Suisuri si coborasuri

Saptamana asta am lucrat din nou la spitalul privat unde mai fac cate o tura bank din cand in cand.
Am iesit din zona mea de confort, pentru ca am acceptat sa lucrez pentru niste liste de ginecologie si chirurgie generala. Doua specialitati unde am lucrat foarte putin intr-un an de zile. Iar atunci cand am lucrat, n-am fost lasat sa fiu scrub pentru nimic complicat.
Mi-am reamintit senzatiile care ma incercau acum 1 an, atunci cand incepeam noua parte a noii mele cariere (cea de scrub nurse).

where-magic-happens

Sigur, acum a fost un pic diferit, spre deosebire de acum 1 an, de data asta macar stiam majoritatea instrumentelor, stiam cate ceva despre operatii si anumite etape ale lor.
Dar nici nu aveam un grup de colegi intelegatori pe care sa ma bazez, lucram cu niste straini, cu exceptia unei persoane si a anestezistei, toti erau necunoscuti (runnerul, chirurgii, odp-ul, o alta scrub nurse).

Pana la urma m-am descurcat acceptabil, dar a fost prima data dupa destule luni  cand am avut momente in care habar-n-aveam ce trebuia sa fac

La sfarsitul zilei m-a incercat o senzatie ciudata. Am avut doar o pauza scurta de o gustare de dimineata si pauza de pranz. In rest, am fost scrub pentru 9 ore din cele 11 petrecute acolo. Eram obosit, eram nemultumit de faptul ca am avut momente in care nu stiam ce sa fac, dar eram si un pic multumit de faptul ca m-am descurcat acceptabil.

Dar, cel mai important, nu eram incarcat cu tot felul de alte porcarii la finalul zilei de munca. Toata ziua nu a trebuit sa raspund deloc la nici un telefon, nu a trebuit sa rezolv problemele altora, nu a trebuit sa imi pierd vremea ca sa fac incident reports pentru intarzieri si anulari de operatii si alte prostii neimportante, nu a trebuit sa suport crize de adulti cu mentalitate de copii mici si nu a trebuit sa lucrez cu o sefa tampita.
Nimeni nu vroia nimic altceva de la mine decat sa muncesc si atat.

Am avut o luna ceva mai dificila. Pe langa niste probleme de sanatate, am tot lucrat cu noua mea sefa de la ORL.

O tanti care este foarte capabila pe ceea ce a tot facut ea pana acum – chirurgie generala si vasculara, dar care habar-n-avea ORL (si nici acum, dupa 5 luni de cand e band 7 la ORL, nu stie prea mult) si care sufera de sindromul omului care devine sef si vrea sa isi faca cunoscuta prezenta.

Ce este sindromul omului care devine sef si vrea sa isi faca cunoscuta prezenta?
Sa zicem ca cineva ajunge intr-un loc nou, unde nu stie mare lucru, dar ajunge intr-o pozitie de conducere. Unii poate s-ar gandi ca ar fi cazul sa vada ce merge si ce nu merge, sa schimbe lucrurile grave si apoi sa modifice gradual alte lucruri. O tranzitie oarecum linistita.
Ei bine, persoana care sufera de sindromul antementionat nu va face asta. Va incepe sa schimbe toate rahaturile mici si neimportante, fara sa se atinga de problemele majore – pentru care oricum n-are solutii. O sa schimbe ordinea unor actiuni, va repozitiona calculatoare de colo-colo, va reprinta niste hartii, va inlocui o bucata de mobila cu alta bucata de mobila, va pune etichete noi acolo unde nu era nevoie de ele, va scoate obiecte dintr-un loc, pentru a le aduce inapoi ulterior si tot asa.
Dar daca e nevoie de ceva cu adevarat important (un instrument nou, o sutura noua, un set nou de instrumente, niste proteze noi samd) – va delega, delega, delega. Pentru ca habar–n-are cum sa rezolve acele probleme.

Acuma… din fericire, nu e primul meu job. Stiu ca e inutil sa incerci sa schimbi ceva in felul in care oamenii astia vor sa se faca lucrurile (desi de cele mai multe ori pozeaza in “accesibili” si “oameni cu care se poate discuta“). Deci am lasat femeia sa faca ce vrea, nu am comentat nimic si m-am ferit ca dracu’ de tamaie sa ii ofer orice sugestie pe care ar putea-o interpreta ca “bagat unde nu-mi fierbe oala”.

Problema apare atunci cand nu sunt lasat sa-mi fac treaba mea si mi se cere sa rezolv problemele ei. Nici nu le pot face pe amandoua bine, si mai si sunt nemultumit pentru ca mi se cere sa fac ceva ce nu intra in atributiile mele (de band 5), ci in ale altora – cu atributii extinse (band 6).

Daca asta n-ar fi suficient, am avut 3 incidente in care:
a adus 2 pacienti in sala de operatie in acelasi timp, inainte ca operatia primului sa se fi terminat
a adus 1 pacient in sala de operatie, altul in sala de anestezie – apoi l-a dus inapoi pe cel din sala de anestezie, dar a trebuit sa-l aduc eu inapoi mai incolo, cand ea era in pauza, iar operatia din teatru continua, iar chirurgul principal a facut o operatie minora in sala de anestezie, ceea ce a creat o problema de personal (nu e normal sa ai 1 scrub singur in sala de operatie) si am fost si la doi pasi sa avem wrong site surgery (ceea ce e un never event)
m-a lasat singur cu o studenta in sala de operatie pentru a pregati o operatie medie-spre-majora. Studenta habar-n-avea echipamentul, instrumentele, consumabilele, dar chirurgii insistau sa incepem operatia, ignorand din nou problema de personal (asa-numita skill-mix)

Si ceea ce a pus capac a fost momentul cand a zbierat la mine pentru ca am mutat un troliu pus de ea undeva, troliu care pana in ziua aia fusese folosit oricand a fost nevoie. “Do not move my trolley“. Si mai era si un chirurg de fata cand a zbierat. Apăi, fomeie, poti tu sa-mi ceri multe, dar sa nu zbieri la mine. Daca vroiam sa zbiere cineva la mine, ramaneam in Romania.

Mi-am dat demisia (e-mail), apoi m-am dus si m-am plans la celalalt band 7 (cel care m-a angajat) si am cerut si o intrevedere cu matroana, pentru ca ca eu nu cred ca asta e un mod de-a lucra “profesionist“.

Intrevederea a avut loc saptamana trecuta, ea a zis ca “I’m from Barbados, that’s how I talk, but I am sorry if you think I yelled at you” si ca “you are also very rude to me and you don’t listen to me”. Am inceput atunci sa tot spun de ce a facut si-a dres ea, de a ajuns intalnirea la 1 ora. Ea a promis ca se schimba, eu le-am promis ca nu plec “now”.

S-a schimbat din parti. Primul lucru pe care l-a facut a fost sa inceapa sa se planga in stanga si dreapta ca eu ii fac probleme si nu vreau s-o ascult. Si sa se duca la chirurgul ala care era sa faca wrong site surgery si sa-i spuna ca eu m-am plans ca el are “unsafe practice”. Evident ca chirugul s-a enervat pe mine si m-a luat la intrebari – doar el nu vede nici o problema, daca nu s-a intamplat nimic.

Joi am interviu in alta parte. Fix la 1 an de cand am inceput munca la teatre.

E ciudat. In ultima luna am facut mai multe zile de CEPOD (teatrul de urgente) si m-am descurcat ok, am facut chiar fara nici o problema cateva operatii majore de ORL (combinate cu Neuro) sau Vasculara, m-am descurcat binisor la niste operatii mai grele de ginecologie in spitalul privat. Si sunt destul de corect auto-critic, cand zic ca m-am descurcat bine, m-am descurcat bine.

Fix cand viata ar trebui sa devina mai usoara pentru mine, trebuie s-o iau de la capat.

challenge

P.S. Pentru cine se intreaba de ce nu aleg sa muncesc doar la spitalul privat si atat: desi ei fac destul de multe operatii (chirurgie generala, vasculara, oftalmologie, ginecologie, orl, chirurgie plastica si ortopedie), sunt destul de limitati in tipurile de cazuri pe care le opereaza. Prefer sa incerc sa ma mut la un spital mai mare, ca sa strang experienta si in alte specialitati.

Calcule reci

Stabilim niste obiective:

  1. Strang 3 ani experienta in sala de operatie. Nu mai repet de ce.
  2. Obtin cursul de Perioperative (Theatre) Nursing. Si / sau cat mai multe cursuri si certificari utile in Theatre Nursing. Asta influenteaza direct motivul pentru care 1 e important, plus ajuta la 3.
  3. Obtin ori o promovare la band 6, ori ma mut la privat si castig mai multi bani ca un band 6 in NHS (si accept conditiile mai neplacute de la privat). Nu e vorba de foame de bani, realist vorbind imi vor trebui minim 400 lire in plus la salariul de baza daca nu vreau sa continui sa lucrez 60 ore pe saptamana cand va veni sotia mea aici.

1 se intampla (aproape) orice s-ar intampla. Doar ca trebuie sa astept. Asteptarea asta e o notiune foarte vaga. Toata lumea zice ca e usor s-o faci, dar putina lume se poate motiva sa astepte ceva CU ANII.
Desigur exista factorul necunoscut, pentru ca am ales sa ma mut intr-o tara care tocmai s-a aruncat cu capul inainte de pe o stanca, sperand ca o sa o poarte vantul cumva, undeva, departe.
Daca situatia se schimba aici in rau brusc pentru emigranti (desi nu cred asta), nu am vreo grija. Am totusi recunosterea studiilor deja facuta in alta tara europeana, cred ca as putea sa plec de-aici oricand, doar ca in conditii mai putin decat ideale. Asta e, ma ingrijorez de asta daca va fi cazul.

 

2 e problematic. In ultimii ani au oferit 2 sau 3 burse, niciodata mai multe. Anul asta se plang ca n-au fonduri, e probabil sa ofere doar 2 locuri. Anul asta am 4 contracandidati: Ausra, Caroline, Chris si Vangie.
Pornesc de la ideea ca decizia o vor lua fara a fi influentati de preferinte personale, ci doar judecand pe principiul “cine il merita, de ce vrea asta, cu ce ne ajuta pe termen lung, cum il/o inlocuim daca ii oferim 1 an de study leave“.
Primele 2 au vechime mica in trust (un pic sub un an in plus fata de mine). A doua e band 6 in specialist surgery, unde printr-o conjunctura nefasta, acum avem putine persoane cu experienta. Prima nu are foarte multa experienta, dar lucreaza la Neuro, unde au la fel de mare lipsa de oameni care totusi au niste experienta (sub 3 ani la neuro inseamna doar “niste experienta”). Pe scurt: daca le dau lor cursul, vor ramane descoperiti. Partea proasta (pentru mine) e ca m-am facut suficient de util in Specialist Surgery incat sa poata fi argumentat ca “if Caroline goes, we’ll have Cristian“.
Chris e wild-card, el nu are nevoie de fonduri (si study leave) pentru 1 an intreg, doar pentru a termina 1 modul din 3. Ideal vorbind, el ar putea fi al 3-lea om (costuri mai mici). In cel mai rau caz, e cel care are sansele cele mai mari sa primeasca 1 din 2 locuri posibile. Oricum, e aproape sigur ca el va fi unul dintre cei care primeste aprobarea pentru curs.
Vangie e prea in varsta. E de treaba, dar are 49 ani. Nu am auzit sa investeasca atata amar de bani trustul in cineva trecut de 40-45 ani. Plus ca au nevoie de ea la General Surgery, si acolo duc lipsa de suficienti band 6 cu experienta.
In cel mai rau caz, eu zic ca am 2 contracandidati, in cel mai bun caz, doar 1.
Decizia se ia in iunie, pana atunci trebuie sa o prind pe matroana intr-o zi cand e in toane bune si o sa-mi vand cauza scump.

Din nefericire, stiu ca matroana are o regula nescrisa – “everybody has to wait his/her turn“. Din punctul asta de vedere, am sansele cele mai mici dintre cei 5 oameni care au aplicat pentru cursul respectiv.

3 are semne de intrebare.
Band 7-le meu mi-a promis o promovare in 6-12 luni, in momentul in care m-am dus la el cu scrisoarea de demisie in ianuarie. I-am zis destul de clar ca nu voi ramane in trust daca nu obtin nici promovarea, nici cursul de theatre nursing.
Pana acum pare sa se tina de cuvant cu promovarea, mi-a dat de facut tot felul de lucruri “which will help with your band 6 application“.
Partea proasta e ca stiu foarte bine ca el prefera sa obtina Caroline cursul respectiv, in parte pentru ca e amica lui din copilarie, in parte pentru ca stie foarte bine ca nu ma tine nimic in trust, deci nu e convins ca ar fi o idee buna sa se investeasca bani si 1 an de study leave in cineva care a aratat deja ca poate pleca oricand.
Daca l-am citit bine, planul lui este sa imi ofere mie promovarea in momentul in care Caroline este anuntata ca va avea study leave din septembrie (adica el crede ca ea va primi cursul si sunt convins ca pentru ea a pus o vorba buna la matroana, spre deosebire de mine).
Partea si mai proasta e ca mi-am dat seama ca deja are un plan B in caz ca eu fortez ceva cu amenintarea cu demisia. Ii ofera deja responsabilitati suplimentare italianului care a inceput 4 luni dupa mine (Lorenzo). Stiu ca sunt mai bun decat el (pana acum), dar stiu si ca experienta se castiga, stiu ca e baiat de treaba si e descurcaret. Acum… repet, am reusit sa conving suficienta lume ca sunt bun in ceea ce fac, dar nu exista nimeni care e de neinlocuit aici.
Cea mai rece chestie pe care o pot adauga este ca singura persoana din Specialist Medicine care ar fi putut sa fie mai indreptatita (cel putin dpdv al vechimii) ca mine la un post de band 6 tocmai a fost suspendata pentru ca a lasat niste fase intr-un pacient, deci este automat declasata in orice eventual interviu pentru o pozitie de band 6. Asta este. Oricum, majoritatea experientei ei e in ginecologie, eu am experienta mult mai multa in ORL si MaxFax, plus suficienta in Vasculara incat sa zic ca as fi fost mai indreptatit sa obtin o promovare cu toata vechimea ei.

Problema e ca nu ma intereseaza la fel de mult jobul de band 6 ca promisiunea ca voi obtine theatre course. Banii ca band 6 ar fi mai putini ca salariul de la privat (100 lire net mai putin). La fel de adevarat e ca in NHS pot sa castig mai multa experienta in mai multe specialitati, ceea ce ajuta pe termen lung mai mult decat suta aia in plus.

 

Chestia care imi ingreuneaza planul meu este faptul ca, desi nu sunt band 6, mi se cere din ce in ce mai des sa fac munca de band 6 (pe salariu de band 5), in conditiile in care am deja cate un band 6 care trebuie sa faca asta in orice teatru lucrez.
Majoritatea oamenilor vor zice “uuuu, e usor, atunci imparti din munca cu cealalalta persoana, sau lasi persoana sa faca totul si imparti (nemeritat, but who cares) recunoasterea meritelor”.
Realitatea e ca majoritatea oamenilor care au o pozitie de autoritate nu accepta sa faca altcineva (mai bine) ceea ce ar trebui sa faca ei. Sau si mai rau, insista sa o faca ei (dar prost) sau se enerveaza cand o face altcineva.
Adica mi se cere sa rezolv situatii problematice, dar nu mi se permite sa o si fac, sau daca o fac, mi se atrage atentia ca altcineva trebuia sa faca asta si ca mi-am depasit atributiile.

Putine lucruri ma mai scot din sarite. Dar unul dintre ele este sa fiu acuzat ca am facut ceva sau n-am facut ceva ce, de fapt,  NU am facut sau NU ar trebui sa fac.

 

Si uite asa ajungi sa te gandesti ca toate calculele tale sunt stupide si prea complicate.

fail

Cat de usor e sa uiti…

De unde ai plecat si de problemele (mai mici sau mai mari) cu care te confruntai acolo si sa te apuci sa te plangi de toate prostiile minuscule si neimportante cand ajungi in alta parte.

Cat de usor e sa uiti de zilele cand erai elev/student si cat de greu iti era atunci si cum nimeni nu iti raspundea la intrebari si cum te simteai atat de inutil si lipsit de solutii. Si cat de usor e sa te porti la fel ca cei aflati in pozitia sa te invete sau ajute cu ceva. Ce, doar nu e treaba ta sa ii inveti si pe altii, nu?

Cat de usor e sa devii prea mandru de… nimic. Oricat de sigur pe tine te-ai simti, intotdeauna ti se poate intampla ceva care sa-ti demonstreze ca nu esti mare branza.

Cat de usor e sa uiti ca ai avut o perioada de inceput in orice in viata, cand totul era nou si greu si sa ajungi sa ii judeci pe altii ca si cum s-ar fi nascut stiindu-le pe toate. Pentru ca, nu e asa, si tu te-ai nascut atoatestiutor.

Cat de usor e sa uiti ca esti un strain intr-o tara straina, cineva care nu realizeaza ironia sortii atunci cand e rasist fata de… alti straini.

Cat de usor e sa uiti ca mancai salam cu soia nu demult, dar acum e inacceptabil faptul ai primit rata cu portocale rece.

Cat de usor e sa intri in hora integrarii intr-un grup luand obiceiurile proaste. Adica pana nu de mult se lua un bully de tine, daca apare o noua victima pentru bully, crezi ca daca devii si tu bully (fata de “noua” victima), gata, ai scapat de statutul de victima.

Cat de usor e sa te pierzi in diverse planuri pentru viitor, dar uiti sa ai grija de prezent.

Cat de usor e sa treci de la 2000 lei/luna la 2000 euro/luna (sau lire sau dolari sau altceva) si sa crezi ca automat ai “realizat” ceva.

Cat de usor e sa asculti prin ce trece altcineva si apoi sa tragi concluzii bazate pe experienta ta in situatii similare, uitand de faptul ca nu toata lumea reactioneaza la fel in aceeasi situatie.

Nu in ultimul rand, cat de usor e sa citesti (sau sa afli) despre ce face x sau y si sa zici “vai, ce viata usoara are” sau “vai, ce bine a ajuns” sau alte concluzii abracadabrante. La care multa lume ajunge si din cauza ca noi, ca oameni, nu suntem foarte dispusi sa prezentam si realizarile dar si esecurile noastre.

E usor sa faci toate astea, dar nu e mult mai greu sa NU le faci.

pinguin

M-am enervat!

Nu, nu e din cauza ca saptamana trecuta toate planurile mele din ultimii 4 ani au avut un final brutal. Planurile exista pentru a fi modificate.

Nu, nu e din cauza ca am muncit destul de mult in ultima vreme. Imi cunosc limitarile, daca nu voi mai avea energie, o voi lua mai usor.

Nu, nu e nici din cauza altor probleme personale.

Sunt enervat pentru ca am primit un “schimb” nou de studenti (nurse) la noi la teatre, inclusiv la mine in sala de operatie si vad ce li se permite lor sa faca. Nu e prima tura de studenti de cand am venit aici si am avut 3 grupuri si in cele 5 luni petrecute la boli respiratorii.

800_img-5053copy

Sunt enervat pentru ca mi se pare incredibil faptul ca oamenii astia vin aici, li se da un mentor (nurse), sunt evaluati initial, pe parcurs si la final si in timpul asta pot face o gramada de lucruri la care eu nici nu puteam visa in scoala de nursing la noi.

Sunt enervat pentru ca un student (de nursing) din anul 1 de-al lor poate avea in grija pacienti, de la dat medicamente (supravegheat si cu contrasemnatura) pana la igiena, plan de ingrijire, discutii cu doctorul samd. ANUL 1! Si nu trebuie sa fie extraordinar (e adevarat, nici nu-l forteaza nimeni si nimic sa faca ceva ce nu stie).

Sunt enervat pentru ca un student de nursing de anul 1 poate fi lasat sa fie “scrubbed in” pentru operatii mai usoare (fie supravegheat, fie double scrubbed).

Sunt enervat pentru ca un student ODP (Operating Department Practitioner, un fel de asistent medical care nu are DECAT competente de sala de operatie/anestezie/recuperare postop) in anul 1 TREBUIE sa stranga minim cateva zeci de operatii la care sa fie scrub nurse. Cateva double scrubbed, dar multe singur.

Sunt nervos pentru ca, cu toate aceste avantaje, unii dintre studentii de aici sunt pur si simplu lenesi si termina cu cunostinte (teoretice sau practice) chiar mult mai putine decat unii absolventi de scoala de nursing de la noi.

Sunt nervos pentru ca aici poti castiga in timpul facultatii niste bani bunicei lucrand ca bank HCA intr-un spital. Asta ca sa nu mentionam faptul ca (cel putin pana anul asta) existau si burse prin care erai platit sa fii student nurse.
E adevarat, de anul asta au disparut si bursele si subventia pentru facultate, de-acum (aproape) toata lumea va termina facultatea de nursing cu o datorie de pana la 27.000 lire de rambursat (cu dobanda 0) in 20 ani. Deci nu e totul perfect.

Sunt nervos pentru ca aici nu o sa vezi asistente medicale sau doctori zbierand la tine (ca student) sau injurandu-te doar pentru “ca pot”. Daca o fac, poti face plangere si vor fi investigati (cu urmari mai mult sau mai putin importante).

Sunt nervos pentru ca am avut 3 ani de scoala in care a trebuit sa trag cu dintii pentru fiecare mic lucru pe care l-am invatat, si a trebuit sa ma lupt pentru orice chestie.

De ce a trebuit sa fie totul asa de complicat?

Dar de ce mama naibii nu poate fi tratat asa studentul asistent medical si la noi?

 

Oricum, din principiu, atata timp cat am stiut ceva, am incercat tot timpul sa explic, sa ii ajut si sa ii invat pe toti studentii lor care mi-au ajuns in jur sau cu care am lucrat.

Cat timp o sa fiu asistent medical, o sa fac tot posibilul sa nu ma port cu vreun student asa cum s-au purtat cu mine unii compatrioti cu care acum sunt colegi de breasla.

Si sper sa-si aduca aminte si de mine cu placere ei atunci cand vor fi asistenti medicali, asa cum o fac si eu atunci cand ma gandesc la toate asistentele si toti asistentii care si-au gasit timp sa ma invete cate ceva sau sa ma lase sa fac ceva cat am fost in scoala.

Cronica unei greseli periculoase

Acum 3 saptamani, la mine la teatre s-a petrecut un “never incident“. “Never incident” este genul de eroare medicala pentru care exista proceduri clare de verificare, care ar trebui sa elimine posibilitatea ca asta sa se intample vreodata. Aici intra operatia pe pacient gresit, operatia in partea gresita a pacientului (mana stanga in loc de mana dreapta), implantarea de proteza gresita, uitarea unui instrument, ac sau fasa in pacient, moartea unui pacient diabetic cu glicemie prost tinuta sub control, administrarea unui medicament gresit/pe cale gresita/unui pacient gresit, administrarea unui medicament gresit unui pacient alergic (gen Augmentin la un alergic la Penicilina), administrarea de componente sanguine incorecte dpdv al compatibilitatii ABO/Rh si altele (sunt 25 la ultima numaratoare).

In cazul de atunci, o HCA a ridicat un pacient gresit din holding bay, l-a dus in camera de anestezie a unui teatru, unde anestezistul i-a zis unei asistente sa i se administreze un supozitor pacientului (ceea ce aceasta a si facut, fara verificarea identitatii pacientului). Apoi pacientul a fost anesteziat (fara verificarea identitatii sau a formularului de consimtamant). Abia in sala de operatie s-au prins de problema, in momentul citirii partii a doua a WHO Safe Surgery Checklist.

Zilele trecute l-am auzit pe anestezist comentand in vestiar incidentul de-atunci: “my heart sank then in the operating theatre. I couldn’t stop thinking that somebody will take my pension away, after working 30 years and being a few months away from retiring. My heart almost stopped”.

 

Ce mi-a trecut mie prin cap acum cateva zile, in momentul in care mi-am dat seama ca e foarte posibil sa-i fi dat chirurgului o bucata de burete de sters microinstrumentele in loc de un burete din gelatina hemostatica, bucata care a ramas in pacient iar incizia a fost inchisa?
Ca am facut rau unui pacient. Si ca va trebui sa i se faca o operatie noua. Si ca poate muri in aceasta noua operatie. Si ca orice i s-ar intampla ulterior poate fi din cauza greselii mele, oricat de mica ar parea.

Am fost scrub nurse in cel de-al doilea teatru de ORL al spitalului pentru o timpanoplastie un pic mai complicata (un link care descrie foarte bine o timpanoplastie simpla), care a presupus si folosirea de laser pentru osiculoplastie. E una dintre operatiile mai complicate din ORL, cel putin dupa durata, numarul de instrumente necesare si faptul ca se face majoritar privind printr-un microscop.
La un moment dat, dupa ce se repara ce e de reparat si se colecteaza cartilajul si membrana folosite pentru a crea un nou timpan si pentru a-l sustine, chirurgul are nevoie de una sau mai multe bucati de burete din gelatina hemostatica, ce se va/vor dizolva dupa o vreme. Burete care sustine cartilajul.
Fiind vorba de microinstrumente, la noi se recomanda folosirea unui buretel (steril) special din celuloza, umezit, pentru a fi sterse, nu o fasa sterila umezita (ca la alte operatii, cu alte instrumente). Asa se evita tocirea instrumentelor si introducerea de mici fragmente de fasa sterila in urechea pacientului.

20160917_173844

Cele 2 tipuri de burete arata foarte asemanator. Sunt albe si patratoase. Buretele absorbabil (din gelatina) poate fi (la mine in spital) de 2 tipuri, unul mai subtire, care e pliat (e indoit) si unul mai gros, care trebuie aplatizat prin presare atunci cand il tai. Cel mai gros arata 99% la fel ca cel pentru stergerea instrumentelor. Cel mai subtire e mai usor de diferentiat daca se desface – atunci se vede ca e mai lung si mai subtire decat buretele pentru stergerea instrumentelor.

Practica clinica buna ar fi sa fie folosit burețelul din primul moment in care incepi sa folosesti microinstrumentele. Sa il umezesti intai (ceea ce il face sa se expandeze si sa arate ca o carpa foarte fina si mica) si apoi sa il folosesti. Si sa incepi sa tai buretele hemostatic din gelatina (Spongostan) in momentul in care ai timp, ca sa il ai pregatit pentru momentul de la finalul operatiei cand e nevoie de el, cand totul se petrece in succesiune rapida.

Din momentul in care operatia se face doar in urechea interna, se obisnuieste sa se inchida toate luminile din teatru, pentru ca sa se poata vedea mult mai bine prin microscop. Practica clinica buna ar fi sa ceri sa ti se pastreze una dintre lampile-satelit deschisa si sa o centrezi pe masa ta cu instrumente, ca sa vezi ce faci.

Pentru ca a fost o zi in care totul s-a petrecut pe repede-inainte si pentru ca nu am suficient de multa experienta pentru a imi da seama ca lucrurile trebuie facute intr-un fel pentru ca asa e mai sigur (i.e. nu am invatat inca good clinical practice pentru toate operatiile), eu am folosit o fasa umeda in loc de burețelul-minune, nu am cerut sa mi se pastreze o lampa-satelit aprinsa (am ramas in penumbra) si am taiat ceea ce CREDEAM ca e burete hemostatic din gelatina pe intuneric, fara sa intreb pe nimeni daca tai ce trebuie.

Rezultatul a fost ca am dat chirurgului o bucata taiata de burete pentru sters instrumentele, bucata care a ramas in pacient, incizia a fost inchisa, pacientul a fost trimis in sala postoperatorie, apoi in Day Surgery Unit, unde ar fi urmat sa plece acasa candva seara. Din fericire, a fost nevoie doar de 1 (una) bucata, nu de mai multe, ca la alte operatii.
Am observat totusi pe ecran (microscopul e conectat la un Stack System de la Karl stack-systemStorz)  cum bucata mica de burete pe care i-am dat-o se umfla brusc in momentul in care intra in contact cu sangele si serul care erau in ureche. Ceea ce mi s-a parut ciudat, tineam minte ca arata altfel cand il aruncam acolo. Chirurgul n-a zis nimic, n-am zis nici eu nimic.

Dupa-amiaza am fost scrub la o operatie asemanatoare, dar mai complicata (mastoidectomie deschisa, canal wall down). Si acolo e nevoie de Spongostan (buretele hemostatic). Si la a doua operatie am taiat buretele in bucatele pe intuneric si n-am cerut lampa-satelit deschisa.
Din fericire, nu aveam zi lunga si la 6 am fost schimbat de o colega cu foarte multa experienta. Ea a vazut imediat ca am taiat ce nu trebuie si mi-a zis. Si a aruncat ce am taiat eu. Din fericire x2, nu apucasem sa-i dau ce credeam eu ca e Spongostan chirurgului la operatia a doua.

Am testat o bucata din ce taiasem eu acum (buretele pentru instrumente) si din adevaratul burete hemostatic sub apa. Am vazut ca primul se umfla – cum vazusem pe ecran cu cateva ore mai devreme si ca al doilea nu se umfla deloc.

Problema era ca nu tineam minte clar daca ii taiasem ce trebuie sau nu. N-am stiut sigur pana a doua zi, cand l-au operat pe sarmanul om si i-au scos buretele gresit.

M-am panicat si i-am zis band 7-ului care era in sala de operatie ca e posibil sa fi dat buretele gresit in operatia de mai devreme. Am vorbit cu rezidentul care a facut o parte din operatia de mai devreme, el a zis ca nu poate sa-mi spuna daca ce i-am dat eu a fost ce trebuia sau nu.
Apoi a venit si al doilea band 7 de ORL, cel cu care lucrez eu 75% din timp, care m-a si angajat. I-am explicat situatia. El i-a spus imediat chirurgului care opera in continuare pe pacientul al doilea. Chirurgul a zis ca “then we’ll have to open him up, but let me finish this operation”. Apoi band 7-le meu a facut un incident report. Intre timp am anuntat si coordonatorul teatrelor pe ziua aia, care a cautat cu mine prin sacii de gunoaie sa vedem daca gasim buretele gresit taiat sau nu. Problema era ca sacii de gunoaie infectioase fusesera ridicati din sluice room (locul unde aruncam sacii sigilati cu infectioase si seturile utilizate de instrumente). Apoi cei 2 band 7 si coordonatorul teatrelor au plecat.

Eu am ramas si am inceput sa plang. Prima data in viata mea cand din cauza unei greseli facute de mine din postura profesionala, cineva va trebui sa se expuna unui risc major inutil (o noua operatie).

Mi s-a cerut sa scriu o declaratie, pe hartie sau intr-un e-mail, in care sa descriu tot ce s-a intamplat. Am facut si asta. Apoi toata energia mi s-a dus.

Bineinteles, au inceput sa-mi treaca prin cap si ganduri mai egoiste: o sa urmeze o investigatie interna, poate vor implica si NMC-ul, poate imi pierd PIN-ul, pacientul poate sa dea in judecata spitalul – va trebui sa dau declaratii, oare se va ajunge la tribunal, oare imi voi mai pastra locul de munca, incidentul va ramane la dosarul meu – ceea ce efectiv va distruge orice sansa as mai avea sa primesc o promovare in spital si posibil si in NHS. Am exemplul unei colege care are o acuza inventata (chiar inventata) la dosar si a fost respinsa din cauza asta la un interviu.

Si totul era din cauza mea.

Am stat peste program pana chirurgul a terminat ultima operatie. Apoi am mers cu el cand a vorbit cu pacientul de mai devreme. NU am zis nimic, am stat deoparte. Pacientul a fost intelegator, a zis “ok, get it out then”. A doua zi am stat overtime impreuna cu band 7-le meu (care a fost scrub), in sala mea normala de operatie, unde chirurgul a scos din pacient ceea ce s-a dovedit a fi o bucata din buretele gresit. Operatia de reparatie a durat cu tot cu anestezie 35 minute…

La finalul operatiei nu gaseam o fasa. Sa fac infarct si nimic altceva. Am cautat in sacul de gunoi, am gasit-o mototolita pe la fund. O aruncase chirurgul, nervos sau din neatentie. Band 7-le meu se albise si el. “That wasn’t even funny, man!”.

Noaptea aia a fost oribila, abia am reusit sa dorm o ora. Dimineata n-aveam pofta de mancare, am dat tot felul de lucruri pe jos, mi-am uitat cheile in camera, mi-am uitat badge-ul (fara de care nu pot intra in spital) in apartament etc.

Urmeaza o investigatie interna a spitalului, impreuna cu o masa rotunda cu mine, in care va trebui sa discutam despre ce s-a intamplat, ce am invatat, ce se va face mai departe pentru a nu se mai intampla. Cazul meu a fost discutat in sedinta saptamanala a teatrelor “another serious incident happened this week”.

 

Din punct de vedere al reactiei colegilor, totul a fost extraordinar. Matroana m-a luat deoparte a doua zi dimineata la prima ora, mi-a zis ca greselile se intampla, toti suntem oameni, ca va urma o investigatie, ca vrea si ea o copie a declaratiei mele si ca vor cere si de la colegele din teatru declaratii si ca sa nu ma pedepsesc pentru asta, sa nu ma ingrijorez – imi voi pastra jobul si sa ma duc sa continui sa fiu scrub nurse, pentru ca sunt bun la ceea ce fac. SI ca e foarte bine ca am anuntat totul imediat, bravo. Band 7-le meu a fost extraordinar. Celalalt band 7 de ORL (care a fost cu mine in teatru atunci) a fost de asemenea destul de incurajator (persoana mai rece, deh) si mi-a zis sa fiu mai atent pe viitor si ca sa nu care cumva sa o mai fac.
Dar 2 dintre ceilalti band 7 m-au oprit pe coridor sa ma intrebe cum ma simt, sa ma felicite ca am avut curaj sa recunosc greseala imediat si sa anunt chirurgul si colegii, poate altii s-ar fi gandit sa nu zica nimic. Si sa imi spuna ca greseli se intampla si ca e bine ca pacientul e bine. Mai multi dintre HCA-ii cu care am mai lucrat m-au luat deoparte si mi-au zis sa nu “beat yourself about it, mistakes happen”. Si dintre colegele band 5 si band 6 m-au oprit cateva si mi-au zis ca e bine ca am recunoscut si ca “mistakes happen, we’re only human”.
Mi s-au povestit mai multe incidente grave petrecute in ultimii ani in spital, mi-au spus 2 dintre band 7 ce greseli au facut ei in cariera lor.
Chirurgul a fost extraordinar si el. A doua zi zicea ca trebuie sa facem ceva ca asta sa nu se mai intample vreodata, sa vorbim cu producator sa schimbe forma buretelului. Si zicea ca “it is very good that someone was brave enough to come out about a mistake. But we don’t know how many times this might have happened in the past”.

Toate bune si frumoase, greseli se intampla, dar nu vrei sa ti se intample ȚIE.

Si daca esti ca mine si urasti sa faci greseli, sau sa ii faci rau cuiva, chestia asta te consuma.

 

Vineri a fost oribil, desi stiam ca sunt nebun si nu e asa, de fiecare data cand vedeam niste colege vorbind, mi se parea ca vorbesc despre mine.

Oricum, singura mea bucurie e ca pacientul nu a patit nimic si ca nu i se va mai intampla nimic mai departe DIN CAUZA MEA… Nu as fi putut trai cu mine daca nu ziceam nimic acum. Chit ca exista sansa mica sa nu i se fi intamplat nimic oricum.

 

Daca e cineva curios, toata tarasenia a fost categorisita drept incident serios (practic, doar cu putin mai putin rau ca Never incident).

Later Edit: Intre timp am mai dat 1 declaratie in scris, a existat o masa rotunda (cu matroana, chirurgul, band 7-le de la ORL si alte persoane), am fost intervievat de inca 3 ori despre incident de catre un alt band 7, band 7 care ulterior a prezentat raportul incidentului in fata managementului spitalului (CEO si Head of Nursing), in prezenta CQC-ului. Cineva de la spital a avut o discutie ulterioara cu pacientul (detaliile ei nefiindu-mi disponibile).
Inca se discuta ce va fi scris in dosarul meu de angajare si pentru cat timp va fi pus acolo. Informatiile din el sunt disponibile pentru un eventual viitor angajator – numai daca le cere. NMC-ul nu a fost implicat, aparent nu e nevoie sa fiu investigat, nu a fost eroare care sa imi puna in pericol dreptul de a profesa.
Din punctul de vedere al tuturor, am respectat “duty of candor”, care te obliga sa anunti pacientul imediat despre ceva ce i s-a intamplat in timpul in care e in grija ta. Nimeni nu mi-a zis “nu e grav ce ai facut”, dar nimeni nu mi-a cerut capul intr-o țeapa.

Viata ca o colectie de amintiri

Am doar 32 de ani.

Statistic vorbind, fiind barbat roman, mi-am trait aproape jumatate din viata.

Desi nu mai tin minte multe lucruri (cateodata cuvinte, cateodata obiecte, cateodata intamplari mai vechi, cateodata ceva ce abia s-a intamplat), am destul de multe amintiri puternic intiparite in mintea mea.

amintiri asianfanfics.com.jpg

Tin minte cum alergam in jurul careului de final de an prin clasa a doua si imi tot cadea coronita pe jos, spre disperarea mamei. Tin minte ca cel mai bun prieten al meu in clasa a intaia si a doua a fost colega de banca si ca, dupa ce a plecat (in clasa a 3-a), am fost trist, dar mi-am gasit repede alti prieteni.

Tin minte cum am schimbat clasa cu totul la inceputul clasei a 5-a (de la B am trecut la C), pentru ca ai mei s-au speriat cand au auzit ca mi-au plecat 5 dintre colegii mai buni din clasa si au zis ca ma vor intr-o clasa mai “buna”. Evident ca nu mi-au zis si mie. M-am trezit brusc in ziua a 3-a sau a 4-a de scoala ca vine o tanti cu o alunita impresionanta pe buza si cu un ceas cu aspect de lacatel atarnat de piept si ma muta intr-o clasa noua, cu 25 de perechi de ochi noi holbandu-se la mine, “noul vostru coleg”.

Tin minte ca in spatele meu la examenul de admitere la liceu a stat viitorul meu coleg de banca din a 11a si a 12a. Si tot el a stat in spatele meu si la BAC. Si tot cu el langa mine am dat si 2 dintre cele 3 examene de admitere la facultate.

Tin minte primul meu sarut in liceu, ea (o chema Laura si era rrrârhâită) avea un lip-gloss cu gust de capsuni. Si folosea un parfum de la Avon.

Tin minte ce enervat am fost cand am avut un prieten bun la primul meu job intr-o agentie de publicitate, cu care mergeam la baute si prin cluburi, dar care a hotarat sa se concentreze doar pe facultate dupa ce a intrat la Teatru si Film (visul lui) si apoi nu ne-am mai vazut aproape deloc.

Tin minte o gramada de intamplari de pe terenul de baschet, lucruri deloc importante, dar care mi-au ramas in minte.

Tin minte foarte viu cum a fost prima zi cand am fost la mare cu viitoarea mea sotie, cum am stat noi o zi intreaga fara sa mancam, de ajunsesera sa zica prietenii mei de-atunci “uite, domne, ca se poate trai fara mancare, doar cu dragoste”

Tin minte si acum ziua cand am dat examenul Goethe ZD, intre scris si oral m-am intors la ai mei si tatal meu mi-a facut o friptura cu cartofi. Era ziua in care medicul de familie i-a spus ca e posibil sa aiba cancer pancreatic si ca trebuie sa i se faca noi investigatii.

Tin minte examenul la postliceala si involburarea de emotii, usurare si nesiguranta din ziua aia.

Tin minte prima zi de practica in spital. Apoi prima data cand am pus un tub nazo-gastric. Apoi prima data cand am facut o injectie i.m. Si prima data cand am pregatit un tratament i.v.

Si prima mea branula. Pfui, ce nervos eram, inconjurat de 6 colege, cu un pacient linistit, saracul, dar fara vene vizibile pe la maini. I-am montat-o undeva pe picior. Si ce mandru eram a doua zi, cand m-am intors si am vazut ca branula e inca utilizabila.

Si tin minte si prima data cand am montat un cateter urinar, la o babuta extrem de cooperanta. Si apoi a doua oara, cand vreo 6 asistente si infirmiere se stransesera in jurul meu si ma incurajau sau comentau unde trebuie sa bag tubul.

Tin minte temerile si nesiguranta ca iau o decizie buna in momentul in care m-am decis sa plec din tara.

Apoi tin minte prima mea zi in spital ca asistent medical. Si primul meu pacient care a murit si senzatia de neputinta si esec pe care am simtit-o in ziua aia. Cu tot efortul nostru, cu montare de branule, transfuzii de sange, fluide si cresterea litrajului de O2… saturatia de oxigen continua sa scada si starea pacientului se inrautatea.

Si nu uit intrebarea constanta: imi place sau nu sa fac meseria asta? O s-o fac pana la pensie sau nu?

Tin minte prima mea tura extra, in afara sectiei mele de spital. Si cat de frustrat am fost la finalul noptii aleia, dupa ce am intrat de minim cateva zeci de ori in salonul unde o pacienta apasa pe call button la fiecare cateva minute.

Si mai tin minte si noptile in care aveam 1 sau mai multi pacienti a caror stare se inrautatea, le faceam tot ce puteam, aduceam doctorii de garda la pat si abia reuseam sa ii tin in viata pana la urmatoarea tura.

Mai nou, tin minte prima zi in sala de operatii si ce dezamagit am fost cand chirurgul de vasculara a urlat la un moment dat cand n-am stiut ce sa fac “can I please get somebody who knows what he’s doing?”.

Si tin minte prima mea operatie pentru care am fost scrub nurse, in a 5-a mea zi la teatre. O amigdalectomie care a urmat unei endoscopii nazale. Rezidentul se certase cu medicul specialist pentru ca primul nu il asteptase pe cel din urma si a facut endoscopia fara sa fie si al doilea de fata si fara sa faca poze. Si toata operatia chirurgul a facut misto de rezidentul lui si l-a tot intrebat “are you sure you want that, why are you doing that, I don’t know, why don’t you do what you want, you seem to be good at that”. Si evident ca rezidentul si-a transmis nervozitatea pe mine, imi lua instrumentele de pe masa grabit, imi cerea latrat sa ii curat electrocauterul, sa ii dau altceva, era grabit si asa mai departe.

Apoi tin minte prima zi in care am fost scrub cu acelasi chirurg de vasculara din prima mea zi, 3 inchideri de varice si vena safena cu VNUS. Cat de mandru m-am simtit atunci cand mi-a zis la sfarsitul zilei “you’ve done very well“.

Si prima mea operatie majora (o mastoidectomie), pentru care numai pregatirea mi-a luat vreo 30 minute. Apoi primul FESS in care am stiut instrumentele.

Si endarterectomia de carotida la care am fost double scrub saptamana aceasta imi va ramane cu siguranta in minte. Pe langa pregatirea foarte lunga, cu siguranta nu voi uita faptul ca am reusit sa pierdem un ac si l-am cautat 2 ore, in timp ce chirurgii isi vedeau de munca lor extrem de sensibila. Si nu-l voi uita pe Eugene, studentul la Medicina care habar-n-avea sa se spele corect, dar ne-a gasit acul la final de operatie, dupa colangiografie.

 

 

Si uite asa strang amintiri de-a lungul vietii. Si sper ca voi continua sa tin minte altele ca cele de mai sus (impreuna cu toate celelalte amintiri pe care nu le-am mai mentionat aici).

De ce postarea asta?

Am primit un mesaj destul de emotionant de la o viitoare asistenta medicala, actuala infirmiera, care m-a facut sa ma gandesc un pic la amintiri si la ceea ce ne defineste.

Photo credit: asianfanfics.com

6 luni ca Asistent Medical in Anglia

Pe 14 ianuarie aterziam pe Heathrow pentru prima data in viata. Pe 15 ianuarie paseam prima data in actualul meu spital, primeam uniforma, semnam contractul si imi cunosteam sefa (si faceam un mic tur al sectiei si spitalului). Pe 18 ianuarie incepeam munca (vorba vine, prima zi a fost “corporate induction”, abia pe 19 am lucrat prima zi).
Tot ce stiam despre viitorul meu era ca spitalul e aproape nou, ca CQC-ul nu ii priveste foarte bine si ca urmeaza sa lucrez pe o sectie de boli cardiorespiratorii.

Ce imi propuneam inainte sa vin aici?

  • sa acumulez cat mai multa experienta, cat mai repede. In esenta, sa ajung sa fiu sigur cat mai sigur pe mine si pe ceea ce stiu si pot sa fac.
  • sa ajung sa lucrez fie la TI-Cardiologie (Coronary Care Unit), fie in sala de operatii/chirurgie cat mai repede
  • sa strang niste bani
  • sa raman sanatos (fizic si mental)
  • sa imi pastrez intacta relatia cu sotia mea

Ce am reusit in lunile astea?

In primul rand, am obosit cat pentru 2 ani de munca.

obosit.gif

Am avut nenumarate momente in care habar-n-aveam ce sa fac mai departe. Am avut zile proaste, am avut zile (si nopti) foarte proaste.

Mi-a murit prima persoana de care am avut grija (oarecum) profesional mai multa vreme. Am avut momente in care nu stiam de ce naiba fac meseria asta.

Am avut momente in care am fost foarte mandru de munca mea si de meseria mea. Am primit primele multumiri pentru felul in care imi fac munca.fam of rats.gif

Am avut de-a face si cu primele nemultumiri din partea unor pacienti sau rude ale unor pacienti de care am avut grija. Si am descoperit ca e al naibii de greu de calmat un grup de persoane nemultumite, mai ales daca sunt puse pe harta.

Am avut nenumarate momente in care mi-am dat seama ca am facut lucrurile incorect sau incomplet – pentru ca nu stiam ce trebuie sa fac sau pentru ca nu am avut cand sa le fac pe toate si/sau am uitat ce sa fac.

Deci nemultumirile altora erau total indreptatite uneori.

Am reusit sa invat o gramada de lucruri pe care nu le stiam – sau mi-am solidificat anumite cunostinte. Atata timp cat accepti faptul ca nu stii cine stie ce si ca ai de invatat din orice, spitalul e un mediu excelent pentru a acumula informatii.

Am avut momente in care m-am simtit magulit cand mi s-a oferit un post dupa doar 1-2 ture bank in alta sectie decat a mea.

Am avut momente in care am vrut sa-mi bag picioarele in spital si in meserie si in tot, cand nimic nu mergea cum trebuie si mai venea cate ceva in plus ca sa ma frustreze si mai tare. Abia ajungeam la munca si tot ce vroiam era deja sa plec naibii acasa.

ruuun.gif

Am descoperit ca nu pot face toate lucrurile singur (desi inca incerc asta ori de cate ori am ocazia) si ca ai nevoie foarte mare de niste colegi in care sa ai incredere. Din cauza asta, desi sunt genul de om care incearca sa uite repede relele, am dezvoltat foarte repede aversiune fata de unii colegi lenesi, incapabili si/sau nesimtiti. La ce-mi foloseste asta? Stiu pe cine sa nu ma bazez cand am nevoie de ajutor si la cine sa fiu atent in caz ca-mi cere ajutorul.

Am intalnit o gramada de oameni care pun pasiune in ceea ce fac, am intalnit si oameni pe care pasiunea i-a parasit si am intalnit si oameni extrem de eficienti in ceea ce fac, desi nu sunt deloc usor de placut. Inca o dovada ca nu trebuie sa judeci oamenii dupa aparente.

Am descoperit ca nu e deloc usor sa faci saltul de la student care depinde de o asistenta la asistent medical de care depinde un student. Desi sistemul de aici e mai permisiv si mai eficient in practica, e dificil sa evaluezi corect pe cineva daca lucrezi doar 1-2 zile impreuna cu el/ea.

Am reusit sa-mi gasesc o gramada de mici bucurii: cand am pus cate o branula unui pacient unde altii au esuat, cand am pus cate o branula unui pacient fara vene la finalul unei ture dificile (cu toata oboseala mea), cand am tinut in viata un pacient care se ducea in fata ochilor mei, cand la final de tura mai dificila cate un rezident imi spunea “it was nice working with you tonight”, cand la final de tura in care m-am invartit ca un titirez prin sectie, 1-2 pacienti ma intrebau cum ma simt eu sau imi spuneau ca apreciaza munca mea, mai nou cand un chirurg mai dificil m-a laudat la finalul unei zile in care am fost scrub nurse la 3 operatii de-ale lui la rand.

Am avut primul interviu picat din cariera mea de asistent medical. Am luat un interviu si am primit o oferta de munca de la cel mai mare spital de cardiologie din Europa (cand l-or termina). Am ajuns sa lucrez in sala de operatii.

Am reusit sa o iau de la 0 de 2 ori (in sectia mea veche si apoi in sala de operatii). Am reusit sa muncesc (bank) si la chirurgie si am facut-o destul de bine.

Am reusit sa-mi pastrez convingerea ca imi place meseria pe care am ales-o acum 4 ani, cu bune si cu rele.

A inceput sa se stranga o oarecare frustrare de la nevoia constanta de-a le demonstra altora ca sunt bun la ceva “pentru a le castiga increderea“. Parca n-am terminat niciodata scoala de asistent medical, e o lupta continua pentru respect.

Am reusit sa pun deoparte o suma mica de bani – oricum mult mai mare decat as fi reusit in aceeasi perioada in Romania chiar si in vechea mea slujba, care nu era platita chiar prost (pentru Romania).

Nu in ultimul rand, mi-am pastrat viu si cu sanse mari de aplicare “planul meu măreț” (mai multe despre asta in curand).

abdo.gif

Nu am avut probleme cu coloana sau cu migrene (problemele mele de sanatate mai vechi), dar am facut o infectie respiratorie mai nasoala (ceva ce n-am mai facut de minim 10 ani) si ma supara fasceita plantara la unul dintre picioare (o problema care foarte rar a fost suparatoare in tara). Altfel, mi-am pastrat o greutate normala, mananc cat de cat sanatos si reusesc sa merg la sala regulat.

Mi-am luat toate zilele de concediu la care am dreptul si le-am petrecut pe toate impreuna cu sotia mea.

 

Cu toate acestea, este oribil sa faci toate lucrurile de mai sus singur printre straini. Iar atunci cand meseria ta presupune sa ai grija de alti oameni, dar distanta geografica te impiedica sa ai grija de persoana iubita, parca totul pare in van.