

The overall effect of offering a reward for a previously unrewarded activity is a shift to extrinsic motivation and the undermining of pre-existing intrinsic motivation. Once rewards are no longer offered, interest in the activity is lost; prior intrinsic motivation does not return, and extrinsic rewards must be continuously offered as motivation to sustain the activity.

Ceea ce ma aduce (dupa ceva ani) in punctul actual. In epoca in care traim avem acces nu numai la enorm de multe informatii ci si la multe false motivatii, bagate pe gat fortat de industria entertainment-ului (de ex.: “uite ce casa mare iti poti face, trebuie doar sa ai o cariera de succes“). Multumita internetului si retelelor sociale, ne formam foarte usor o imagine distorsionata despre multi cunoscuti. Imaginea este alimentata de felul in care-si prezinta viata (daca judeci dupa pozele postate pe retelele sociale, ai zice ca toata lumea este doar fericita tot timpul, sau doar in concediu, sau doar facand lucruri grozave). O idee inerent gresita – e practic imposibil ca in lumea de azi absolut toti cunoscutii unei persoane sa fie 100% fericiti cu viata lor, munca lor, familia lor etc. Daca adaugi asta la o perceptie deja negativa despre tine si viata ta, poti ajunge foarte usor sa suferi de ceea ce unii numesc “facebook depression“. Ceea ce se poate traduce prin “invidia este usor hranita de retele de socializare”.

Concluziile articolului cu care am inceput (nu-ti pierde ambitia, ignora viata-care-pare-foarte-frumoasa a vecinului si accepta faptul ca nu esti special doar pentru ca ti s-a zis asta foarte des – ci ca trebuie sa muncesti pentru a dovedi asta) sunt destul de bune. Judecand dupa numarul de vizualizari si partajari pe internet ale articolului, nu sunt singurul care crede asta.

Totul depinde de cum actioneaza fiecare atunci cand i se arata ca vede gresit lucrurile si ca trebuie sa-si schimbe un pic perspectiva asupra vietii.

Astazi a murit un om

Acum 1 luna, cand am facut cursul ala de prim-ajutor, chiar nu ma gandeam ca voi folosi cunostintele de atunci prea curand. O, cum m-am inselat.

Sunt in concediu, pe insula Creta. In ultimele zile s-a intarit vantul. Drept urmare, au aparut valurile. Majoritatea plajelor de aici sunt mai salbatice, ajungi la peste 2 m adancime destul de repede. E mai bine sa te duci pe plajele amenajate in zile din astea. Cu toate astea, si pe o plaja mai protejata se pot intampla accidente. IMG_20130901_100530

Azi eram in apa, pe langa mal, saream prin si peste valuri, la sub 10 m de tarm, cand aud ceva zgomot la mal, unde jumatatea mea ma chema agitata. Un om era scos din apa de alti 3 oameni. Un turist prezent s-a nimerit sa fie doctor anestezist (italian din Bari, voi afla mai tarziu), care a inceput imediat sa-i acorde primul ajutor. Striga la mine, care in momentul ala stateam si ma holbam ca boul, sa gasesc o carpa, ceva si sa-l ajut. Intre 5 si 10 minute i-am administrat primul ajutor – el facea 30 de compresii, eu 2 insuflari. Cam dupa 10 minute de cand a fost scos din apa, au sosit paramedicii. Dupa inca 15 minute de resuscitare, ghinionistul turist (vorbitor de limba franceza) e declarat mort.

Din spusele medicului italian, cel mai probabil a facut infarct, nu s-a inecat.

Am citit de mai multe ori despre senzatia de bine pe care ti-o da actul de a salva viata cuiva. Exista si carti de beletristica ce exploateaza acest concept. Chuck Palahniuk a scris nuvela Choke (partial) pe tema asta.

Dar exista si reversul, din cate stiu. Oamenii (din domeniul medical sau nu) sunt afectati de esecul lor in a salva viata unui om. Sper sa nu ma afecteze prea multa vreme acest episod. Pentru ca sa vezi cum iti moare un om in maini e oribil. Si sper sa fiu mai rapid si pregatit data viitoare!

Evolutia profesionala sau Angajarile la romani (I)

Sau “De ce nu cred ca voi mai evolua mai mult in meseria pe care o fac de mai mult de 8 ani

Pe parcursul vietii ‘profesionale’, omul munceste pentru a fi platit si pentru eventualele beneficii pe care le aduce statutul de angajat (asigurare de sanatate, asigurari sociale in primul rand si apoi toate prostiile materiale pe care unii angajatori le ofera pentru ‘fidelizare’). Cum de la an la an viata e mai scumpa si nevoile adultului cresc pe masura ce creste in varsta, orice angajat normal spera ca ii va creste si salariul pe masura ce acumuleaza mai multe cunostinte, vechime, responsabilitati in meseria lui.

Ca or fi si oameni care se multumesc cu putin toata viata lor si gandesc “e mai bine sa ai un salariu mic decat sa n-ai nimic” nu neg. Dar oamenii aia nu au motiv, in opinia mea, sa se planga daca nu le ajung banii pentru a-si satisface anumite pofte sau nevoi. Te multumesti din start cu putini bani, atunci indura-ti soarta!

Revenind, daca vrei sa-ti creasca salariul, ar cam trebui sa inveti sa faci lucruri noi, sa iti creasca eficienta (viteza) cu care faci lucrurile simple (vechi) si in general sa te implici in munca ta. Sau cel putin asa iti impuie capul toate site-urile de recrutare, cartile, media, anturajul etc. Realitatea e ca, cu exceptia a 2-3 categorii de angajati foarte specializati (programatori, ingineri, consultanti financiari si domenii conexe), poti sa inveti tu toate tampeniile din lumea asta, sa te implici in toate porcariile posibile, sa iti pese de produsul finit al muncii tale de nu mai poti, sa inveti o limba-doua straine in plus, salariul in cel mai bun caz nu-ti scade. Sau daca-ti creste, creste cu cateva procente minuscule anual (daca ai noroc).

Negocierile salariale se fac in ultima vreme numai pe principiul “nu-ti place salariul de aici, pleaca, gasesc altul imediat care va primi MAI PUTIN”. Atunci pui mana si cauti. Site-uri de recrutare, cunoscuti, rude, oriunde poti gasi un job la care sa te pricepi si de unde sa speri ca vei primi mai multi bani pentru ceea ce stii sa faci foarte bine si unde vechimea si experienta ta sa fie respectate.

In domeniul meu, grafica pe calculator, salarii mari se ofera doar persoanelor foarte creative. Nu conteaza ca ei nu prea accepta sa faca si treaba mai exacta pe care grafica pe calculator o cere (pre-press, comunicare cu tipografia, paginare exacta etc.). Sunt pusi sa faca si lucrurile pe care pana acum cativa ani refuzau sa le faca (sau nu se astepta nimeni sa le faca) si li se tranteste eternul “nu-ti convine, pleaca”. Asta ma lasa pe mine, sarmanul grafician cu minte ordonata, rationala si mai putin creativa… pe dinafara.

Singurele firme care mai ofera salarii relativ mari (pentru Romania) in domeniul meu – graficienilor (DTP) sunt ori agentiile mari de publicitate, ori multinationalele. La multinationale exista o sumedenie de destepti prin departamentele de HR care pun niste cerinte tampite (ei cauta un grafician, dar pun filtre de experienta in ‘marketing’ sau ‘IT/Software’. Ca sa nu vorbim ca ei cer niste lucruri total rupte de realitatea din piata: experienta peste 4-6 ani si diploma de studii superioare in domeniu – cand majoritatea absoluta a graficienilor cu experienta din piata nu au studii in domeniu (graficieni, nu creativi/arti). Cat despre agentiile de publicitate mari – acolo nu se intra decat prin cunostinte (sau pile). Pe langa ca nu isi pun niciodata anunturi pe site-urile de joburi, angajarea se face numai si numai prin word-of-mouth. NU stii pe nimeni, nu o sa te angajeze o agentie de publicitate gen Ogilvy.

Cam atat pentru azi, urmeaza sa povestesc si cateva din experientele mele placute la angajari.