12 luni in Elvetia

Cum iti descrii un an din viata fara sa dai prea multe detalii despre viata personala? Habar-n-am.

Anul asta-n Elvetia a fost o combinatie bizara de realizari si esecuri, de tristete si multumire.

Citesc acum concluziile mele dupa un an in Anglia si ma amuz un pic: ce repede trece timpul, cum se schimba perspectiva asupra unor lucruri dorite odata ce le-ai obtinut, cat de putine lucruri se schimba cu adevarat in viata.

Cum e diferita emigrarea-n Elvetia fata de Anglia?
In primul rand inceputurile sunt foarte complicate si pline de frustrari. Suficient de frustrante incat sa-ti doresti in mod repetat sa o lasi balta.
In al doilea rand, odata ce te-ai asezat la locul tau si te-ai obisnuit cu stilul lor de viata si de-a face lucrurile, viata decurge destul de linistit.

Pe scurt, atata timp cat ai un job care-ti place si ai un loc unde sa stai care e ok, viata devine suficient de usoara incat, daca nu vrei, poti sa traiesti linistit o vreme indelungata intr-un fel de stare constanta de “caldut”.
Nu esti “bogat”, nu-ti permiti chiar orice, dar o duci suficient de bine incat sa nu te simti fortat sa faci nimic mai mult decat strictul necesar.

Mai pe larg, cele mai complicate lucruri la emigrarea in Elvetia sunt gasirea unui job ok si gasirea unui apartament. Si cand zic complicate, e putin zis.

Cand am venit aici stiam destul de multe lucruri despre problemele de inceput. Stiam despre asigurari de sanatate, asigurari suplimentare, deschiderea unui cont in conditii avantajoase, costurile aproximative ale vietii si multe alte prostii.
Mi-am rezolvat relativ repede majoritatea problemelor de inceput, dar nimic nu m-a pregatit pentru gasirea unui apartament.
A fost mult mai frustrant decat cautarea unui job in Elvetia, pentru ca e pur si simplu o loterie in care tot ce poti face e sa perseverezi, nu poti face mai nimic sa-ti imbunatatesti sansele de-a “castiga”.

4 luni pline de frustrari a durat sa-mi gasesc un apartament ok. Si putea fi mai rau. O colega (noua) isi cauta deja de 7 luni un apartament si nu isi gaseste. Colega emigranta, dar care locuieste aici de 20 ani, are permis C, are scoala facuta aici samd – tot nu reuseste sa-si gaseasca un apartament in oras si tot face naveta 100 km (cu trenul) zilnic.

 

Din punct de vedere profesional, chit ca socul initial (“bai, de ce fac astia lucrurile asa aici?”) a fost destul de puternic, odata ce treci peste asta si te obisnuiesti sa faci lucrurile cum vor ei, fara prea multe discutii inutile, te integrezi rapid in noul colectiv.
Cat despre colectiv, e impartit in medici si ceilalti colegi.
As spune ca in general medicii sunt politicosi, dar mai distanti aici (fata de Anglia sau Romania) si in general foarte neincrezatori in nou-veniti. Dar politicosi. Odata ce se obisnuiesc cu tine (si nu esti predispus la erori), nu ai probleme.
Restul colegilor sunt foarte reci la inceput, dar devin cat de cat prietenosi dupa ceva vreme. Totusi, asta nu inseamna mare lucru. E destul de greu sa-ti faci amici (sa nu zicem “prieteni”), iar spiritul de echipa e limitat – din cauza ca mai toti oamenii sunt individualisti si retrasi in ei.

Personal, pot spune ca dupa 5 luni ma descurcam onorabil oriunde ma trimiteai, dar ca abia acum, dupa 12 luni sunt destul de sigur pe mine in majoritatea situatiilor, dar cred ca va mai dura 1-2 ani pana sa pot sa ajung la un nivel comparabil de cunostinte cu ce reusisem in Anglia (e adevarat ca acolo lucram cam 6 zile/saptamana in medie). Si nici in Anglia NU eram inca la un nivel ideal, in care puteam face orice fara eforturi prea mari si nu prea aveam surprize sau momente in care nu stiam ce sa mai fac.

Pe de alta parte, la nivel de socializare, pentru ca Elvetia e o tara de emigranti, atata timp cat iti doresti sa gasesti oameni cu care sa mergi la activitati in aer liber (drumetii, mers la schi, diferite sporturi), exista grupuri de facebook, exista asociatii sportive – trebuie doar sa fii dispus sa cunosti (multi) straini.
Singura chestie e ca… dupa 30 de ani devii din ce in ce mai reticent in a tot cunoaste oameni noi, deci asta (socializarea) e mai usor de zis decat de facut 🙂

 

Altfel, Elvetia e o tara excelenta pentru a-ti petrece timpul liber. Transportul in comun este eficient (si oarecum ieftin, in anumite conditii) si posibilitati de distractie sunt nelimitate.

Personal m-am concentrat pe drumetii pe munte, mers la snowboard (iarna) si vizitat cateva orase din Elvetia sau din tarile vecine. Dar poti face multe alte lucruri – bani, chef si timp sa ai.
Radeam zilele trecute – pana sa vin in Elvetia, ultima mea drumetie prin munti o facusem acum vreo 10 ani, si aia fusese o chestie de 2 ore (dus-intors). Am venit aici si doar anul trecut am facut cateva drumetii de 8 ore, 8 ore si ceva (35+ km si peste 3000 m diferenta de altitudine urcat+coborat).

 

Asta nu inseamna ca Elvetia e o tara perfecta, populata doar de oameni frumosi si civilizati. Departe de asta. As putea scrie mii de cuvinte despre vecinii mei zgomotosi, despre lumea care se strange pe langa garile mari, despre cum se poarta unii cateodata in trenuri, despre cum sunt unii cu nasul pe sus pentru ca au “diploma elvetiana” si altele. Dar ar fi un exercitiu de inutilitate.
Au si ei problemele lor, unele mai deranjante ca altele, dar nivelul de trai mediu e suficient de mare incat sa tempereze orice derapaje inainte de-a deveni “probleme majore”.

 

Regret faptul ca am venit in Elvetia?
Nu stiu ce sa zic. Pe plan personal am pierdut enorm de mult, dar pe plan profesional sunt destul de multumit cu ce-am reusit.

Imi place viata mea in Elvetia?
Comparat cu Romania sau cu Anglia, am ceva mai mult timp liber si mai multi bani ca sa mi-l petrec cum vreau eu. Dar asta vine la pachet cu o relativa singuratate.

Vreau sa raman aici, vreau sa plec?
Pentru cel putin 5 ani, nu ma vad plecand de aici. Dar nu stii niciodata ce-ti rezerva viitorul.

drum

Pana in Elvetia, n-am fost niciodata punctual

Nu, nu urmeaza o postare de 1 aprilie – e deja prea plin internetul de ele.
E o mica postare despre o chestie diferita à la Elvetia.

 

Presupun ca oricine pomeneste un popor germanic, se gandeste la punctualitate rigida.

La mine in spital punctualitatea e la nivelul urmator.

Am mai mentionat de cateva ori ca trebuie sa pontam “la sange” – daca terminam treaba cu ceva timp inainte de finalul programului si chiar nu mai e nimic de facut, ori gasim ceva de facut care are legatura cu serviciul, ori ni se spune direct (fara politeturi) sa mergem acasa atunci.

In afara de asta, daca pleci la garderoba, 1 coleg, respectiv 2 colege fac presiuni sa pontam imediat, nu la finalul schimbatului in hainele de afara. La raportul saptamanal cam 1 data pe luna ni se atrage atentia sa nu uitam sa pontam corect, la sosire/plecare si la pauza neplatita, intotdeauna inainte de-a ne schimba hainele.

La barbati asta inseamna cam 3-5 minute “economisite”, la femei poate insemna doar cateva minute mai mult.

Eniuei, partea amuzanta e ca daca vii mai devreme, nu esti platit pentru minutele in plus. Si am colege care vin cam cu 30 minute mai devreme, zi dupa zi dupa zi.

Sau daca iei pauza de masa de pranz de (sa zicem) 31 minute, minutul ala in plus NU e platit.

Sau, daca chiar stai sa mai rezolvi ceva pana la (sa zicem) 16:10, daca nu iti anunti colegii care fac Pickett sa te scrie pe o lista ca ai stat 4 minute-n plus, atunci minutele alea in plus nu-s platite.

Fara nici un drept de apel, eu sunt cel care vine in fiecare zi ultimul, la batalie stransa cu o alta romanca. Daca ea macar are scuza ca sta la vreo 30 km distanta si vine cu un tren si-un bus, eu stau la 11 minute de mers (foarte) rapid, de la usa mea pana la pontaj.

Oricum, raportul zilnic incepe la 07:00, eu ajung la 06:59 sau fix la 07:00 in sala de raport.

Pur si simplu nu mi-a placut niciodata sa fiu mai punctual decat e strict nevoie.
Din liceu, cand am descoperit ca unii profesori nu puneau absente daca intarziam maxim 5 minute, pana la anii de tanar adult, cand prietenii mei ma asteptau invariabil cam 5 minute cand mergeam impreuna la baschet, mi s-a dus vestea ca vin tarziu.

Amicii mei incepusera sa imi stabileasca intalnirile cu 5 sau 10 minute mai tarziu, ca sa se asigure ca nu ma asteapta ei pe mine ci invers.

Sau foloseau termenul de “minute Cristian“. “Ne vedem in 5 minute Cristian” insemna, de fapt, “ne vedem in cam 15 minute“.

Nu o faceam si n-am facut-o niciodata din nesimtire sau rautate. Daca stiam ca e ceva important, ajungeam la timp. Dar daca nu era nevoie de punctualitate, pur si simplu n-am reusit niciodata sa dau importanta ajunsului “la timp”.

O mare problema de caracter, recunosc, pe care n-am reparat-o niciodata perfect.

Toate joburile pe care le-am avut pana la cel de asistent medical au avut un program oarecum flexibil, ceea ce insemna ca nu trebuia sa ajung la un timp fix, dar trebuia sa stau peste program fara sa fiu platit – daca era nevoie (si asta se intampla des).

In Anglia eram printre cei care ajungeau relativ tarziu in sala de operatie. Doar cand faceam ture agency/bank eram punctual – alea erau platite la ora fixa.
Atata timp cat nu aveam badge de pontaj, nu eram singurul care facea asta (ba din contra – colegii mei nu erau deloc punctuali) si oricum eram recunoscut drept om care-si face treaba cat timp e la munca, nu comenta nimeni.

Acolo aveam totusi destul de multe colege care veneau tarziu. Dar eu si italienii eram zi dupa zi dupa zi intarziati cu minim 5 minute. Eu si cu italienii eram tot timpul ultimii in garderoba, dar, din fericire, seful nostru direct radea cu noi, cand ne mai ameninta ca o trimite pe matroana dupa noi daca mai intarziem. Stia ca odata ajuns la munca, munceam din prima secunda pana cand nu mai era nevoie – nu stateam la vorba sau la baut ceai.
Aveam o gluma cu band 7-le meu, in zilele rare cand se schimba in acelasi timp cu mine, ii ziceam “oh, no, today you’re as late as I am, what would the matron say?“.

Iar cand plecam acasa, atata timp cat nu mai era munca si era rezonabil de aproape de ora de final a programului (dupa 17:30, sa zicem), nu facea nimeni nici un scandal daca plecam acasa.

Ba chiar, as putea spune, englezii nu aveau nici o problema cu a fura cateva minute la turele bank – daca munceam pana la 16:10, foaia de pontaj o completam si semnam toti cu 16:30. Ei aveau logica “am muncit mai repede, ca sa plecam mai devreme cu 1 ora. Asa, noi castigam 20 minute, spitalul castiga 30 minute, toata lumea e fericita“.
Logica asta e inadmisibila in Elvetia. :))

Ei, de cand am ajuns aici, am ajuns sa fiu mai punctual decat am fost vreodata in viata mea.

In rezumatul lunar al prezentelor (Zeiterfassung – ni se da cate unul la inceputul fiecarei luni) vad cum pontez in peste 90% din cazuri la 06:56, ceea ce-mi da fix 3 minute sa ma schimb si sa ma spal pe maini. In celelalte 10% pontez la si 54, 55 sau, foarte rar, la si 57.

Desigur, dupa standardele elvetiene, se cheama ca vin “tarziu”, dar pana acum nu mi s-a facut observatie decat de 2 ori, cand a durat schimbatul prea mult, chiar am ajuns 1 minut dupa ce incepuse raportul – de fiecare data fiind admonestat de catre seful-adjunct, “neamtul cel stresat”.
Atata timp cat sunt la raport, la limita, e ok.

Dar daca fostii mei sefi sau fostii prieteni/colegi ar afla ca acum am ajuns asa de punctual, ar muri de ras.

M-au ajuns toate injuraturile si blestemele tuturor alora care m-au vazut ani de zile cum NU eram punctual.

*Presiunea vine de mai sus, unde exista oameni care ii bat obrazul sefei noastre de fiecare data cand la final de luna strange overtime “nejustificat” de cateva zeci de minute pe angajat.
Am facut un calcul, la 20 angajati (cati eram la ultima numaratoare), 4 minute pe zi, 22 zile/luna x 10 luni (sa zicem ca minim 2 luni de concediu strange aproape toata lumea) = 20 x 880 = 17.600 minute.
La un salariu mediu orar/sectie de, sa zicem, 25 franci, 10 minute costa sectia 4,2 franci, ajungem la vreo 7400 franci pe an.
Salariul pe aproape 4 luni al unui FaGe care lucreaza 50%.

Meh, sa zicem ca presiunea e justificata.

Nu-ti rescrie istoria…

Mai prescis, nu-ti reface povestea vietii tale pentru a-ti justifica un punct de vedere personal.
Foarte multi oameni isi rescriu istoria retrospectiv, odata ce au ajuns intr-un punct comod, zic ca au facut asta si asta pentru succes, apoi pozeaza in oameni fericiti si asteapta laudele semenilor lor.

Unii duc asta la nivelul urmator, dupa asta incep sa dea lectii de viata sau chiar sa-si vanda cate o solutie care e musai universal valabila pentru a avea succes.
Cel mai bun exemplu pentru asta e cate o conferinta de tipul “cum sa iti duci afacerea la nivelul urmator”, tinuta in fata unui grup (mic sau mare) de antreprenori IT (sau altceva, oameni cu afaceri profitabile) de cate un om care a avut toata viata lui succes doar in a prosti pe altii ca reteta lui de evolutie “functioneaza”. Am fosti patroni sau fosti colegi – actuali intreprinzatori care merg/mergeau la asa ceva – surpriza, afacerile lor au ramas la fel dupa conferintele-minune.

Cum am ajuns eu unde am ajuns?

Pe la 25 ani ma gandeam ca viata a devenit prea scumpa in Bucuresti si ca probabil ar fi bine sa emigrez in curand.
Imi placea snowboardul, fusesem deja de cateva ori in Austria, o tara alpina parea o solutie – deci am inceput sa invat germana. Nu cred ca trebuie sa spun ca nu e deloc usor sa inveti o limba straina ca adult cu job full-time si dorinta de-a duce si o viata normala (iesit in oras, facut sport, vazut familia, vazut prietenii etc.).

Dupa cativa ani, am vazut ca imi tot scadeau veniturile (anii de dupa 2008), costurile cresteau si am mai vazut ca nu aveam nici un succes cu cv-ul meu trimis direct la niste posturi similare cu ce lucram eu atunci (grafician) in Austria.

Am stat si m-am gandit multe luni – ce as putea invata sa fac, care sa-mi placa si care sa fie si cautat in strainatate. Am ajuns la meseria de asistent medical, am dat admitere in aceeasi vara in care am luat si examenul de Zertifikat Deutsch B2, am inceput scoala in septembrie.

Am ales o scoala care se lauda cu faptul ca-si trimitea unii elevi in Europa la schimburi scurte de experienta. La pachet cu asta venea un sistem educational invechit, cu multi profesori demotivati si foarte multi elevi lipsiti de interes. In ciuda conditiilor avute, am facut tot posibilul sa ajung in Elvetia ca elev.
Am reusit asta, dar n-a fost nici foarte usor, nici ieftin. Atunci cand nu-ti platesc parintii scoala, hainele, mancarea, transportul samd, nu e usor sa scoti aproape 1000 franci pentru 2 saptamani intr-o tara scumpa, in ideea ca poate-poate asta te va ajuta in viitor.

Ulterior am aflat ca nu te angajezi in Elvetia asa, peste noapte, ca proaspat absolvent, si ca pana si procesul de obtinere a recunoasterii studiilor dureaza aproape 1 an de la absolvire. La asta se adauga dificultatile in a obtine un job inerente Elvetiei (iti trebuie permis de munca, dar pe ala nu-l obtii decat daca ai deja un job – sau e dispus un angajator sa il ceara pentru tine, daca vii de-afara).

Asa ca m-am gandit la o perioada intermediara, cand sa strang bani si experienta. Am ales Londra pentru ca engleza o stiam foarte bine si pentru ca vroiam un oras mare, cu optiuni multe in caz ca prima experienta e nereusita.

Am povestit toate tribulatiile mele pe meleagurile lui Shakespeare pe blog si pe pagina de facebook. Nu a fost usor, am facut multe sacrificii, am muncit extrem de mult, am avut si probleme, am avut multe momente in care am vrut sa imi bag picioarele si sa ma car si tot asa.
La partea cu munca, la un calcul simplu, in mai putin de 3 ani de munca in Anglia, cu toate turele mele de overtime, am strans echivalentul a peste 4 ani jumatate de vechime. Munca in sectia mea, in alte sectii, munca in salile de operatie si specialitatile pe care le stiam – apoi la alte specialitati, apoi in alte spitale (in sala de operatie).

Nu e vorba de lauda, urasc laudarosia, doar exemplific cat de multe eforturi am fost dispus sa fac.

 

Ulterior obtinerii recunoasterii diplomei in Elvetia, am avut o gramada de joburi din Elvetia la care mi-am depus candidatura si am fost respins (am aproape 50 de scrisori de intentie diferite salvate pe laptop), inclusiv un interviu fata-n-fata esuat.

Toate au fost esecuri diferite, dar interviul ala pentru care am mers 3000 km dus-intors a fost extrem de greu de digerat. Era la ORL si Maxilo-faciala, era exact ce stiam foarte bine si imi placea, era intr-un oras pe care-l stiam, era exact ce imi doream.
E-mail robotic primit abia dupa 4 luni “ne pare rau, altii au indeplinit mai bine cerintele noastre”. Desi stiam ca am esuat de la finalul zilei de interviu, tot a fost greu, foarte greu sa trec peste esecul asta.

Pana la urma am ajuns unde am ajuns mai mult sau mai putin cu noroc – plecasera 3 asistente de aici in ultimul an, aveau nevoie de cineva repede, m-au chemat la interviu, i-am convins, am primit jobul.
Stiu ca poate a parut usor, dar jobul asta n-a venit neaparat pentru ca am muncit eu atata si am facut si am dres, tot pur si simplu am avut norocul sa fiu omul potrivit care si-a depus cv-ul la momentul potrivit.

Inclusiv aici, primele luni de munca au fost foarte grele. Reguli noi, colegi noi, o limba mai grea decat credeam – nu e usor sa iei totul aproape de la 0 din nou.

De bine, de rau, m-am descurcat pana acum. Asta nu inseamna nimic, stiu foarte bine ca mai am multa experienta de adunat pana sa ajung intr-un punct in care sa fiu 100% sigur pe mine in orice moment si sa fiu confortabil in orice situatie – o pozitie in care nici in Londra nu eram inca, cu toate miile mele de ore lucrate acolo.

knowledge
Au existat multe esecuri, multe greutati si mult hazard in drumul meu catre unde sunt acum.

Nu cred ca exista vreo cale universal valabila pentru succes. Incapatanarea si norocul sunt destul de importante. Cam atat.

Cred ca oricui citeste randurile astea si e intr-un punct in care se intreaba “ce sa fac mai departe” singurul sfat bun pe care-l pot oferi este sa ai o discutie cu tine insuti, sa te intrebi ce vrei sa faci, pentru cat timp, ce esti dispusa sa faci pentru asta (compromisuri), sa-ti setezi un scop si apoi sa te tii de el, oricat de multe esecuri ar urma.

Ochiul lui Horus si chirurgii nervosi

Am mai spus ca aici lucrez la 2 specialitati chirurgicale.

Am fost angajat pentru a fi in majoritatea timpului instrumentist la oftalmologie, unde aveam 0 experienta. Specialitate noua, chirurgi noi, instrumente noi, tara noua, limba noua. Prea mult nou, imi convenea mai mult la cealalta specialitate, unde avem instrumente normale, suturi normale (nu bazdaganii de 3 mm), incizii mari, probleme de pozitionare a pacientului, timpi de operatie mult mai mari (la oftalmologie avem multe zile cu 10-15 operatii in care pacientul petrece 10-15 minute in sala de operatie) samd.
Si, foarte important, mai instrumentasem asa ceva si-n Anglia (chit ca destul de putin).

Atata doar ca, daca am stat la oftalmologie 5 luni, am mai uitat din bruma de cunostinte acumulata la inceput aici.

Saptamana trecuta am avut Pickett si am fost fortat sa instrumentez o operatie de reconstructie (bilaterala) a sanilor cu grefa autologa – sau lambou (flap pe engleza, Lappen pe germana).
Eu i-am zis colegului ca nu cred ca e o idee buna sa instrumentez eu operatia aia pe care n-am mai facut-o niciodata in intregime. El intai a zis “ai dreptate” si dupa aia mi-a zis “hai ca-l intrebam pe profesor, daca el zice ca e bine, instrumentezi tu”. Ala a zis da, si m-am trezit cu marele sef si 3 chirurgi juniori pe cap, la 16:05, dupa ce muncisem pana la 16:00 fara oprire (doar pauza de masa) la oftalmologie

Eram sigur ca dupa 8 ore de operatie, chirurgii nu vor avea rabdare.
Asa a si fost, la un moment dat seful clinicii (altfel om foarte civilizat) a tipat la mine. Dupa operatie si-a cerut scuze 1 data, apoi a doua zi in vestiar. Cand i-am zis ca eram sigur de la inceput ca o sa se enerveze cand va avea un incepator langa el dupa 10 ore de operatie, a ras si a zis ca data viitoare o sa tina minte sa se enerveze de la inceput.

Azi am facut aceeasi operatie de la inceput (alta pacienta, evident). Am fost mai bine pregatit, totul a mers bine. Dupa vreo 6 ore, i-am adus aminte ce a zis atunci in vestiar. A ras.

La final chiar faceam glume cu el, cand m-a intrebat ce parere am de sanul pe care l-a reconstruit, cum arata. Eu am fost onest, i-am zis ce credeam.

Am zis ca arata ca ochiul lui Horus, hieroglifa aia egipteana.

Eye_of_Horus.png

A ras. “Haha, I love you. When did you say you are going back to London? We can make it happen sooner for you, you know“. Ii place sa vorbeasca in engleza.

Dupa aia a zis ca da, mai e cate ceva de facut.A mai retusat un pic apoi a plecat, cerandu-si scuze ca azi nu a gasit motive sa se enerveze pe mine, cum mi-a promis. Dar ca va incerca data viitoare.

Dar sanul chiar arata ciudat in momentul ala. Asta era a doua reconstructie, mamelonul fusese distrus de radioterapie, varianta reconstruita in momentul ala era… neterminata.

In mod normal, pacientei i se face o abdominoplastie – se recolteaza o bucata mare din piele plus tesut adipos de pe abdomen, restul tesutul abdominal se trage in jos si se coase (cam cum scurtezi o haina prea lunga), cu lamboul preparat, pe o artera se face o anastomoza in zona pieptului si se conecteaza graftul, se curata o parte din pielea de pe graft si apoi se acopera cu ce mai ramasese din pielea sanului, cu mamelonul pastrat, pe cat posibil.
Azi… Pentru ca nu mai era mamelon, cu incizii si cusaturi arata fix a ochiul lui Horus fara sprancene.

 

As zice ca exista 2 tipuri de instrumentisti (sau scrub nurse sau asistenti medicali de bloc operator). Aia care “fac” o operatie foarte lunga si dupa aia se plang ca “mama, cat am muncit” si pleaca acasa surescitati si altii care fac o operatie si – daca totul merge bine – pleaca acasa obositi, dar multumiti ca si-au facut treaba.

Faptul ca in ultimele luni mi s-a permis sa instrumentez mai des si operatii mai complexe m-a ajutat surprinzator de mult sa trec peste niste luni octombrie si noiembrie foarte incarcate (cu foarte multe zile in care am functionat partial sau total cu numarul minim posibil de oameni – 6 sau 7 pentru 3 sali de operatie + un ambulatoriu).

toamna.jpg

O poveste cu sau despre bani

Cine imi citeste blogul de mai multa vreme stie ca ma deranjeaza sa discut despre salariul meu si ma scoate din sarite sa fiu intrebat “cat castigi”. Asta va fi una dintre putinele exceptii de la regula.

Pe scurt, as putea spune ca dupa cei 2 ani si jumatate petrecuti in Anglia n-am ramas cu nici un ban.

O sa incep cu o mini-poveste mai veche.

Acum vreo 10 ani am avut pentru 1 an un coleg la agentia de publicitate unde lucram. De-aceeasi varsta ca mine, el era soferul firmei.
Genul de om caruia ii place mult sa conduca, de-asta a acceptat sa faca meseria asta. Ca mine, terminase o facultate a ASE-ului, dar n-a facut nimic cu diploma respectiva. A tot schimbat locuri de munca fara mare viitor. Cu un an si ceva inainte se hotarase sa plece din tara, iar pentru asta vroia sa-si cumpere o masina sh, apoi sa plece si sa castige bani din sofat. Era 2007, creditele se dadeau cu buletinul, iar toata lumea credea ca vom ajunge sa castigam ca nemtii in cativa ani.
A luat 10.000 euro credit. Apoi, cum e in viata, nici n-a cumparat masina, nici n-a plecat din tara, dar banii i-a cheltuit in cateva vacante si o renovare prin casa si in niste probleme de sanatate. De atunci se chinuia sa-si plateasca o rata prea mare la banca, facand joburi de tip “dead-end”.
In 2009 a plecat din tara, ultima data cand am auzit de el, era sofer de TIR in SUA.

Ce e important de retinut: banii se strang/castiga greu, dar se cheltuiesc extraordinar de usor.

In esenta, asta e mesajul postarii mele. The end. 🙂

 

In primii 2 ani de zile in Londra am muncit overtime de cate ori am avut oportunitatea, cu mentiunea ca am renuntat la turele de noapte pe sectie odata ce am inceput sa fac overtime in sala de operatie (la mine in spital si in alte spitale), cam dupa 9 luni muncite acolo. Am lucrat bank si apoi agency cat de des s-a putut si m-au tinut puterile.

In astia 2 ani de zile am locuit 90% din timp intr-un apartament cu 3 camere impartit cu un italian (fiecare cu camera si baia lui – livingul/bucatarie era la comun). Nu am fost zgarcit, dar nici cheltuitor. In general cheltuiam bani pe ce vroiam, mancam ce vroiam, imi cumparam haine (pe care le purtam prea putin), mancam rareori in oras, mai mergeam pe ici, pe colo.
Cel mai mult am cheltuit pe concedii.
In NHS ai dreptul (la inceput) la 35 zile de concediu pe an. Daca managerul iti permite, poti sa combini 3 ture lungi una dupa alta si la intoarcere lucrezi 1 zi lunga si un week-end, poti sa-ti iei cate 8 zile libere  (fara sa cheltuiesti mai mult de 1 zi de concediu).
Dupa estimarile mele optimiste, am avut undeva pe la 60 de zile petrecute in afara Angliei (in afara zilelor normale libere petrecute in Londra) in fiecare an. Cam jumatate au fost in Bucuresti, unde cheltuielile erau mici, dar restul au fost ori prin tara, ori (majoritar) in strainatate. City breaks, festivale, mare, snowboard (munte). Pe scurt, am cheltuit destul de multi bani pe “relaxare”.
In septembrie 2017 am inceput si cursuri on-line la o facultate din Uk pentru a obtine o diploma de licenta in ingrijirea perioperativa a pacientului.

Ei bine, cu toate cheltuielile astea, in decembrie 2017 aveam puse deoparte intr-un cont de economii 16.500 lire.

Cred ca asta e unul dintre lucrurile pe care le reusesti cel mai greu cand pleci de la un salariu mic (din Romania) la unul mult mai mare (in strainatate): sa iti pastrezi cheltuielile sub control, dar sa duci si o viata comoda.

O viata care sa fie, intr-un final, mai buna decat cea de la care ai plecat – altfel de ce ai mai pleca din tara?

Ei bine, dupa ce mi-am platit in intregime ultimul an de facultate saptamana trecuta si am platit taxa anuala pentru a ramane inregistrat la NMC inca un an, in contul meu din Anglia am ramas azi cu… 100 (o suta) de lire.

Cum s-au dus banii?
Din ianuarie pana in mai am trait cu sotia in Londra dintr-un singur salariu (al meu), deci nu am mai pus nimic deoparte, ba chiar am retras in fiecare luna niste bani pentru a o duce ok.
O parte din banii astia i-am folosit pentru a plati 1 vacanta la snowboard in Austria, 1 in Italia la mare, 4 zile in Elvetia, 5 zile in Paris si 11 zile in Romania.
La asta se adauga costurile cu mutatul din Anglia in Romania si apoi din Romania in Elvetia. In total, cam 2000 lire.
+ 6 module de facultate, 5000 lire in total.
+ 10.000 euro (partea mea) pentru cumparatul unei masini noi in Romania – pe care o vom folosi in Elvetia, odata ce sotia mea va veni aici.

Ce vreau sa zic cu toata insiruirea asta de cheltuieli?

Atata timp cat am o oarecare siguranta in privinta viitorului meu pe termen mediu, nu am nici o problema cu cheltuielile astea. Am investit in educatia mea, m-am relaxat cand aveam nevoie, m-am asigurat ca vom avea o masina ok.
Dupa ce m-am obisnuit cu sistemul elvetian, stiu ca pot sa strang bani si-aici, ba chiar sunt destul de increzator ca am putea trai 2 oameni chiar si doar din salariul meu.

Unii oameni strang bani in nestire, cu sau fara un scop anume. Altii cheltuiesc banii imediat ce ii castiga, traind de pe-o zi pe alta, indiferent cat castiga. Unii oameni sunt foarte multumiti cu putin, altii sunt foarte nemultumiti cu foarte mult.

Nu exista o unitate de masura universala a multumirii si cu siguranta nu poti masura fericirea in bani. Dar poti ajunge surprinzator de repede intr-o pozitie in care esti impacat cu niste cheltuieli.

Tin minte un sfat auzit prin 2007, cand toata lumea se grabea sa se inhame la credite pentru a-si cumpara apartamente mici la preturi imense.

“Nu iti face niciodata planuri pentru un viitor in care tu castigi 1000 euro net pe luna, in conditiile in care nu castigi nici macar azi 1000 euro net pe luna”.

Completarea mesajului ar fi si sa iti alegi momentul in care sa faci cheltuieli mari – atunci cand ai o siguranta a veniturilor tale cel putin pe termen mediu.

Altfel spus, atunci cand stii destul de bine unde te duce drumul vietii in urmatorii cativa ani.

zermatt.jpg

Elvetia in 2 luni si ceva

Nu povestesc nimic despre munca azi. Doar pun niste poze (si 2 filmulete) din plimbarile mele prin Elvetia vara asta.

Lucruri utile:

Abonamentul Halbtax: costa 185 CHF (165 in primul an), dar injumatateste pretul pentru TOATE biletele de tren din Elvetia. E valabil si la biletele de transport in comun sau la abonamentele de-o zi la plimbarile prin alte orase decat unde locuiesti. Poti cumpara si bilete de-o zi (Tageskarte cu care te plimbi gratuit de oriunde pana oriunde in Elvetia pentru 24 ore) la pret redus sau “superredus”. E valabil si la majoritatea societatilor de transport pe munte (funicular, tren, gondole etc.) si pe lacuri.
Daca iesi din orasul unde locuiesti mai mult de 1 data pe luna, e foarte util: l-am luat in prima zi aici, am economisit cu el cei 165 franci dupa prima luna.

Swiss Museum Pass: cu Halbtax costa 146 CHF/an si poti merge la vreo 500 muzee din toata Elvetia. E util daca ai chef sa mergi la multe muzee si castele. Si ai cate un castel in aproape fiecare orasel din Elvetia. 🙂 Cand un bilet de intrare e 10 CHF, pass-ul asta e util daca mergi de 15 sau mai multe ori/an la muzeu/castele.

Duminica totul e inchis – dar in toate garile (mici sau mari) exista un supermarket deschis (de regula Migros/Migrolino sau Coop). E util pentru a iti lua o apa, niste lotiune de soara si ceva de rontait pentru o drumetie. Farmacii deschise duminica sunt foarte putine.

Asigurarea medicala de baza NU iti acopera tratamentul spitalicesc in alte cantoane decat cel de rezidenta. Daca ai un accident, atunci esti acoperit – de la angajator ai o alta asigurare pentru accidente, universal valabila. Dar daca ti se face rau si vrei sa mergi la doctor aiurea-n-papusoi, ar fi bine sa-ti fi facut asigurarea suplimentara pentru tratament medical oriunde-n Elvetia (costa doar cativa franci in plus, daca nu optezi pentru variantele “de lux” halb-privat sau privat). Sau sa fii dispus sa platesti un car de bani.

Sa revenim la poze.

Luzern – Pilatus

Cel mai frumos oras (cu peste 50.000 locuitori) al Elvetiei, in opinia mea.

 

 

 

dav
Vazut de pe Pilatus (2100 m)

dav

Meggenhorn
Schloss Meggenhorn

Thun – Oberhofen – Spiez – Mülenen – Niesen

schloss Hunegg.jpg
Schloss Hunegg
schloss oberhofen.jpg
Schloss Oberhofen
Spiez.jpg
Schloss Spiez si portul oraselului

 

 

cof
De sus de pe Niesen, lacul Thun si lacul Brienz, cu Interlaken intre ele
dav
Scuze pentru ultra-prelucrare, m-am gandit sa ma joc. Asa arata Niesen, “piramida Elvetiei”.

Murten

Un orasel cu un centru medieval si un lac-plaja.

cofoznor

 

Basel

oznor

Grindelwald – First – Grindelwald

cofrhdr

Lauterbrunnen – Kleine Scheidegg – Männlichen – Grindelwald

Aici mergi cu trenul pana la 1800 m, de unde poti lua trenul din Europa care urca pana la cea mai mare altitudine (la ghetarul Jungfraujoch, la 3454m).

davcof

Kandersteg – Oeschinensee

IMG_20180811_140155.jpg

rhdr

Cine vrea sa munceasca pe gratis?

Nu am creat blogul asta pentru a scoate bani. E un blog simplu, intr-un final doar un fel de jurnal public.
Nu am nici timpul, nici dorinta sa-l transform in altceva.

Scriu aici din 2012, de cand am inceput scoala de asistenti medicali. In primul an (cele 3 luni din 2012) am avut 1 vizitator unic si 10 vizionari de pagina. 🙂 In 2013 am avut 23.000 vizualizari si 14.000 vizitatori unici.
In 2017 am avut 524.000 vizualizari si 308.000 vizitatori unici – desi am postat cam 1 data la 1 luna sau mai rar.
La asta se adauga pagina de facebook, cu 1400 de fani si 1500 followers ale postarilor mele zilnice.
Instagram si twitter n-am. Prea mult strica.

Toate numerele astea nu au insemnat nici macar 1 leu in buzunarul meu. Nimic. Nada. Nüt in germana elvetiana.

Singura chestie pe care am “castigat-o” din blogul asta a fost o consultatie la o clinica de cardiologie pentru mama, dupa ce am fost la un eveniment de-al lor.
In stilul clasic romanesc, mama nu a mai mers la consultatie. “Ma simt bine acum, maica, de ce sa merg”

De-a lungul timpului, am avut cateva momente tampite legate de blog.

1 nene vroia sa-mi cumpere blogul ca sa-l faca un blog cu texte din carti de nursing. Imi oferea in 2016 (cand eram deja in Anglia) 1000 lei. O MIE DE LEI.
Castigam atata (net) din 1 tura de overtime noaptea sau duminica.
L-am lasat in pace.

1 alt nene vroia sa-si faca reclama la compania lui de uniforme pentru asistenti medicali. Dar vroia sa ma plateasca… cu uniforme. Imi trimitea uniforme, le purtam, apoi imi dadeam cu parerea despre ele.
I-am zis ca nu-s interesat, am uniforme suficiente, dar daca imi da macar niste review-uri reale ale altor asistente medicale care i le-au purtat, poate colaboram cumva.
N-a mai raspuns.

1 alt nene m-a luat in 2013 cu tot felul de amenintari pentru articolul in care povesteam cum o companie a incercat sa-i vanda mamei mele (si multor altor batrani) o saltea si niste oale pentru 16.000 lei.
El facea marketing pentru compania respectiva si era convins ca musai trebuie sa fi fost cumparat de competitie, nu era posibil DOAR sa mi se para o sarlatanie sa vinzi o saltea care cica vindeca toate lucrurile din lume. Sa o vinzi la un pret imens, sa o vinzi doar unor batrani si sa le mai si zici ca pot sa renunte la medicamente daca folosesc salteaua.
Initial am scris doar postarea aia. Dar dupa aia i-am multumit lu’ nenea cu o plangere la ANPC pentru firma respectiva. Alti oameni i-au dat si-n judecata. Capitalism à la Romania.
Ulterior postarii mele, acelasi nene a platit alti bloggeri sa scrie articole pozitive despre salteaua companiei respective.
Web 2.0 à la Romania.

Prin 2015 o companie de recrutare asistenti medicali din Anglia ma contacteaza sa le fac reclama pe site si pentru fiecare asistent medical care e angajat care ma mentioneaza, mi-ar fi oferit un comision de referral de 50 lire. Le-am zis ca nu ma intereseaza, dar ma intereseaza sa aflu povesti ale altor asistenti medicali care au apelat la serviciile lor.
Nu au mai raspuns.

Saptamana trecuta ma contacteaza ULTRAPOLITICOS cineva de la VPL Healthcare, imi cereau sa le promovez o campanie pe blog si facebook.
I-am intrebat de ce as face-o, si am mentionat ca la un moment dat chiar era sa ajung in Anglia prin intermediul lor, dar am gasit o oferta mai buna.

Screen Shot 2018-08-10 at 22.50.23
Ce mi-au raspuns?
Screen Shot 2018-08-10 at 22.43.10

Vroiau sa ma “plateasca” cu sinergie in obiective de trafic si promovare pe “canalele lor de Social Media“.

Băejnebun?

Suntem in anul 2018. Toata lumea a auzit de web 2.0, a auzit de bloggeri, de social media si asa mai departe.

Nu ma asteptam sa-mi ofere cine stie ce SI ORICUM AS FI RESPINS OFERTA LOR* dar mi se pare nesimtire sa vii in ziua de azi la un necunoscut si sa-i ceri sa-ti promoveze compania si sa ii oferi praful de pe toba pentru asta.

Raspunsul meu:

Screen Shot 2018-08-10 at 22.48.14

Repet, din punctul meu de vedere, ca agentie de recrutare, sunt la fel de ok ca oricare altii. Cand am plecat eu in Anglia, aplicasem deja pentru PIN. Dar se oferisera sa ma sfatuiasca cu actele (cand vorbisem cu ei, deja aveam primul raspuns de la NMC, facusem actele bine fara ei), erau dispusi sa ma pregateasca pentru interviu (n-a fost cazul), ce promiteau ei, asta oferea angajatorul cand discutai cu el direct samd.
Faptul ca joburile pe care le ofereau ei in 2015 erau in locuri nu chiar placute (sectii cu probleme sau azile de batrani cu probleme de personal) nu e neaparat vina lor. Ei incearca sa te vanda unde pot, e treaba ta sa te interesezi unde mergi.

 

Dar chestia asta cu sinergia obiectivelor de trafic chiar m-a deranjat.

 

 

Si explicatia pentru *: Am pus mare valoare pe confidentialitate pe internet, nu am de gand sa-mi dezvalui identitatea pentru 3 bani sau colaborari in care nu cred.

Am lucrat in publicitate ani buni ca grafician. Stiu ca se poarta cross-promovarea asta, in loc sa dai vreun ban. Dar eu nu sunt interesat de asa ceva.
In caz ca mai vine cineva cu vreo propunere din asta in viitor.

no.gif

 

Pentru toate interviurile ratate din viata mea

Am 34 ani.

De la 18 la 20 ani am lucrat part-time, apoi de la 20 ani lucrez incontinuu full-time. De la 18 ani si pana acum am fost invitat la peste 200 (nu exagerez) de interviuri pentru joburi.

Unele joburi au avut chiar mai multe interviuri.
Am dat teste de aptitudine pentru un job de portar, am dat teste de limbi straine, am dat teste de administrare medicamente, am scris esee, am scris esee in limbi straine.
Am dat interviuri prin skype de acasa, am dat interviuri prin skype din vacanta, am mers pentru 2 interviuri 1500 km (dus-intors, deci 3000 km), am dat interviuri in niste sali de conferinte din hoteluri, am mers la un interviu fara sa imi fi depus candidatura vreodata la jobul ala, am sunat niste cunostinte ale unor vagi cunostinte pentru un interviu telefonic.
Am fost chemat la interviuri doar pentru a se strange un numar minim de intervievati.
Am mers la un interviu “la sigur” (un fost coleg m-a chemat pentru ca avea nevoie de un om “in care sa aiba incredere”) – pentru ca apoi sa fiu respins din cauza ca il cunosteam pe respectivul coleg (s-a speriat pentru ca in acelasi moment a fost concediata alta persoana din corporatia respectiva pentru “favoritism”).
Am fost invitat la un interviu si mi s-a spus ca am 5 minute sa accept o oferta care nu mi-a placut, altfel dispare.
Dupa un proces de recrutare care durase 4 luni (si 3 interviuri), am fost invitat la un ultim interviu “pentru semnarea contractului” – interviu la care managerul care m-a invitat nu a catadicsit sa vina pentru 80 minute (1 ora si 20 minute).
In afara tuturor interviurilor la care chiar am fost invitat, mi-am depus candidatura pentru nenumarate alte joburi, pentru care am fost respins direct, cu o fraza “de manual” sau indirect, “romaneste”, fara a mi se raspunde la e-mailul de candidatura.

Esecul e o parte componenta a vietii. Esecul la interviuri e ceva cu care te obisnuiesti. Din fiecare interviu inveti niste reguli de comportament, pe care le aplici mai tarziu pentru a obtine alt job.

Cel mai enervant este atunci cand, desi stii ca ai facut tot ce puteai pentru a obtine jobul dorit, esti respins fara a ti se da vreun motiv. Asta se intampla foarte des in Romania.

In Anglia macar exista posibilitatea de-a primi feedback. Nu peste tot, nu intotdeauna, dar exista. Dar atunci cand feedback-ul e tampit, e mai enervant decat lipsa feedback-ului.

Eniuei, long story short, acum 2 ani am picat primul interviu pentru o pozitie de asistent medical din scurta mea cariera. Interviu la care mi-au gresit numele de familie in mod repetat, mi s-au adresat constant pe numele (pronuntat gresit) de familie in loc de prenume si interviu la care au refuzat sa-mi dea feedback la final (intotdeauna un semn ca ai picat).

Cand a venit, feedback-ul a fost extrem de enervant. A urmat sfatul de manual “some positives first, negatives later”.
Nu am fost succint (desi i-am intrebat in timpul interviului daca pot da un raspuns mai lung si mi-au raspuns ca da), nu am dat un raspuns de tip “good practice” (la o intrebare despre munca in teatre – desi era pentru un job de incepator si nu aveam de unde stii ce e good practice in UK) si nu am stiut “valorile trustului” – un acronim format din cuvinte lipsite de sens, inventat de vreun copywriter care n-are nici o idee despre viata intr-un spital…
Cel mai important a fost accentul pus pe WHO checklist. Desi e ceva ce nu mai intalnisem pana atunci, am aproximat ce ar trebui sa se stie inainte de inceputul operatiei din pura logica. Am ratat doar 1 etapa si-atat. FARA SA FI FACUT UN WHO CHECK pana atunci.
Sa nu discutam de felul in care WHO check asta e de multe ori doar un exercitiu de a citi o lista, fara ca lumea sa inteleaga de ce il face si importanta pasilor de pe lista.

feedback

Am pastrat acel feedback, in ideea de-a vedea ce voi reusi peste doi ani.

Dupa 2 ani i-am raspuns persoanei care m-a intervievat, si am facut si o greseala pe care englezii o fac atat de des: am introdus si numele unui spital cu nume similar in raspuns.

raspuns

Ce am obtinut cu asta?

Mi-am luat de pe suflet un esec pe care nu consider ca-l “meritam”.
Probabil a fost mai degraba un raspuns pentru toti oamenii de la HR care m-au intervievat de-a lungul acestor 16 ani. O rabufnire. O defulare. Un mod pasiv-agresiv de-a te descarca de mai multe nedreptati avute de-a lungul timpului.

Cui ii pasa?

Doar mie.

turtle

Drepturi imagine Mark Fitz

2 ani in Anglia

Pe scurt, a fost un an al dezamagirilor, un an in care nu stiu exact daca am evoluat, am stagnat sau am involuat.

drum
Drumul coboara, urca sau ramane cam la acelasi nivel?

La fiecare intoarcere in tara ma incearca tot felul de senzatii mai ciudate. 2 sunt mai importante.

Prima ar fi cea de deja vu. Acum 2 ani petreceam revelionul in tara, apoi mergeam la snowboard in Austria, apoi paraseam tara si imi lasam sotia aici, pentru ceva ce trebuia sa fie temporar. Revelionul trecut a fost un fel de retraire a acelorasi sentimente, pentru ca sotia inca nu venea cu mine. Revelionul asta… copie leita a celui de-acum 2 ani, cu diferenta ca de data asta sotia mea se lupta cu sentimentele cu care ma luptam eu atunci – pentru ca de data asta va veni cu mine. Culmea, vom zbura in fix aceeasi zi calendaristica in care am plecat eu din tara in 2016.
Nimic nou nu se intampla, suntem condamnati sa retraim aceleasi experiente la nesfarsit?

O alta senzatie care a devenit din ce in ce mai puternica a fost cea de “strain in tara ta”. Mergi prin tot felul de locuri pe unde ai mai fost ca om nascut si crescut aici, dar ai devenit strain. Si cu fiecare drum inapoi in tara, sentimentul asta devine mai puternic.

Atunci cand pleci din tara pentru a munci in alta tara, pleci cu anumite scopuri si cu anumite idei preconcepute despre ce o sa se intample si ce crezi ca o sa obtii. Apoi te lovesti de primele probleme si incepi sa te adaptezi la noi realitati si iti modifici constant ceea ce doresti sa realizezi.

Oricum ar fi, cu siguranta acum 2 ani nici nu luam in calcul ca probabile anumite lucruri. Dar s-au intamplat.

Sa fac un rezumat al anului 2017 pentru mine.

Un fir rosu strabate anul: decizii pe care le-am luat oarecum fortat, pentru ca pe termen mediu (3-5 ani) e posibil sa ma ajute, desi pe termen scurt au insemnat nemultumiri si greutati.

Am inceput anul cu 2 decizii.

Intai am refuzat o oferta de la un spital NHS mai mic, dar mai cochet din alta suburbie (mult mai frumoasa) a Londrei. Tinand cont de cum s-a derulat restul anului, e posibil sa fi fost o decizie gresita.
Am ramas in spitalul “meu” in ideea ca aici am sanse mai mari sa obtin mai repede si o promovare si cursul care ma invarte (ca scrub nurse) prin toate specialitatile chirurgicale ale spitalului. N-am obtinut nici una, nici cealalalta. Poate in 2018. Daca plecam in ianuarie 2017 de aici, tot la statutul de “poate in 2018” as fi ajuns si in noul spital.
Ata ete.

Apoi, la finalul lui ianuarie am refuzat o alta oferta, de data asta la un spital privat mai mic, dar din zona unde locuiesc. 6000 lire in plus/an. Dar alt program de munca si limitarea numarului de cazuri pentru fiecare specialitate. Daca in NHS poti asista la aproape orice tip de operatie dintr-o specialitate, aici esti limitat la cele pentru care lumea e dispusa sa plateasca pentru a fi operati mai repede sau la cele pentru care NHS-ul nu plateste, din varii motive.
Plus, privatii nu platesc pentru un curs de perioperative (scrub) nursing, doar pentru cel de anaesthetics si cel de surgical first assistant.
Am transformat refuzul intr-un pas inainte, totusi. Am inceput sa lucrez la ei bank. Pe langa banii in plus, am strans experienta in chirurgie plastica. In afara de chirurgie plastica, am facut si ginecologie si chirurgie generala. Desi eram deja de 1 an angajat undeva unde ar fi trebuit sa fiu rotat si pe la ginecologie si chirurgie generala, aici am fost scrub prima data pentru anumite operatii pe care doar le vazusem in NHS.
M-am descurcat onorabil, dar au fost niste momente in care a trebuit sa imi accept, umil, limitarile.

Dupa primul an, in care totul parea ca e simplu si vine de la sine, e dificil sa realizezi faptul ca lumea, de fapt, inchidea ochii si accepta anumite scapari ca normale pentru cineva care e la inceput, cand tu, de fapt, nu ai devenit brusc “experimentat”.

Am avut apoi o perioada de supraincarcare cu munca, cu 32 zile muncite din 36. A fost… greu. Nu e nimic de laudat. Sigur, mi-am dublat salariul luna urmatoare (pentru ca esti platit cu intarziere de 1 luna pentru munca depusa in plus), dar nu e ceva ce-as recomanda cuiva.

Apoi am avut o perioada in care, incet-incet, am strans nemultumiri la adresa noii mele sefe. Totul s-a terminat cu o plangere “mai sus” si o intalnire de mediere. Si cu decizia mea de-a pleca din spital.

In acest timp m-am luptat si cu fragilitatea mea umana. E greu sa accepti la 33 de ani, cand fizic si (mai putin) psihic esti aproape de maximul tau, faptul ca o boala usoara te poate face sa te simti slab si patetic. Si asa am ajuns sa imi scot amigdalele.
O operatie minora, dar care e a naibii de dureroasa in prima saptamana. Si care rezolva anumite probleme, dar creeaza altele.

In timpul convalescentei a trebuit sa ma decid daca vreau sa raman in spitalul in care tocmai m-am pus rau cu o sefa si unde mi-a fost refuzat cursul pe care-l doream de cand am inceput. Alternativa era un spital mai mare, in centrul Londrei. Unde chiria + utilitatile ar fi fost mai mari cu 250 lire decat in suburbia unde stau acum. Unde ar fi trebuit sa o iau de la 0 si sa trebuiasca sa-mi conving iarasi colegii si superiorii ca sunt mai bun decat media.

Iar am decis sa raman. De data asta cu un termen-limita. Daca pana in iulie 2018 (momentul cand se aloca banii pentru cursurile de specializare care incep in septembrie) nu obtin ce-mi doresc, orice s-ar intampla, plec din spitalul meu. Eniuere. 🙂

In august am aflat de faptul ca-mi pot completa studiile postliceale pana la nivel de licenta de universitate aici. Am aflat cat costa si faptul ca trebuie sa dau IELTS-ul Academic pentru ele. Dupa o pregatire minima si cu ceva noroc, am luat examenul si la final de septembrie am reinceput scoala, de data asta on-line.

In august-noiembrie am fost implicat in 4 incidente in sala de operatie, unul fiind incheiat cu investigatie, masa rotunda si o schimbare de policy la teatre. In nici unul dintre cazuri pacientii nu au avut nimic de suferit, dar fiecare a venit ca o lovitura directa in increderea mea in sine si in colegii mei. Si in imaginea despre mine pe care m-am chinuit atat de mult s-o construiesc. Cum asta vine la un an dupa ce in primele mele luni la teatre am facut o greseala majora, deja ar fi cazul sa-mi pun intrebari.

O perioada am cochetat cu ideea de-a renunta la munca la teatre si a ma muta la ITU. Nu am renuntat total la idee. Am sa revin cu o postare ulterioara in care o sa-mi descriu incidentele.

Ca sa fie finalul de an si mai frumos, in octombrie-decembrie am tot fost alocat sa lucrez cu o band 6 care este definitia de dictionar a unui bully: o persoana cu autoritate care nu accepta nici un fel de dialog, care isi desconsidera colegii si care pur si simplu iti face viata la munca extrem de neplacuta.
Nu am mai fugit de data asta, am facut plangere in scris impotriva ei pentru bullying direct la matroana, cu amenintarea voalata ca urmeaza sa merg la HR si RCN ca urmator pas.
Anul l-am terminat (in fix ultima zi de munca, pe 29/12) cu o intalnire de mediere intre noi 2, in care persoana si-a cerut scuze fara nici o tragere de inima, vizibil deranjata de toata intamplarea.
O sa revin cu o postare si despre bullying.

Ca ultime activitati facute in noiembrie-decembrie, m-am inregistrat in sfarsit la 2 agentii de plasament. O sa revin si cu o postare despre procesul asta – unul surprinzator de enervant (cel putin pentru mine).

Si, la final de an, am reusit sa strang 5 zile de munca la traumatologie-ortopedie. Plus cateva zile in spitalul secundar al trustului meu, care au insemnat chirurgie generala, urologie si un pic de chirurgie mamara. Adaugata la experienta (mai multa sau mai putina) de la ORL, Maxilofaciala, Ginecologie, Vasculara, Chirugie Generala, Stomatologie, Dermatologie.
Macar in privinta asta mi-am excedat cu mult planurile facute acum cativa ani. 🙂

Pana una-alta, am avut un an plin de evenimente.

In nici un caz nu ma gandeam ca asa vor arata primii mei 2 ani de “cariera” si de viata si munca in alta tara.

Eniuei, pana una-alta mai am niste zile bune de concediu ramase. Sa vedem cum gasesc chef si timp sa scriu cele 3 postari pe care le-am mentionat mai sus 🙂

Valoarea greu de masurat a muncii cu colegi care-ti plac

Prima mea zi la teatre in spitalul meu s-a petrecut in martie anul trecut. Dupa o scurta discutie cu matroana de la teatre, intr-una din zilele mele libere, intr-o luni, am facut un fel de “volunteer day”, cand am stat in teatrul 7 de la ora 8 pana pe la 17:00.

Atunci mi-am cunoscut viitorul band 7 (cel care mi-a luat si interviul de angajare aici), 3 colege (2 RN si 1 HCA), 1 anestezist, 1 anaesthetist nurse (o bulgaroaica batrana si de treaba) si un chirurg de ORL, care si el abia incepuse munca de consultant in spitalul asta.

Apoi, pe 1 iunie, am inceput munca, in acelasi teatru. Primele 4 saptamani am stat majoritar in 7, cu cateva zile in 2 (ORL) si 13 (ginecologie). Apoi am inceput incet-incet sa fiu rotat prin toate teatrele unde erau liste de “special surgery” (orl, maxfax, ginecologie, vasculara, dermatologie, stomatologie). De-a lungul timpului am mai facut si ture pe la chirurgie generala (din cand in cand), am ajuns si in teatrul de urgente, am ajutat (doar “runner”) si pe la neurologie de 4-5 ori.

De-a lungul timpului, (parte din) echipa din prima zi a pastrat o valoare aparte pentru mine. Una dintre RN a devenit band 6 intre timp. Cu ea si HCA aceea, plus band 7-le meu am lucrat cel mai mult in primele mele 2-3 luni. Zi dupa zi, aproape aceeasi echipa. Band 6-le a fost cea care a fost scrub nurse cand mi-au scos amigdalele, HCA m-a dus din holding bay in teatru. Band 7-le era si el in teatru atunci.

Iar operatia a fost facuta de acelasi chirurg.

Mai avusesem de-a face cu medici, anestezisti si chirurgi pana atunci, bineinteles, dar el a fost si ramane unul dintre putinii care nu se enerveaza niciodata, oricat de frustranta ar fi situatia in care ne gasim, care intotdeauna vorbeste cu toti oamenii din teatru fara nici un fel de superioritate falsa si care intotdeauna a avut rabdare cu toata lumea. Intai cu mine – cand eram incepator, apoi cu italienii care au inceput in urmatoarele 4-8 luni dupa mine la teatre, apoi cu alti incepatori si tot asa.

A fost alegerea cea mai logica pentru a-mi face operatia mea. Si in postura de pacient s-a purtat cat se poate de corect cu mine. Chit ca, personal, cred ca alti chirurgi mai in varsta, cu experienta mai mare, probabil ca sunt (unii mai mult, altii mai putin) mai talentati, chirurgul asta si lista lui de operatii isi pastreaza un loc aparte in mintea mea.

Desi m-am tot rugat de band 7-le meu sa ma aloce mai des inapoi in teatrul 7 macar in ziua cand are chirurgul asta lista, dorinta mea s-a dovedit mai dificil de indeplinit. Pur si simplu nu e loc sa aloci decat 3 oameni in teatrul ala, 1 din 3 trebuie sa fie band 7 sau 6, ceea ce inseamna ca eu am tot fost alocat in teatrul mare de orl.
Intre timp, cea care a devenit band 6 a inceput theatre course-ul (cel pe care il vreau eu din prima zi in care am auzit de el…) si va fi rotata in toate teatrele pentru urmatoarele 10 luni, deci s-a eliberat un loc in teatrul asta.

Si asa am ajuns eu sa lucrez din nou cu chirurgul meu preferat. Desi listele lui de operatii tot timpul au mici probleme de rezolvat, desi ritmul de lucru e sustinut, macar stii ca termini ziua de munca in 90% din cazuri inainte de 17:30. Si intotdeauna ai timp de pauza de masa.
Si la final de zi nu pleci surescitat sau rupt de oboseala, pentru ca atmosfera in teatru e mult mai destinsa fata de cu alti chirurgi si/sau anestezisti.

Daca toti chirurgii ar avea stilul de lucru al chirurgului asta si incarcarea cu pacienti a lui, viata mea la teatre aici ar fi atat de usoara.

Partea buna e si ca oamenii care sunt alocati in teatrul asta sunt si ei foarte de treaba. De regula e vorba fie de band 7 + HCA-ul pomenit mai devreme, fie band 7-le plus unul dintre italienii ramasi, fie alt band 6 plus ori un italian, ori HCA-ul ala. Si dintre band 6 una singura e chiar nesuferita – iar aia e ocupata lunea, lucreaza cu chirurgul EI preferat, deci orice echipa ar fi, e o zi placuta.

echipa

 

Intr-o meserie in care ai o gramada de lucruri de luat in calcul pentru a nu pune in pericol viata unui pacient sau a colegilor, unde exista multe surse de stres, unde trebuie sa ai grija de echipamente de zeci de mii de lire, unde trebuie sa respecti tot felul de reguli tot timpul, unde muncesti mult, unde depinzi foarte mult de colegii tai, sa lucrezi cu oameni cu care te intelegi bine este EXTRAORDINAR DE VALOROS!

 

Ca mic P.S. Am un al doilea chirurg preferat – pe care il consider mult mai talentat si care e si un super om. Daca primul e om mai dintr-o bucata, mai extrovertit, cu glume mai seci (dar amuzante pentru mine, cel putin), al doilea e mai rafinat si un pic mai introvertit. E cel cu care am lucrat in ziua in care am facut o mare greseala si un pacient a avut nevoie de o operatie suplimentara din cauza mea. Problema e ca e un om care e prea optimist si care-si supraincarca listele lui cu operatii. In fiecare saptamana terminam la 7-8-8:30. Acuma, chit ca e multa munca la listele lui, tot e o munca placuta. Dar atmosfera in teatru e mult mai serioasa.
Daca as avea de ales, tot cu primul as prefera sa lucrez mai mult. 🙂

Da-mi, Doamne, dusmani, ca “prieteni” am destui

Bine, vorba vine “prieteni”. Cuvantul “prieten” e folosit foarte generos aici. Mai corect ar fi cel de “amici”, sau “colegi”.

amici

La mine-n spital nu lucreaza foarte multi romani. Din 7000 de angajati, 30-40 sunt romani, daca tin bine minte cifrele din ultimul document de final de an publicat de trustul unde lucrez. Vreo 8 sunt chirurgi cu care am avut de-a face la teatre (3 doar la ORL !), restul sunt asistenti medicali si infirmieri (RN si HCA).
La teatre lucreaza doar 2 romance: 1 e la teatrele de radiologie interventionala (deci “separat” de noi, cei de la chirurgie), 1 la chirurgie generala.

Pe cea de la chirurgie generala o cunoscusem inainte de-a veni la teatre, cand eu faceam ture “bank” la sectia de chirurgie generala a spitalului si ea inca lucra acolo. Mai schimbam trei cuvinte cand terminam tura si faceam handover.
Cand a aflat ca lucram la teatre, m-a intrebat cum e acolo, apoi, cand si-a depus candidatura pentru un job de theatre nurse m-a intrebat cum e interviul la teatre. De cand s-a mutat la teatre (acum 1 an), am lucrat 1 tura impreuna in acelasi teatru (un “bank” la dermatologie) si am mai schimbat cateva cuvinte din cand in cand, banalitati. Cand am mai vazut-o nervoasa din cauza unor probleme pe care nu le poti evita la teatre, daca am avut timp, am incercat sa-i ascult of-ul.
Intr-un an cred ca am vorbit de mai putin de 10 ori.
Daca nu lucrezi la aceeasi specialitate, chit ca lucrezi in aceeasi zona (a teatrelor), nu prea ai de-a face cu cineva in afara momentelor cand cauti ceva consumabile sau kardex-uri sau cate un set de instrumente sau un echipament anume.

Dintre toate specialitatile, Special Surgery (unde lucrez eu) are cel mai des liste suplimentare. Si de ORL, si de Maxilo-faciala si de Ginecologie si de Dermatologie. Din cauza ca in anumite week-enduri aveam si 8 liste extra in 2 zile, ceea ce inseamna 24 oameni (RN + HCA), de multe ori mergeau band 7-ii de la noi si se milogeau prin toate teatrele sa caute oameni dispusi sa lucreze “bank”, pentru niste bani in plus. Pur si simplu nu se gaseau suficienti oameni sa le faca pe toate.
Ca restul romanilor veniti in Anglia – care sunt, in general, muncitori, si romanca noastra s-a oferit sa munceasca in plus.

Toate bune si frumoase pana in august-septembrie, de cand spitalul nostru a intrat intr-o faza de economisire cu orice pret. Listele de operatii suplimentare costa bani pe termen scurt (personalul e platit la maxim 1 luna dupa pentru overtime), beneficiile (plata pentru operatii plus “curatarea” listelor de asteptare) vin pe termen mediu – cateva luni.

De unde in iunie-iulie aveam 4 liste de ORL/week-end, plus 1-2 de ginecologie, 1 de dermatologie si 1-2 de max-fax, in august-septembrie am ramas cu 1 lista pe week-end. Dermatologie – unde avem in continuare o lista de asteptare imensa, iar chirurgul care se ocupa de ea accepta sa faca 16 operatii/lista, plus ca toate operatiile sunt sub anestezic local, ceea ce e foarte eficient si destul de ieftin.

Toata lumea care vrea bani in plus se inghesuie sa faca lista aia – atata doar ca sunt doar 3 locuri disponibile. 2 RN + 1 HCA. Cum, necum, desi eu (si altii) mi-am manifestat interestul pentru a face macar 1 lista din aia toata luna septembrie, au facut-o romanca (de la chirurgie generala), o HCA (care e la oftalmologie, dar a lucrat la Special Surgery mai demult) si o colega de la Special Surgery (care e buna prietena cu romanca).

Eniuei, m-am mai dus 1 data sa vorbesc cu band 7-le care se ocupa de lista aia. Nu sunt nici genul sa bat pe cineva la cap, nici sa ma iau la cearta “why are you giving this to X and not to me”. Au fost 4 liste pentru care am vrut sa lucrez, de fiecare data am venit 1 data la ea si i-am zis doar “I am free on Saturday, if you need me to do that list, I am available”. De fiecare data mi-a zis “There might be people already booked, I’ll look into it”. N-am insistat.
A 5-a oara am adaugat “But it’s been mostly A and J, and they’re not even from Special Surgery”. A raspuns ca da, o sa vada cum realoca personalul. Am primit pana la urma una dintre liste (saptamana asta). Discutia asta de mai putin de 1 minut am avut-o intr-un teatru in care era doar un ODP (credeam eu). De fapt, era (dupa colt) si colega respectiva care a tot facut listele alea cu romanca noastra, prietena romancei.

La nici o ora dupa discutia asta de 1 minute intre mine si band 7-le meu, in timpul pauzei mele de masa, ma suna nervoasa nevoie-mare romanca noastra.

Ca nu se astepta sa o “impusc in spate” (!), ca de ce m-am dus sa “ma plang” la band 7, ca de ce nu i-am spus ei, ca lista aia e “a ei” (?), ca trebuia sa ii fi cerut ei personal sa fac si eu o lista din aia, ca nu se astepta la asa ceva de la mine, ca e foarte dezamagita de comportamentul meu.
Aparent, in opina ei, trebuia sa ii cer ei voie ca sa lucrez overtime, pentru ca, aparent, daca a lucrat de cateva ori o lista, a devenit “a ei”…

Mi s-a tot reprosat ca sunt intransigent. Plus ca suntem singurii romani de la teatre, ar fi prea mare cliseu sa ne certam din cauza banilor. Hai sa incerc sa fiu eu impaciuitor. Mare greseala.

Intr-o zi in care eram foarte ocupat, mi-am pierdut eu 10 minute incercand sa ii explic ca nu am facut decat sa cer sa fac si eu overtime in specialitatea mea, pentru ca nu exista alte liste suplimentare si pentru ca, de cand am venit aici am vazut ca exista o regula nescrisa care spune ca intai iti iei oamenii pentru o lista suplimentara a unei specialitati din cadrul personalului acelei specialitati. Daca ai ceva munca suplimentara la chirurgie generala, vei merge intai la chirurgie generala pentru a gasi doritori, daca ai ceva pentru neuro, mergi intai la neuro samd. E si normal – fiecare stie mai bine de ce e nevoie pentru specialitatea lui. Si ca, oricum, decizia asta o ia doar band 7-le care alege ce oameni foloseste pentru o lista.

Romanca noastra nu si nu, ca ce-am facut eu nu se face si ca trebuia sa-i spun ei si ca e foarte dezamagita. Si apoi mi-a inchis telefonul. Si de atunci nu imi mai raspunde la salut pe coridoarele teatrelor. Mare pierdere.

Si multa drama pentru nimic.

Si uite asa am ajuns eu sa ma “inregistrez” la o companie pentru a face agency nursing – pentru ca la mine la spital nu mai am ture suplimentare (la teatre) iar spitalul privat unde mai faceam ture bank are dificultati financiare.

Oricum, e inca un exemplu pentru ideea ca banii intotdeauna sunt o sursa de neintelegeri.

Si o exemplificare ca nu are nici un sens sa iti pierzi timpul incercand sa impaci pe cineva care are deja o opinie formata. Pentru ca, cu exceptia cazurilor cand persoana respectiva e cu adevarat un prieten sau e din familie, nici un fel de relatie de amicitie nu va rezista la cea mai mica neintelegere. Deci nici n-are sens sa-ti creezi false relatii din astea superficiale de colegialitate, mai devreme sau mai tarziu se vor darama, ca orice e construit pe nimic.
E absolut inutil sa incerci sa convingi pe cineva ca opinia sa e incorecta, nu faci decat sa-ti pierzi timpul pe care l-ai putea folosi in lucruri mult mai folositoare.

 

 

 

Bonus: De ce incearca trustul meu o politica de economisire cu orice pret?

Ca sa nu isi piarda independenta, trustul trebuie sa arate ca de la an la an incearca sa scada pierderile. Acum 2 ani au pierdut 32 milioane, anul trecut au pierdut “doar” 22 milioane, acum, pe jumatate de an fiscal au pierdut 8,5 milioane de lire. Daca nu reusesc sa termine anul fiscal (in aprilie 2018) cu pierderi mai mici decat cele de anul trecut, trustul va fi pus sub administrare speciala, cand multe din decizii sunt luate de o comisie numita de NHS, nu de managerii trustului.
Suna cunoscut? E cam ca la un faliment. Atata doar ca guvernul nu vrea sa recunoasca faptul ca majoritatea trusturilor NHS sunt in stare reala de faliment (adica au costuri de functionare mult mai mari decat veniturile, an dupa an, de ceva timp).

De aici joaca asta de-a echilibrarea bugetara, urmata de un nou bailout din bani guvernamentali, timp in care numarul de pacienti, operatii, internari, consultatii creste – dar cheltuielile trebuie, cumva, sa scada.

Amalgam de ganduri

In scurta mea cariera, cea mai grava greseala am facut-o anul trecut in septembrie. Anul asta am fost parte (cu partea mea de vina) la doua incidente potential periculoase, amandoua in aceeasi saptamana, tot in septembrie. O fi ceva cu luna asta – ar trebui sa ma gandesc serios sa-mi iau concediu toata luna, ca sa nu se mai intample ceva grav in jurul meu.

Oricum, cele 2 incidente s-au intamplat pentru ca 2 colege au facut ceva robotic, fara sa verifice ceva in prealabil, iar eu am fost prins fix in unele dintre momentele din operatii in care trebuia sa fac 3-4 lucruri simultan si nu am avut prezenta de spirit sa le verific. Drept urmare, 2 pacienti (la ale caror operatii eu eram scrub nurse – deci eu trebuia sa am grija de ei) ar fi putut avea de suferit. Pana la urma nu s-a intamplat nimic cu pacientii in ambele cazuri, dar faptul ca ceva atat de grav se poate intampla si eu voi purta raspunderea pentru greselile altora m-a facut sa imi pun intrebari serioase despre meseria mea.

Concluzia la care ajunsesem la mijlocul lui septembrie, dupa mai multe nopti nedormite, a fost ca mi-e dor de munca pe sectie – unde purtam raspunderea pentru ce faceam eu, mai putin (si) pentru ce faceau altii.

Si ca ar trebui sa renunt la incapatanarea de-a astepta inca 2 ani pentru a avea POATE mai mari sanse sa-mi indeplinesc visul de-a lucra in sala de operatie in Ch., mai bine accept planul B si incep sa-mi caut job in spitale, pe sectie.

Eniuei, zilele astea m-am vazut in sfarsit cu colegele mele din scoala de nursing, cu care, desi lucreaza in Londra, m-am vazut 2 ori in 2 ani… Ele lucreaza pe sectie. Dupa ce le-am ascultat povestindu-si ispravile, brusc mi-a trecut mult din dorul dupa munca pe sectie. :))

Astazi am avut o zi ciudata. Dimineata era audit day. Audit day e o jumatate de zi pe luna cand chirurgii si/sau anestezistii isi evalueaza ultima luna, incearca sa invete din incidente si evalueaza cifre (cate operatii s-au facut, ce complicatii au fost, de ce au durat cat au durat etc.). De regula, jumatatea aia de zi nu se face nici o operatie (cu exceptia urgentelor), iar pentru toti cei care vin la munca sunt pregatite diferite cursuri sau prezentari utile (sau nu), de regula terminate cu cate un certificat de competente. Cursuri de BLS, manual handling, training pentru utilizarea cate unui echipament samd.

Era ziua mea libera, dar band7-le meu mi-a oferit 5 ore bank pentru a veni la audit day. Cum sa zic nu la 70 lire (net) pentru a nu munci, doar pentru a-i asculta pe unii cum vorbesc si/sau te instruiesc? Pana la urma mi-a scris ieri seara si m-a intrebat daca nu vreau sa stau pana la 6 (tot bank), ca sa ii ajut sa acopere lipsa unei colege. N-am zis nu.

Partea de audit a zilei a fost surprinzator de placuta/utila. Am avut un training in plus pentru lasere, ceva pentru transfuzii si ceva pentru ulcer de decubit, apoi am avut o simulare foarte interesanta “ce sa facem in caz ca la teatre soseste un pacient cu Anevrism Aortic Abdominal“. AAA-ul e urgenta cea mai mare pe care o putem avea, doar ceva traume (accidente, batai, injunghieri, impuscaturi) ar putea sa fie considerate urgente de gradul asta. E foarte bine sa stii ce trebuie sa faci – sau sa ai o oarecare idee despre asta, pentru ca majoritatea dintre cei care au mai putin de 4-5 ani de scrub nursing abia au vazut 1 caz de genul asta (daca l-au vazut si pe ala).

De cand au anulat listele suplimentare din week-enduri, majoritatea banilor mei suplimentari au venit din ore suplimentare facute dupa terminarea programului (2-3 ore pe ici, pe colo, cand cate o lista se termina mai tarziu decat e preconizat) si din ture suplimentare in timpul saptamanii – tot asa, pentru a suplini lipsa vreunei colege.

Problema e ca orele astea suplimentare din timpul saptamanii sunt mult mai stresante decat cele din week-enduri, ai probleme mult mai mari de rezolvat in timpul saptamanii. Imi tot zic ca trebuie sa fii cretin sa iti iei pe cap stres in plus, cand oricum poti fi platit mai bine in alta parte si aici chiar nimeni nu apreciaza munca ta suplimentara.

Astazi mi-am chestionat deciziile din nou cand am ramas blocat scrub pana la 8 si un pic – pentru ca nu avea cine sa ma inlocuiasca, pentru ca si alte teatre au avut operatii care au durat mult in plus. Asta in conditiile in care lucrez de suficient timp aici incat sa pot sa anticipez situatia asta, stiam foarte bine ca operatia de azi va dura 1-2 ore in plus peste program si presupuneam ca e foarte probabil sa nu aiba cine sa ma inlocuiasca si sa se intample fix asta.

Ideea e ca nu sunt dispus sa ma multumesc doar cu salariul de baza de-aici, mai ales in conditiile in care stiu ca am cheltuieli suplimentare mari programate pentru urmatorii 2 ani (facultatea) si mai stiu ca din ianuarie orice ar fi, o sa fac mai putine ture suplimentare – in sfarsit va veni sotia mea aici.

Eram dispus sa stau pana la 6, 6 e ok – daca pleci la 6 inca ai energie si timp sa mergi la sala, sa iti faci mancare, sa faci o gramada de lucruri. Plus ca de dimineata avusesem timp sa raspund la un e-mail de la o agentie de recrutare care ma anuntau ca ma vor suna pe la 6 pentru un pre-interviu telefonic.

Pana la urma am ramas pana tarziu, am plecat obosit si flamand de la munca, dupa ce am fost scrub pentru o operatie de fix 6 ore. Si am pierdut apelurile de la aia – deci a trebuit sa vorbesc cu ei la 20:30, nemancat, cand abia am ajuns acasa. De, la ei era si mai tarziu.

Dupa o zi din asta lunga, concentreaza-te sa iti gasesti frazele si sa ii raspunzi (in germana) unui neamt plictisit care iti sunt Schwäche und Stärke.
Si atunci cand te intreaba care iti sunt hobby-urile, nu-i spune (tot in germana) ca ai un blog pe care te plangi de ce ti se intampla zilnic in spital.

prea multe ganduri

5 ani de blog

Imi zice wordpress-ul azi “La multi ani“.

A inceput totul ca orice blog – un jurnal al experientelor mele din timpul scolii. Cand l-am pornit, ma gandeam ca o sa ma opresc cand termin scoala si ma angajez. “Sigur n-o sa mai am timp de el.”

De fapt, chiar si-acum mai am timp de blogging, dar nu as ma scrie despre orice, oricand, oriunde. A trecut timpul si nu mai consider ca trebuie sa scriu despre orice mic lucru pe care l-am intalnit. Pentru asta am… facebook-ul. Aici au ramas doar articolele mai lungi. Articole cu o valoare un pic mai mare pentru mine. Multe dintre ele nici nu le mai promovez pe facebook.

Senzatia ciudata cauzata de faptul ca scriu ceva care apoi poate fi citit de oricine, din orice colt al lumii, nu a disparut si ramane prezenta si dupa atata vreme. Ce s-a schimbat este autocenzura mea. Daca acum 3-4 ani as fi scris cate o postare de 800-1000 de cuvinte dupa fiecare zi mai nasoala, sau o mini-postare despre orice chestie mai interesanta pe care o aflam, acum scriu cateva sute de cuvinte pe facebook si ma opresc. Si pe blog nu mai pun decat momentele mai importante, si doar o data la cateva saptamani.

Cel mai bizar este faptul ca stilul meu de-a scrie s-a schimbat. Si cerintele pe care le am de la mine insumi. Am 13 draft-uri de articole incomplete (de cateva sute de cuvinte fiecare), pentru ca pur si simplu nu am mai gasit vointa sa le continui si sa le dau o forma de care sa fiu multumit.

Profesoarele mele de limba romana din liceu mi-au zis tot timpul ca nu sunt un bun povestitor, pentru ca ma pierd in detalii si pierd atentia audientei mele repede. Nu s-au inselat. Poti sa iti constientizezi problemele oricat vrei. Poti sa te straduiesti sa folosesti retete de a scrie, sa etapizezi totul, sa folosesti cuvinte-cheie si tot felul de artificii pe care le gasesti pe net despre blogging. Dar nu poti invata sa fii creativ. Si lipsa creativitatii ma impiedica sa scriu constant lucruri interesante.

Alt aspect interesant este cel al “faimei” virtuale. Cu cat devii mai faimos, cu atat mai repede apar probleme nedorite.

De asta nu am investit in publicitate si nu cred c-o s-o fac vreodata. Desi sunt in cateva grupuri mari de asistenti medicali (romani), nu mi-am share-uit niciodata postarile acolo. Am primit si cateva propuneri de colaborare, le-am respins pe toate (cu o singura exceptie – cu cei de la medijobs, dar un articol publicat in cateva luni nu  se cheama colaborare, ci mai degraba o excentricitate).

La ce ma gandesc eu: cu cat mi-ar deveni blogul mai popular mai rapid, cu atat ma expun mai mult la tipul de cititori care m-ar putea enerva. In afara de injuraturi si spam si ura, dupa o vreme s-ar inmulti cei care si-ar pierde timpul ca sa (incerce sa) se ia la cearta cu mine. Desigur, pot sa-i ignor, blochez si-asa mai departe. Dar de ce sa-mi pierd vremea cu asa ceva?

Atata timp cat imi pastrez anonimitatea si cresterea actuala a numarului de cititori pot fi mai linistit sa scriu ce vreau si cand vreau.

Eniuei, trebuie sa recunosc ca ma surprinde faptul ca imi pastrez dorinta de-a scrie.

Cand, la 18 ani, terminam liceul de informatica si dadeam la Cibernetica, cu siguranta nu ma gandeam ca la 33 ani voi fi asistent medical si imi voi documenta viata pe-un blog, vizitat de cateva mii de oameni zilnic.
Fara-sa-fi-realizat-nimic-special-in-viata!

Screen Shot 2017-09-27 at 23.42.40

Cand “ceva temporar” devine “ceva de durata”…

… si nu prea te poti impaca cu ideea asta.

Am primit rezultatele IELTS Academic. Am luat 8,5/9 (8,375, ca sa fiu mai corect).

Am primit si raspunsul de la universitatea unde am aplicat pentru un curs de tip top-up pentru a-mi completa studiile si a obtine o diploma de licenta in domeniul sanatatii. O diploma care teoretic mi-ar oferi studii in ingrijerea bolnavului in sala de operatii.

Probleme?

Certificatul de absolvire de postliceala (pentru ca nu e “diploma”) e echivalat cu nivelul 4 de studii britanic, nu 5, cum speram eu (6 ar inseamna licenta de facultate). Deci trebuie sa mai absolv un modul de completare de la nivelul 4 la nivelul 5. 3 luni + 750 lire in plus. Care s-ar adauga la inca 2 ani + 4500 lire pentru cursul propriu-zis.

Spitalul la care lucrez a refuzat sa-mi ofere cursul de “Theatre nursing” care m-ar fi plimbat (intr-un an) prin toate specialitatile chirurgicale ale spitalului, combinate cu niste elemente teoretice (facute la o facultate-partener). Cursul respectiv e de facultate, dar nu e de tip “licenta”, ci “postgraduate” – deci il puteam combina cu alte module ori pentru a obtine licenta (Bachelor’s of Science = BSc), ori pentru a obtine un master (daca as avea BSc deja).
Am venit aici de “prea putin timp”, existau altii pe o lista de asteptare pentru cursul respectiv. Tot ce mi-au putut promite e ca “la anul ai avea prioritate, nu mai exista altcineva pe lista inaintea ta“. La anul inseamna septembrie-iunie, deci ar trebui sa mai stau aici cel putin pana in 2019 (2020 daca nu vreau sa platesc inapoi costurile cursului respectiv – probabil 9000 lire – daca vreau sa plec).
Pot pleca de acum la orice alt spital, dar si acolo ar fi aceeasi poveste – ar trebuie sa astept “sa-mi vina randul“, ceea ce poate insemna orice, de la 6 la 24 luni. Plus cursul respectiv => 3 ani sau mai mult.

La asta se adauga costurile mutatului intr-un nou apartament (plus costurile crescute cu chiria, pentru ca nu voi mai imparti locuinta cu un strain) – aproximativ 2500-3000 lire.

Banii astia ii pot castiga aici intr-un anumit numar de luni, daca sunt dispus sa-continui sa lucrez overtime 8-10 zile/luna.

DAR…

Dupa 5 ani dificili, ar trebui sa mai urmeze… inca 3 ani dificili.

Nu mi-am dorit sa emigrez in Anglia. Pe lista mea de destinatii preferate din Europa era pe locul 4 (DUPA Elvetia, Germania si Austria). Nici macar cand eram mic si abia invatam engleza nu ma entuziasma ideea de-a trai la Londra.
Generatia mea a fost prima care a primit un manual diferit de limba engleza in clasa a 5-a. Un manual foarte misto, de altfel, primul manual full-color de pana atunci. In el aveam tot felul de lectii despre Londra, London Bridge, doubledeckers, Piccadilly Circus, Oxford Circus, The Tower of London, the Underground, Hyde Park si cate si mai cate. Sigur, m-au facut sa-mi doresc sa vizitez orasul, dar nu am avut niciodata vreo dorinta arzatoare sa locuiesc aici. Nu e de mirare faptul ca am vazut Londra prima data abia dupa ce am emigrat aici. 🙂

Chit ca engleza stiu foarte bine (nu ma laud eu, zice porcaria aia de certificat de mai devreme), franceza stiu la un nivel bun (am invatat-o si pe asta vreo 9 ani), tot in tarile vorbitoare de limba germana m-as fi mutat.

Acum exact 2 ani am ales o solutie de compromis. In ideea ca nu va trebui sa stau decat cateva luni, hai 1 an aici. It might as well be somewhere where I won’t have any problems blending in.

Acum trebuie sa iau o decizie care ar insemna sa traiesc aici pentru aproape 3 ani, intr-o suburbie care nu-mi place, intr-o tara care nu pot sa zic ca-mi displace, dar nu ma atrage cu nimic, intr-un spital care n-are nimic extraordinar. Si partea cea mai tare? Fac toate astea CA SA POT PLECA DE AICI IN ALTA TARA.

In clasamentul ideilor cretine, asta cred ca e destul de sus, cam ca…

 

Cel mai rau si mai rau nu ar fi asta. Ci faptul ca, daca aleg sa raman aici 3 ani, este foarte posibil sa-mi pierd sotia.

Nu uita de ce ai ales meseria asta

Saptamana asta termina postlicealele o noua promotie de asistenti medicali din Romania. Ma uitam la postarile mele de acum 2 ani, dupa ce dadeam ultimul examen si asteptam rezultatul…

Un procent insemnat dintre asistentii medicali ori parasesc meseria, ori schimba locul de munca (si in Romania si in alte tari) in primii 2 ani dupa ce termina scoala.
Ne luptam cu responsabilitatile ingrijirii pacientilor, cu munca prea multa, cu salariile proaste, cu costurile vietii, cu unii colegi mai in varsta care ne trateaza prost, cu lipsa de respect fata de meseria noastra si cate si mai cate. Unii renunta, multi continua.

Imi aduc aminte de mine, cel de acum 2 ani. Terminasem 3 ani de scoala. 3 ani dificili, in care am jonglat cu viata personala, un job si scoala, plus voluntariat in micile vacante.
Tot ce imi trecea prin cap atunci e ca nu putea fi meseria in sine mai dificila decat anii aia 3, nu?

Sigur, multe dintre problemele mele vin din cauza deciziilor luate de mine (independent de nursing) si a faptului ca mi-am stabilit un obiectiv ceva mai dificil de rezolvat (care are legatura cu nursingul).

Oricat de multe ai face in scoala, oricat de mult te-ai implica, responsabilitatea pentru actiunile tale e limitata. Esti limitat si in ce actiuni poti face. Cunostintele iti sunt limitate.
Nimic nu mai e la fel odata ce primesti “pacientii tai” pe mana.

Nu e deloc simplu sa stii ca ai grija personal de 5-10-12 (sau mai multi) oameni, ca ar trebui sa faci tot ce-ti sta in puteri sa ii tii in viata sau sa-i faci mai sanatosi decat la inceputul zilei. Sa vezi ca faci tot ce poti, dar pacientul tot va muri. Sa trebuiasca sa faci constant cateva lucruri concomitent. Sa incepi ceva, sa vina cineva sa te intrebe ceva, altceva sa se intample in acelasi timp, sa tii cont de ce colegi ai si sa stii pe cine te poti baza pentru niste ajutor si pe cine nu, sa ai de multe ori senzatia ca esti in lupta constanta cu timpul. Sa trebuiasca sa administrezi cateodata un numar impresionant de medicament, care poate ca stii ce fac fiecare, stii ceva interactiuni si efecte adverse, dar care, intr-un final, speri ca nu au fost prescrise gresit. Sa depinzi de munca atator oameni. Sa trebuiasca sa gasesti constant solutii pentru a respecta pacientul, regulile, colegii, logica in acelasi timp – desi de multe ori se bat cap in cap unele cu altele.

Nu e deloc usor sa recunosti cand ai gresit. Pentru ca greseala ta poate oricand avea efecte foarte grave asupra unei alte fiinte umane.

De multe ori trebuie sa negociezi cu pacientul ca sa faca ceea ce i-ar fi in binele propriu. De multe ori trebuie sa fii avocatul pacientului in fata altora (fie familia lui, fie doctorii, fie colegii tai).

De multe ori te observi ingrijindu-te ca pacientii sa fie hraniti corect, sa mearga la toaleta, sa aiba suficienta odihna, sa faca anumite lucruri doar intr-un mod cat mai sanatos pentru ei. Dar de tine cine are grija? Cum te mentii sanatos daca stai in picioare si alergi de colo-colo 10-13 ore pe zi (sau pe noapte)?

De multe ori vei sta sa iti asculti pacientii si sa afli fel de fel de lucruri care pentru ei au o anumita valoare si le vei oferi suport intr-un moment dificil al vietii lor. Dar cine iti va oferi acest suport tie, in acest timp?

 
Ce te face sa continui sa faci meseria asta? Pot sa garantez ca nu salariul, cel putin nu pentru cei care supravietuiesc primilor ani, “formatori”.

Am 2 mici exemple:

  • Duminica am lucrat o tura suplimentara.

Nu o sa ma ascund, am facut-o pentru bani.
In sala de operatie, DACA nu schimbi specialitatea in care lucrezi in mod regulat, DACA nu faci operatii noi, de la un punct incolo nu prea mai inveti lucruri noi. Deci n-o mai faci pentru “experienta“.

Eniuei, pe la 10 m-au chemat la receptie, sa imi ajut colegele de la traumatologie sa verifice un pacient adus de pe sectie pentru o operatie de incizie+drenaj a unei rani infectate pe un picior. Era un roman care nu vorbea deloc engleza. Il adusesera la teatre cu o discutie purtata prin translator doar pentru consimtamant (discutie din care n-a inteles mare lucru), urmata de o vizita a anestezistului cu care s-a inteles si mai putin, cu tot serviciul lor de traducere telefonica.
I-am pus intrebarile noastre standard, dar am incercat si sa-l calmez, sa aflu un pic in plus despre el, pentru a-i castiga increderea, am ajutat anestezistul sa-i ia un interviu preop real (in care pacientul chiar intelegea ce e intrebat si de ce), i-am spus ca vom mai vorbi dupa operatie.
Pentru ca e vorba de un sofer de tir, care n-are pe nimeni in Anglia, care nu sta niciodata in tara asta decat ca sa innopteze, care n-avea pe absolut nimeni la care sa apeleze si care nu intelegea nici macar un cuvant in engleza, am trecut pe la el in fiecare zi de atunci. In ziua mea libera, am convins-o pe o colega romanca din spital (fosta mea colega de banca in postliceala) sa treaca pe la el sa vada daca e ok.
I-am dat si numarul de telefon, ceea ce a insemnat ca m-a sunat de cateva ori sa mi se planga de una-alta. Apoi si fata dansului m-a sunat ca sa afle ce stiu despre diagnostic, operatii (a fost reoperat azi) si ce prognostic are. Apoi m-am trezit ca-mi cere sa explic diagnosticul si problemele sale inclusiv patronului sau (telefonic).
Pe langa faptul ca am avut o saptamana ocupata la munca, mai am si alte griji in momentul de fata. Cu toate acestea, mi-am gasit 20-40 minute zilnic pentru el.

Toate astea pentru un necunoscut, care nici nu pot sa zic ca era neaparat “pacientul meu“. Eu lucrez la ORL/Maxilo-faciala/Vasculara, am la fel de mari tangente cu Traumatologia ca 2 angajati ai 2 firme diferite care impart acelasi sediu. Chirurgi diferiti, sali de operatie diferite, colective de asitente medicale diferite, operatii diferite – pana si sectii chirurgicale unde sunt internati pacientii postop diferite.

Toate astea ca sa pot sa zic ca plec impacat acasa, am facut ceva bine.

  • La finalul turei azi, dupa ce am stat 40 minute cu romanul nostru, la iesirea din spital de la Urgente m-am trezit oprit de o tanti pe la 50 ani.

Christian? (asa imi pronunta localnicii numele) Yeah, it is you. D’you remember me?

Dupa cateva minute de discutie, mi-am adus aminte de cine era vorba. O tanti despre care am povestit pe pagina de facebook atunci. Am avut grija de ea 1 saptamana la rand si ma tot lauda si zicea ca o sa scrie o scrisoare spitalului ca sa spuna ce bine imi fac eu meseria. Nu de asta o tin minte, ci pentru ca avea un numar impresionant de analgezice prescrise zilnic si pentru faptul ca a fugit din spitalul nostru si s-a internat in alt spital – pentru ca spunea ca doctorii nostri nu vroiau sa ii trateze problemele de sanatate. Aparent, a ajuns sa fie internata 6 luni in celalalt spital si a fost diagnosticata cu ceva, operata, apoi i-a fost montata o sonda PEG (Gastrostomie Percutana Endoscopica).
A scazut numarul de analgezice pe care le lua, a pierdut ceva greutate, arata mai sanatoasa decat o tineam minte. Ajunsese la urgente la noi pentru ca avea niste probleme cu PEG-ul.

A stat 2 minute sa-mi tot spuna ca tine minte ce treaba buna am facut ca asistent medical acum 16 (!) luni si sa ma tot laude in fata familiei ei (avea 2 fete si-un baiat cu ea). Am inceput sa rad cand si baiatul a zis grabit ca ma tine minte, si mi-am adus aminte ca si anul trecut mi s-a parut grabit si nu intelegeam de ce (are pe la 15-17 ani).

O pacienta ca multe alte paciente, de care am avut grija cu foarte multa vreme in urma, care a fost prin spitale jumatate de an anul trecut, si-a adus aminte de mine si a insistat sa-mi multumeasca pentru munca mea de atunci.

Am avut o zi incarcata, dupa mai multe zile incarcate. Am plecat de la munca obosit, dar cu zambetul pe buze si cu o amintire placuta, pe care cu siguranta o s-o tin minte.

amintiri

 

Daca ai terminat scoala saptamana asta si mi-ai devenit oficial coleg sau colega, te felicit, iti urez succes in noua ta meserie si iti doresc sa nu uiti niciodata de ce ai ales meseria asta!

O conversatie cu mine, cel de acum 5 ani

 

Din intamplare, am verificat zilele astea certificatul de finalitate a examenului de limba germana de la Institutul Goethe din Bucuresti. S-au implinit fix 5 ani de cand am dat examenul respectiv.

Intr-o succesiune rapida, in 2 saptamani toride de vara de Bucuresti, acum 5 ani, am dat examenul asta (si eram oarecum convins ca l-am luat), am dat gluma de examen pentru postliceala de asistenti medicali (l-am luat si am platit taxa pentru anul 1 in avans, pornind pe un nou drum profesional) si am aflat ca tatal meu a fost diagnosticat cu cancer pancreatic. In acelasi timp, viitoarea mea sotie (ne-am casatorit anul urmator) a dat examenul de admitere la a doua ei facultate, punand-o pe drumul care ne-a tinut la distanta (eu in Londra, ea-n Bucuresti) pentru 17 luni din acesti 5 ani.

A fost o vara-salt in necunoscut. In capul meu se invarteau constant o sumedenie de intrebari:
Oare tata va supravietui? Oare cat timp mai are de trait?
Dar oare o sa-mi placa sa fac meseria asta?
Oare vor fi 3 ani pierduti in zadar? Am mai pierdut 4 ani intr-o facultate.
Oare ce va face sotia mea dupa ce eu voi termina scoala? Va dori sa ramana in tara atunci?
Dar are sens sa invat o meserie care este si va fi foarte prost recompensata salarial in Romania?
Eu vreau sa invat meseria asta pentru a pleca din tara. Dar oare n-as putea sa lucrez si in Romania?
E o meserie cu destul de multe pericole si multe potentiale momente in care sa gresesti. Cum voi reactiona daca voi face o greseala grava?
Dar peste 3 ani o sa am peste 30 ani. E mult mai dificil sa renunti la orice cu cat timpul trece si te obisnuiesti cu situatia. E usor sa vorbesti despre emigrare, e mai greu sa si faci pasul atunci cand nu mai ai 20 de ani. Ce voi face?
Ok, plecat-plecat, tu vrei Elvetia, dar daca nu Elvetia (stii foarte bine cat de dificil e sa primesti dreptul de munca acolo), atunci unde? Si de ce? Si cat timp?
Nu in ultimul rand, nu ai fost nici macar in prima tinerete tacut atunci cand o persoana abuza de autoritate in fata ta. Ce o sa faci la scoala/spital din postura de elev/invatacel? O sa inghiti orice sau o sa rabufnesti din cand in cand?

Hihi, daca as fi avut cu adevarat raspunsurile la intrebarile astea… cu siguranta mi-ar fi fost si mai greu sa iau o decizie atunci. Poate mi-a luat prea mult timp sa ajung la concluzia asta, dar cred ca e inutil sa te tii cu incapatanare de un plan anume. Este foarte bine sa ai o idee generala in cap “vreau sa fac asta, asta si asta”, dar viata are tendinta de-a-ti pune obstacole in cale si de-a te face sa iei drumuri ocolitoare, chiar daca tu vrei altceva.

Si, intr-adevar, cu cat iti pui mai multe intrebari, cu atat vei avea mai multe posibile probleme.

question everything

Daca iti pierzi prea mult timp cu frica de drobul de sare care va cadea de pe soba… problema reala esti mai degraba tu, nu pericolul teoretic.

Cu cat regreti mai mult faptul ca ceva nu se intampla cand si cum vrei tu, cu atat mai mult vei fi inutil nemultumit. Stiu, suna a truism, si, pentru a fi onest, oricum este ceva usor de spus, dar greu de pus in practica. Mai ales cand esti incapatanat.

Problema e ca, pana la un anumit punct, e bine sa fii incapatanat. E bine sa ai un masterplan in cap “vreau sa reusesc asta, pentru ca…”. Dar conteaza foarte mult cum reactionezi atunci cand vezi ca nu reusesti ceva. Cand planurile nu se indeplinesc cum vrei tu, cand totul pare incredibil de greu si de frustrant, cel mai bine e sa-ti concentrezi incapatanarea pe un singur lucru: “stiu ce vreau si stiu ca se va intampla, mai devreme sau mai tarziu, restul sunt doar cai mai drepte sau mai intortocheate pentru a ajunge acolo”.

Stiu, totul suna a bullshit motivational. Si, ca orice prostie motivationala, e foarte usor de debitat, foarte greu de pus in practica.

Ce pot sa zic despre intrebarile de acum 5 ani? Cam toate s-au dovedit a fi niste temeri inutile. Sigur, e bine sa ai o frica respectuoasa de necunoscut, dar necunoscutul tot se va petrece, indiferent de ce temeri ai sau nu.

Tata. Asa cum presupuneai, diagnosticul tatalui tau a fost nefast. Totul s-a terminat trist. A fost o experienta care te-a intarit. Si te-a ajutat sa intelegi anumite lucruri despre boala: de multe ori medicina nu poate oferi decat o ameliorare a problemelor si poate incerca sa faca un final asteptat mai lin. Asa e viata. Si asta te va ajuta sa relationezi un pic mai usor cu alti bolnavi atunci cand vei fi in situatia de-a avea grija de ei.

Meseria-mi place. Nu stiu ce voi crede peste 10 sau 20 de ani. Dar ce stiu acum e ca nu as putea face meseria asta daca nu mi-ar placea. Acest simtamant e greu de descris si dificil de replicat. In esenta, e o combinatie intre satisfactia pe care ti-o da un lucru bine-facut si senzatia ca ceea ce faci tu a ajutat un alt om astazi. Desigur, altii gasesc satisfactii in altceva. Problemele si nemultumirile se aduna si cateodata umbresc placerea. Dar, intr-un final, nu vei putea continua fara a fi multumit de ceea ce faci.

Timp pierdut. 3 ani de scoala, 5 ani de cand ai luat decizia asta, varsta de 33 ani. Timpul trece surprinzator de repede. Singurele momente in care timpul incetineste sunt atunci cand nu-faci-nimi-si-nici-nu-te-relaxezi si atunci cand trebuie sa adormi si ai prea multe ganduri in cap 🙂 Timpul tinde si sa repare orice, pe masura ce se scurge, tinzi sa uiti si sa ignori orice s-a intamplat. Si mai degraba regreti faptul ca nu ai luat o decizie mai demult, decat sa regreti faptul ca ai luat o decizie acum x ani. Oricum, daca-ti place ceea ce faci, atata timp cat ceva extrem de neplacut nu se intampla, nu vei regreta niciodata trecerea timpului.

Sotia. Aici nu exista un raspuns simplu. 2 oameni aleg sa imparta bucurii si nefericiri, visuri si neimpliniri. Ce te faci cand unul isi doreste ceva si celalalt isi doreste altceva? Gasesti o cale de compromis. Mai devreme sau mai tarziu, se gaseste o solutie. Vag, nu? 🙂

Desigur, banii nu sunt cel mai important lucru atunci cand faci o meserie, mai ales una mai speciala, cum e cea in care ingrijesti oameni bolnavi. Dar nu strica sa stii ca esti recompensat pentru munca ta. Chit ca in Romania meseria este inca platita prost, situatia se va schimba odata si-odata si-acolo. Pana atunci, oriunde te duci in lumea vestica, nu vei trai prost ca asistent medical. Nu te astepta la bogatii nemasurate, dar nu vei avea lipsuri. Atata timp cat muncesti.

Munca in Romania. Din pacate, aici nu am un raspuns placut. Desi respect munca depusa de nenumarati oameni pe care i-am intalnit in spitale la practica, desi am incercat sa fac orice fara prejudecati, cei 3 ani de scoala pe mine m-au convins ca nu are nici un sens sa muncesc in Romania. Faptul ca am inceput lucrul imediat dupa scoala direct in strainatate mi-a intarit aceasta convingere. Pur si simplu nu as putea sa ma intorc la conditiile din Romania, la lipsa de respect din Romania si la salariile din Romania. Dar asta e problema mea personala. Asta nu inseamna ca nu inteleg de ce mai lucreaza lumea in Romania si am tot respectul pentru cei multi care fac asta cu placere si demnitate in tara lor, pentru compatriotii lor.

Greseli. E cel mai usor sa zici “nu mi se va intampla mie” pana ti se intampla si tie. Apoi… daca esti impacat cu faptul ca ai facut tot ce ti-a stat in putinta, vei trece mai departe si vei invata din asta. Totul este sa treci peste primul moment rusinos, cand tot ce-ti trece prin cap va fi “trebuie sa ascund asta cumva“. Desigur, trebuie sa ai noroc si sa nu faci ceva extrem de grav. Atata timp cat nu o faci voit, tot o sa poti trai cu tine.

Emigrare. E un pas surprinzator de dificil cand ai ceva in tara. Cand nu ai nimic, oricat de batran ai fi, daca te convingi ca vrei si poti, o vei face. Dupa aia, acomodarea e mult mai usoara daca te concentrezi pe ceva. Eu m-am concentrat pe noua meserie, pe invatatul a numeroase lucruri, pe muncit overtime samd. Ramane putin timp ca sa te deranjeze statutul tau de imigrant. Oricum, cu siguranta e mai greu s-o faci cand esti mai in varsta. O s-o faci, o sa te descurci, o sa-ti dea incredere in sine. Si certitudinea ca, orice s-ar intampla, poti s-o iei de la capat in alta parte.

Elvetia. Vezi toate explicatiile de mai sus. Nu s-a intamplat cand si cum am vrut eu. Am avut o dezamagire crunta la un interviu pentru care a trebuit sa strabat jumatate din Europa. Dar recunoasterea studiilor am obtinut-o usor, stiu ca mai devreme sau mai tarziu voi ajunge acolo. Intre timp, strang experienta (si niste bani) in Anglia.

Rabufniri in fata unor nedreptati. Capul plecat sabia nu-l taie. Niciodata nu mi-a placut zicatoarea asta, niciodata n-am trait asa. Si a fost dificil. Am acceptat multe nedreptati, dar din cand in cand am avut si rabufniri. La scoala, la practica. La spital. Tot ce pot sa spun e ca fiecare incident a parut extrem de frustrant imediat dupa ce s-a intamplat. Apoi, dupa ce l-am povestit (si m-am descarcat), l-am uitat aproape imediat. Sunt o gramada de lucruri neplacute in viata de asistent medical. Daca te lasi consumat de fiecare, curand nu mai ramane nimic din tine. Ce pot sa garantez e ca ajuta foarte mult sa povestesti si altora despre ele – asa pur si simplu iti versi amarul si apoi esti ca nou.

 

Pe scurt, ce pot sa spun este ca nu stiam ce o sa se intample in viitor acum 5 ani. Intre timp, am avut destul de multe impliniri (si esecuri – dar mai putine). Dar am ajuns sa lucrez in sala de operatii si sa fac si vad o gramada de lucruri care mi se par fascinante. Si asta compenseaza pentru orice temeri aveam de necunoscut acum 5 ani si pentru orice frustrari m-au incercat in acest timp.

 

Cine stie ce voi zice peste alti 5 ani?

 

 

 

 

Suisuri si coborasuri

Saptamana asta am lucrat din nou la spitalul privat unde mai fac cate o tura bank din cand in cand.
Am iesit din zona mea de confort, pentru ca am acceptat sa lucrez pentru niste liste de ginecologie si chirurgie generala. Doua specialitati unde am lucrat foarte putin intr-un an de zile. Iar atunci cand am lucrat, n-am fost lasat sa fiu scrub pentru nimic complicat.
Mi-am reamintit senzatiile care ma incercau acum 1 an, atunci cand incepeam noua parte a noii mele cariere (cea de scrub nurse).

where-magic-happens

Sigur, acum a fost un pic diferit, spre deosebire de acum 1 an, de data asta macar stiam majoritatea instrumentelor, stiam cate ceva despre operatii si anumite etape ale lor.
Dar nici nu aveam un grup de colegi intelegatori pe care sa ma bazez, lucram cu niste straini, cu exceptia unei persoane si a anestezistei, toti erau necunoscuti (runnerul, chirurgii, odp-ul, o alta scrub nurse).

Pana la urma m-am descurcat acceptabil, dar a fost prima data dupa destule luni  cand am avut momente in care habar-n-aveam ce trebuia sa fac

La sfarsitul zilei m-a incercat o senzatie ciudata. Am avut doar o pauza scurta de o gustare de dimineata si pauza de pranz. In rest, am fost scrub pentru 9 ore din cele 11 petrecute acolo. Eram obosit, eram nemultumit de faptul ca am avut momente in care nu stiam ce sa fac, dar eram si un pic multumit de faptul ca m-am descurcat acceptabil.

Dar, cel mai important, nu eram incarcat cu tot felul de alte porcarii la finalul zilei de munca. Toata ziua nu a trebuit sa raspund deloc la nici un telefon, nu a trebuit sa rezolv problemele altora, nu a trebuit sa imi pierd vremea ca sa fac incident reports pentru intarzieri si anulari de operatii si alte prostii neimportante, nu a trebuit sa suport crize de adulti cu mentalitate de copii mici si nu a trebuit sa lucrez cu o sefa tampita.
Nimeni nu vroia nimic altceva de la mine decat sa muncesc si atat.

Am avut o luna ceva mai dificila. Pe langa niste probleme de sanatate, am tot lucrat cu noua mea sefa de la ORL.

O tanti care este foarte capabila pe ceea ce a tot facut ea pana acum – chirurgie generala si vasculara, dar care habar-n-avea ORL (si nici acum, dupa 5 luni de cand e band 7 la ORL, nu stie prea mult) si care sufera de sindromul omului care devine sef si vrea sa isi faca cunoscuta prezenta.

Ce este sindromul omului care devine sef si vrea sa isi faca cunoscuta prezenta?
Sa zicem ca cineva ajunge intr-un loc nou, unde nu stie mare lucru, dar ajunge intr-o pozitie de conducere. Unii poate s-ar gandi ca ar fi cazul sa vada ce merge si ce nu merge, sa schimbe lucrurile grave si apoi sa modifice gradual alte lucruri. O tranzitie oarecum linistita.
Ei bine, persoana care sufera de sindromul antementionat nu va face asta. Va incepe sa schimbe toate rahaturile mici si neimportante, fara sa se atinga de problemele majore – pentru care oricum n-are solutii. O sa schimbe ordinea unor actiuni, va repozitiona calculatoare de colo-colo, va reprinta niste hartii, va inlocui o bucata de mobila cu alta bucata de mobila, va pune etichete noi acolo unde nu era nevoie de ele, va scoate obiecte dintr-un loc, pentru a le aduce inapoi ulterior si tot asa.
Dar daca e nevoie de ceva cu adevarat important (un instrument nou, o sutura noua, un set nou de instrumente, niste proteze noi samd) – va delega, delega, delega. Pentru ca habar–n-are cum sa rezolve acele probleme.

Acuma… din fericire, nu e primul meu job. Stiu ca e inutil sa incerci sa schimbi ceva in felul in care oamenii astia vor sa se faca lucrurile (desi de cele mai multe ori pozeaza in “accesibili” si “oameni cu care se poate discuta“). Deci am lasat femeia sa faca ce vrea, nu am comentat nimic si m-am ferit ca dracu’ de tamaie sa ii ofer orice sugestie pe care ar putea-o interpreta ca “bagat unde nu-mi fierbe oala”.

Problema apare atunci cand nu sunt lasat sa-mi fac treaba mea si mi se cere sa rezolv problemele ei. Nici nu le pot face pe amandoua bine, si mai si sunt nemultumit pentru ca mi se cere sa fac ceva ce nu intra in atributiile mele (de band 5), ci in ale altora – cu atributii extinse (band 6).

Daca asta n-ar fi suficient, am avut 3 incidente in care:
a adus 2 pacienti in sala de operatie in acelasi timp, inainte ca operatia primului sa se fi terminat
a adus 1 pacient in sala de operatie, altul in sala de anestezie – apoi l-a dus inapoi pe cel din sala de anestezie, dar a trebuit sa-l aduc eu inapoi mai incolo, cand ea era in pauza, iar operatia din teatru continua, iar chirurgul principal a facut o operatie minora in sala de anestezie, ceea ce a creat o problema de personal (nu e normal sa ai 1 scrub singur in sala de operatie) si am fost si la doi pasi sa avem wrong site surgery (ceea ce e un never event)
m-a lasat singur cu o studenta in sala de operatie pentru a pregati o operatie medie-spre-majora. Studenta habar-n-avea echipamentul, instrumentele, consumabilele, dar chirurgii insistau sa incepem operatia, ignorand din nou problema de personal (asa-numita skill-mix)

Si ceea ce a pus capac a fost momentul cand a zbierat la mine pentru ca am mutat un troliu pus de ea undeva, troliu care pana in ziua aia fusese folosit oricand a fost nevoie. “Do not move my trolley“. Si mai era si un chirurg de fata cand a zbierat. Apăi, fomeie, poti tu sa-mi ceri multe, dar sa nu zbieri la mine. Daca vroiam sa zbiere cineva la mine, ramaneam in Romania.

Mi-am dat demisia (e-mail), apoi m-am dus si m-am plans la celalalt band 7 (cel care m-a angajat) si am cerut si o intrevedere cu matroana, pentru ca ca eu nu cred ca asta e un mod de-a lucra “profesionist“.

Intrevederea a avut loc saptamana trecuta, ea a zis ca “I’m from Barbados, that’s how I talk, but I am sorry if you think I yelled at you” si ca “you are also very rude to me and you don’t listen to me”. Am inceput atunci sa tot spun de ce a facut si-a dres ea, de a ajuns intalnirea la 1 ora. Ea a promis ca se schimba, eu le-am promis ca nu plec “now”.

S-a schimbat din parti. Primul lucru pe care l-a facut a fost sa inceapa sa se planga in stanga si dreapta ca eu ii fac probleme si nu vreau s-o ascult. Si sa se duca la chirurgul ala care era sa faca wrong site surgery si sa-i spuna ca eu m-am plans ca el are “unsafe practice”. Evident ca chirugul s-a enervat pe mine si m-a luat la intrebari – doar el nu vede nici o problema, daca nu s-a intamplat nimic.

Joi am interviu in alta parte. Fix la 1 an de cand am inceput munca la teatre.

E ciudat. In ultima luna am facut mai multe zile de CEPOD (teatrul de urgente) si m-am descurcat ok, am facut chiar fara nici o problema cateva operatii majore de ORL (combinate cu Neuro) sau Vasculara, m-am descurcat binisor la niste operatii mai grele de ginecologie in spitalul privat. Si sunt destul de corect auto-critic, cand zic ca m-am descurcat bine, m-am descurcat bine.

Fix cand viata ar trebui sa devina mai usoara pentru mine, trebuie s-o iau de la capat.

challenge

P.S. Pentru cine se intreaba de ce nu aleg sa muncesc doar la spitalul privat si atat: desi ei fac destul de multe operatii (chirurgie generala, vasculara, oftalmologie, ginecologie, orl, chirurgie plastica si ortopedie), sunt destul de limitati in tipurile de cazuri pe care le opereaza. Prefer sa incerc sa ma mut la un spital mai mare, ca sa strang experienta si in alte specialitati.

Calcule reci

Stabilim niste obiective:

  1. Strang 3 ani experienta in sala de operatie. Nu mai repet de ce.
  2. Obtin cursul de Perioperative (Theatre) Nursing. Si / sau cat mai multe cursuri si certificari utile in Theatre Nursing. Asta influenteaza direct motivul pentru care 1 e important, plus ajuta la 3.
  3. Obtin ori o promovare la band 6, ori ma mut la privat si castig mai multi bani ca un band 6 in NHS (si accept conditiile mai neplacute de la privat). Nu e vorba de foame de bani, realist vorbind imi vor trebui minim 400 lire in plus la salariul de baza daca nu vreau sa continui sa lucrez 60 ore pe saptamana cand va veni sotia mea aici.

1 se intampla (aproape) orice s-ar intampla. Doar ca trebuie sa astept. Asteptarea asta e o notiune foarte vaga. Toata lumea zice ca e usor s-o faci, dar putina lume se poate motiva sa astepte ceva CU ANII.
Desigur exista factorul necunoscut, pentru ca am ales sa ma mut intr-o tara care tocmai s-a aruncat cu capul inainte de pe o stanca, sperand ca o sa o poarte vantul cumva, undeva, departe.
Daca situatia se schimba aici in rau brusc pentru emigranti (desi nu cred asta), nu am vreo grija. Am totusi recunosterea studiilor deja facuta in alta tara europeana, cred ca as putea sa plec de-aici oricand, doar ca in conditii mai putin decat ideale. Asta e, ma ingrijorez de asta daca va fi cazul.

 

2 e problematic. In ultimii ani au oferit 2 sau 3 burse, niciodata mai multe. Anul asta se plang ca n-au fonduri, e probabil sa ofere doar 2 locuri. Anul asta am 4 contracandidati: Ausra, Caroline, Chris si Vangie.
Pornesc de la ideea ca decizia o vor lua fara a fi influentati de preferinte personale, ci doar judecand pe principiul “cine il merita, de ce vrea asta, cu ce ne ajuta pe termen lung, cum il/o inlocuim daca ii oferim 1 an de study leave“.
Primele 2 au vechime mica in trust (un pic sub un an in plus fata de mine). A doua e band 6 in specialist surgery, unde printr-o conjunctura nefasta, acum avem putine persoane cu experienta. Prima nu are foarte multa experienta, dar lucreaza la Neuro, unde au la fel de mare lipsa de oameni care totusi au niste experienta (sub 3 ani la neuro inseamna doar “niste experienta”). Pe scurt: daca le dau lor cursul, vor ramane descoperiti. Partea proasta (pentru mine) e ca m-am facut suficient de util in Specialist Surgery incat sa poata fi argumentat ca “if Caroline goes, we’ll have Cristian“.
Chris e wild-card, el nu are nevoie de fonduri (si study leave) pentru 1 an intreg, doar pentru a termina 1 modul din 3. Ideal vorbind, el ar putea fi al 3-lea om (costuri mai mici). In cel mai rau caz, e cel care are sansele cele mai mari sa primeasca 1 din 2 locuri posibile. Oricum, e aproape sigur ca el va fi unul dintre cei care primeste aprobarea pentru curs.
Vangie e prea in varsta. E de treaba, dar are 49 ani. Nu am auzit sa investeasca atata amar de bani trustul in cineva trecut de 40-45 ani. Plus ca au nevoie de ea la General Surgery, si acolo duc lipsa de suficienti band 6 cu experienta.
In cel mai rau caz, eu zic ca am 2 contracandidati, in cel mai bun caz, doar 1.
Decizia se ia in iunie, pana atunci trebuie sa o prind pe matroana intr-o zi cand e in toane bune si o sa-mi vand cauza scump.

Din nefericire, stiu ca matroana are o regula nescrisa – “everybody has to wait his/her turn“. Din punctul asta de vedere, am sansele cele mai mici dintre cei 5 oameni care au aplicat pentru cursul respectiv.

3 are semne de intrebare.
Band 7-le meu mi-a promis o promovare in 6-12 luni, in momentul in care m-am dus la el cu scrisoarea de demisie in ianuarie. I-am zis destul de clar ca nu voi ramane in trust daca nu obtin nici promovarea, nici cursul de theatre nursing.
Pana acum pare sa se tina de cuvant cu promovarea, mi-a dat de facut tot felul de lucruri “which will help with your band 6 application“.
Partea proasta e ca stiu foarte bine ca el prefera sa obtina Caroline cursul respectiv, in parte pentru ca e amica lui din copilarie, in parte pentru ca stie foarte bine ca nu ma tine nimic in trust, deci nu e convins ca ar fi o idee buna sa se investeasca bani si 1 an de study leave in cineva care a aratat deja ca poate pleca oricand.
Daca l-am citit bine, planul lui este sa imi ofere mie promovarea in momentul in care Caroline este anuntata ca va avea study leave din septembrie (adica el crede ca ea va primi cursul si sunt convins ca pentru ea a pus o vorba buna la matroana, spre deosebire de mine).
Partea si mai proasta e ca mi-am dat seama ca deja are un plan B in caz ca eu fortez ceva cu amenintarea cu demisia. Ii ofera deja responsabilitati suplimentare italianului care a inceput 4 luni dupa mine (Lorenzo). Stiu ca sunt mai bun decat el (pana acum), dar stiu si ca experienta se castiga, stiu ca e baiat de treaba si e descurcaret. Acum… repet, am reusit sa conving suficienta lume ca sunt bun in ceea ce fac, dar nu exista nimeni care e de neinlocuit aici.
Cea mai rece chestie pe care o pot adauga este ca singura persoana din Specialist Medicine care ar fi putut sa fie mai indreptatita (cel putin dpdv al vechimii) ca mine la un post de band 6 tocmai a fost suspendata pentru ca a lasat niste fase intr-un pacient, deci este automat declasata in orice eventual interviu pentru o pozitie de band 6. Asta este. Oricum, majoritatea experientei ei e in ginecologie, eu am experienta mult mai multa in ORL si MaxFax, plus suficienta in Vasculara incat sa zic ca as fi fost mai indreptatit sa obtin o promovare cu toata vechimea ei.

Problema e ca nu ma intereseaza la fel de mult jobul de band 6 ca promisiunea ca voi obtine theatre course. Banii ca band 6 ar fi mai putini ca salariul de la privat (100 lire net mai putin). La fel de adevarat e ca in NHS pot sa castig mai multa experienta in mai multe specialitati, ceea ce ajuta pe termen lung mai mult decat suta aia in plus.

 

Chestia care imi ingreuneaza planul meu este faptul ca, desi nu sunt band 6, mi se cere din ce in ce mai des sa fac munca de band 6 (pe salariu de band 5), in conditiile in care am deja cate un band 6 care trebuie sa faca asta in orice teatru lucrez.
Majoritatea oamenilor vor zice “uuuu, e usor, atunci imparti din munca cu cealalalta persoana, sau lasi persoana sa faca totul si imparti (nemeritat, but who cares) recunoasterea meritelor”.
Realitatea e ca majoritatea oamenilor care au o pozitie de autoritate nu accepta sa faca altcineva (mai bine) ceea ce ar trebui sa faca ei. Sau si mai rau, insista sa o faca ei (dar prost) sau se enerveaza cand o face altcineva.
Adica mi se cere sa rezolv situatii problematice, dar nu mi se permite sa o si fac, sau daca o fac, mi se atrage atentia ca altcineva trebuia sa faca asta si ca mi-am depasit atributiile.

Putine lucruri ma mai scot din sarite. Dar unul dintre ele este sa fiu acuzat ca am facut ceva sau n-am facut ceva ce, de fapt,  NU am facut sau NU ar trebui sa fac.

 

Si uite asa ajungi sa te gandesti ca toate calculele tale sunt stupide si prea complicate.

fail

Cat de usor e sa uiti…

De unde ai plecat si de problemele (mai mici sau mai mari) cu care te confruntai acolo si sa te apuci sa te plangi de toate prostiile minuscule si neimportante cand ajungi in alta parte.

Cat de usor e sa uiti de zilele cand erai elev/student si cat de greu iti era atunci si cum nimeni nu iti raspundea la intrebari si cum te simteai atat de inutil si lipsit de solutii. Si cat de usor e sa te porti la fel ca cei aflati in pozitia sa te invete sau ajute cu ceva. Ce, doar nu e treaba ta sa ii inveti si pe altii, nu?

Cat de usor e sa devii prea mandru de… nimic. Oricat de sigur pe tine te-ai simti, intotdeauna ti se poate intampla ceva care sa-ti demonstreze ca nu esti mare branza.

Cat de usor e sa uiti ca ai avut o perioada de inceput in orice in viata, cand totul era nou si greu si sa ajungi sa ii judeci pe altii ca si cum s-ar fi nascut stiindu-le pe toate. Pentru ca, nu e asa, si tu te-ai nascut atoatestiutor.

Cat de usor e sa uiti ca esti un strain intr-o tara straina, cineva care nu realizeaza ironia sortii atunci cand e rasist fata de… alti straini.

Cat de usor e sa uiti ca mancai salam cu soia nu demult, dar acum e inacceptabil faptul ai primit rata cu portocale rece.

Cat de usor e sa intri in hora integrarii intr-un grup luand obiceiurile proaste. Adica pana nu de mult se lua un bully de tine, daca apare o noua victima pentru bully, crezi ca daca devii si tu bully (fata de “noua” victima), gata, ai scapat de statutul de victima.

Cat de usor e sa te pierzi in diverse planuri pentru viitor, dar uiti sa ai grija de prezent.

Cat de usor e sa treci de la 2000 lei/luna la 2000 euro/luna (sau lire sau dolari sau altceva) si sa crezi ca automat ai “realizat” ceva.

Cat de usor e sa asculti prin ce trece altcineva si apoi sa tragi concluzii bazate pe experienta ta in situatii similare, uitand de faptul ca nu toata lumea reactioneaza la fel in aceeasi situatie.

Nu in ultimul rand, cat de usor e sa citesti (sau sa afli) despre ce face x sau y si sa zici “vai, ce viata usoara are” sau “vai, ce bine a ajuns” sau alte concluzii abracadabrante. La care multa lume ajunge si din cauza ca noi, ca oameni, nu suntem foarte dispusi sa prezentam si realizarile dar si esecurile noastre.

E usor sa faci toate astea, dar nu e mult mai greu sa NU le faci.

pinguin

M-am enervat!

Nu, nu e din cauza ca saptamana trecuta toate planurile mele din ultimii 4 ani au avut un final brutal. Planurile exista pentru a fi modificate.

Nu, nu e din cauza ca am muncit destul de mult in ultima vreme. Imi cunosc limitarile, daca nu voi mai avea energie, o voi lua mai usor.

Nu, nu e nici din cauza altor probleme personale.

Sunt enervat pentru ca am primit un “schimb” nou de studenti (nurse) la noi la teatre, inclusiv la mine in sala de operatie si vad ce li se permite lor sa faca. Nu e prima tura de studenti de cand am venit aici si am avut 3 grupuri si in cele 5 luni petrecute la boli respiratorii.

800_img-5053copy

Sunt enervat pentru ca mi se pare incredibil faptul ca oamenii astia vin aici, li se da un mentor (nurse), sunt evaluati initial, pe parcurs si la final si in timpul asta pot face o gramada de lucruri la care eu nici nu puteam visa in scoala de nursing la noi.

Sunt enervat pentru ca un student (de nursing) din anul 1 de-al lor poate avea in grija pacienti, de la dat medicamente (supravegheat si cu contrasemnatura) pana la igiena, plan de ingrijire, discutii cu doctorul samd. ANUL 1! Si nu trebuie sa fie extraordinar (e adevarat, nici nu-l forteaza nimeni si nimic sa faca ceva ce nu stie).

Sunt enervat pentru ca un student de nursing de anul 1 poate fi lasat sa fie “scrubbed in” pentru operatii mai usoare (fie supravegheat, fie double scrubbed).

Sunt enervat pentru ca un student ODP (Operating Department Practitioner, un fel de asistent medical care nu are DECAT competente de sala de operatie/anestezie/recuperare postop) in anul 1 TREBUIE sa stranga minim cateva zeci de operatii la care sa fie scrub nurse. Cateva double scrubbed, dar multe singur.

Sunt nervos pentru ca, cu toate aceste avantaje, unii dintre studentii de aici sunt pur si simplu lenesi si termina cu cunostinte (teoretice sau practice) chiar mult mai putine decat unii absolventi de scoala de nursing de la noi.

Sunt nervos pentru ca aici poti castiga in timpul facultatii niste bani bunicei lucrand ca bank HCA intr-un spital. Asta ca sa nu mentionam faptul ca (cel putin pana anul asta) existau si burse prin care erai platit sa fii student nurse.
E adevarat, de anul asta au disparut si bursele si subventia pentru facultate, de-acum (aproape) toata lumea va termina facultatea de nursing cu o datorie de pana la 27.000 lire de rambursat (cu dobanda 0) in 20 ani. Deci nu e totul perfect.

Sunt nervos pentru ca aici nu o sa vezi asistente medicale sau doctori zbierand la tine (ca student) sau injurandu-te doar pentru “ca pot”. Daca o fac, poti face plangere si vor fi investigati (cu urmari mai mult sau mai putin importante).

Sunt nervos pentru ca am avut 3 ani de scoala in care a trebuit sa trag cu dintii pentru fiecare mic lucru pe care l-am invatat, si a trebuit sa ma lupt pentru orice chestie.

De ce a trebuit sa fie totul asa de complicat?

Dar de ce mama naibii nu poate fi tratat asa studentul asistent medical si la noi?

 

Oricum, din principiu, atata timp cat am stiut ceva, am incercat tot timpul sa explic, sa ii ajut si sa ii invat pe toti studentii lor care mi-au ajuns in jur sau cu care am lucrat.

Cat timp o sa fiu asistent medical, o sa fac tot posibilul sa nu ma port cu vreun student asa cum s-au purtat cu mine unii compatrioti cu care acum sunt colegi de breasla.

Si sper sa-si aduca aminte si de mine cu placere ei atunci cand vor fi asistenti medicali, asa cum o fac si eu atunci cand ma gandesc la toate asistentele si toti asistentii care si-au gasit timp sa ma invete cate ceva sau sa ma lase sa fac ceva cat am fost in scoala.