Elvetia in 2 luni si ceva

Nu povestesc nimic despre munca azi. Doar pun niste poze (si 2 filmulete) din plimbarile mele prin Elvetia vara asta.

Lucruri utile:

Abonamentul Halbtax: costa 185 CHF (165 in primul an), dar injumatateste pretul pentru TOATE biletele de tren din Elvetia. E valabil si la biletele de transport in comun sau la abonamentele de-o zi la plimbarile prin alte orase decat unde locuiesti. Poti cumpara si bilete de-o zi (Tageskarte cu care te plimbi gratuit de oriunde pana oriunde in Elvetia pentru 24 ore) la pret redus sau “superredus”. E valabil si la majoritatea societatilor de transport pe munte (funicular, tren, gondole etc.) si pe lacuri.
Daca iesi din orasul unde locuiesti mai mult de 1 data pe luna, e foarte util: l-am luat in prima zi aici, am economisit cu el cei 165 franci dupa prima luna.

Swiss Museum Pass: cu Halbtax costa 146 CHF/an si poti merge la vreo 500 muzee din toata Elvetia. E util daca ai chef sa mergi la multe muzee si castele. Si ai cate un castel in aproape fiecare orasel din Elvetia. 🙂 Cand un bilet de intrare e 10 CHF, pass-ul asta e util daca mergi de 15 sau mai multe ori/an la muzeu/castele.

Duminica totul e inchis – dar in toate garile (mici sau mari) exista un supermarket deschis (de regula Migros/Migrolino sau Coop). E util pentru a iti lua o apa, niste lotiune de soara si ceva de rontait pentru o drumetie. Farmacii deschise duminica sunt foarte putine.

Asigurarea medicala de baza NU iti acopera tratamentul spitalicesc in alte cantoane decat cel de rezidenta. Daca ai un accident, atunci esti acoperit – de la angajator ai o alta asigurare pentru accidente, universal valabila. Dar daca ti se face rau si vrei sa mergi la doctor aiurea-n-papusoi, ar fi bine sa-ti fi facut asigurarea suplimentara pentru tratament medical oriunde-n Elvetia (costa doar cativa franci in plus, daca nu optezi pentru variantele “de lux” halb-privat sau privat). Sau sa fii dispus sa platesti un car de bani.

Sa revenim la poze.

Luzern – Pilatus

Cel mai frumos oras (cu peste 50.000 locuitori) al Elvetiei, in opinia mea.

 

 

 

dav
Vazut de pe Pilatus (2100 m)

dav

Meggenhorn
Schloss Meggenhorn

Thun – Oberhofen – Spiez – Mülenen – Niesen

schloss Hunegg.jpg
Schloss Hunegg
schloss oberhofen.jpg
Schloss Oberhofen
Spiez.jpg
Schloss Spiez si portul oraselului

 

 

cof
De sus de pe Niesen, lacul Thun si lacul Brienz, cu Interlaken intre ele
dav
Scuze pentru ultra-prelucrare, m-am gandit sa ma joc. Asa arata Niesen, “piramida Elvetiei”.

Murten

Un orasel cu un centru medieval si un lac-plaja.

cofoznor

 

Basel

oznor

Grindelwald – First – Grindelwald

cofrhdr

Lauterbrunnen – Kleine Scheidegg – Männlichen – Grindelwald

Aici mergi cu trenul pana la 1800 m, de unde poti lua trenul din Europa care urca pana la cea mai mare altitudine (la ghetarul Jungfraujoch, la 3454m).

davcof

Kandersteg – Oeschinensee

IMG_20180811_140155.jpg

rhdr

Cine vrea sa munceasca pe gratis?

Nu am creat blogul asta pentru a scoate bani. E un blog simplu, intr-un final doar un fel de jurnal public.
Nu am nici timpul, nici dorinta sa-l transform in altceva.

Scriu aici din 2012, de cand am inceput scoala de asistenti medicali. In primul an (cele 3 luni din 2012) am avut 1 vizitator unic si 10 vizionari de pagina. 🙂 In 2013 am avut 23.000 vizualizari si 14.000 vizitatori unici.
In 2017 am avut 524.000 vizualizari si 308.000 vizitatori unici – desi am postat cam 1 data la 1 luna sau mai rar.
La asta se adauga pagina de facebook, cu 1400 de fani si 1500 followers ale postarilor mele zilnice.
Instagram si twitter n-am. Prea mult strica.

Toate numerele astea nu au insemnat nici macar 1 leu in buzunarul meu. Nimic. Nada. Nüt in germana elvetiana.

Singura chestie pe care am “castigat-o” din blogul asta a fost o consultatie la o clinica de cardiologie pentru mama, dupa ce am fost la un eveniment de-al lor.
In stilul clasic romanesc, mama nu a mai mers la consultatie. “Ma simt bine acum, maica, de ce sa merg”

De-a lungul timpului, am avut cateva momente tampite legate de blog.

1 nene vroia sa-mi cumpere blogul ca sa-l faca un blog cu texte din carti de nursing. Imi oferea in 2016 (cand eram deja in Anglia) 1000 lei. O MIE DE LEI.
Castigam atata (net) din 1 tura de overtime noaptea sau duminica.
L-am lasat in pace.

1 alt nene vroia sa-si faca reclama la compania lui de uniforme pentru asistenti medicali. Dar vroia sa ma plateasca… cu uniforme. Imi trimitea uniforme, le purtam, apoi imi dadeam cu parerea despre ele.
I-am zis ca nu-s interesat, am uniforme suficiente, dar daca imi da macar niste review-uri reale ale altor asistente medicale care i le-au purtat, poate colaboram cumva.
N-a mai raspuns.

1 alt nene m-a luat in 2013 cu tot felul de amenintari pentru articolul in care povesteam cum o companie a incercat sa-i vanda mamei mele (si multor altor batrani) o saltea si niste oale pentru 16.000 lei.
El facea marketing pentru compania respectiva si era convins ca musai trebuie sa fi fost cumparat de competitie, nu era posibil DOAR sa mi se para o sarlatanie sa vinzi o saltea care cica vindeca toate lucrurile din lume. Sa o vinzi la un pret imens, sa o vinzi doar unor batrani si sa le mai si zici ca pot sa renunte la medicamente daca folosesc salteaua.
Initial am scris doar postarea aia. Dar dupa aia i-am multumit lu’ nenea cu o plangere la ANPC pentru firma respectiva. Alti oameni i-au dat si-n judecata. Capitalism à la Romania.
Ulterior postarii mele, acelasi nene a platit alti bloggeri sa scrie articole pozitive despre salteaua companiei respective.
Web 2.0 à la Romania.

Prin 2015 o companie de recrutare asistenti medicali din Anglia ma contacteaza sa le fac reclama pe site si pentru fiecare asistent medical care e angajat care ma mentioneaza, mi-ar fi oferit un comision de referral de 50 lire. Le-am zis ca nu ma intereseaza, dar ma intereseaza sa aflu povesti ale altor asistenti medicali care au apelat la serviciile lor.
Nu au mai raspuns.

Saptamana trecuta ma contacteaza ULTRAPOLITICOS cineva de la VPL Healthcare, imi cereau sa le promovez o campanie pe blog si facebook.
I-am intrebat de ce as face-o, si am mentionat ca la un moment dat chiar era sa ajung in Anglia prin intermediul lor, dar am gasit o oferta mai buna.

Screen Shot 2018-08-10 at 22.50.23
Ce mi-au raspuns?
Screen Shot 2018-08-10 at 22.43.10

Vroiau sa ma “plateasca” cu sinergie in obiective de trafic si promovare pe “canalele lor de Social Media“.

Băejnebun?

Suntem in anul 2018. Toata lumea a auzit de web 2.0, a auzit de bloggeri, de social media si asa mai departe.

Nu ma asteptam sa-mi ofere cine stie ce SI ORICUM AS FI RESPINS OFERTA LOR* dar mi se pare nesimtire sa vii in ziua de azi la un necunoscut si sa-i ceri sa-ti promoveze compania si sa ii oferi praful de pe toba pentru asta.

Raspunsul meu:

Screen Shot 2018-08-10 at 22.48.14

Repet, din punctul meu de vedere, ca agentie de recrutare, sunt la fel de ok ca oricare altii. Cand am plecat eu in Anglia, aplicasem deja pentru PIN. Dar se oferisera sa ma sfatuiasca cu actele (cand vorbisem cu ei, deja aveam primul raspuns de la NMC, facusem actele bine fara ei), erau dispusi sa ma pregateasca pentru interviu (n-a fost cazul), ce promiteau ei, asta oferea angajatorul cand discutai cu el direct samd.
Faptul ca joburile pe care le ofereau ei in 2015 erau in locuri nu chiar placute (sectii cu probleme sau azile de batrani cu probleme de personal) nu e neaparat vina lor. Ei incearca sa te vanda unde pot, e treaba ta sa te interesezi unde mergi.

 

Dar chestia asta cu sinergia obiectivelor de trafic chiar m-a deranjat.

 

 

Si explicatia pentru *: Am pus mare valoare pe confidentialitate pe internet, nu am de gand sa-mi dezvalui identitatea pentru 3 bani sau colaborari in care nu cred.

Am lucrat in publicitate ani buni ca grafician. Stiu ca se poarta cross-promovarea asta, in loc sa dai vreun ban. Dar eu nu sunt interesat de asa ceva.
In caz ca mai vine cineva cu vreo propunere din asta in viitor.

no.gif

 

Pentru toate interviurile ratate din viata mea

Am 34 ani.

De la 18 la 20 ani am lucrat part-time, apoi de la 20 ani lucrez incontinuu full-time. De la 18 ani si pana acum am fost invitat la peste 200 (nu exagerez) de interviuri pentru joburi.

Unele joburi au avut chiar mai multe interviuri.
Am dat teste de aptitudine pentru un job de portar, am dat teste de limbi straine, am dat teste de administrare medicamente, am scris esee, am scris esee in limbi straine.
Am dat interviuri prin skype de acasa, am dat interviuri prin skype din vacanta, am mers pentru 2 interviuri 1500 km (dus-intors, deci 3000 km), am dat interviuri in niste sali de conferinte din hoteluri, am mers la un interviu fara sa imi fi depus candidatura vreodata la jobul ala, am sunat niste cunostinte ale unor vagi cunostinte pentru un interviu telefonic.
Am fost chemat la interviuri doar pentru a se strange un numar minim de intervievati.
Am mers la un interviu “la sigur” (un fost coleg m-a chemat pentru ca avea nevoie de un om “in care sa aiba incredere”) – pentru ca apoi sa fiu respins din cauza ca il cunosteam pe respectivul coleg (s-a speriat pentru ca in acelasi moment a fost concediata alta persoana din corporatia respectiva pentru “favoritism”).
Am fost invitat la un interviu si mi s-a spus ca am 5 minute sa accept o oferta care nu mi-a placut, altfel dispare.
Dupa un proces de recrutare care durase 4 luni (si 3 interviuri), am fost invitat la un ultim interviu “pentru semnarea contractului” – interviu la care managerul care m-a invitat nu a catadicsit sa vina pentru 80 minute (1 ora si 20 minute).
In afara tuturor interviurilor la care chiar am fost invitat, mi-am depus candidatura pentru nenumarate alte joburi, pentru care am fost respins direct, cu o fraza “de manual” sau indirect, “romaneste”, fara a mi se raspunde la e-mailul de candidatura.

Esecul e o parte componenta a vietii. Esecul la interviuri e ceva cu care te obisnuiesti. Din fiecare interviu inveti niste reguli de comportament, pe care le aplici mai tarziu pentru a obtine alt job.

Cel mai enervant este atunci cand, desi stii ca ai facut tot ce puteai pentru a obtine jobul dorit, esti respins fara a ti se da vreun motiv. Asta se intampla foarte des in Romania.

In Anglia macar exista posibilitatea de-a primi feedback. Nu peste tot, nu intotdeauna, dar exista. Dar atunci cand feedback-ul e tampit, e mai enervant decat lipsa feedback-ului.

Eniuei, long story short, acum 2 ani am picat primul interviu pentru o pozitie de asistent medical din scurta mea cariera. Interviu la care mi-au gresit numele de familie in mod repetat, mi s-au adresat constant pe numele (pronuntat gresit) de familie in loc de prenume si interviu la care au refuzat sa-mi dea feedback la final (intotdeauna un semn ca ai picat).

Cand a venit, feedback-ul a fost extrem de enervant. A urmat sfatul de manual “some positives first, negatives later”.
Nu am fost succint (desi i-am intrebat in timpul interviului daca pot da un raspuns mai lung si mi-au raspuns ca da), nu am dat un raspuns de tip “good practice” (la o intrebare despre munca in teatre – desi era pentru un job de incepator si nu aveam de unde stii ce e good practice in UK) si nu am stiut “valorile trustului” – un acronim format din cuvinte lipsite de sens, inventat de vreun copywriter care n-are nici o idee despre viata intr-un spital…
Cel mai important a fost accentul pus pe WHO checklist. Desi e ceva ce nu mai intalnisem pana atunci, am aproximat ce ar trebui sa se stie inainte de inceputul operatiei din pura logica. Am ratat doar 1 etapa si-atat. FARA SA FI FACUT UN WHO CHECK pana atunci.
Sa nu discutam de felul in care WHO check asta e de multe ori doar un exercitiu de a citi o lista, fara ca lumea sa inteleaga de ce il face si importanta pasilor de pe lista.

feedback

Am pastrat acel feedback, in ideea de-a vedea ce voi reusi peste doi ani.

Dupa 2 ani i-am raspuns persoanei care m-a intervievat, si am facut si o greseala pe care englezii o fac atat de des: am introdus si numele unui spital cu nume similar in raspuns.

raspuns

Ce am obtinut cu asta?

Mi-am luat de pe suflet un esec pe care nu consider ca-l “meritam”.
Probabil a fost mai degraba un raspuns pentru toti oamenii de la HR care m-au intervievat de-a lungul acestor 16 ani. O rabufnire. O defulare. Un mod pasiv-agresiv de-a te descarca de mai multe nedreptati avute de-a lungul timpului.

Cui ii pasa?

Doar mie.

turtle

Drepturi imagine Mark Fitz

2 ani in Anglia

Pe scurt, a fost un an al dezamagirilor, un an in care nu stiu exact daca am evoluat, am stagnat sau am involuat.

drum
Drumul coboara, urca sau ramane cam la acelasi nivel?

La fiecare intoarcere in tara ma incearca tot felul de senzatii mai ciudate. 2 sunt mai importante.

Prima ar fi cea de deja vu. Acum 2 ani petreceam revelionul in tara, apoi mergeam la snowboard in Austria, apoi paraseam tara si imi lasam sotia aici, pentru ceva ce trebuia sa fie temporar. Revelionul trecut a fost un fel de retraire a acelorasi sentimente, pentru ca sotia inca nu venea cu mine. Revelionul asta… copie leita a celui de-acum 2 ani, cu diferenta ca de data asta sotia mea se lupta cu sentimentele cu care ma luptam eu atunci – pentru ca de data asta va veni cu mine. Culmea, vom zbura in fix aceeasi zi calendaristica in care am plecat eu din tara in 2016.
Nimic nou nu se intampla, suntem condamnati sa retraim aceleasi experiente la nesfarsit?

O alta senzatie care a devenit din ce in ce mai puternica a fost cea de “strain in tara ta”. Mergi prin tot felul de locuri pe unde ai mai fost ca om nascut si crescut aici, dar ai devenit strain. Si cu fiecare drum inapoi in tara, sentimentul asta devine mai puternic.

Atunci cand pleci din tara pentru a munci in alta tara, pleci cu anumite scopuri si cu anumite idei preconcepute despre ce o sa se intample si ce crezi ca o sa obtii. Apoi te lovesti de primele probleme si incepi sa te adaptezi la noi realitati si iti modifici constant ceea ce doresti sa realizezi.

Oricum ar fi, cu siguranta acum 2 ani nici nu luam in calcul ca probabile anumite lucruri. Dar s-au intamplat.

Sa fac un rezumat al anului 2017 pentru mine.

Un fir rosu strabate anul: decizii pe care le-am luat oarecum fortat, pentru ca pe termen mediu (3-5 ani) e posibil sa ma ajute, desi pe termen scurt au insemnat nemultumiri si greutati.

Am inceput anul cu 2 decizii.

Intai am refuzat o oferta de la un spital NHS mai mic, dar mai cochet din alta suburbie (mult mai frumoasa) a Londrei. Tinand cont de cum s-a derulat restul anului, e posibil sa fi fost o decizie gresita.
Am ramas in spitalul “meu” in ideea ca aici am sanse mai mari sa obtin mai repede si o promovare si cursul care ma invarte (ca scrub nurse) prin toate specialitatile chirurgicale ale spitalului. N-am obtinut nici una, nici cealalalta. Poate in 2018. Daca plecam in ianuarie 2017 de aici, tot la statutul de “poate in 2018” as fi ajuns si in noul spital.
Ata ete.

Apoi, la finalul lui ianuarie am refuzat o alta oferta, de data asta la un spital privat mai mic, dar din zona unde locuiesc. 6000 lire in plus/an. Dar alt program de munca si limitarea numarului de cazuri pentru fiecare specialitate. Daca in NHS poti asista la aproape orice tip de operatie dintr-o specialitate, aici esti limitat la cele pentru care lumea e dispusa sa plateasca pentru a fi operati mai repede sau la cele pentru care NHS-ul nu plateste, din varii motive.
Plus, privatii nu platesc pentru un curs de perioperative (scrub) nursing, doar pentru cel de anaesthetics si cel de surgical first assistant.
Am transformat refuzul intr-un pas inainte, totusi. Am inceput sa lucrez la ei bank. Pe langa banii in plus, am strans experienta in chirurgie plastica. In afara de chirurgie plastica, am facut si ginecologie si chirurgie generala. Desi eram deja de 1 an angajat undeva unde ar fi trebuit sa fiu rotat si pe la ginecologie si chirurgie generala, aici am fost scrub prima data pentru anumite operatii pe care doar le vazusem in NHS.
M-am descurcat onorabil, dar au fost niste momente in care a trebuit sa imi accept, umil, limitarile.

Dupa primul an, in care totul parea ca e simplu si vine de la sine, e dificil sa realizezi faptul ca lumea, de fapt, inchidea ochii si accepta anumite scapari ca normale pentru cineva care e la inceput, cand tu, de fapt, nu ai devenit brusc “experimentat”.

Am avut apoi o perioada de supraincarcare cu munca, cu 32 zile muncite din 36. A fost… greu. Nu e nimic de laudat. Sigur, mi-am dublat salariul luna urmatoare (pentru ca esti platit cu intarziere de 1 luna pentru munca depusa in plus), dar nu e ceva ce-as recomanda cuiva.

Apoi am avut o perioada in care, incet-incet, am strans nemultumiri la adresa noii mele sefe. Totul s-a terminat cu o plangere “mai sus” si o intalnire de mediere. Si cu decizia mea de-a pleca din spital.

In acest timp m-am luptat si cu fragilitatea mea umana. E greu sa accepti la 33 de ani, cand fizic si (mai putin) psihic esti aproape de maximul tau, faptul ca o boala usoara te poate face sa te simti slab si patetic. Si asa am ajuns sa imi scot amigdalele.
O operatie minora, dar care e a naibii de dureroasa in prima saptamana. Si care rezolva anumite probleme, dar creeaza altele.

In timpul convalescentei a trebuit sa ma decid daca vreau sa raman in spitalul in care tocmai m-am pus rau cu o sefa si unde mi-a fost refuzat cursul pe care-l doream de cand am inceput. Alternativa era un spital mai mare, in centrul Londrei. Unde chiria + utilitatile ar fi fost mai mari cu 250 lire decat in suburbia unde stau acum. Unde ar fi trebuit sa o iau de la 0 si sa trebuiasca sa-mi conving iarasi colegii si superiorii ca sunt mai bun decat media.

Iar am decis sa raman. De data asta cu un termen-limita. Daca pana in iulie 2018 (momentul cand se aloca banii pentru cursurile de specializare care incep in septembrie) nu obtin ce-mi doresc, orice s-ar intampla, plec din spitalul meu. Eniuere. 🙂

In august am aflat de faptul ca-mi pot completa studiile postliceale pana la nivel de licenta de universitate aici. Am aflat cat costa si faptul ca trebuie sa dau IELTS-ul Academic pentru ele. Dupa o pregatire minima si cu ceva noroc, am luat examenul si la final de septembrie am reinceput scoala, de data asta on-line.

In august-noiembrie am fost implicat in 4 incidente in sala de operatie, unul fiind incheiat cu investigatie, masa rotunda si o schimbare de policy la teatre. In nici unul dintre cazuri pacientii nu au avut nimic de suferit, dar fiecare a venit ca o lovitura directa in increderea mea in sine si in colegii mei. Si in imaginea despre mine pe care m-am chinuit atat de mult s-o construiesc. Cum asta vine la un an dupa ce in primele mele luni la teatre am facut o greseala majora, deja ar fi cazul sa-mi pun intrebari.

O perioada am cochetat cu ideea de-a renunta la munca la teatre si a ma muta la ITU. Nu am renuntat total la idee. Am sa revin cu o postare ulterioara in care o sa-mi descriu incidentele.

Ca sa fie finalul de an si mai frumos, in octombrie-decembrie am tot fost alocat sa lucrez cu o band 6 care este definitia de dictionar a unui bully: o persoana cu autoritate care nu accepta nici un fel de dialog, care isi desconsidera colegii si care pur si simplu iti face viata la munca extrem de neplacuta.
Nu am mai fugit de data asta, am facut plangere in scris impotriva ei pentru bullying direct la matroana, cu amenintarea voalata ca urmeaza sa merg la HR si RCN ca urmator pas.
Anul l-am terminat (in fix ultima zi de munca, pe 29/12) cu o intalnire de mediere intre noi 2, in care persoana si-a cerut scuze fara nici o tragere de inima, vizibil deranjata de toata intamplarea.
O sa revin cu o postare si despre bullying.

Ca ultime activitati facute in noiembrie-decembrie, m-am inregistrat in sfarsit la 2 agentii de plasament. O sa revin si cu o postare despre procesul asta – unul surprinzator de enervant (cel putin pentru mine).

Si, la final de an, am reusit sa strang 5 zile de munca la traumatologie-ortopedie. Plus cateva zile in spitalul secundar al trustului meu, care au insemnat chirurgie generala, urologie si un pic de chirurgie mamara. Adaugata la experienta (mai multa sau mai putina) de la ORL, Maxilofaciala, Ginecologie, Vasculara, Chirugie Generala, Stomatologie, Dermatologie.
Macar in privinta asta mi-am excedat cu mult planurile facute acum cativa ani. 🙂

Pana una-alta, am avut un an plin de evenimente.

In nici un caz nu ma gandeam ca asa vor arata primii mei 2 ani de “cariera” si de viata si munca in alta tara.

Eniuei, pana una-alta mai am niste zile bune de concediu ramase. Sa vedem cum gasesc chef si timp sa scriu cele 3 postari pe care le-am mentionat mai sus 🙂

Valoarea greu de masurat a muncii cu colegi care-ti plac

Prima mea zi la teatre in spitalul meu s-a petrecut in martie anul trecut. Dupa o scurta discutie cu matroana de la teatre, intr-una din zilele mele libere, intr-o luni, am facut un fel de “volunteer day”, cand am stat in teatrul 7 de la ora 8 pana pe la 17:00.

Atunci mi-am cunoscut viitorul band 7 (cel care mi-a luat si interviul de angajare aici), 3 colege (2 RN si 1 HCA), 1 anestezist, 1 anaesthetist nurse (o bulgaroaica batrana si de treaba) si un chirurg de ORL, care si el abia incepuse munca de consultant in spitalul asta.

Apoi, pe 1 iunie, am inceput munca, in acelasi teatru. Primele 4 saptamani am stat majoritar in 7, cu cateva zile in 2 (ORL) si 13 (ginecologie). Apoi am inceput incet-incet sa fiu rotat prin toate teatrele unde erau liste de “special surgery” (orl, maxfax, ginecologie, vasculara, dermatologie, stomatologie). De-a lungul timpului am mai facut si ture pe la chirurgie generala (din cand in cand), am ajuns si in teatrul de urgente, am ajutat (doar “runner”) si pe la neurologie de 4-5 ori.

De-a lungul timpului, (parte din) echipa din prima zi a pastrat o valoare aparte pentru mine. Una dintre RN a devenit band 6 intre timp. Cu ea si HCA aceea, plus band 7-le meu am lucrat cel mai mult in primele mele 2-3 luni. Zi dupa zi, aproape aceeasi echipa. Band 6-le a fost cea care a fost scrub nurse cand mi-au scos amigdalele, HCA m-a dus din holding bay in teatru. Band 7-le era si el in teatru atunci.

Iar operatia a fost facuta de acelasi chirurg.

Mai avusesem de-a face cu medici, anestezisti si chirurgi pana atunci, bineinteles, dar el a fost si ramane unul dintre putinii care nu se enerveaza niciodata, oricat de frustranta ar fi situatia in care ne gasim, care intotdeauna vorbeste cu toti oamenii din teatru fara nici un fel de superioritate falsa si care intotdeauna a avut rabdare cu toata lumea. Intai cu mine – cand eram incepator, apoi cu italienii care au inceput in urmatoarele 4-8 luni dupa mine la teatre, apoi cu alti incepatori si tot asa.

A fost alegerea cea mai logica pentru a-mi face operatia mea. Si in postura de pacient s-a purtat cat se poate de corect cu mine. Chit ca, personal, cred ca alti chirurgi mai in varsta, cu experienta mai mare, probabil ca sunt (unii mai mult, altii mai putin) mai talentati, chirurgul asta si lista lui de operatii isi pastreaza un loc aparte in mintea mea.

Desi m-am tot rugat de band 7-le meu sa ma aloce mai des inapoi in teatrul 7 macar in ziua cand are chirurgul asta lista, dorinta mea s-a dovedit mai dificil de indeplinit. Pur si simplu nu e loc sa aloci decat 3 oameni in teatrul ala, 1 din 3 trebuie sa fie band 7 sau 6, ceea ce inseamna ca eu am tot fost alocat in teatrul mare de orl.
Intre timp, cea care a devenit band 6 a inceput theatre course-ul (cel pe care il vreau eu din prima zi in care am auzit de el…) si va fi rotata in toate teatrele pentru urmatoarele 10 luni, deci s-a eliberat un loc in teatrul asta.

Si asa am ajuns eu sa lucrez din nou cu chirurgul meu preferat. Desi listele lui de operatii tot timpul au mici probleme de rezolvat, desi ritmul de lucru e sustinut, macar stii ca termini ziua de munca in 90% din cazuri inainte de 17:30. Si intotdeauna ai timp de pauza de masa.
Si la final de zi nu pleci surescitat sau rupt de oboseala, pentru ca atmosfera in teatru e mult mai destinsa fata de cu alti chirurgi si/sau anestezisti.

Daca toti chirurgii ar avea stilul de lucru al chirurgului asta si incarcarea cu pacienti a lui, viata mea la teatre aici ar fi atat de usoara.

Partea buna e si ca oamenii care sunt alocati in teatrul asta sunt si ei foarte de treaba. De regula e vorba fie de band 7 + HCA-ul pomenit mai devreme, fie band 7-le plus unul dintre italienii ramasi, fie alt band 6 plus ori un italian, ori HCA-ul ala. Si dintre band 6 una singura e chiar nesuferita – iar aia e ocupata lunea, lucreaza cu chirurgul EI preferat, deci orice echipa ar fi, e o zi placuta.

echipa

 

Intr-o meserie in care ai o gramada de lucruri de luat in calcul pentru a nu pune in pericol viata unui pacient sau a colegilor, unde exista multe surse de stres, unde trebuie sa ai grija de echipamente de zeci de mii de lire, unde trebuie sa respecti tot felul de reguli tot timpul, unde muncesti mult, unde depinzi foarte mult de colegii tai, sa lucrezi cu oameni cu care te intelegi bine este EXTRAORDINAR DE VALOROS!

 

Ca mic P.S. Am un al doilea chirurg preferat – pe care il consider mult mai talentat si care e si un super om. Daca primul e om mai dintr-o bucata, mai extrovertit, cu glume mai seci (dar amuzante pentru mine, cel putin), al doilea e mai rafinat si un pic mai introvertit. E cel cu care am lucrat in ziua in care am facut o mare greseala si un pacient a avut nevoie de o operatie suplimentara din cauza mea. Problema e ca e un om care e prea optimist si care-si supraincarca listele lui cu operatii. In fiecare saptamana terminam la 7-8-8:30. Acuma, chit ca e multa munca la listele lui, tot e o munca placuta. Dar atmosfera in teatru e mult mai serioasa.
Daca as avea de ales, tot cu primul as prefera sa lucrez mai mult. 🙂

Da-mi, Doamne, dusmani, ca “prieteni” am destui

Bine, vorba vine “prieteni”. Cuvantul “prieten” e folosit foarte generos aici. Mai corect ar fi cel de “amici”, sau “colegi”.

amici

La mine-n spital nu lucreaza foarte multi romani. Din 7000 de angajati, 30-40 sunt romani, daca tin bine minte cifrele din ultimul document de final de an publicat de trustul unde lucrez. Vreo 8 sunt chirurgi cu care am avut de-a face la teatre (3 doar la ORL !), restul sunt asistenti medicali si infirmieri (RN si HCA).
La teatre lucreaza doar 2 romance: 1 e la teatrele de radiologie interventionala (deci “separat” de noi, cei de la chirurgie), 1 la chirurgie generala.

Pe cea de la chirurgie generala o cunoscusem inainte de-a veni la teatre, cand eu faceam ture “bank” la sectia de chirurgie generala a spitalului si ea inca lucra acolo. Mai schimbam trei cuvinte cand terminam tura si faceam handover.
Cand a aflat ca lucram la teatre, m-a intrebat cum e acolo, apoi, cand si-a depus candidatura pentru un job de theatre nurse m-a intrebat cum e interviul la teatre. De cand s-a mutat la teatre (acum 1 an), am lucrat 1 tura impreuna in acelasi teatru (un “bank” la dermatologie) si am mai schimbat cateva cuvinte din cand in cand, banalitati. Cand am mai vazut-o nervoasa din cauza unor probleme pe care nu le poti evita la teatre, daca am avut timp, am incercat sa-i ascult of-ul.
Intr-un an cred ca am vorbit de mai putin de 10 ori.
Daca nu lucrezi la aceeasi specialitate, chit ca lucrezi in aceeasi zona (a teatrelor), nu prea ai de-a face cu cineva in afara momentelor cand cauti ceva consumabile sau kardex-uri sau cate un set de instrumente sau un echipament anume.

Dintre toate specialitatile, Special Surgery (unde lucrez eu) are cel mai des liste suplimentare. Si de ORL, si de Maxilo-faciala si de Ginecologie si de Dermatologie. Din cauza ca in anumite week-enduri aveam si 8 liste extra in 2 zile, ceea ce inseamna 24 oameni (RN + HCA), de multe ori mergeau band 7-ii de la noi si se milogeau prin toate teatrele sa caute oameni dispusi sa lucreze “bank”, pentru niste bani in plus. Pur si simplu nu se gaseau suficienti oameni sa le faca pe toate.
Ca restul romanilor veniti in Anglia – care sunt, in general, muncitori, si romanca noastra s-a oferit sa munceasca in plus.

Toate bune si frumoase pana in august-septembrie, de cand spitalul nostru a intrat intr-o faza de economisire cu orice pret. Listele de operatii suplimentare costa bani pe termen scurt (personalul e platit la maxim 1 luna dupa pentru overtime), beneficiile (plata pentru operatii plus “curatarea” listelor de asteptare) vin pe termen mediu – cateva luni.

De unde in iunie-iulie aveam 4 liste de ORL/week-end, plus 1-2 de ginecologie, 1 de dermatologie si 1-2 de max-fax, in august-septembrie am ramas cu 1 lista pe week-end. Dermatologie – unde avem in continuare o lista de asteptare imensa, iar chirurgul care se ocupa de ea accepta sa faca 16 operatii/lista, plus ca toate operatiile sunt sub anestezic local, ceea ce e foarte eficient si destul de ieftin.

Toata lumea care vrea bani in plus se inghesuie sa faca lista aia – atata doar ca sunt doar 3 locuri disponibile. 2 RN + 1 HCA. Cum, necum, desi eu (si altii) mi-am manifestat interestul pentru a face macar 1 lista din aia toata luna septembrie, au facut-o romanca (de la chirurgie generala), o HCA (care e la oftalmologie, dar a lucrat la Special Surgery mai demult) si o colega de la Special Surgery (care e buna prietena cu romanca).

Eniuei, m-am mai dus 1 data sa vorbesc cu band 7-le care se ocupa de lista aia. Nu sunt nici genul sa bat pe cineva la cap, nici sa ma iau la cearta “why are you giving this to X and not to me”. Au fost 4 liste pentru care am vrut sa lucrez, de fiecare data am venit 1 data la ea si i-am zis doar “I am free on Saturday, if you need me to do that list, I am available”. De fiecare data mi-a zis “There might be people already booked, I’ll look into it”. N-am insistat.
A 5-a oara am adaugat “But it’s been mostly A and J, and they’re not even from Special Surgery”. A raspuns ca da, o sa vada cum realoca personalul. Am primit pana la urma una dintre liste (saptamana asta). Discutia asta de mai putin de 1 minut am avut-o intr-un teatru in care era doar un ODP (credeam eu). De fapt, era (dupa colt) si colega respectiva care a tot facut listele alea cu romanca noastra, prietena romancei.

La nici o ora dupa discutia asta de 1 minute intre mine si band 7-le meu, in timpul pauzei mele de masa, ma suna nervoasa nevoie-mare romanca noastra.

Ca nu se astepta sa o “impusc in spate” (!), ca de ce m-am dus sa “ma plang” la band 7, ca de ce nu i-am spus ei, ca lista aia e “a ei” (?), ca trebuia sa ii fi cerut ei personal sa fac si eu o lista din aia, ca nu se astepta la asa ceva de la mine, ca e foarte dezamagita de comportamentul meu.
Aparent, in opina ei, trebuia sa ii cer ei voie ca sa lucrez overtime, pentru ca, aparent, daca a lucrat de cateva ori o lista, a devenit “a ei”…

Mi s-a tot reprosat ca sunt intransigent. Plus ca suntem singurii romani de la teatre, ar fi prea mare cliseu sa ne certam din cauza banilor. Hai sa incerc sa fiu eu impaciuitor. Mare greseala.

Intr-o zi in care eram foarte ocupat, mi-am pierdut eu 10 minute incercand sa ii explic ca nu am facut decat sa cer sa fac si eu overtime in specialitatea mea, pentru ca nu exista alte liste suplimentare si pentru ca, de cand am venit aici am vazut ca exista o regula nescrisa care spune ca intai iti iei oamenii pentru o lista suplimentara a unei specialitati din cadrul personalului acelei specialitati. Daca ai ceva munca suplimentara la chirurgie generala, vei merge intai la chirurgie generala pentru a gasi doritori, daca ai ceva pentru neuro, mergi intai la neuro samd. E si normal – fiecare stie mai bine de ce e nevoie pentru specialitatea lui. Si ca, oricum, decizia asta o ia doar band 7-le care alege ce oameni foloseste pentru o lista.

Romanca noastra nu si nu, ca ce-am facut eu nu se face si ca trebuia sa-i spun ei si ca e foarte dezamagita. Si apoi mi-a inchis telefonul. Si de atunci nu imi mai raspunde la salut pe coridoarele teatrelor. Mare pierdere.

Si multa drama pentru nimic.

Si uite asa am ajuns eu sa ma “inregistrez” la o companie pentru a face agency nursing – pentru ca la mine la spital nu mai am ture suplimentare (la teatre) iar spitalul privat unde mai faceam ture bank are dificultati financiare.

Oricum, e inca un exemplu pentru ideea ca banii intotdeauna sunt o sursa de neintelegeri.

Si o exemplificare ca nu are nici un sens sa iti pierzi timpul incercand sa impaci pe cineva care are deja o opinie formata. Pentru ca, cu exceptia cazurilor cand persoana respectiva e cu adevarat un prieten sau e din familie, nici un fel de relatie de amicitie nu va rezista la cea mai mica neintelegere. Deci nici n-are sens sa-ti creezi false relatii din astea superficiale de colegialitate, mai devreme sau mai tarziu se vor darama, ca orice e construit pe nimic.
E absolut inutil sa incerci sa convingi pe cineva ca opinia sa e incorecta, nu faci decat sa-ti pierzi timpul pe care l-ai putea folosi in lucruri mult mai folositoare.

 

 

 

Bonus: De ce incearca trustul meu o politica de economisire cu orice pret?

Ca sa nu isi piarda independenta, trustul trebuie sa arate ca de la an la an incearca sa scada pierderile. Acum 2 ani au pierdut 32 milioane, anul trecut au pierdut “doar” 22 milioane, acum, pe jumatate de an fiscal au pierdut 8,5 milioane de lire. Daca nu reusesc sa termine anul fiscal (in aprilie 2018) cu pierderi mai mici decat cele de anul trecut, trustul va fi pus sub administrare speciala, cand multe din decizii sunt luate de o comisie numita de NHS, nu de managerii trustului.
Suna cunoscut? E cam ca la un faliment. Atata doar ca guvernul nu vrea sa recunoasca faptul ca majoritatea trusturilor NHS sunt in stare reala de faliment (adica au costuri de functionare mult mai mari decat veniturile, an dupa an, de ceva timp).

De aici joaca asta de-a echilibrarea bugetara, urmata de un nou bailout din bani guvernamentali, timp in care numarul de pacienti, operatii, internari, consultatii creste – dar cheltuielile trebuie, cumva, sa scada.

Amalgam de ganduri

In scurta mea cariera, cea mai grava greseala am facut-o anul trecut in septembrie. Anul asta am fost parte (cu partea mea de vina) la doua incidente potential periculoase, amandoua in aceeasi saptamana, tot in septembrie. O fi ceva cu luna asta – ar trebui sa ma gandesc serios sa-mi iau concediu toata luna, ca sa nu se mai intample ceva grav in jurul meu.

Oricum, cele 2 incidente s-au intamplat pentru ca 2 colege au facut ceva robotic, fara sa verifice ceva in prealabil, iar eu am fost prins fix in unele dintre momentele din operatii in care trebuia sa fac 3-4 lucruri simultan si nu am avut prezenta de spirit sa le verific. Drept urmare, 2 pacienti (la ale caror operatii eu eram scrub nurse – deci eu trebuia sa am grija de ei) ar fi putut avea de suferit. Pana la urma nu s-a intamplat nimic cu pacientii in ambele cazuri, dar faptul ca ceva atat de grav se poate intampla si eu voi purta raspunderea pentru greselile altora m-a facut sa imi pun intrebari serioase despre meseria mea.

Concluzia la care ajunsesem la mijlocul lui septembrie, dupa mai multe nopti nedormite, a fost ca mi-e dor de munca pe sectie – unde purtam raspunderea pentru ce faceam eu, mai putin (si) pentru ce faceau altii.

Si ca ar trebui sa renunt la incapatanarea de-a astepta inca 2 ani pentru a avea POATE mai mari sanse sa-mi indeplinesc visul de-a lucra in sala de operatie in Ch., mai bine accept planul B si incep sa-mi caut job in spitale, pe sectie.

Eniuei, zilele astea m-am vazut in sfarsit cu colegele mele din scoala de nursing, cu care, desi lucreaza in Londra, m-am vazut 2 ori in 2 ani… Ele lucreaza pe sectie. Dupa ce le-am ascultat povestindu-si ispravile, brusc mi-a trecut mult din dorul dupa munca pe sectie. :))

Astazi am avut o zi ciudata. Dimineata era audit day. Audit day e o jumatate de zi pe luna cand chirurgii si/sau anestezistii isi evalueaza ultima luna, incearca sa invete din incidente si evalueaza cifre (cate operatii s-au facut, ce complicatii au fost, de ce au durat cat au durat etc.). De regula, jumatatea aia de zi nu se face nici o operatie (cu exceptia urgentelor), iar pentru toti cei care vin la munca sunt pregatite diferite cursuri sau prezentari utile (sau nu), de regula terminate cu cate un certificat de competente. Cursuri de BLS, manual handling, training pentru utilizarea cate unui echipament samd.

Era ziua mea libera, dar band7-le meu mi-a oferit 5 ore bank pentru a veni la audit day. Cum sa zic nu la 70 lire (net) pentru a nu munci, doar pentru a-i asculta pe unii cum vorbesc si/sau te instruiesc? Pana la urma mi-a scris ieri seara si m-a intrebat daca nu vreau sa stau pana la 6 (tot bank), ca sa ii ajut sa acopere lipsa unei colege. N-am zis nu.

Partea de audit a zilei a fost surprinzator de placuta/utila. Am avut un training in plus pentru lasere, ceva pentru transfuzii si ceva pentru ulcer de decubit, apoi am avut o simulare foarte interesanta “ce sa facem in caz ca la teatre soseste un pacient cu Anevrism Aortic Abdominal“. AAA-ul e urgenta cea mai mare pe care o putem avea, doar ceva traume (accidente, batai, injunghieri, impuscaturi) ar putea sa fie considerate urgente de gradul asta. E foarte bine sa stii ce trebuie sa faci – sau sa ai o oarecare idee despre asta, pentru ca majoritatea dintre cei care au mai putin de 4-5 ani de scrub nursing abia au vazut 1 caz de genul asta (daca l-au vazut si pe ala).

De cand au anulat listele suplimentare din week-enduri, majoritatea banilor mei suplimentari au venit din ore suplimentare facute dupa terminarea programului (2-3 ore pe ici, pe colo, cand cate o lista se termina mai tarziu decat e preconizat) si din ture suplimentare in timpul saptamanii – tot asa, pentru a suplini lipsa vreunei colege.

Problema e ca orele astea suplimentare din timpul saptamanii sunt mult mai stresante decat cele din week-enduri, ai probleme mult mai mari de rezolvat in timpul saptamanii. Imi tot zic ca trebuie sa fii cretin sa iti iei pe cap stres in plus, cand oricum poti fi platit mai bine in alta parte si aici chiar nimeni nu apreciaza munca ta suplimentara.

Astazi mi-am chestionat deciziile din nou cand am ramas blocat scrub pana la 8 si un pic – pentru ca nu avea cine sa ma inlocuiasca, pentru ca si alte teatre au avut operatii care au durat mult in plus. Asta in conditiile in care lucrez de suficient timp aici incat sa pot sa anticipez situatia asta, stiam foarte bine ca operatia de azi va dura 1-2 ore in plus peste program si presupuneam ca e foarte probabil sa nu aiba cine sa ma inlocuiasca si sa se intample fix asta.

Ideea e ca nu sunt dispus sa ma multumesc doar cu salariul de baza de-aici, mai ales in conditiile in care stiu ca am cheltuieli suplimentare mari programate pentru urmatorii 2 ani (facultatea) si mai stiu ca din ianuarie orice ar fi, o sa fac mai putine ture suplimentare – in sfarsit va veni sotia mea aici.

Eram dispus sa stau pana la 6, 6 e ok – daca pleci la 6 inca ai energie si timp sa mergi la sala, sa iti faci mancare, sa faci o gramada de lucruri. Plus ca de dimineata avusesem timp sa raspund la un e-mail de la o agentie de recrutare care ma anuntau ca ma vor suna pe la 6 pentru un pre-interviu telefonic.

Pana la urma am ramas pana tarziu, am plecat obosit si flamand de la munca, dupa ce am fost scrub pentru o operatie de fix 6 ore. Si am pierdut apelurile de la aia – deci a trebuit sa vorbesc cu ei la 20:30, nemancat, cand abia am ajuns acasa. De, la ei era si mai tarziu.

Dupa o zi din asta lunga, concentreaza-te sa iti gasesti frazele si sa ii raspunzi (in germana) unui neamt plictisit care iti sunt Schwäche und Stärke.
Si atunci cand te intreaba care iti sunt hobby-urile, nu-i spune (tot in germana) ca ai un blog pe care te plangi de ce ti se intampla zilnic in spital.

prea multe ganduri

5 ani de blog

Imi zice wordpress-ul azi “La multi ani“.

A inceput totul ca orice blog – un jurnal al experientelor mele din timpul scolii. Cand l-am pornit, ma gandeam ca o sa ma opresc cand termin scoala si ma angajez. “Sigur n-o sa mai am timp de el.”

De fapt, chiar si-acum mai am timp de blogging, dar nu as ma scrie despre orice, oricand, oriunde. A trecut timpul si nu mai consider ca trebuie sa scriu despre orice mic lucru pe care l-am intalnit. Pentru asta am… facebook-ul. Aici au ramas doar articolele mai lungi. Articole cu o valoare un pic mai mare pentru mine. Multe dintre ele nici nu le mai promovez pe facebook.

Senzatia ciudata cauzata de faptul ca scriu ceva care apoi poate fi citit de oricine, din orice colt al lumii, nu a disparut si ramane prezenta si dupa atata vreme. Ce s-a schimbat este autocenzura mea. Daca acum 3-4 ani as fi scris cate o postare de 800-1000 de cuvinte dupa fiecare zi mai nasoala, sau o mini-postare despre orice chestie mai interesanta pe care o aflam, acum scriu cateva sute de cuvinte pe facebook si ma opresc. Si pe blog nu mai pun decat momentele mai importante, si doar o data la cateva saptamani.

Cel mai bizar este faptul ca stilul meu de-a scrie s-a schimbat. Si cerintele pe care le am de la mine insumi. Am 13 draft-uri de articole incomplete (de cateva sute de cuvinte fiecare), pentru ca pur si simplu nu am mai gasit vointa sa le continui si sa le dau o forma de care sa fiu multumit.

Profesoarele mele de limba romana din liceu mi-au zis tot timpul ca nu sunt un bun povestitor, pentru ca ma pierd in detalii si pierd atentia audientei mele repede. Nu s-au inselat. Poti sa iti constientizezi problemele oricat vrei. Poti sa te straduiesti sa folosesti retete de a scrie, sa etapizezi totul, sa folosesti cuvinte-cheie si tot felul de artificii pe care le gasesti pe net despre blogging. Dar nu poti invata sa fii creativ. Si lipsa creativitatii ma impiedica sa scriu constant lucruri interesante.

Alt aspect interesant este cel al “faimei” virtuale. Cu cat devii mai faimos, cu atat mai repede apar probleme nedorite.

De asta nu am investit in publicitate si nu cred c-o s-o fac vreodata. Desi sunt in cateva grupuri mari de asistenti medicali (romani), nu mi-am share-uit niciodata postarile acolo. Am primit si cateva propuneri de colaborare, le-am respins pe toate (cu o singura exceptie – cu cei de la medijobs, dar un articol publicat in cateva luni nu  se cheama colaborare, ci mai degraba o excentricitate).

La ce ma gandesc eu: cu cat mi-ar deveni blogul mai popular mai rapid, cu atat ma expun mai mult la tipul de cititori care m-ar putea enerva. In afara de injuraturi si spam si ura, dupa o vreme s-ar inmulti cei care si-ar pierde timpul ca sa (incerce sa) se ia la cearta cu mine. Desigur, pot sa-i ignor, blochez si-asa mai departe. Dar de ce sa-mi pierd vremea cu asa ceva?

Atata timp cat imi pastrez anonimitatea si cresterea actuala a numarului de cititori pot fi mai linistit sa scriu ce vreau si cand vreau.

Eniuei, trebuie sa recunosc ca ma surprinde faptul ca imi pastrez dorinta de-a scrie.

Cand, la 18 ani, terminam liceul de informatica si dadeam la Cibernetica, cu siguranta nu ma gandeam ca la 33 ani voi fi asistent medical si imi voi documenta viata pe-un blog, vizitat de cateva mii de oameni zilnic.
Fara-sa-fi-realizat-nimic-special-in-viata!

Screen Shot 2017-09-27 at 23.42.40

Cand “ceva temporar” devine “ceva de durata”…

… si nu prea te poti impaca cu ideea asta.

Am primit rezultatele IELTS Academic. Am luat 8,5/9 (8,375, ca sa fiu mai corect).

Am primit si raspunsul de la universitatea unde am aplicat pentru un curs de tip top-up pentru a-mi completa studiile si a obtine o diploma de licenta in domeniul sanatatii. O diploma care teoretic mi-ar oferi studii in ingrijerea bolnavului in sala de operatii.

Probleme?

Certificatul de absolvire de postliceala (pentru ca nu e “diploma”) e echivalat cu nivelul 4 de studii britanic, nu 5, cum speram eu (6 ar inseamna licenta de facultate). Deci trebuie sa mai absolv un modul de completare de la nivelul 4 la nivelul 5. 3 luni + 750 lire in plus. Care s-ar adauga la inca 2 ani + 4500 lire pentru cursul propriu-zis.

Spitalul la care lucrez a refuzat sa-mi ofere cursul de “Theatre nursing” care m-ar fi plimbat (intr-un an) prin toate specialitatile chirurgicale ale spitalului, combinate cu niste elemente teoretice (facute la o facultate-partener). Cursul respectiv e de facultate, dar nu e de tip “licenta”, ci “postgraduate” – deci il puteam combina cu alte module ori pentru a obtine licenta (Bachelor’s of Science = BSc), ori pentru a obtine un master (daca as avea BSc deja).
Am venit aici de “prea putin timp”, existau altii pe o lista de asteptare pentru cursul respectiv. Tot ce mi-au putut promite e ca “la anul ai avea prioritate, nu mai exista altcineva pe lista inaintea ta“. La anul inseamna septembrie-iunie, deci ar trebui sa mai stau aici cel putin pana in 2019 (2020 daca nu vreau sa platesc inapoi costurile cursului respectiv – probabil 9000 lire – daca vreau sa plec).
Pot pleca de acum la orice alt spital, dar si acolo ar fi aceeasi poveste – ar trebuie sa astept “sa-mi vina randul“, ceea ce poate insemna orice, de la 6 la 24 luni. Plus cursul respectiv => 3 ani sau mai mult.

La asta se adauga costurile mutatului intr-un nou apartament (plus costurile crescute cu chiria, pentru ca nu voi mai imparti locuinta cu un strain) – aproximativ 2500-3000 lire.

Banii astia ii pot castiga aici intr-un anumit numar de luni, daca sunt dispus sa-continui sa lucrez overtime 8-10 zile/luna.

DAR…

Dupa 5 ani dificili, ar trebui sa mai urmeze… inca 3 ani dificili.

Nu mi-am dorit sa emigrez in Anglia. Pe lista mea de destinatii preferate din Europa era pe locul 4 (DUPA Elvetia, Germania si Austria). Nici macar cand eram mic si abia invatam engleza nu ma entuziasma ideea de-a trai la Londra.
Generatia mea a fost prima care a primit un manual diferit de limba engleza in clasa a 5-a. Un manual foarte misto, de altfel, primul manual full-color de pana atunci. In el aveam tot felul de lectii despre Londra, London Bridge, doubledeckers, Piccadilly Circus, Oxford Circus, The Tower of London, the Underground, Hyde Park si cate si mai cate. Sigur, m-au facut sa-mi doresc sa vizitez orasul, dar nu am avut niciodata vreo dorinta arzatoare sa locuiesc aici. Nu e de mirare faptul ca am vazut Londra prima data abia dupa ce am emigrat aici. 🙂

Chit ca engleza stiu foarte bine (nu ma laud eu, zice porcaria aia de certificat de mai devreme), franceza stiu la un nivel bun (am invatat-o si pe asta vreo 9 ani), tot in tarile vorbitoare de limba germana m-as fi mutat.

Acum exact 2 ani am ales o solutie de compromis. In ideea ca nu va trebui sa stau decat cateva luni, hai 1 an aici. It might as well be somewhere where I won’t have any problems blending in.

Acum trebuie sa iau o decizie care ar insemna sa traiesc aici pentru aproape 3 ani, intr-o suburbie care nu-mi place, intr-o tara care nu pot sa zic ca-mi displace, dar nu ma atrage cu nimic, intr-un spital care n-are nimic extraordinar. Si partea cea mai tare? Fac toate astea CA SA POT PLECA DE AICI IN ALTA TARA.

In clasamentul ideilor cretine, asta cred ca e destul de sus, cam ca…

 

Cel mai rau si mai rau nu ar fi asta. Ci faptul ca, daca aleg sa raman aici 3 ani, este foarte posibil sa-mi pierd sotia.

Nu uita de ce ai ales meseria asta

Saptamana asta termina postlicealele o noua promotie de asistenti medicali din Romania. Ma uitam la postarile mele de acum 2 ani, dupa ce dadeam ultimul examen si asteptam rezultatul…

Un procent insemnat dintre asistentii medicali ori parasesc meseria, ori schimba locul de munca (si in Romania si in alte tari) in primii 2 ani dupa ce termina scoala.
Ne luptam cu responsabilitatile ingrijirii pacientilor, cu munca prea multa, cu salariile proaste, cu costurile vietii, cu unii colegi mai in varsta care ne trateaza prost, cu lipsa de respect fata de meseria noastra si cate si mai cate. Unii renunta, multi continua.

Imi aduc aminte de mine, cel de acum 2 ani. Terminasem 3 ani de scoala. 3 ani dificili, in care am jonglat cu viata personala, un job si scoala, plus voluntariat in micile vacante.
Tot ce imi trecea prin cap atunci e ca nu putea fi meseria in sine mai dificila decat anii aia 3, nu?

Sigur, multe dintre problemele mele vin din cauza deciziilor luate de mine (independent de nursing) si a faptului ca mi-am stabilit un obiectiv ceva mai dificil de rezolvat (care are legatura cu nursingul).

Oricat de multe ai face in scoala, oricat de mult te-ai implica, responsabilitatea pentru actiunile tale e limitata. Esti limitat si in ce actiuni poti face. Cunostintele iti sunt limitate.
Nimic nu mai e la fel odata ce primesti “pacientii tai” pe mana.

Nu e deloc simplu sa stii ca ai grija personal de 5-10-12 (sau mai multi) oameni, ca ar trebui sa faci tot ce-ti sta in puteri sa ii tii in viata sau sa-i faci mai sanatosi decat la inceputul zilei. Sa vezi ca faci tot ce poti, dar pacientul tot va muri. Sa trebuiasca sa faci constant cateva lucruri concomitent. Sa incepi ceva, sa vina cineva sa te intrebe ceva, altceva sa se intample in acelasi timp, sa tii cont de ce colegi ai si sa stii pe cine te poti baza pentru niste ajutor si pe cine nu, sa ai de multe ori senzatia ca esti in lupta constanta cu timpul. Sa trebuiasca sa administrezi cateodata un numar impresionant de medicament, care poate ca stii ce fac fiecare, stii ceva interactiuni si efecte adverse, dar care, intr-un final, speri ca nu au fost prescrise gresit. Sa depinzi de munca atator oameni. Sa trebuiasca sa gasesti constant solutii pentru a respecta pacientul, regulile, colegii, logica in acelasi timp – desi de multe ori se bat cap in cap unele cu altele.

Nu e deloc usor sa recunosti cand ai gresit. Pentru ca greseala ta poate oricand avea efecte foarte grave asupra unei alte fiinte umane.

De multe ori trebuie sa negociezi cu pacientul ca sa faca ceea ce i-ar fi in binele propriu. De multe ori trebuie sa fii avocatul pacientului in fata altora (fie familia lui, fie doctorii, fie colegii tai).

De multe ori te observi ingrijindu-te ca pacientii sa fie hraniti corect, sa mearga la toaleta, sa aiba suficienta odihna, sa faca anumite lucruri doar intr-un mod cat mai sanatos pentru ei. Dar de tine cine are grija? Cum te mentii sanatos daca stai in picioare si alergi de colo-colo 10-13 ore pe zi (sau pe noapte)?

De multe ori vei sta sa iti asculti pacientii si sa afli fel de fel de lucruri care pentru ei au o anumita valoare si le vei oferi suport intr-un moment dificil al vietii lor. Dar cine iti va oferi acest suport tie, in acest timp?

 
Ce te face sa continui sa faci meseria asta? Pot sa garantez ca nu salariul, cel putin nu pentru cei care supravietuiesc primilor ani, “formatori”.

Am 2 mici exemple:

  • Duminica am lucrat o tura suplimentara.

Nu o sa ma ascund, am facut-o pentru bani.
In sala de operatie, DACA nu schimbi specialitatea in care lucrezi in mod regulat, DACA nu faci operatii noi, de la un punct incolo nu prea mai inveti lucruri noi. Deci n-o mai faci pentru “experienta“.

Eniuei, pe la 10 m-au chemat la receptie, sa imi ajut colegele de la traumatologie sa verifice un pacient adus de pe sectie pentru o operatie de incizie+drenaj a unei rani infectate pe un picior. Era un roman care nu vorbea deloc engleza. Il adusesera la teatre cu o discutie purtata prin translator doar pentru consimtamant (discutie din care n-a inteles mare lucru), urmata de o vizita a anestezistului cu care s-a inteles si mai putin, cu tot serviciul lor de traducere telefonica.
I-am pus intrebarile noastre standard, dar am incercat si sa-l calmez, sa aflu un pic in plus despre el, pentru a-i castiga increderea, am ajutat anestezistul sa-i ia un interviu preop real (in care pacientul chiar intelegea ce e intrebat si de ce), i-am spus ca vom mai vorbi dupa operatie.
Pentru ca e vorba de un sofer de tir, care n-are pe nimeni in Anglia, care nu sta niciodata in tara asta decat ca sa innopteze, care n-avea pe absolut nimeni la care sa apeleze si care nu intelegea nici macar un cuvant in engleza, am trecut pe la el in fiecare zi de atunci. In ziua mea libera, am convins-o pe o colega romanca din spital (fosta mea colega de banca in postliceala) sa treaca pe la el sa vada daca e ok.
I-am dat si numarul de telefon, ceea ce a insemnat ca m-a sunat de cateva ori sa mi se planga de una-alta. Apoi si fata dansului m-a sunat ca sa afle ce stiu despre diagnostic, operatii (a fost reoperat azi) si ce prognostic are. Apoi m-am trezit ca-mi cere sa explic diagnosticul si problemele sale inclusiv patronului sau (telefonic).
Pe langa faptul ca am avut o saptamana ocupata la munca, mai am si alte griji in momentul de fata. Cu toate acestea, mi-am gasit 20-40 minute zilnic pentru el.

Toate astea pentru un necunoscut, care nici nu pot sa zic ca era neaparat “pacientul meu“. Eu lucrez la ORL/Maxilo-faciala/Vasculara, am la fel de mari tangente cu Traumatologia ca 2 angajati ai 2 firme diferite care impart acelasi sediu. Chirurgi diferiti, sali de operatie diferite, colective de asitente medicale diferite, operatii diferite – pana si sectii chirurgicale unde sunt internati pacientii postop diferite.

Toate astea ca sa pot sa zic ca plec impacat acasa, am facut ceva bine.

  • La finalul turei azi, dupa ce am stat 40 minute cu romanul nostru, la iesirea din spital de la Urgente m-am trezit oprit de o tanti pe la 50 ani.

Christian? (asa imi pronunta localnicii numele) Yeah, it is you. D’you remember me?

Dupa cateva minute de discutie, mi-am adus aminte de cine era vorba. O tanti despre care am povestit pe pagina de facebook atunci. Am avut grija de ea 1 saptamana la rand si ma tot lauda si zicea ca o sa scrie o scrisoare spitalului ca sa spuna ce bine imi fac eu meseria. Nu de asta o tin minte, ci pentru ca avea un numar impresionant de analgezice prescrise zilnic si pentru faptul ca a fugit din spitalul nostru si s-a internat in alt spital – pentru ca spunea ca doctorii nostri nu vroiau sa ii trateze problemele de sanatate. Aparent, a ajuns sa fie internata 6 luni in celalalt spital si a fost diagnosticata cu ceva, operata, apoi i-a fost montata o sonda PEG (Gastrostomie Percutana Endoscopica).
A scazut numarul de analgezice pe care le lua, a pierdut ceva greutate, arata mai sanatoasa decat o tineam minte. Ajunsese la urgente la noi pentru ca avea niste probleme cu PEG-ul.

A stat 2 minute sa-mi tot spuna ca tine minte ce treaba buna am facut ca asistent medical acum 16 (!) luni si sa ma tot laude in fata familiei ei (avea 2 fete si-un baiat cu ea). Am inceput sa rad cand si baiatul a zis grabit ca ma tine minte, si mi-am adus aminte ca si anul trecut mi s-a parut grabit si nu intelegeam de ce (are pe la 15-17 ani).

O pacienta ca multe alte paciente, de care am avut grija cu foarte multa vreme in urma, care a fost prin spitale jumatate de an anul trecut, si-a adus aminte de mine si a insistat sa-mi multumeasca pentru munca mea de atunci.

Am avut o zi incarcata, dupa mai multe zile incarcate. Am plecat de la munca obosit, dar cu zambetul pe buze si cu o amintire placuta, pe care cu siguranta o s-o tin minte.

amintiri

 

Daca ai terminat scoala saptamana asta si mi-ai devenit oficial coleg sau colega, te felicit, iti urez succes in noua ta meserie si iti doresc sa nu uiti niciodata de ce ai ales meseria asta!

O conversatie cu mine, cel de acum 5 ani

 

Din intamplare, am verificat zilele astea certificatul de finalitate a examenului de limba germana de la Institutul Goethe din Bucuresti. S-au implinit fix 5 ani de cand am dat examenul respectiv.

Intr-o succesiune rapida, in 2 saptamani toride de vara de Bucuresti, acum 5 ani, am dat examenul asta (si eram oarecum convins ca l-am luat), am dat gluma de examen pentru postliceala de asistenti medicali (l-am luat si am platit taxa pentru anul 1 in avans, pornind pe un nou drum profesional) si am aflat ca tatal meu a fost diagnosticat cu cancer pancreatic. In acelasi timp, viitoarea mea sotie (ne-am casatorit anul urmator) a dat examenul de admitere la a doua ei facultate, punand-o pe drumul care ne-a tinut la distanta (eu in Londra, ea-n Bucuresti) pentru 17 luni din acesti 5 ani.

A fost o vara-salt in necunoscut. In capul meu se invarteau constant o sumedenie de intrebari:
Oare tata va supravietui? Oare cat timp mai are de trait?
Dar oare o sa-mi placa sa fac meseria asta?
Oare vor fi 3 ani pierduti in zadar? Am mai pierdut 4 ani intr-o facultate.
Oare ce va face sotia mea dupa ce eu voi termina scoala? Va dori sa ramana in tara atunci?
Dar are sens sa invat o meserie care este si va fi foarte prost recompensata salarial in Romania?
Eu vreau sa invat meseria asta pentru a pleca din tara. Dar oare n-as putea sa lucrez si in Romania?
E o meserie cu destul de multe pericole si multe potentiale momente in care sa gresesti. Cum voi reactiona daca voi face o greseala grava?
Dar peste 3 ani o sa am peste 30 ani. E mult mai dificil sa renunti la orice cu cat timpul trece si te obisnuiesti cu situatia. E usor sa vorbesti despre emigrare, e mai greu sa si faci pasul atunci cand nu mai ai 20 de ani. Ce voi face?
Ok, plecat-plecat, tu vrei Elvetia, dar daca nu Elvetia (stii foarte bine cat de dificil e sa primesti dreptul de munca acolo), atunci unde? Si de ce? Si cat timp?
Nu in ultimul rand, nu ai fost nici macar in prima tinerete tacut atunci cand o persoana abuza de autoritate in fata ta. Ce o sa faci la scoala/spital din postura de elev/invatacel? O sa inghiti orice sau o sa rabufnesti din cand in cand?

Hihi, daca as fi avut cu adevarat raspunsurile la intrebarile astea… cu siguranta mi-ar fi fost si mai greu sa iau o decizie atunci. Poate mi-a luat prea mult timp sa ajung la concluzia asta, dar cred ca e inutil sa te tii cu incapatanare de un plan anume. Este foarte bine sa ai o idee generala in cap “vreau sa fac asta, asta si asta”, dar viata are tendinta de-a-ti pune obstacole in cale si de-a te face sa iei drumuri ocolitoare, chiar daca tu vrei altceva.

Si, intr-adevar, cu cat iti pui mai multe intrebari, cu atat vei avea mai multe posibile probleme.

question everything

Daca iti pierzi prea mult timp cu frica de drobul de sare care va cadea de pe soba… problema reala esti mai degraba tu, nu pericolul teoretic.

Cu cat regreti mai mult faptul ca ceva nu se intampla cand si cum vrei tu, cu atat mai mult vei fi inutil nemultumit. Stiu, suna a truism, si, pentru a fi onest, oricum este ceva usor de spus, dar greu de pus in practica. Mai ales cand esti incapatanat.

Problema e ca, pana la un anumit punct, e bine sa fii incapatanat. E bine sa ai un masterplan in cap “vreau sa reusesc asta, pentru ca…”. Dar conteaza foarte mult cum reactionezi atunci cand vezi ca nu reusesti ceva. Cand planurile nu se indeplinesc cum vrei tu, cand totul pare incredibil de greu si de frustrant, cel mai bine e sa-ti concentrezi incapatanarea pe un singur lucru: “stiu ce vreau si stiu ca se va intampla, mai devreme sau mai tarziu, restul sunt doar cai mai drepte sau mai intortocheate pentru a ajunge acolo”.

Stiu, totul suna a bullshit motivational. Si, ca orice prostie motivationala, e foarte usor de debitat, foarte greu de pus in practica.

Ce pot sa zic despre intrebarile de acum 5 ani? Cam toate s-au dovedit a fi niste temeri inutile. Sigur, e bine sa ai o frica respectuoasa de necunoscut, dar necunoscutul tot se va petrece, indiferent de ce temeri ai sau nu.

Tata. Asa cum presupuneai, diagnosticul tatalui tau a fost nefast. Totul s-a terminat trist. A fost o experienta care te-a intarit. Si te-a ajutat sa intelegi anumite lucruri despre boala: de multe ori medicina nu poate oferi decat o ameliorare a problemelor si poate incerca sa faca un final asteptat mai lin. Asa e viata. Si asta te va ajuta sa relationezi un pic mai usor cu alti bolnavi atunci cand vei fi in situatia de-a avea grija de ei.

Meseria-mi place. Nu stiu ce voi crede peste 10 sau 20 de ani. Dar ce stiu acum e ca nu as putea face meseria asta daca nu mi-ar placea. Acest simtamant e greu de descris si dificil de replicat. In esenta, e o combinatie intre satisfactia pe care ti-o da un lucru bine-facut si senzatia ca ceea ce faci tu a ajutat un alt om astazi. Desigur, altii gasesc satisfactii in altceva. Problemele si nemultumirile se aduna si cateodata umbresc placerea. Dar, intr-un final, nu vei putea continua fara a fi multumit de ceea ce faci.

Timp pierdut. 3 ani de scoala, 5 ani de cand ai luat decizia asta, varsta de 33 ani. Timpul trece surprinzator de repede. Singurele momente in care timpul incetineste sunt atunci cand nu-faci-nimi-si-nici-nu-te-relaxezi si atunci cand trebuie sa adormi si ai prea multe ganduri in cap 🙂 Timpul tinde si sa repare orice, pe masura ce se scurge, tinzi sa uiti si sa ignori orice s-a intamplat. Si mai degraba regreti faptul ca nu ai luat o decizie mai demult, decat sa regreti faptul ca ai luat o decizie acum x ani. Oricum, daca-ti place ceea ce faci, atata timp cat ceva extrem de neplacut nu se intampla, nu vei regreta niciodata trecerea timpului.

Sotia. Aici nu exista un raspuns simplu. 2 oameni aleg sa imparta bucurii si nefericiri, visuri si neimpliniri. Ce te faci cand unul isi doreste ceva si celalalt isi doreste altceva? Gasesti o cale de compromis. Mai devreme sau mai tarziu, se gaseste o solutie. Vag, nu? 🙂

Desigur, banii nu sunt cel mai important lucru atunci cand faci o meserie, mai ales una mai speciala, cum e cea in care ingrijesti oameni bolnavi. Dar nu strica sa stii ca esti recompensat pentru munca ta. Chit ca in Romania meseria este inca platita prost, situatia se va schimba odata si-odata si-acolo. Pana atunci, oriunde te duci in lumea vestica, nu vei trai prost ca asistent medical. Nu te astepta la bogatii nemasurate, dar nu vei avea lipsuri. Atata timp cat muncesti.

Munca in Romania. Din pacate, aici nu am un raspuns placut. Desi respect munca depusa de nenumarati oameni pe care i-am intalnit in spitale la practica, desi am incercat sa fac orice fara prejudecati, cei 3 ani de scoala pe mine m-au convins ca nu are nici un sens sa muncesc in Romania. Faptul ca am inceput lucrul imediat dupa scoala direct in strainatate mi-a intarit aceasta convingere. Pur si simplu nu as putea sa ma intorc la conditiile din Romania, la lipsa de respect din Romania si la salariile din Romania. Dar asta e problema mea personala. Asta nu inseamna ca nu inteleg de ce mai lucreaza lumea in Romania si am tot respectul pentru cei multi care fac asta cu placere si demnitate in tara lor, pentru compatriotii lor.

Greseli. E cel mai usor sa zici “nu mi se va intampla mie” pana ti se intampla si tie. Apoi… daca esti impacat cu faptul ca ai facut tot ce ti-a stat in putinta, vei trece mai departe si vei invata din asta. Totul este sa treci peste primul moment rusinos, cand tot ce-ti trece prin cap va fi “trebuie sa ascund asta cumva“. Desigur, trebuie sa ai noroc si sa nu faci ceva extrem de grav. Atata timp cat nu o faci voit, tot o sa poti trai cu tine.

Emigrare. E un pas surprinzator de dificil cand ai ceva in tara. Cand nu ai nimic, oricat de batran ai fi, daca te convingi ca vrei si poti, o vei face. Dupa aia, acomodarea e mult mai usoara daca te concentrezi pe ceva. Eu m-am concentrat pe noua meserie, pe invatatul a numeroase lucruri, pe muncit overtime samd. Ramane putin timp ca sa te deranjeze statutul tau de imigrant. Oricum, cu siguranta e mai greu s-o faci cand esti mai in varsta. O s-o faci, o sa te descurci, o sa-ti dea incredere in sine. Si certitudinea ca, orice s-ar intampla, poti s-o iei de la capat in alta parte.

Elvetia. Vezi toate explicatiile de mai sus. Nu s-a intamplat cand si cum am vrut eu. Am avut o dezamagire crunta la un interviu pentru care a trebuit sa strabat jumatate din Europa. Dar recunoasterea studiilor am obtinut-o usor, stiu ca mai devreme sau mai tarziu voi ajunge acolo. Intre timp, strang experienta (si niste bani) in Anglia.

Rabufniri in fata unor nedreptati. Capul plecat sabia nu-l taie. Niciodata nu mi-a placut zicatoarea asta, niciodata n-am trait asa. Si a fost dificil. Am acceptat multe nedreptati, dar din cand in cand am avut si rabufniri. La scoala, la practica. La spital. Tot ce pot sa spun e ca fiecare incident a parut extrem de frustrant imediat dupa ce s-a intamplat. Apoi, dupa ce l-am povestit (si m-am descarcat), l-am uitat aproape imediat. Sunt o gramada de lucruri neplacute in viata de asistent medical. Daca te lasi consumat de fiecare, curand nu mai ramane nimic din tine. Ce pot sa garantez e ca ajuta foarte mult sa povestesti si altora despre ele – asa pur si simplu iti versi amarul si apoi esti ca nou.

 

Pe scurt, ce pot sa spun este ca nu stiam ce o sa se intample in viitor acum 5 ani. Intre timp, am avut destul de multe impliniri (si esecuri – dar mai putine). Dar am ajuns sa lucrez in sala de operatii si sa fac si vad o gramada de lucruri care mi se par fascinante. Si asta compenseaza pentru orice temeri aveam de necunoscut acum 5 ani si pentru orice frustrari m-au incercat in acest timp.

 

Cine stie ce voi zice peste alti 5 ani?

 

 

 

 

Suisuri si coborasuri

Saptamana asta am lucrat din nou la spitalul privat unde mai fac cate o tura bank din cand in cand.
Am iesit din zona mea de confort, pentru ca am acceptat sa lucrez pentru niste liste de ginecologie si chirurgie generala. Doua specialitati unde am lucrat foarte putin intr-un an de zile. Iar atunci cand am lucrat, n-am fost lasat sa fiu scrub pentru nimic complicat.
Mi-am reamintit senzatiile care ma incercau acum 1 an, atunci cand incepeam noua parte a noii mele cariere (cea de scrub nurse).

where-magic-happens

Sigur, acum a fost un pic diferit, spre deosebire de acum 1 an, de data asta macar stiam majoritatea instrumentelor, stiam cate ceva despre operatii si anumite etape ale lor.
Dar nici nu aveam un grup de colegi intelegatori pe care sa ma bazez, lucram cu niste straini, cu exceptia unei persoane si a anestezistei, toti erau necunoscuti (runnerul, chirurgii, odp-ul, o alta scrub nurse).

Pana la urma m-am descurcat acceptabil, dar a fost prima data dupa destule luni  cand am avut momente in care habar-n-aveam ce trebuia sa fac

La sfarsitul zilei m-a incercat o senzatie ciudata. Am avut doar o pauza scurta de o gustare de dimineata si pauza de pranz. In rest, am fost scrub pentru 9 ore din cele 11 petrecute acolo. Eram obosit, eram nemultumit de faptul ca am avut momente in care nu stiam ce sa fac, dar eram si un pic multumit de faptul ca m-am descurcat acceptabil.

Dar, cel mai important, nu eram incarcat cu tot felul de alte porcarii la finalul zilei de munca. Toata ziua nu a trebuit sa raspund deloc la nici un telefon, nu a trebuit sa rezolv problemele altora, nu a trebuit sa imi pierd vremea ca sa fac incident reports pentru intarzieri si anulari de operatii si alte prostii neimportante, nu a trebuit sa suport crize de adulti cu mentalitate de copii mici si nu a trebuit sa lucrez cu o sefa tampita.
Nimeni nu vroia nimic altceva de la mine decat sa muncesc si atat.

Am avut o luna ceva mai dificila. Pe langa niste probleme de sanatate, am tot lucrat cu noua mea sefa de la ORL.

O tanti care este foarte capabila pe ceea ce a tot facut ea pana acum – chirurgie generala si vasculara, dar care habar-n-avea ORL (si nici acum, dupa 5 luni de cand e band 7 la ORL, nu stie prea mult) si care sufera de sindromul omului care devine sef si vrea sa isi faca cunoscuta prezenta.

Ce este sindromul omului care devine sef si vrea sa isi faca cunoscuta prezenta?
Sa zicem ca cineva ajunge intr-un loc nou, unde nu stie mare lucru, dar ajunge intr-o pozitie de conducere. Unii poate s-ar gandi ca ar fi cazul sa vada ce merge si ce nu merge, sa schimbe lucrurile grave si apoi sa modifice gradual alte lucruri. O tranzitie oarecum linistita.
Ei bine, persoana care sufera de sindromul antementionat nu va face asta. Va incepe sa schimbe toate rahaturile mici si neimportante, fara sa se atinga de problemele majore – pentru care oricum n-are solutii. O sa schimbe ordinea unor actiuni, va repozitiona calculatoare de colo-colo, va reprinta niste hartii, va inlocui o bucata de mobila cu alta bucata de mobila, va pune etichete noi acolo unde nu era nevoie de ele, va scoate obiecte dintr-un loc, pentru a le aduce inapoi ulterior si tot asa.
Dar daca e nevoie de ceva cu adevarat important (un instrument nou, o sutura noua, un set nou de instrumente, niste proteze noi samd) – va delega, delega, delega. Pentru ca habar–n-are cum sa rezolve acele probleme.

Acuma… din fericire, nu e primul meu job. Stiu ca e inutil sa incerci sa schimbi ceva in felul in care oamenii astia vor sa se faca lucrurile (desi de cele mai multe ori pozeaza in “accesibili” si “oameni cu care se poate discuta“). Deci am lasat femeia sa faca ce vrea, nu am comentat nimic si m-am ferit ca dracu’ de tamaie sa ii ofer orice sugestie pe care ar putea-o interpreta ca “bagat unde nu-mi fierbe oala”.

Problema apare atunci cand nu sunt lasat sa-mi fac treaba mea si mi se cere sa rezolv problemele ei. Nici nu le pot face pe amandoua bine, si mai si sunt nemultumit pentru ca mi se cere sa fac ceva ce nu intra in atributiile mele (de band 5), ci in ale altora – cu atributii extinse (band 6).

Daca asta n-ar fi suficient, am avut 3 incidente in care:
a adus 2 pacienti in sala de operatie in acelasi timp, inainte ca operatia primului sa se fi terminat
a adus 1 pacient in sala de operatie, altul in sala de anestezie – apoi l-a dus inapoi pe cel din sala de anestezie, dar a trebuit sa-l aduc eu inapoi mai incolo, cand ea era in pauza, iar operatia din teatru continua, iar chirurgul principal a facut o operatie minora in sala de anestezie, ceea ce a creat o problema de personal (nu e normal sa ai 1 scrub singur in sala de operatie) si am fost si la doi pasi sa avem wrong site surgery (ceea ce e un never event)
m-a lasat singur cu o studenta in sala de operatie pentru a pregati o operatie medie-spre-majora. Studenta habar-n-avea echipamentul, instrumentele, consumabilele, dar chirurgii insistau sa incepem operatia, ignorand din nou problema de personal (asa-numita skill-mix)

Si ceea ce a pus capac a fost momentul cand a zbierat la mine pentru ca am mutat un troliu pus de ea undeva, troliu care pana in ziua aia fusese folosit oricand a fost nevoie. “Do not move my trolley“. Si mai era si un chirurg de fata cand a zbierat. Apăi, fomeie, poti tu sa-mi ceri multe, dar sa nu zbieri la mine. Daca vroiam sa zbiere cineva la mine, ramaneam in Romania.

Mi-am dat demisia (e-mail), apoi m-am dus si m-am plans la celalalt band 7 (cel care m-a angajat) si am cerut si o intrevedere cu matroana, pentru ca ca eu nu cred ca asta e un mod de-a lucra “profesionist“.

Intrevederea a avut loc saptamana trecuta, ea a zis ca “I’m from Barbados, that’s how I talk, but I am sorry if you think I yelled at you” si ca “you are also very rude to me and you don’t listen to me”. Am inceput atunci sa tot spun de ce a facut si-a dres ea, de a ajuns intalnirea la 1 ora. Ea a promis ca se schimba, eu le-am promis ca nu plec “now”.

S-a schimbat din parti. Primul lucru pe care l-a facut a fost sa inceapa sa se planga in stanga si dreapta ca eu ii fac probleme si nu vreau s-o ascult. Si sa se duca la chirurgul ala care era sa faca wrong site surgery si sa-i spuna ca eu m-am plans ca el are “unsafe practice”. Evident ca chirugul s-a enervat pe mine si m-a luat la intrebari – doar el nu vede nici o problema, daca nu s-a intamplat nimic.

Joi am interviu in alta parte. Fix la 1 an de cand am inceput munca la teatre.

E ciudat. In ultima luna am facut mai multe zile de CEPOD (teatrul de urgente) si m-am descurcat ok, am facut chiar fara nici o problema cateva operatii majore de ORL (combinate cu Neuro) sau Vasculara, m-am descurcat binisor la niste operatii mai grele de ginecologie in spitalul privat. Si sunt destul de corect auto-critic, cand zic ca m-am descurcat bine, m-am descurcat bine.

Fix cand viata ar trebui sa devina mai usoara pentru mine, trebuie s-o iau de la capat.

challenge

P.S. Pentru cine se intreaba de ce nu aleg sa muncesc doar la spitalul privat si atat: desi ei fac destul de multe operatii (chirurgie generala, vasculara, oftalmologie, ginecologie, orl, chirurgie plastica si ortopedie), sunt destul de limitati in tipurile de cazuri pe care le opereaza. Prefer sa incerc sa ma mut la un spital mai mare, ca sa strang experienta si in alte specialitati.

Calcule reci

Stabilim niste obiective:

  1. Strang 3 ani experienta in sala de operatie. Nu mai repet de ce.
  2. Obtin cursul de Perioperative (Theatre) Nursing. Si / sau cat mai multe cursuri si certificari utile in Theatre Nursing. Asta influenteaza direct motivul pentru care 1 e important, plus ajuta la 3.
  3. Obtin ori o promovare la band 6, ori ma mut la privat si castig mai multi bani ca un band 6 in NHS (si accept conditiile mai neplacute de la privat). Nu e vorba de foame de bani, realist vorbind imi vor trebui minim 400 lire in plus la salariul de baza daca nu vreau sa continui sa lucrez 60 ore pe saptamana cand va veni sotia mea aici.

1 se intampla (aproape) orice s-ar intampla. Doar ca trebuie sa astept. Asteptarea asta e o notiune foarte vaga. Toata lumea zice ca e usor s-o faci, dar putina lume se poate motiva sa astepte ceva CU ANII.
Desigur exista factorul necunoscut, pentru ca am ales sa ma mut intr-o tara care tocmai s-a aruncat cu capul inainte de pe o stanca, sperand ca o sa o poarte vantul cumva, undeva, departe.
Daca situatia se schimba aici in rau brusc pentru emigranti (desi nu cred asta), nu am vreo grija. Am totusi recunosterea studiilor deja facuta in alta tara europeana, cred ca as putea sa plec de-aici oricand, doar ca in conditii mai putin decat ideale. Asta e, ma ingrijorez de asta daca va fi cazul.

 

2 e problematic. In ultimii ani au oferit 2 sau 3 burse, niciodata mai multe. Anul asta se plang ca n-au fonduri, e probabil sa ofere doar 2 locuri. Anul asta am 4 contracandidati: Ausra, Caroline, Chris si Vangie.
Pornesc de la ideea ca decizia o vor lua fara a fi influentati de preferinte personale, ci doar judecand pe principiul “cine il merita, de ce vrea asta, cu ce ne ajuta pe termen lung, cum il/o inlocuim daca ii oferim 1 an de study leave“.
Primele 2 au vechime mica in trust (un pic sub un an in plus fata de mine). A doua e band 6 in specialist surgery, unde printr-o conjunctura nefasta, acum avem putine persoane cu experienta. Prima nu are foarte multa experienta, dar lucreaza la Neuro, unde au la fel de mare lipsa de oameni care totusi au niste experienta (sub 3 ani la neuro inseamna doar “niste experienta”). Pe scurt: daca le dau lor cursul, vor ramane descoperiti. Partea proasta (pentru mine) e ca m-am facut suficient de util in Specialist Surgery incat sa poata fi argumentat ca “if Caroline goes, we’ll have Cristian“.
Chris e wild-card, el nu are nevoie de fonduri (si study leave) pentru 1 an intreg, doar pentru a termina 1 modul din 3. Ideal vorbind, el ar putea fi al 3-lea om (costuri mai mici). In cel mai rau caz, e cel care are sansele cele mai mari sa primeasca 1 din 2 locuri posibile. Oricum, e aproape sigur ca el va fi unul dintre cei care primeste aprobarea pentru curs.
Vangie e prea in varsta. E de treaba, dar are 49 ani. Nu am auzit sa investeasca atata amar de bani trustul in cineva trecut de 40-45 ani. Plus ca au nevoie de ea la General Surgery, si acolo duc lipsa de suficienti band 6 cu experienta.
In cel mai rau caz, eu zic ca am 2 contracandidati, in cel mai bun caz, doar 1.
Decizia se ia in iunie, pana atunci trebuie sa o prind pe matroana intr-o zi cand e in toane bune si o sa-mi vand cauza scump.

Din nefericire, stiu ca matroana are o regula nescrisa – “everybody has to wait his/her turn“. Din punctul asta de vedere, am sansele cele mai mici dintre cei 5 oameni care au aplicat pentru cursul respectiv.

3 are semne de intrebare.
Band 7-le meu mi-a promis o promovare in 6-12 luni, in momentul in care m-am dus la el cu scrisoarea de demisie in ianuarie. I-am zis destul de clar ca nu voi ramane in trust daca nu obtin nici promovarea, nici cursul de theatre nursing.
Pana acum pare sa se tina de cuvant cu promovarea, mi-a dat de facut tot felul de lucruri “which will help with your band 6 application“.
Partea proasta e ca stiu foarte bine ca el prefera sa obtina Caroline cursul respectiv, in parte pentru ca e amica lui din copilarie, in parte pentru ca stie foarte bine ca nu ma tine nimic in trust, deci nu e convins ca ar fi o idee buna sa se investeasca bani si 1 an de study leave in cineva care a aratat deja ca poate pleca oricand.
Daca l-am citit bine, planul lui este sa imi ofere mie promovarea in momentul in care Caroline este anuntata ca va avea study leave din septembrie (adica el crede ca ea va primi cursul si sunt convins ca pentru ea a pus o vorba buna la matroana, spre deosebire de mine).
Partea si mai proasta e ca mi-am dat seama ca deja are un plan B in caz ca eu fortez ceva cu amenintarea cu demisia. Ii ofera deja responsabilitati suplimentare italianului care a inceput 4 luni dupa mine (Lorenzo). Stiu ca sunt mai bun decat el (pana acum), dar stiu si ca experienta se castiga, stiu ca e baiat de treaba si e descurcaret. Acum… repet, am reusit sa conving suficienta lume ca sunt bun in ceea ce fac, dar nu exista nimeni care e de neinlocuit aici.
Cea mai rece chestie pe care o pot adauga este ca singura persoana din Specialist Medicine care ar fi putut sa fie mai indreptatita (cel putin dpdv al vechimii) ca mine la un post de band 6 tocmai a fost suspendata pentru ca a lasat niste fase intr-un pacient, deci este automat declasata in orice eventual interviu pentru o pozitie de band 6. Asta este. Oricum, majoritatea experientei ei e in ginecologie, eu am experienta mult mai multa in ORL si MaxFax, plus suficienta in Vasculara incat sa zic ca as fi fost mai indreptatit sa obtin o promovare cu toata vechimea ei.

Problema e ca nu ma intereseaza la fel de mult jobul de band 6 ca promisiunea ca voi obtine theatre course. Banii ca band 6 ar fi mai putini ca salariul de la privat (100 lire net mai putin). La fel de adevarat e ca in NHS pot sa castig mai multa experienta in mai multe specialitati, ceea ce ajuta pe termen lung mai mult decat suta aia in plus.

 

Chestia care imi ingreuneaza planul meu este faptul ca, desi nu sunt band 6, mi se cere din ce in ce mai des sa fac munca de band 6 (pe salariu de band 5), in conditiile in care am deja cate un band 6 care trebuie sa faca asta in orice teatru lucrez.
Majoritatea oamenilor vor zice “uuuu, e usor, atunci imparti din munca cu cealalalta persoana, sau lasi persoana sa faca totul si imparti (nemeritat, but who cares) recunoasterea meritelor”.
Realitatea e ca majoritatea oamenilor care au o pozitie de autoritate nu accepta sa faca altcineva (mai bine) ceea ce ar trebui sa faca ei. Sau si mai rau, insista sa o faca ei (dar prost) sau se enerveaza cand o face altcineva.
Adica mi se cere sa rezolv situatii problematice, dar nu mi se permite sa o si fac, sau daca o fac, mi se atrage atentia ca altcineva trebuia sa faca asta si ca mi-am depasit atributiile.

Putine lucruri ma mai scot din sarite. Dar unul dintre ele este sa fiu acuzat ca am facut ceva sau n-am facut ceva ce, de fapt,  NU am facut sau NU ar trebui sa fac.

 

Si uite asa ajungi sa te gandesti ca toate calculele tale sunt stupide si prea complicate.

fail

Cat de usor e sa uiti…

De unde ai plecat si de problemele (mai mici sau mai mari) cu care te confruntai acolo si sa te apuci sa te plangi de toate prostiile minuscule si neimportante cand ajungi in alta parte.

Cat de usor e sa uiti de zilele cand erai elev/student si cat de greu iti era atunci si cum nimeni nu iti raspundea la intrebari si cum te simteai atat de inutil si lipsit de solutii. Si cat de usor e sa te porti la fel ca cei aflati in pozitia sa te invete sau ajute cu ceva. Ce, doar nu e treaba ta sa ii inveti si pe altii, nu?

Cat de usor e sa devii prea mandru de… nimic. Oricat de sigur pe tine te-ai simti, intotdeauna ti se poate intampla ceva care sa-ti demonstreze ca nu esti mare branza.

Cat de usor e sa uiti ca ai avut o perioada de inceput in orice in viata, cand totul era nou si greu si sa ajungi sa ii judeci pe altii ca si cum s-ar fi nascut stiindu-le pe toate. Pentru ca, nu e asa, si tu te-ai nascut atoatestiutor.

Cat de usor e sa uiti ca esti un strain intr-o tara straina, cineva care nu realizeaza ironia sortii atunci cand e rasist fata de… alti straini.

Cat de usor e sa uiti ca mancai salam cu soia nu demult, dar acum e inacceptabil faptul ai primit rata cu portocale rece.

Cat de usor e sa intri in hora integrarii intr-un grup luand obiceiurile proaste. Adica pana nu de mult se lua un bully de tine, daca apare o noua victima pentru bully, crezi ca daca devii si tu bully (fata de “noua” victima), gata, ai scapat de statutul de victima.

Cat de usor e sa te pierzi in diverse planuri pentru viitor, dar uiti sa ai grija de prezent.

Cat de usor e sa treci de la 2000 lei/luna la 2000 euro/luna (sau lire sau dolari sau altceva) si sa crezi ca automat ai “realizat” ceva.

Cat de usor e sa asculti prin ce trece altcineva si apoi sa tragi concluzii bazate pe experienta ta in situatii similare, uitand de faptul ca nu toata lumea reactioneaza la fel in aceeasi situatie.

Nu in ultimul rand, cat de usor e sa citesti (sau sa afli) despre ce face x sau y si sa zici “vai, ce viata usoara are” sau “vai, ce bine a ajuns” sau alte concluzii abracadabrante. La care multa lume ajunge si din cauza ca noi, ca oameni, nu suntem foarte dispusi sa prezentam si realizarile dar si esecurile noastre.

E usor sa faci toate astea, dar nu e mult mai greu sa NU le faci.

pinguin

M-am enervat!

Nu, nu e din cauza ca saptamana trecuta toate planurile mele din ultimii 4 ani au avut un final brutal. Planurile exista pentru a fi modificate.

Nu, nu e din cauza ca am muncit destul de mult in ultima vreme. Imi cunosc limitarile, daca nu voi mai avea energie, o voi lua mai usor.

Nu, nu e nici din cauza altor probleme personale.

Sunt enervat pentru ca am primit un “schimb” nou de studenti (nurse) la noi la teatre, inclusiv la mine in sala de operatie si vad ce li se permite lor sa faca. Nu e prima tura de studenti de cand am venit aici si am avut 3 grupuri si in cele 5 luni petrecute la boli respiratorii.

800_img-5053copy

Sunt enervat pentru ca mi se pare incredibil faptul ca oamenii astia vin aici, li se da un mentor (nurse), sunt evaluati initial, pe parcurs si la final si in timpul asta pot face o gramada de lucruri la care eu nici nu puteam visa in scoala de nursing la noi.

Sunt enervat pentru ca un student (de nursing) din anul 1 de-al lor poate avea in grija pacienti, de la dat medicamente (supravegheat si cu contrasemnatura) pana la igiena, plan de ingrijire, discutii cu doctorul samd. ANUL 1! Si nu trebuie sa fie extraordinar (e adevarat, nici nu-l forteaza nimeni si nimic sa faca ceva ce nu stie).

Sunt enervat pentru ca un student de nursing de anul 1 poate fi lasat sa fie “scrubbed in” pentru operatii mai usoare (fie supravegheat, fie double scrubbed).

Sunt enervat pentru ca un student ODP (Operating Department Practitioner, un fel de asistent medical care nu are DECAT competente de sala de operatie/anestezie/recuperare postop) in anul 1 TREBUIE sa stranga minim cateva zeci de operatii la care sa fie scrub nurse. Cateva double scrubbed, dar multe singur.

Sunt nervos pentru ca, cu toate aceste avantaje, unii dintre studentii de aici sunt pur si simplu lenesi si termina cu cunostinte (teoretice sau practice) chiar mult mai putine decat unii absolventi de scoala de nursing de la noi.

Sunt nervos pentru ca aici poti castiga in timpul facultatii niste bani bunicei lucrand ca bank HCA intr-un spital. Asta ca sa nu mentionam faptul ca (cel putin pana anul asta) existau si burse prin care erai platit sa fii student nurse.
E adevarat, de anul asta au disparut si bursele si subventia pentru facultate, de-acum (aproape) toata lumea va termina facultatea de nursing cu o datorie de pana la 27.000 lire de rambursat (cu dobanda 0) in 20 ani. Deci nu e totul perfect.

Sunt nervos pentru ca aici nu o sa vezi asistente medicale sau doctori zbierand la tine (ca student) sau injurandu-te doar pentru “ca pot”. Daca o fac, poti face plangere si vor fi investigati (cu urmari mai mult sau mai putin importante).

Sunt nervos pentru ca am avut 3 ani de scoala in care a trebuit sa trag cu dintii pentru fiecare mic lucru pe care l-am invatat, si a trebuit sa ma lupt pentru orice chestie.

De ce a trebuit sa fie totul asa de complicat?

Dar de ce mama naibii nu poate fi tratat asa studentul asistent medical si la noi?

 

Oricum, din principiu, atata timp cat am stiut ceva, am incercat tot timpul sa explic, sa ii ajut si sa ii invat pe toti studentii lor care mi-au ajuns in jur sau cu care am lucrat.

Cat timp o sa fiu asistent medical, o sa fac tot posibilul sa nu ma port cu vreun student asa cum s-au purtat cu mine unii compatrioti cu care acum sunt colegi de breasla.

Si sper sa-si aduca aminte si de mine cu placere ei atunci cand vor fi asistenti medicali, asa cum o fac si eu atunci cand ma gandesc la toate asistentele si toti asistentii care si-au gasit timp sa ma invete cate ceva sau sa ma lase sa fac ceva cat am fost in scoala.

Cronica unei greseli periculoase

Acum 3 saptamani, la mine la teatre s-a petrecut un “never incident“. “Never incident” este genul de eroare medicala pentru care exista proceduri clare de verificare, care ar trebui sa elimine posibilitatea ca asta sa se intample vreodata. Aici intra operatia pe pacient gresit, operatia in partea gresita a pacientului (mana stanga in loc de mana dreapta), implantarea de proteza gresita, uitarea unui instrument, ac sau fasa in pacient, moartea unui pacient diabetic cu glicemie prost tinuta sub control, administrarea unui medicament gresit/pe cale gresita/unui pacient gresit, administrarea unui medicament gresit unui pacient alergic (gen Augmentin la un alergic la Penicilina), administrarea de componente sanguine incorecte dpdv al compatibilitatii ABO/Rh si altele (sunt 25 la ultima numaratoare).

In cazul de atunci, o HCA a ridicat un pacient gresit din holding bay, l-a dus in camera de anestezie a unui teatru, unde anestezistul i-a zis unei asistente sa i se administreze un supozitor pacientului (ceea ce aceasta a si facut, fara verificarea identitatii pacientului). Apoi pacientul a fost anesteziat (fara verificarea identitatii sau a formularului de consimtamant). Abia in sala de operatie s-au prins de problema, in momentul citirii partii a doua a WHO Safe Surgery Checklist.

Zilele trecute l-am auzit pe anestezist comentand in vestiar incidentul de-atunci: “my heart sank then in the operating theatre. I couldn’t stop thinking that somebody will take my pension away, after working 30 years and being a few months away from retiring. My heart almost stopped”.

 

Ce mi-a trecut mie prin cap acum cateva zile, in momentul in care mi-am dat seama ca e foarte posibil sa-i fi dat chirurgului o bucata de burete de sters microinstrumentele in loc de un burete din gelatina hemostatica, bucata care a ramas in pacient iar incizia a fost inchisa?
Ca am facut rau unui pacient. Si ca va trebui sa i se faca o operatie noua. Si ca poate muri in aceasta noua operatie. Si ca orice i s-ar intampla ulterior poate fi din cauza greselii mele, oricat de mica ar parea.

Am fost scrub nurse in cel de-al doilea teatru de ORL al spitalului pentru o timpanoplastie un pic mai complicata (un link care descrie foarte bine o timpanoplastie simpla), care a presupus si folosirea de laser pentru osiculoplastie. E una dintre operatiile mai complicate din ORL, cel putin dupa durata, numarul de instrumente necesare si faptul ca se face majoritar privind printr-un microscop.
La un moment dat, dupa ce se repara ce e de reparat si se colecteaza cartilajul si membrana folosite pentru a crea un nou timpan si pentru a-l sustine, chirurgul are nevoie de una sau mai multe bucati de burete din gelatina hemostatica, ce se va/vor dizolva dupa o vreme. Burete care sustine cartilajul.
Fiind vorba de microinstrumente, la noi se recomanda folosirea unui buretel (steril) special din celuloza, umezit, pentru a fi sterse, nu o fasa sterila umezita (ca la alte operatii, cu alte instrumente). Asa se evita tocirea instrumentelor si introducerea de mici fragmente de fasa sterila in urechea pacientului.

20160917_173844

Cele 2 tipuri de burete arata foarte asemanator. Sunt albe si patratoase. Buretele absorbabil (din gelatina) poate fi (la mine in spital) de 2 tipuri, unul mai subtire, care e pliat (e indoit) si unul mai gros, care trebuie aplatizat prin presare atunci cand il tai. Cel mai gros arata 99% la fel ca cel pentru stergerea instrumentelor. Cel mai subtire e mai usor de diferentiat daca se desface – atunci se vede ca e mai lung si mai subtire decat buretele pentru stergerea instrumentelor.

Practica clinica buna ar fi sa fie folosit burețelul din primul moment in care incepi sa folosesti microinstrumentele. Sa il umezesti intai (ceea ce il face sa se expandeze si sa arate ca o carpa foarte fina si mica) si apoi sa il folosesti. Si sa incepi sa tai buretele hemostatic din gelatina (Spongostan) in momentul in care ai timp, ca sa il ai pregatit pentru momentul de la finalul operatiei cand e nevoie de el, cand totul se petrece in succesiune rapida.

Din momentul in care operatia se face doar in urechea interna, se obisnuieste sa se inchida toate luminile din teatru, pentru ca sa se poata vedea mult mai bine prin microscop. Practica clinica buna ar fi sa ceri sa ti se pastreze una dintre lampile-satelit deschisa si sa o centrezi pe masa ta cu instrumente, ca sa vezi ce faci.

Pentru ca a fost o zi in care totul s-a petrecut pe repede-inainte si pentru ca nu am suficient de multa experienta pentru a imi da seama ca lucrurile trebuie facute intr-un fel pentru ca asa e mai sigur (i.e. nu am invatat inca good clinical practice pentru toate operatiile), eu am folosit o fasa umeda in loc de burețelul-minune, nu am cerut sa mi se pastreze o lampa-satelit aprinsa (am ramas in penumbra) si am taiat ceea ce CREDEAM ca e burete hemostatic din gelatina pe intuneric, fara sa intreb pe nimeni daca tai ce trebuie.

Rezultatul a fost ca am dat chirurgului o bucata taiata de burete pentru sters instrumentele, bucata care a ramas in pacient, incizia a fost inchisa, pacientul a fost trimis in sala postoperatorie, apoi in Day Surgery Unit, unde ar fi urmat sa plece acasa candva seara. Din fericire, a fost nevoie doar de 1 (una) bucata, nu de mai multe, ca la alte operatii.
Am observat totusi pe ecran (microscopul e conectat la un Stack System de la Karl stack-systemStorz)  cum bucata mica de burete pe care i-am dat-o se umfla brusc in momentul in care intra in contact cu sangele si serul care erau in ureche. Ceea ce mi s-a parut ciudat, tineam minte ca arata altfel cand il aruncam acolo. Chirurgul n-a zis nimic, n-am zis nici eu nimic.

Dupa-amiaza am fost scrub la o operatie asemanatoare, dar mai complicata (mastoidectomie deschisa, canal wall down). Si acolo e nevoie de Spongostan (buretele hemostatic). Si la a doua operatie am taiat buretele in bucatele pe intuneric si n-am cerut lampa-satelit deschisa.
Din fericire, nu aveam zi lunga si la 6 am fost schimbat de o colega cu foarte multa experienta. Ea a vazut imediat ca am taiat ce nu trebuie si mi-a zis. Si a aruncat ce am taiat eu. Din fericire x2, nu apucasem sa-i dau ce credeam eu ca e Spongostan chirurgului la operatia a doua.

Am testat o bucata din ce taiasem eu acum (buretele pentru instrumente) si din adevaratul burete hemostatic sub apa. Am vazut ca primul se umfla – cum vazusem pe ecran cu cateva ore mai devreme si ca al doilea nu se umfla deloc.

Problema era ca nu tineam minte clar daca ii taiasem ce trebuie sau nu. N-am stiut sigur pana a doua zi, cand l-au operat pe sarmanul om si i-au scos buretele gresit.

M-am panicat si i-am zis band 7-ului care era in sala de operatie ca e posibil sa fi dat buretele gresit in operatia de mai devreme. Am vorbit cu rezidentul care a facut o parte din operatia de mai devreme, el a zis ca nu poate sa-mi spuna daca ce i-am dat eu a fost ce trebuia sau nu.
Apoi a venit si al doilea band 7 de ORL, cel cu care lucrez eu 75% din timp, care m-a si angajat. I-am explicat situatia. El i-a spus imediat chirurgului care opera in continuare pe pacientul al doilea. Chirurgul a zis ca “then we’ll have to open him up, but let me finish this operation”. Apoi band 7-le meu a facut un incident report. Intre timp am anuntat si coordonatorul teatrelor pe ziua aia, care a cautat cu mine prin sacii de gunoaie sa vedem daca gasim buretele gresit taiat sau nu. Problema era ca sacii de gunoaie infectioase fusesera ridicati din sluice room (locul unde aruncam sacii sigilati cu infectioase si seturile utilizate de instrumente). Apoi cei 2 band 7 si coordonatorul teatrelor au plecat.

Eu am ramas si am inceput sa plang. Prima data in viata mea cand din cauza unei greseli facute de mine din postura profesionala, cineva va trebui sa se expuna unui risc major inutil (o noua operatie).

Mi s-a cerut sa scriu o declaratie, pe hartie sau intr-un e-mail, in care sa descriu tot ce s-a intamplat. Am facut si asta. Apoi toata energia mi s-a dus.

Bineinteles, au inceput sa-mi treaca prin cap si ganduri mai egoiste: o sa urmeze o investigatie interna, poate vor implica si NMC-ul, poate imi pierd PIN-ul, pacientul poate sa dea in judecata spitalul – va trebui sa dau declaratii, oare se va ajunge la tribunal, oare imi voi mai pastra locul de munca, incidentul va ramane la dosarul meu – ceea ce efectiv va distruge orice sansa as mai avea sa primesc o promovare in spital si posibil si in NHS. Am exemplul unei colege care are o acuza inventata (chiar inventata) la dosar si a fost respinsa din cauza asta la un interviu.

Si totul era din cauza mea.

Am stat peste program pana chirurgul a terminat ultima operatie. Apoi am mers cu el cand a vorbit cu pacientul de mai devreme. NU am zis nimic, am stat deoparte. Pacientul a fost intelegator, a zis “ok, get it out then”. A doua zi am stat overtime impreuna cu band 7-le meu (care a fost scrub), in sala mea normala de operatie, unde chirurgul a scos din pacient ceea ce s-a dovedit a fi o bucata din buretele gresit. Operatia de reparatie a durat cu tot cu anestezie 35 minute…

La finalul operatiei nu gaseam o fasa. Sa fac infarct si nimic altceva. Am cautat in sacul de gunoi, am gasit-o mototolita pe la fund. O aruncase chirurgul, nervos sau din neatentie. Band 7-le meu se albise si el. “That wasn’t even funny, man!”.

Noaptea aia a fost oribila, abia am reusit sa dorm o ora. Dimineata n-aveam pofta de mancare, am dat tot felul de lucruri pe jos, mi-am uitat cheile in camera, mi-am uitat badge-ul (fara de care nu pot intra in spital) in apartament etc.

Urmeaza o investigatie interna a spitalului, impreuna cu o masa rotunda cu mine, in care va trebui sa discutam despre ce s-a intamplat, ce am invatat, ce se va face mai departe pentru a nu se mai intampla. Cazul meu a fost discutat in sedinta saptamanala a teatrelor “another serious incident happened this week”.

 

Din punct de vedere al reactiei colegilor, totul a fost extraordinar. Matroana m-a luat deoparte a doua zi dimineata la prima ora, mi-a zis ca greselile se intampla, toti suntem oameni, ca va urma o investigatie, ca vrea si ea o copie a declaratiei mele si ca vor cere si de la colegele din teatru declaratii si ca sa nu ma pedepsesc pentru asta, sa nu ma ingrijorez – imi voi pastra jobul si sa ma duc sa continui sa fiu scrub nurse, pentru ca sunt bun la ceea ce fac. SI ca e foarte bine ca am anuntat totul imediat, bravo. Band 7-le meu a fost extraordinar. Celalalt band 7 de ORL (care a fost cu mine in teatru atunci) a fost de asemenea destul de incurajator (persoana mai rece, deh) si mi-a zis sa fiu mai atent pe viitor si ca sa nu care cumva sa o mai fac.
Dar 2 dintre ceilalti band 7 m-au oprit pe coridor sa ma intrebe cum ma simt, sa ma felicite ca am avut curaj sa recunosc greseala imediat si sa anunt chirurgul si colegii, poate altii s-ar fi gandit sa nu zica nimic. Si sa imi spuna ca greseli se intampla si ca e bine ca pacientul e bine. Mai multi dintre HCA-ii cu care am mai lucrat m-au luat deoparte si mi-au zis sa nu “beat yourself about it, mistakes happen”. Si dintre colegele band 5 si band 6 m-au oprit cateva si mi-au zis ca e bine ca am recunoscut si ca “mistakes happen, we’re only human”.
Mi s-au povestit mai multe incidente grave petrecute in ultimii ani in spital, mi-au spus 2 dintre band 7 ce greseli au facut ei in cariera lor.
Chirurgul a fost extraordinar si el. A doua zi zicea ca trebuie sa facem ceva ca asta sa nu se mai intample vreodata, sa vorbim cu producator sa schimbe forma buretelului. Si zicea ca “it is very good that someone was brave enough to come out about a mistake. But we don’t know how many times this might have happened in the past”.

Toate bune si frumoase, greseli se intampla, dar nu vrei sa ti se intample ȚIE.

Si daca esti ca mine si urasti sa faci greseli, sau sa ii faci rau cuiva, chestia asta te consuma.

 

Vineri a fost oribil, desi stiam ca sunt nebun si nu e asa, de fiecare data cand vedeam niste colege vorbind, mi se parea ca vorbesc despre mine.

Oricum, singura mea bucurie e ca pacientul nu a patit nimic si ca nu i se va mai intampla nimic mai departe DIN CAUZA MEA… Nu as fi putut trai cu mine daca nu ziceam nimic acum. Chit ca exista sansa mica sa nu i se fi intamplat nimic oricum.

 

Daca e cineva curios, toata tarasenia a fost categorisita drept incident serios (practic, doar cu putin mai putin rau ca Never incident).

Later Edit: Intre timp am mai dat 1 declaratie in scris, a existat o masa rotunda (cu matroana, chirurgul, band 7-le de la ORL si alte persoane), am fost intervievat de inca 3 ori despre incident de catre un alt band 7, band 7 care ulterior a prezentat raportul incidentului in fata managementului spitalului (CEO si Head of Nursing), in prezenta CQC-ului. Cineva de la spital a avut o discutie ulterioara cu pacientul (detaliile ei nefiindu-mi disponibile).
Inca se discuta ce va fi scris in dosarul meu de angajare si pentru cat timp va fi pus acolo. Informatiile din el sunt disponibile pentru un eventual viitor angajator – numai daca le cere. NMC-ul nu a fost implicat, aparent nu e nevoie sa fiu investigat, nu a fost eroare care sa imi puna in pericol dreptul de a profesa.
Din punctul de vedere al tuturor, am respectat “duty of candor”, care te obliga sa anunti pacientul imediat despre ceva ce i s-a intamplat in timpul in care e in grija ta. Nimeni nu mi-a zis “nu e grav ce ai facut”, dar nimeni nu mi-a cerut capul intr-o țeapa.

Viata ca o colectie de amintiri

Am doar 32 de ani.

Statistic vorbind, fiind barbat roman, mi-am trait aproape jumatate din viata.

Desi nu mai tin minte multe lucruri (cateodata cuvinte, cateodata obiecte, cateodata intamplari mai vechi, cateodata ceva ce abia s-a intamplat), am destul de multe amintiri puternic intiparite in mintea mea.

amintiri asianfanfics.com.jpg

Tin minte cum alergam in jurul careului de final de an prin clasa a doua si imi tot cadea coronita pe jos, spre disperarea mamei. Tin minte ca cel mai bun prieten al meu in clasa a intaia si a doua a fost colega de banca si ca, dupa ce a plecat (in clasa a 3-a), am fost trist, dar mi-am gasit repede alti prieteni.

Tin minte cum am schimbat clasa cu totul la inceputul clasei a 5-a (de la B am trecut la C), pentru ca ai mei s-au speriat cand au auzit ca mi-au plecat 5 dintre colegii mai buni din clasa si au zis ca ma vor intr-o clasa mai “buna”. Evident ca nu mi-au zis si mie. M-am trezit brusc in ziua a 3-a sau a 4-a de scoala ca vine o tanti cu o alunita impresionanta pe buza si cu un ceas cu aspect de lacatel atarnat de piept si ma muta intr-o clasa noua, cu 25 de perechi de ochi noi holbandu-se la mine, “noul vostru coleg”.

Tin minte ca in spatele meu la examenul de admitere la liceu a stat viitorul meu coleg de banca din a 11a si a 12a. Si tot el a stat in spatele meu si la BAC. Si tot cu el langa mine am dat si 2 dintre cele 3 examene de admitere la facultate.

Tin minte primul meu sarut in liceu, ea (o chema Laura si era rrrârhâită) avea un lip-gloss cu gust de capsuni. Si folosea un parfum de la Avon.

Tin minte ce enervat am fost cand am avut un prieten bun la primul meu job intr-o agentie de publicitate, cu care mergeam la baute si prin cluburi, dar care a hotarat sa se concentreze doar pe facultate dupa ce a intrat la Teatru si Film (visul lui) si apoi nu ne-am mai vazut aproape deloc.

Tin minte o gramada de intamplari de pe terenul de baschet, lucruri deloc importante, dar care mi-au ramas in minte.

Tin minte foarte viu cum a fost prima zi cand am fost la mare cu viitoarea mea sotie, cum am stat noi o zi intreaga fara sa mancam, de ajunsesera sa zica prietenii mei de-atunci “uite, domne, ca se poate trai fara mancare, doar cu dragoste”

Tin minte si acum ziua cand am dat examenul Goethe ZD, intre scris si oral m-am intors la ai mei si tatal meu mi-a facut o friptura cu cartofi. Era ziua in care medicul de familie i-a spus ca e posibil sa aiba cancer pancreatic si ca trebuie sa i se faca noi investigatii.

Tin minte examenul la postliceala si involburarea de emotii, usurare si nesiguranta din ziua aia.

Tin minte prima zi de practica in spital. Apoi prima data cand am pus un tub nazo-gastric. Apoi prima data cand am facut o injectie i.m. Si prima data cand am pregatit un tratament i.v.

Si prima mea branula. Pfui, ce nervos eram, inconjurat de 6 colege, cu un pacient linistit, saracul, dar fara vene vizibile pe la maini. I-am montat-o undeva pe picior. Si ce mandru eram a doua zi, cand m-am intors si am vazut ca branula e inca utilizabila.

Si tin minte si prima data cand am montat un cateter urinar, la o babuta extrem de cooperanta. Si apoi a doua oara, cand vreo 6 asistente si infirmiere se stransesera in jurul meu si ma incurajau sau comentau unde trebuie sa bag tubul.

Tin minte temerile si nesiguranta ca iau o decizie buna in momentul in care m-am decis sa plec din tara.

Apoi tin minte prima mea zi in spital ca asistent medical. Si primul meu pacient care a murit si senzatia de neputinta si esec pe care am simtit-o in ziua aia. Cu tot efortul nostru, cu montare de branule, transfuzii de sange, fluide si cresterea litrajului de O2… saturatia de oxigen continua sa scada si starea pacientului se inrautatea.

Si nu uit intrebarea constanta: imi place sau nu sa fac meseria asta? O s-o fac pana la pensie sau nu?

Tin minte prima mea tura extra, in afara sectiei mele de spital. Si cat de frustrat am fost la finalul noptii aleia, dupa ce am intrat de minim cateva zeci de ori in salonul unde o pacienta apasa pe call button la fiecare cateva minute.

Si mai tin minte si noptile in care aveam 1 sau mai multi pacienti a caror stare se inrautatea, le faceam tot ce puteam, aduceam doctorii de garda la pat si abia reuseam sa ii tin in viata pana la urmatoarea tura.

Mai nou, tin minte prima zi in sala de operatii si ce dezamagit am fost cand chirurgul de vasculara a urlat la un moment dat cand n-am stiut ce sa fac “can I please get somebody who knows what he’s doing?”.

Si tin minte prima mea operatie pentru care am fost scrub nurse, in a 5-a mea zi la teatre. O amigdalectomie care a urmat unei endoscopii nazale. Rezidentul se certase cu medicul specialist pentru ca primul nu il asteptase pe cel din urma si a facut endoscopia fara sa fie si al doilea de fata si fara sa faca poze. Si toata operatia chirurgul a facut misto de rezidentul lui si l-a tot intrebat “are you sure you want that, why are you doing that, I don’t know, why don’t you do what you want, you seem to be good at that”. Si evident ca rezidentul si-a transmis nervozitatea pe mine, imi lua instrumentele de pe masa grabit, imi cerea latrat sa ii curat electrocauterul, sa ii dau altceva, era grabit si asa mai departe.

Apoi tin minte prima zi in care am fost scrub cu acelasi chirurg de vasculara din prima mea zi, 3 inchideri de varice si vena safena cu VNUS. Cat de mandru m-am simtit atunci cand mi-a zis la sfarsitul zilei “you’ve done very well“.

Si prima mea operatie majora (o mastoidectomie), pentru care numai pregatirea mi-a luat vreo 30 minute. Apoi primul FESS in care am stiut instrumentele.

Si endarterectomia de carotida la care am fost double scrub saptamana aceasta imi va ramane cu siguranta in minte. Pe langa pregatirea foarte lunga, cu siguranta nu voi uita faptul ca am reusit sa pierdem un ac si l-am cautat 2 ore, in timp ce chirurgii isi vedeau de munca lor extrem de sensibila. Si nu-l voi uita pe Eugene, studentul la Medicina care habar-n-avea sa se spele corect, dar ne-a gasit acul la final de operatie, dupa colangiografie.

 

 

Si uite asa strang amintiri de-a lungul vietii. Si sper ca voi continua sa tin minte altele ca cele de mai sus (impreuna cu toate celelalte amintiri pe care nu le-am mai mentionat aici).

De ce postarea asta?

Am primit un mesaj destul de emotionant de la o viitoare asistenta medicala, actuala infirmiera, care m-a facut sa ma gandesc un pic la amintiri si la ceea ce ne defineste.

Photo credit: asianfanfics.com

6 luni ca Asistent Medical in Anglia

Pe 14 ianuarie aterziam pe Heathrow pentru prima data in viata. Pe 15 ianuarie paseam prima data in actualul meu spital, primeam uniforma, semnam contractul si imi cunosteam sefa (si faceam un mic tur al sectiei si spitalului). Pe 18 ianuarie incepeam munca (vorba vine, prima zi a fost “corporate induction”, abia pe 19 am lucrat prima zi).
Tot ce stiam despre viitorul meu era ca spitalul e aproape nou, ca CQC-ul nu ii priveste foarte bine si ca urmeaza sa lucrez pe o sectie de boli cardiorespiratorii.

Ce imi propuneam inainte sa vin aici?

  • sa acumulez cat mai multa experienta, cat mai repede. In esenta, sa ajung sa fiu sigur cat mai sigur pe mine si pe ceea ce stiu si pot sa fac.
  • sa ajung sa lucrez fie la TI-Cardiologie (Coronary Care Unit), fie in sala de operatii/chirurgie cat mai repede
  • sa strang niste bani
  • sa raman sanatos (fizic si mental)
  • sa imi pastrez intacta relatia cu sotia mea

Ce am reusit in lunile astea?

In primul rand, am obosit cat pentru 2 ani de munca.

obosit.gif

Am avut nenumarate momente in care habar-n-aveam ce sa fac mai departe. Am avut zile proaste, am avut zile (si nopti) foarte proaste.

Mi-a murit prima persoana de care am avut grija (oarecum) profesional mai multa vreme. Am avut momente in care nu stiam de ce naiba fac meseria asta.

Am avut momente in care am fost foarte mandru de munca mea si de meseria mea. Am primit primele multumiri pentru felul in care imi fac munca.fam of rats.gif

Am avut de-a face si cu primele nemultumiri din partea unor pacienti sau rude ale unor pacienti de care am avut grija. Si am descoperit ca e al naibii de greu de calmat un grup de persoane nemultumite, mai ales daca sunt puse pe harta.

Am avut nenumarate momente in care mi-am dat seama ca am facut lucrurile incorect sau incomplet – pentru ca nu stiam ce trebuie sa fac sau pentru ca nu am avut cand sa le fac pe toate si/sau am uitat ce sa fac.

Deci nemultumirile altora erau total indreptatite uneori.

Am reusit sa invat o gramada de lucruri pe care nu le stiam – sau mi-am solidificat anumite cunostinte. Atata timp cat accepti faptul ca nu stii cine stie ce si ca ai de invatat din orice, spitalul e un mediu excelent pentru a acumula informatii.

Am avut momente in care m-am simtit magulit cand mi s-a oferit un post dupa doar 1-2 ture bank in alta sectie decat a mea.

Am avut momente in care am vrut sa-mi bag picioarele in spital si in meserie si in tot, cand nimic nu mergea cum trebuie si mai venea cate ceva in plus ca sa ma frustreze si mai tare. Abia ajungeam la munca si tot ce vroiam era deja sa plec naibii acasa.

ruuun.gif

Am descoperit ca nu pot face toate lucrurile singur (desi inca incerc asta ori de cate ori am ocazia) si ca ai nevoie foarte mare de niste colegi in care sa ai incredere. Din cauza asta, desi sunt genul de om care incearca sa uite repede relele, am dezvoltat foarte repede aversiune fata de unii colegi lenesi, incapabili si/sau nesimtiti. La ce-mi foloseste asta? Stiu pe cine sa nu ma bazez cand am nevoie de ajutor si la cine sa fiu atent in caz ca-mi cere ajutorul.

Am intalnit o gramada de oameni care pun pasiune in ceea ce fac, am intalnit si oameni pe care pasiunea i-a parasit si am intalnit si oameni extrem de eficienti in ceea ce fac, desi nu sunt deloc usor de placut. Inca o dovada ca nu trebuie sa judeci oamenii dupa aparente.

Am descoperit ca nu e deloc usor sa faci saltul de la student care depinde de o asistenta la asistent medical de care depinde un student. Desi sistemul de aici e mai permisiv si mai eficient in practica, e dificil sa evaluezi corect pe cineva daca lucrezi doar 1-2 zile impreuna cu el/ea.

Am reusit sa-mi gasesc o gramada de mici bucurii: cand am pus cate o branula unui pacient unde altii au esuat, cand am pus cate o branula unui pacient fara vene la finalul unei ture dificile (cu toata oboseala mea), cand am tinut in viata un pacient care se ducea in fata ochilor mei, cand la final de tura mai dificila cate un rezident imi spunea “it was nice working with you tonight”, cand la final de tura in care m-am invartit ca un titirez prin sectie, 1-2 pacienti ma intrebau cum ma simt eu sau imi spuneau ca apreciaza munca mea, mai nou cand un chirurg mai dificil m-a laudat la finalul unei zile in care am fost scrub nurse la 3 operatii de-ale lui la rand.

Am avut primul interviu picat din cariera mea de asistent medical. Am luat un interviu si am primit o oferta de munca de la cel mai mare spital de cardiologie din Europa (cand l-or termina). Am ajuns sa lucrez in sala de operatii.

Am reusit sa o iau de la 0 de 2 ori (in sectia mea veche si apoi in sala de operatii). Am reusit sa muncesc (bank) si la chirurgie si am facut-o destul de bine.

Am reusit sa-mi pastrez convingerea ca imi place meseria pe care am ales-o acum 4 ani, cu bune si cu rele.

A inceput sa se stranga o oarecare frustrare de la nevoia constanta de-a le demonstra altora ca sunt bun la ceva “pentru a le castiga increderea“. Parca n-am terminat niciodata scoala de asistent medical, e o lupta continua pentru respect.

Am reusit sa pun deoparte o suma mica de bani – oricum mult mai mare decat as fi reusit in aceeasi perioada in Romania chiar si in vechea mea slujba, care nu era platita chiar prost (pentru Romania).

Nu in ultimul rand, mi-am pastrat viu si cu sanse mari de aplicare “planul meu măreț” (mai multe despre asta in curand).

abdo.gif

Nu am avut probleme cu coloana sau cu migrene (problemele mele de sanatate mai vechi), dar am facut o infectie respiratorie mai nasoala (ceva ce n-am mai facut de minim 10 ani) si ma supara fasceita plantara la unul dintre picioare (o problema care foarte rar a fost suparatoare in tara). Altfel, mi-am pastrat o greutate normala, mananc cat de cat sanatos si reusesc sa merg la sala regulat.

Mi-am luat toate zilele de concediu la care am dreptul si le-am petrecut pe toate impreuna cu sotia mea.

 

Cu toate acestea, este oribil sa faci toate lucrurile de mai sus singur printre straini. Iar atunci cand meseria ta presupune sa ai grija de alti oameni, dar distanta geografica te impiedica sa ai grija de persoana iubita, parca totul pare in van.

Exercitiu de critica de ramas-bun

In clasa a 11-a, profesoara noastra de limba romana a facut un mic experiment cu noi. Ne-a rugat pe toti sa scriem pe o foaie ce credem despre fiecare coleg de clasa SI despre ea. La final puteam sa ne descriem si pe noi.

Cu plusuri si minusuri, cateva propozitii despre fiecare.

Ne-a indemnat sa ne semnam, dar daca vroiam s-o lasam anonima, ramanea asa.

Ne-a intrebat daca suntem in stare sa acceptam opiniile celorlalti despre noi, oricat de negative ar fi, pentru ca asta ne va ajuta sa ne cunoastem defectele si sa crestem ca oameni.

Am terminat ultima tura intr-o sectie de spital. Primul meu loc de munca in domeniul Sanatatii. Primul meu job in alta tara decat Romania. Prima data in viata cand a trebuit sa lucrez cu oameni de toate natiile. O sa imi descriu fiecare coleg de sectie, pentru mine, in primul rand. Peste ani de zile poate voi ramane doar cu aceasta amintire.

Here goes:

Caron – unit managerul care s-a pensionat in aprilie. Nu mi-a facut nici o observatie pe un ton ridicat, nu a facut scandal in public nici unui coleg pentru vreo tampenie, orice greseala sau problema a rezolvat-o cat mai discret si cat mai corect. Avea prostul obicei de-a lungi cu 15 minute handoverul dimineata cu lucruri care poate nu trebuiau comunicate zilnic si nu neaparat intregului colectiv, desi stia ca asta ne rapea din timpul pretios. A incercat tot timpul sa ofere concediile fiecaruia cum vroia, dar ne-a dat tuturor oarecum fortat (si fara sa ne anunte) incepatorilor 4 zile de concediu in aprilie/mai, ca sa fie sigura ca nu se vor strange MULTE zile de concediu mai incolo. Ceva cu care n-am fost de acord, dar ale mele au picat in mai, deci nu mai conta oricum.

Anette – unit managerul interimar, care a trebuit sa aiba grija de sectia noastra si de sectia-sora (al carei unit manager inca este). A reusit s-o faca bine in opinia mea, dar stilul ei mai direct de comunicare a creat ceva nemultumiri la mai multe colege. Mie mi se parea ok, atata timp cat observatiile ei erau corecte (de tipul “de ce nu ai dat medicamentul asta inca?”). De 1-2 ori a facut si niste observatii un pic aiurea, unor colege care au avut o tura de noapte chiar grea (“de ce nu are pacientul ala repose boots” – cand pacientul abia a fost tinut in viata in restul noptii). Pe de alta parte, daca stai sa analizezi cui si de ce ii facea observatii, de fapt iti dai seama ca a fost mai dura exact cu oamenii care aveau tendinta sa isi faca munca mai in bataie de joc. Adica era dura, dar corecta, in opinia mea.

Theresa – noul unit manager. M-a impresionat faptul ca a incercat sa ma pastreze in sectie, desi nu stia nimic despre mine decat ce i s-a zis. Alte asistente care au plecat au plecat cu urari de “drum bun, cale batuta”, eu macar am primit 15 minute in care a incercat sa-mi explice ca se vor schimba lucrurile si ca viata va fi mai buna in viitor. Nu stiu daca e mai buna, dar stiu ca a inceput sa faca schimbari care imi par de bun-simt. Nu mai exista ture de noapte in care o asistenta cu 10 ani vechime va lua 5 pacienti usori si un incepator va primi 10, acum avem 15 pacienti la 2 asistente (deci 7 sau 8/asistenta). Nu mai exista ture de zi in care nu iti iei pauza obligatorie (si neplatita), toata lumea stie cand are pauza alocata de la inceputul turei. Nu mai exista asistenti cu experienta care sa refuze sa te ajute – daca ii spui asta ei, le va cere celor care fac asta sa inceteze si sa faca “teamwork”. Bine, asta creeaza deja animozitati, dar, ca s-o citez, incearca sa aibe o sectie “in care toata lumea se ajuta, iar daca unora nu le place asta, sa plece”. Nu stiu unde va gasi suficienti asistenti pentru a acoperi toate posturile lasate libere de nemultumiti (deja sunt 6 posturi libere acum), dar ii urez succes.

Karen – band 6 cu care mi-a placut sa lucrez cel mai mult. Foarte competenta dpdv al nursingului, ca band6 nu e extraordinara, deoarece vrea sa faca totul ea insasi, nu stie sa se faca respectata sau ascultata, nu reuseste sa organizeze prea multe lucruri. Faptul ca, atunci cand se mai intampla sa fie pe tura simultan cu alt band6, prefera sa faca munca de band5 (nurse) spune ceva despre ceea ce vrea cu adevarat sa faca (si stie cel mai bine).

Fatmata – band6, dar era cea care organiza totul in sectie (chit ca aveam si band7). A plecat in alta sectie. Pana sa isi dea demisia, isi facea treaba foarte bine si tot timpul isi facea timp sa te ajute, sa-ti explice, sa te protejeze (pe cat posibil). Dpdv profesional, era “toba de meserie”. Apoi, in perioada de notice si-a luat o gramada de ture de noapte bank (deci venea mai obosita la munca), a lasat-o mai moale cu agitatia pentru munca si a devenit mai distanta si un pic mai dura cu colegii.

Jackie – intruchiparea imaginii de englez prefacut, lenes si egoist, care se ascunde in spatele colegilor sau regulilor pentru a masca incompetenta. Si-a dat demisia, dar in cele 8 saptamani de notice a tot sunat ca este bolnava (desi nu e). Si-a bagat picioarele, pe scurt. Surprinzator de competenta atunci cand isi dadea silinta (cand avea pacientii ei, de exemplu), dar tot timpul isi facea munca plangandu-se de cat de greu ii e (chiar si atunci cand avea o tura usoara).

Hanifa – perceptor-ul meu. Nu vrea sa faca nimic, delega totul altora. Atunci cand chiar trebuie sa munceasca, treaba si-o face bine sau foarte bine. Adica stie meserie, dar prefera sa n-o faca si sa ii puna pe altii s-o faca. Prefera sa stea toata ziua de vorba decat sa faca ward management. Dar e cel mai priceput om la a dezamorsa o situatie neplacuta sau a rezolva o plangere. Extraordinara la asta. Surprinzator, trebuie sa repet. 🙂

Sue – Pfui. Intruchiparea a doua a englezului lenes, prefacut si egoist, care mai e si foarte putin competent, dar se poarta de parca le stie pe toate. Ahtiata dupa bani, a plecat injurand sectia, spitalul, sefii, peste 2 saptamani s-a intors ca bank nurse.

Alex – asistent foarte bun, om bun, dar s-a obisnuit sa fie mai egoist, ca sa se asigure ca isi termina munca la timp. Nu i se pare normal sa am eu 10 pacienti mai dificili si el 5, dar ii va lua pe cei 5, daca poate, de ce sa munceasca el mai mult cand altul o poate face. Nu refuza niciodata sa te ajute, dar o va face in asa fel incat sa piarda cat mai putin timp – adica te va amana pe cat posibil. Prefer 4 de Alex fata de 1 urmator coleg.

Raul – extraordinar de eficient, isi face meseria aproape robotic, tot timpul termina totul bine si la timp. DAR nu respecta asepsia si antisepsia. E alergic la manusile noastre standard (face o reactie nasoala cand si le pune, am vazut-o), deci nu le foloseste, si din alea speciale nu tine decat 1 pereche cu el in caz de urgenta. In rest, face totul fara sa se spele pe maini (eu foarte rar l-am vazut s-o faca). Si e extraordinar de uricios cand ii ceri ajutorul. O sa te ajute 1 data, a doua oara iti face observatie “why don’t you already know how to do this?”, sau refuza pe motiv ca e “busy”, chit ca e vizibil liber (sta de vorba cu alti colegi cu zecile de minute…).

Adeezee – Incearca sa te puna sa ii faci treaba, mascheaza in spatele unui spirit jovial o indiferenta mare fata de colegi sau pacienti. Minte des ca face anumite lucruri, desi nu le face (adica documenteaza ca ar fi facut chiar si ce n-a facut).

Joke – Asistent ok, capabila sa faca orice si sa te si ajute (daca are timp si chef). Un pic egoista, dar in asta te transforma sectia mea dupa ceva timp.

Irene – Cam ca Joke dpdv profesional, doar ca e mult mai putin atenta la munca ei, de multe ori lasa lucrurile praf la final de tura si pleca, nu pe motiv ca nu a avut timp ci pentru ca putea. Altfel coleg oarecum ok (cand esti cu ea pe tura, nu cand trebuie sa ii faci munca neterminata din tura ei). 🙂

Stella – femeie in toata firea care sufera de ADHD. Practic, un fel de veverita hiperactiva. Ok dpdv al nursingului si a grijei fata de pacient. Un pic dezorganizata. Au facut-o band6. Cred ca o sa fie ok.

Georgina – asistent medical bun, grijulie cu pacientii, intotdeauna isi face treaba pana la final, nu o lasa nefacuta pentru altii daca poate. Incearca sa-si faca timp sa te si ajute daca poate.

Grace – Din cauza ei (si a lui Ade) am o impresie foarte proasta despre copiii de emigranti, nascuti si scoliti in UK. Lenesa, fara dorinta de-a-si face treaba bine ci doar repede, cu gura mare, nu recunoaste cand greseste, face greseli des, nu respecta regulile de igiena mai deloc, nu isi verifica pacientii, le vorbeste cu ingamfare pacientilor (si, mai nou, si colegilor si doctorilor – de cand si-a dat demisia). Vai de capul pacientilor din ITU (unde pleaca) care vor intra in mainile ei nespalate. Despre ea ziceam ca am vazut-o intrand prima la un cardiac arrest, dar plecand dupa 1 minut, fara sa faca absolut nimic pacientului, pentru a se duce in pauza (pe motiv ca venise restul echipei).

Ade – La fel de lenesa ca Grace. Desi e la fel de tanara si de noua in spital (a inceput anul trecut, dupa ce a terminat facultatea, la fel ca Grace), a uitat cum a fost sa fie incepatoare si se purta chiar naspa cu noi, incepatorii. Intr-o seara i-am cerut ajutorul pentru ca era 23:00 si abia incepeam sa dau medicamente pacientilor mei (10), pentru ca am primit 2 transferuri la ora 22:00. Mi-a zis ca e ocupata (desi avea 5 pacienti). S-a dus sa faca e-learning pe calculator si atat.

Marta – A inceput in aceeasi zi cu mine. Nu stiu daca e pur si simplu nesimtita sau nu ii place munca aici sau viata in Uk, dar isi face treaba prost, in mod repetat i s-au facut observatii, in mod repetat face greseli si tot continua sa lucreze prost. Nu am incredere in ea deloc. Chit ca vorbeste engleza bine, eu cred ca pur si simplu e o asistenta proasta, care nu cred c-a invatat cine stie ce vreodata.

Alina – romanca, a inceput in aceeasi zi cu mine si Marta. Sectia asta e prea nasoala pentru ea, pur si simplu incarcatura nervoasa e prea mare pentru cineva atat de tanar – am vazut-o plangand de minim 5 ori in lunile astea. Daca va mai sta in sectia asta o sa clacheze nervos, cred. Dpdv al interactiunii cu pacientul si a documentatiei, sta probabil ceva mai bine ca mine. Dar are cunostinte mai putine de teorie, proceduri, terminologie (dar invata).

Lorenzo – Aproape cel mai priceput dintre italieni, daca s-ar forta sa invete engleza mai bine si daca ar vorbi-o mai corect, ar fi mai usor inteles si ar avea mai putine probleme. A deprins prostul obicei de-a pune din burta RR si temperatura la obs. L-am prins de 2 ori facand asta cand l-am rugat sa-mi ia obs unor pacienti de-ai mei pe care ii stiam cu temperatura scazuta si cu RR crescut… Nu respecta regula care spune ca nu faci injectii sc fara sa tragi perdeaua. Pleaca inapoi in Italia, si-a gasit un job acolo.

Luca – Cel mai capabil dintre toti italienii de pana acum, desi era super speriat cand a inceput, s-a adaptat cel mai bine la munca aici si este foarte, foarte tare in ceea ce face. Isi face treaba corect si fara bataie de joc. O singura data l-am vazut sa faca ceva gresit (administrarea de medicamente si feed pe NGT), dar altfel am numai cuvinte de lauda pentru el. Daca si-ar imbunatati un pic engleza si ar renunta la nesiguranta are toate sansele sa ajunga band 6 repede. Asta daca incidentul de saptamana trecuta nu-l va costa PIN-ul (a dat Oramorph i.v. – pentru ca a folosit seringa gresita pentru a trage un medicament oral, acum e investigat iar tot trustul a primit un e-mail in care ni se cere sa fim siguri ca nu repetam greseala lui).

Nicola – E ok ca asistent, dar se multumeste cu putin si vrea sa-si faca treaba doar la limita lui corect/suficient. Nu stiu daca a deprins obiceiul asta aici sau asa a venit, dar nu-i pasa. Se plangea tot timpul ca lumea nu se spala suficient pe maini aici, dar nici el n-o face mai des ca altii (sau cat de des ar trebui).

Irene – E inimoasa, dar engleza ei e proasta si nu intelege multe lucruri pe care pacientii sau colegii i le spun. Daca va schimba sectia o sa se descurce ok, zic eu.

Cristian – Sau “skinny Cristian”, cum ii ziceau unele colege ca sa-l deosebeasca de mine. Baiat foarte inimos, asistent ok, daca n-ar avea o engleza oribila, s-ar descurca mult mai bine. Cred ca o sa se descurce bine in sistemul britanic de sanatate.

Fabrizio – Nu am lucrat niciodata cu el. Nu mi-am format o idee pertinenta despre el

Leslina – Are cunostinte lipsa de anatomie/patologie. Dar are cunostinte bune de nursing. Ce scoala de nursing fac ei in Germania… nu stiu. A deprins obiceiuri proaste aici (e neatenta in prepararea medicamentelor, documentatia o face pe repede inainte si in bataie de joc, nu respecta anumite reguli de baza). Pe de alta parte, e destul de ok in grija de pacient.

Plus mai multi HCA decat as putea mentiona: Flora, Kristine, Charlotte, Adde, Mary, Ahmed, Cosmos, Nuggeeta, Cherwen, Arty, Sue, Susan, Daisy, Stephen. Unii sunt foarte ok (filipinezii), isi vor face treaba bine sau foarte bine, altii vor incerca sa te faca sa le faci si munca lor, altii pur si simplu nu vor face mai nimic, se vor plange daca le ceri sa faca ceva si vor incerca sa stea tot timpul in pauza.

La astia se adauga farmacisti, doctori, rezidenti, plus vreo 8 asistente care au plecat in aceste 5 luni si am lucrat prea putin cu ele ca sa-mi formez o opinie.

Cat despre mine:

Cristian: prea neincrezator in altii, incerc de prea multe ori sa fac totul singur, fac urat atunci cand nu imi iau pauzele deloc si sunt supraincarcat cu munca toata ziua, cand cate o problema de sistem de lucru apare, de multe ori ma enervez si devin agresiv in ton daca sunt acuzat de ceva in mod eronat sau mi se propune ceva absurd, ceea ce iese in evidenta atunci cand toata lumea tace si inghite aici. Intrerup interlocutorii des (pentru ca trebuie sa spun si eu ceva). Uneori nu ascult ceea ce interlocutorul spune, sau ignor evident (desi dau din cap a “da”). Pun prea multe intrebari, verific si reverific orice, ceea ce duce la pierdere de timp. (Si) Din cauza asta nu reusesc sa termin runda de medicamente de dimineata la timp, tot timpul sunt in urma. Inca nu stiu tot ce e de stiut si se vede in scapari mai mici sau mai mari (in documentatie, proceduri, utilizarea diverselor echipamente). Foarte des nu gasesc timp sa ma uit pe planul pentru pacient (cel scris de doctori). La plusuri as pune rezistenta la stres, usurinta in adaptare la situatii noi, grija pentru pacienti si sete de a invata lucruri noi tot timpul.

 

Bye-bye Respiratory Ward.

Oricate plusuri ai avut si oricat de multe lucruri am invatat aici, n-as mai veni inapoi nici macar pentru o tura de duminica (adica o gramada de bani) 🙂

bye

De ce nu-mi plac mie agentiile de plasament de forta de munca

In primul rand, accept ca sunt un “rau necesar”. Si stiu ca nu te forteaza absolut nimeni si nimic sa apelezi la ei. Si da, ofera avantajul interviurilor purtate prin skype sau chiar fata in fata in Romania, fara sa fii nevoit sa te duci in tara unde vrei sa lucrezi pentru asta. De asemenea, iti ofera si consultanta (daca ai nevoie) pentru completarea actelor. In anumite cazuri pot negocia in numele tau cu angajatorul ca sa obtina conditii mai bune in contract.

Pe de alta parte, ofera si o gramada de motive de nemultumire. Poate pentru unii nu conteaza asta, poate multi vor zice “a fost alegerea ta, ai primit o oferta de munca, acum te plangi aiurea”. Corect. Exista o relatie contractuala intre agentie si client si, ca in orice relatie, exista motive de nemultumire. Care sunt ale mele:

  • Agentiile iti asculta/citesc dorintele tale (de tipul “vreau sa ajung intr-un spital, intr-o sectie de…, vreau si cazare undeva pe langa spital pentru putin timp”) si apoi iti ofera de multe ori altceva. De mai multe ori a trebuit sa spun ca nu, nu vreau sa merg sa lucrez in azil, ca nu, nu vreau sa lucrez in sectia nu-stiu-care, ca nu, nu vreau sa stau intr-un hostel cateva saptamani. In aprilie imi cautam un nou loc de munca, am vazut un ad pe facebook, o agentie britanica se lauda cu “looking for scrub nurses in London“. Imi jurasem ca nu mai apelez la vreo agentie vreodata. Am zis sa incerc, cat de rau poate fi. Completez un formular, uploadez cv-ul updatat. Ma suna un Gigel in cateva minute (wow), se apuca sa ma intrebe daca am PIN si daca am mai lucrat in UK. Asta desi spusesem si in formular si in CV unde lucrez ca Asistent Medical (deci clar “cu PIN”). Apoi se apuca sa-mi laude o oferta a unui spital din Basildon. Care e la fel de aproape de Londra cum e Ploiestiul de Bucuresti. Nu ca am ceva cu Ploiestiul, dar daca eu zic ca vreau sa lucrez in Bucuresti, e evident ca nu vreau s-o fac la 60 km distanta de orasul respectiv, nu? Cand ii spun ca am zis clar ca vreau Londra, imi lauda alt spital (din centrul Londrei acum), unde imi spune ca as putea lucra intr-o sectie de… Respiratorii. L-am intrebat daca a citit ce am scris eu in formular sau daca are probleme in a intelege ce ii zic eu: “I want a job as a scrub nurse“. I-am zis sa ma mai contacteze doar daca are asa ceva. Si asta e doar un exemplu recent. Acelasi tip de raspunsuri le primeam si anul trecut, cu adaugarea ca mi se spunea verde-n-fata “cum iti permiti sa-ti doresti ceva anume, esti la inceput de cariera, accepta ce iti oferim noi”. Auzi, ma, dar poate eu nu vreau sa apelez la serviciile tale, atunci.
  • Agentiile nu iti vor spune aproape niciodata informatii relevante despre spitalul sau sectia unde urmeaza sa lucrezi. Poti (si ar fi chiar bine) sa intrebi tu la interviu lucruri de genul “cati pacienti are fiecare asistenta in medie, aveti probleme de personal in sectie, cate externari/internari aveti intr-o zi” – lucruri care iti spun cat de grea poate fi sectia respectiva (daca e de medicina generala). Altfel nu o sa auzi decat fraze goale de genul “mentorship programme, excellent career opportunities, great for learning” si alte prostii. Cand vii aici si vezi ca trebuie sa te lupti ca sa primesti cursuri de canulatie sau pentru utilizarea unui glucometru si multe alte lucruri care sunt esentiale in munca ta de zi cu zi (si pe care le aveai din start in tara ta), frazele lor goale sunt doar un motiv de frustrare in plus.
  • Nu vei afla cum arata locul unde urmeaza sa locuiesti decat foarte greu – sau deloc. Aparent, acest detaliu nu este important pentru cineva care se asteapta sa iti schimbi orasul si tara ca sa vii sa lucrezi in alta parte.
  • Iti incetinesc de multe ori inutil procesul de angajare. Fiecare spital are un set de acte pe care le cer, plus un set de hartii pe care le vor completate. E evident ca daca totul trece printr-un intermediar, viteza de prelucrare scade. Unei colege de clasa, cei de la o agentie mult-laudata i-au pierdut hartiile de 2 ori, asta desi ea avea deja biletul de avion luat si trebuia sa plece. Eu am trimis dovezi de vaccinare si radiografie noua cord-pulmon + interpretare la agentia mea, cand am ajuns aici, cei de la Occupational health nu primisera nici o hartie. Hartia de la NMC cu PIN-ul le-am trimis-o de 3 ori doar celor de la agentie. Si tot mi-au mai cerut-o o data cei de la spital, cand am ajuns. Am mai mentionat prima mea oferta de angajare aici, pe care am primit-o in august, pe 19. Abia in septembrie am primit primul e-mail de la agentia respectiva ca sa imi dea o lista cu hartiile pe care le vor ei. Si au revenit cu un e-mail (nu cu telefon) abia dupa 3 saptamani. Si oricum ei se “laudau” cu o perioada de evaluare a dosarului de aproximativ 3 luni. Stiu ca unii vor sa aiba timp sa se pregateasca samd. Dar mie nu-mi convine aceasta incetinire inutila. Nu ca ar dura mult mai putin procesul daca o faci de capul tau, dar 4 saptamani de aici (fara preaviz) sunt altceva decat 12-14.
  • Uneori iti vor zice ceva sau vor promite ceva, dar vor face altceva, sau vor spune ca nu au zis acest lucru. Am din nou exemplul din august. Desi au niste angajati ok (buna, Gabriela), unii de acolo chiar sustineau sus si tare ca ei nu au zis ca pot sa dau un al doilea interviu la alt spital – dupa ce l-am dat pe primul. Am avut prevederea sa-mi pastrez e-mailurile, in care, credincios felului meu de-a fi, am intrebat si in scris daca nu e nici o problema daca dau 2 interviuri la 2 spitale diferite – si mi s-a raspuns ca nu, nu e nici o problema. Si asta nu e singurul exemplu, la a doua oferta primita, cei de la agentie promiteau ca vor reveni cu detalii a doua zi dupa interviu. Au revenit cu detalii dupa 10 zile. Apoi dupa inca 2 saptamani. Apoi 2 luni nu au mai zis nimic – adica nu au raspuns la telefon sau la e-mailuri. Dar cand mi-au rescris si le-am zis ca nu ma mai intereseaza oferta lor, s-au aratat asa de ofensati ca ii refuz.
  • Cateodata poti fi pur si simplu mintit. La spitalul meu am dat interviu pentru o sectie. Inainte de interviu de la agentie mi s-a zis ca va fi pentru Chirurgie. De fapt a fost Gastroenterologie, am aflat asta DUPA interviu. Apoi mi s-a spus ca nu au posturi libere pentru Chirurgie si ca ar trebui sa astept pentru asta. Apoi in ianuarie, la 7 zile inainte de plecare, mi-au dat un e-mail (nici macar telefon) sa-mi spuna ca, de fapt, ei vor sa incep pe Neurologie, pentru ca postul pe Gastro nu mai e disponibil si ei “abia au aflat”. Am trecut peste ei, am sunat direct la HR la spital, am aflat ca agentia stia deja de 1 luna de asta si ca imi pot oferi un post pe Respiratorii pentru moment, atata e disponibil in spital acum. Asa am inceput unde am inceput. Lunile astea am facut bank shifts pe la Chirurgie generala si la Ortopedie. Am vorbit cu unit managerii de aici. Aveau posturi libere si aici in decembrie SI in ianuarie, HR-ul stia, dar nu vroiau sa se agite sa schimbe cateva date in contractul meu sau sa negocieze cu agentia pe tema schimbarii diviziei (chirurgia are divizie proprie – cu sectii proprii, cu matroana proprie, medicina generala e alta divizie – alte sectii, alta matroana). In esenta, everybody lies.
  • Niciodata, sau aproape niciodata, nu se va ma interesa despre soarta ta cineva de la agentia care a incasat 1000-2000 lire sau mai mult pe spinarea ta. Nu, nu vreau sa ma tina cineva de mana si sa-mi spuna ca totul va fi bine si ca lumea e plina de floricele si norisori pufosi. Dar in durerea mea, tot trimiti oameni intr-un spital care poate e de tot rahatul (ca doar de aia au nevoie de atatia noi angajati, atat de des), poate te-ar interesa sa auzi cum e viata mea acolo, ori sa ma ajuti sa scap de acolo (si sa castigi noi bani pe urma mea) ori sa le prezinti situatia reala urmatorilor catindati la onoarea de-a lucra in spitalul respectiv.

De ce toata postarea asta?

Azi-dimineata am primit un e-mail de la angajata agentiei prin care am inceput lucrul in spitalul meu, in extraordinara mea sectie. Cea care m-a mintit despre una si despre alta.

Ce ma intreaba la 5 luni dupa ce stie ca am inceput sa lucrez in spital ca Registered Nurse (cu PIN si toate zorzoanele)?

Screen Shot 2016-05-19 at 09.07.47