The Man from U.N.C.L.E – foarte distractiv, daca iti plac genul asta de filme cu spioni

Screen Shot 2015-08-25 at 22.45.37

Daca mergi la filmul asta asteptandu-te la un film mai nou cu Jason Statham sau un Bond ceva mai vechi (actiune non-stop, impuscaturi peste impuscaturi, gadgeturi fantasmagorice, urmariri cu masini scumpe si niste personaje-negative atat de fortate ca sunt aproape comice), o sa fii dezamagit.

La fel, daca vrei un Snatch, dar cu spioni, e posibil sa fii dezamagit. Sau nu – depinde de ce ti-a placut Snatch (sau Lock, Stock and Two Smoking Barrels).

The Man from U.N.C.L.E are multe elemente din alte filme regizate de Guy Ritchie: scene de actiune relativ rapide, fara multa “bataie”, dialoguri spumoase – care dau o tenta amuzanta unei scene la prima vedere serioasa, o mica “dezvaluire” despre un personaj, niste tradare, editare caracteristica a scenelor si o coloana sonora foarte, foarte potrivita. La care se adauga decoruri care nu exceleaza prea mult, dar sunt augmentate de costumatie bine aleasa.

Pe scurt, mie mi-a placut mult. O ora si 40 de minute au trecut foarte repede, fara sa existe momente moarte sau plictiseala.

E adevarat, poate personajele puteau fi construite mai mult, dar pentru asta poate ii trebuia un Robert Downey Jr., nu actorii atasati unui Superman trist sau unui Lone Ranger care e posibil sa-i fi ingropat cariera lui Johnny Depp. Nu ca nu mi-a placut cum au jucat cei doi protagonisti, dar pur si simplu nu prea aveau de unde sa ofere mai mult.

“Mad Max Fury Road” si 4DX – neimpresionant

Primul “Mad Max” l-am vazut candva pe la 13 ani. Nu mai tin minte prea multe in afara de ideea mad maxde film “diferit” (dialog putin, actiune mai multa), razbunare cu orice pret si cu masina misto a lui Max (si ca Mel Gibson vorbea putin, dar era convingator). Al doilea la cam un an dupa si tin minte ca mintea mea de adolescent a fost impresionata. Pe al treilea l-am vazut candva prin liceu si mi-a ramas in cap doar ca un film cam lung si cu o poveste care (la inceputul anilor 2000) deja fusese copiata atat de mult incat nu mai parea prea interesanta.

Noul Mad Max este o combinatie intre primele 3. Ii lipseste un singur lucru: un protagonist convingator. Tom Hardy spune lucruri putine (ca Mel Gibson in anii ’80), se stramba, holbeaza si incrunta cam 50% din timp si in rest pare un actor care incearca sa faca o față concentrata dar care nu ii prea iese.

Filmul ar trebui sa se numeasca mai degraba “Imperator Furiosa and Friends”, nu Mad Max, pentru ca Max este la fel de neimportant pentru film ca o masina din multele care sunt distruse – filmul ar merge inainte la fel si fara el.

In 2 fraze, filmul se descrie asa: o femeie-sofer, membra a unui clan de razboinici intr-o lume post-apocaliptica isi tradeaza seful-cel-rau, fugind cu pretioasele lui sclave sexuale. Este urmarita de intregul clan prin munti si desert si este ajutata de un prizonier al fostilor ei acoliti.

In mare, filmul este o urmarire de masini, camioane si motociclete care mai de care mai fantastic dotata cu elemente de protectie/atac (cuie, scuturi, rangi, tepi, cauciucuri, sulite sa), majoritar intr-un desert (si prin niste munti si-un fel de mlastina). Avem vreo 2 momente foarte scurte de intriga (fara urmariri), in care sunt construite foarte putin anumite personaje (cum ar fi Nux – jucat destul de bine de Nicholas Hoult), villain-ul si acolitii sai (pe care ii poti considera ori caricaturi extreme, ori personaje convingatoare, depinde cum vezi filmul) si personajele-feminine, care sunt motivul urmaririlor nebune.

Per ansamblu, daca ti-au placut primele filme sau iti plac urmaririle de masini si violenta gratuita, o sa-ti placa si asta. Altfel, nu prea cred. Mie mi s-a parut cam lung si relativ plictisitor din cauza repetitiei scenelor de urmarire. Probabil ca la 16 ani mi s-ar fi parut excelent. 🙂 Chiar si-asa mi-a placut, dar nu pot spune ca a fost mai mult decat un film bunicel de actiune.

Si putin despre 4DX:

Cand mi-au zis niste prieteni ca vor sa vada noul Mad Max in format 4DX, la noul mall din Pantelimon, am zis ca hai sa-l vad cu ei. Desi era joi seara, la sfarsitul saptamanii premierei, sala era fully-booked. Toata lumea parea ca a venit sa vada mai degraba “noul mod de vizualizare al filmelor”, nu filmul in sine – cel putin daca judecam dupa lipsa totala de entuziasm la iesirea din cinematograf (imi place sa ma uit la oameni dupa ce au vazut un film).

4DX a insemnat pentru mine un scaun care vibreaza (cam ca un scaun din ala de masaj din gari/aeroporturi) si se ridica/apleaca un pic, niste duze de aer in zona capului in scaun si in fata ta, niste duze de apa tot in fata ta (si undeva deasupra, cred) – poti opri apa, plus niste fum care avea un anumit miros vag alcoolic care iesea de pe undeva de langa ecran.

Per ansamblu, a fost o experienta interesanta, dar nu era nimic care sa te dea pe spate. La figurat, ca la propriu o face – din cand in cand. La fel ca proiectia 3D, sunt doar niste gaselnite care sa te faca sa platesti ceva in plus pe bilet, in opinia mea.

Cand eram mic, am fost undeva in oraselul copiilor din Parcul Tineretului intr-o chestie care vroia sa simuleze “zborul cu o racheta”. Vibrau un pic scaunele, aveai in ecran in fata, erau ceva stroboscoape in tavan, bagau niste fum si mergea un ventilator pe acolo si gata “experienta”. O chestie cu care entuziasmezi copii, pe scurt. Ei bine, cam acelasi lucru e si 4DX-ul asta, cel putin dupa experienta de aseara.

Nu am iesit de acolo “rupt” sau obosit sau mai stiu eu cum ziceau altii care au incercat pe pielea lor minunea. In afara faptului ca am stat prea in fata (din cauza ca era sala plina si nu mai erau locuri) si am stat cu capul prea “in sus” tot filmul, nu a fost cu nimic mai “rau” decat a merge la un film normal. Dar asta nu are legatura cu 4DX-ul, ci cu aglomeratia data de dorinta oamenilor (deci si a mea) de-a incerca ceva nou devreme.

Pe scurt, daca nu ai ce face cu 40 de lei si vrei sa iti vibreze scaunul, sa mai simti o pala de aer in cap si un pic de apa pe tine cand te uiti la un film, 4DX-ul e pentru tine. Daca doar vrei sa vezi un film… poti s-o faci oriunde, cel putin la fel de bine. Eu sigur nu mai calc in cinematograful asta – si din cauza impresiei proaste pe care mi-a lasat-o mall-ul neterminat care-l gazduieste.

Megamall in sine e o rusine. E santier-in-exploatare peste tot pe unde am fost (parcari + coridoare + etajul 2). Cel mai vizibil e pe coridoarele exterioare, si in anumite parti mai retrase. Lifturile par montate in graba, totul e curatat partial, miroase a ciment si vopsea, sunt destul de multi muncitori care mai lucreaza, exista gresie ciobita, fire atarna peste tot. Practic, un santier care e lasat sa fie folosit, desi nu e terminat. Ca la noi. Cam cum se deschid strazile partial terminate/refacute – desi ar fi normal sa se termine lucrarea si apoi sa se dea in exploatare.

Parcarea de la etajul 2 (unde e cinematograful si food-court-ul) se termina chiar intr-o usa, fara ceva protectii inainte. Aseara se intreceau unii cu scart pe coridoarele de acces ale parcarii si franau in ultimul moment in fata usii. Pe cat facem pariu ca or sa apara niste idioti cu masini scumpe (sau nu) care vor parca in usa aia de acces sau vor incerca sa intre cu masina pana in food court?

Oricum, toate aceste lucruri sunt neimportante pentru multi romani – era plin sus cand am ajuns noi, intr-o seara normala din timpul saptamanii.

De ce mi-a placut mie “Aferim!”

  1. Pentru ca filmul prezinta deloc voalat o scurta fila din istoria Romaniei. Tara Romaneasca din AFERIM!1835 era majoritar rurala, oamenii erau lipsiti de acces la educatie iar sistemul social era dominat inca de relatii feudale. Orice altceva ti-or transmite manualele de istorie care sar de la răscoala lui T. Vladimirescu la pașoptiști.
  2. Pentru ca nu se sfieste sa prezinte cum vedea (probabil) romanul mediu tot ce era diferit de el: cu invidie, cu nepasare sau cu ura. Nu neaparat din rautate, ci mai degraba din lipsa de informare.

  3. Pentru ca este neiertator in problema sclaviei in principatele romane ale secolului XIX. Personajele repeta des “tiganii nu e oameni” sau “sunt si ei oameni”/”e si el un suflet”. Robia era ceva normal si necesar, in acceptiunea personajelor. Tiganii sunt tratati ca o marfa, foarte putin ca oameni si deloc ca egali.

  4. Pentru ca, desi este un pic strident in dialoguri, reuseste sa transmita un mesaj. E la latitudinea fiecaruia sa-l desprinda sau nu. Pentru mine a fost “daca iti vezi doar de treaba/viata ta, intotdeauna se vor intampla lucruri rele langa tine, cu complicitatea ta”. Si ca dintotdeauna au fost importante sursele din care iti iei informatii – informatii care te ajuta apoi sa iei decizii. Aici are un rol si “aferim“, care apare de mai multe ori in film.

Povestea e foarte simpla: in 1835, in Tara Romaneasca, un zapciu, impreuna cu fiul sau, vaneaza un sclav tigan care a fugit de la boierul care-l detinea. Dupa ce il prind, trebuie sa-l returneze boierului. Povestea e mai degraba un pretext pentru a prezenta o imagine a unui principat romanesc uitat de vreme si de progres.

Regizorul a castigat Ursul de argint (pentru cel mai bun regizor) la Festivalul de Film de la Berlin. Relevant? Habar-n-am.

Per total, daca iti displac filmele alb-negru, daca te enerveaza western-urile sau daca te astepti la un “film istoric” de teapa glumelor propagandistice marca S. Nicolaescu, filmul asta ar fi o mare pierdere de timp.

E un film bun? Habar-n-am. Mie mi-a placut.

2 Seriale de week-end: “The Knick” si “Outlander”

  1. The Knick” – inceputurile Medicinei moderne, povestite fara retineri The_Knick_Promo_Poster

Este un serial cu Clive Owen in rolul principal, regizat de Steven Soderbergh, despre viata intr-un spital fictiv din New York de la inceputul secolului XX. Nu stiam nimic despre el pana acum 3 saptamani, cand am vazut primul episod – dupa ce am citit o recenzie foarte magulitoare pe un site de stiri din afara.

Serialul incepe cu 3 esecuri (mai mult sau mai putin medicale): o echipa de chirurgi nu reuseste sa salveze nici mama nici fatul intr-un caz de placenta previa, iar Chirurgul-Sef al spitalului se sinucide imediat dupa. Adjunctul lui (Clive Owen) devine Chirurg-Sef si i se impune (de catre finantatorii spitalului) ca adjunct un doctor negru. De aici urmeaza relatarea vietii de spital si din New York din perioada aceea: asta inseamna niste cazuri medicale suprapuse cu probleme personale ale tuturor angajatilor spitalului. Medical Drama – cum ii zic americanii.

Tonul serialului este destul de sumbru – deci sa nu va asteptati la un fel de Grey’s Anatomy la inceput de secol XX. Asepsia era un concept nou, anestezia abia se folosea de cateva zeci de ani, operatiile care reuseau erau mai rare decat cele care esuau, despre bolile infectioase nu se stiau prea multe lucruri, antibiotice nu existau, lucratorii de pe ambulanta erau niste brute care se luptau (la propriu) pentru pacienti, fiecare are cate un viciu ascuns, chirurgii au un complex imens de superioritate, asistentele sunt prost-tratate, rasismul e in floare si saracia este omniprezenta. Suna interesant? Pentru mine, da! 🙂

De bine, de rau, se pare ca scenaristii serialului au incercat sa pastreze un grad de realism si apropiere-de-adevarul-istoric, ceea ce il face mai interesant pentru mine decat orice serial de tip medical-drama din ultimii ani.

Ca privire critica in istoria Medicinei, nu stiu cat de precis este. Dar prezinta un subiect un pic aparte si nu se fereste de/nu pare sa prezinte distorsionat (infrumusetat artificial) subiecte controversate.

Dupa doar 3 episoade, sunt convins ca imi place si ca il voi urmari in continuare.

 

  1. Outlander” – o Asistenta Medicala se intoarce in timpoutlander

Am auzit de serial anul trecut, cand am citit un titlu de genul “Highly acclaimed time-travel books will get their own TV series“. Din ce citisem eu atunci, mi s-a parut un subiect interesant: o englezoaica (Asistenta Medicala in cel de-al doilea Razboi Mondial) se intoarce in timp in Scotia mijlocului de secol XVIII – chiar inainte de ultima rebeliune Iacobita. Serialul urma sa fie produs si scris de cel care a stat in spatele marelui succes (si preferatul meu pana la un punct) Battelstar Galactica.

Hmm, mi-am zis. Asistenta Medicala, calatorie in timp, the Highlands of Scotland, ar trebui sa fie interesant. Am citit prima carte. Mare mi-a fost supararea cand am realizat ca “highly acclaimed” insemna, in cazul asta, un set de carti care au cucerit premii pentru fictiune romantica. Adica ma asteptam la un fel de Jules Verne si m-am ales cu un fel de Jane Austen incrucisata cu Daniele Steele. 🙂

Chiar si-asa, cartea de destul de buna (pe cat poate fi buna o carte de fictiune romantica), folosind destul de bine ideea mult-uzitata de calator in timp care trebuie sa se obisnuiasca cu viata intr-o alta perioada. Mi-a placut suficient de mult ca sa o termin in cateva zile de concediu anul trecut, nu suficient incat sa ma apuc sa citesc si urmatoarea carte din serie. 🙂

Ei… serialul e destul de loial cartii. Nu e “cu buget redus”, actorii sunt destul de convingatori, decorurile sunt ok… ramane de vazut daca va fi bun pe termen lung. Pana acum, chiar a fost ok. Nu e o capodopera, dar merge pentru niste dupa-amiaze de vara.

Povestea (mai pe lung a) serialului este urmatoarea: dupa o perioada in care a fost separata din cauza Razboiului de sotul ei (care a lucrat pentru MI6 ), o Asistenta Medicala englezoaica merge intr-o a doua luna de miere dupa terminarea Razboiului intr-un orasel din Scotia, unde niste predecesori ai sotului ei au trait candva, in secolul al XVIII-lea. Calatoreste in timp atingand un monolit dintr-un grup de menhire (cam ca Stonehenge) de langa Inverness. Odata ajunsa acolo, se trezeste in captivitatea unui grup de scotieni dintr-un clan local (care o cred spion englez) si vanata de englezi (care o cred spion scotian sau mai rau), englezi condusi chiar de stramosul sotului ei. De aici apar dueluri, lupte prin paduri, urmariri, ingrijiri medicale, intrigi mici sau mari, rapiri si multe altele.

Mi-a placut faptul ca eroina poate sa-si foloseasca in secolul XVIII cunostintele dobandite in spitalele mijlocului de secol XX. Ma rog, de la “Un yankeu din Connecticut la curtea regelul Arhtur” incoace, ideea asta a tot fost folosita, dar nu a ajuns chiar cliseu. M-a enervat faptul ca nu se obosesc sa faca niste subtitrari la dialogurile destul de lungi in galica scotiana, ceea ce duce la niste perioade in care nu inteleg o iota din ce zic aia pe acolo. Folosirea vocii eroinei pentru a povesti “ce ii trece prin minte” e de asemenea cam enervanta. Nu in ultimul rand, mi se pare ca actiunea se petrece foarte incet (la fel ca in carte, de altfel). Daca tot au facut o adaptare pentru micul ecran, poate nu strica un ritm ceva mai alert al evenimentelor.

Pana acum e ok, nu am fost dezamagit – oricat de plictisitoare (dar necesare) au fost primele 30 de minute ale primului episod. Oricum, 2 episoade nu sunt chiar suficiente ca sa-ti faci o idee despre un serial. Poate ma voi razgandi in cateva saptamani. Pentru moment, mi se pare ca merita incercat.

“Edge of tomorrow” – Lupta, invata, mori. Ia-o de la capat.

Cine ar fi crezut ca un film in care Tom Cruise moare de nenumarate ori va fi edge of tomorrowasa distractiv?

Intr-un viitor apropiat, niste extraterestri ajung pe Pamant. Inving rapid orice rezistenta armata. Prima victorie o obtin oamenii (aliati intr-o United Defense Force) abia dupa ce toata Europa este distrusa de ei. Victoria o obtin la Verdun, unde o eroina de legenda reuseste sa incline balanta in favoarea fortelor depasite ale oamenilor. Oamenii acum urmeaza sa lanseze un atac cu toate fortele lor, in speranta de-a capitaliza avantajul obtinut.

Aici intervine personajul lui Tom Cruise – maiorul american Cage. E doar un om de PR, imaginea UDF la televiziune, cel care e invitat la interviuri si la talk-show-uri, cel care prezinta convinge populatia sa se inroleze intr-o lupta fara prea mari sanse de izbanda. “Cu noile exoschelete metalice si doar putina pregatire, orice om poate fi un soldat eficient”.

Generalul care conduce fortele armate nu il are la suflet pe Cage si il trimite pe front, in primul val. Un om care lupta “cu vorbe”, deci inutil ca soldat, Cage moare in primele 5 minute.

Totusi se trezeste la viata cu aproximativ 24 de ore inainte. Si are o sansa sa schimbe ceva. De fapt, sa moara din nou. Si sa o ia de la capat. Intr-una dintre primele “reveniri”, o salveaza pe eroina de la Verdun – numai pentru a afla ca ea stie ceva despre ce i se intampla. Impreuna, vor incerca sa schimbe viitorul.

 

Subiectul pare o reimaginare a unor idei ale altor filme, puse claie peste gramada. Cu toate acestea, e relativ interesant pus in scena – si nu e deloc plin de clisee (cum ar parea). Nu exista nici o parte romantica forta introdusa in film iar actiunea nu e chiar previzibila.

Plus, desi subiectul e serios, exista nenumarate scene amuzante – care nu par fortate.

Bazat pe nuvela unui japonez “All you need is kill” (despre care am scris week-endul trecut) – filmul e un mod destul de placut de-a-ti petrece 2 ore. Daca esti fan SF-uri “de actiune”. Daca nu… mai bine nu te duce la filmul asta.

 

E printre putinele filme la care opinia mea nu a coincis deloc cu a sotiei mele. Ei i s-a parut foarte plictisitor. Deci nu e chiar pentru toata lumea un film bun. Poate asta explica si rezultatele proaste din box-office-ul american (desi are o nota f. mare pe imdb)?

 

Filme de vazut intr-o zi ploioasa

N-am mai scris de mult un review de film. Nu le citea nimeni. Mai incerc o data, inainte s-o las balta pe vecie.

Pentru ca atunci cand e vreme urata afara merita sa vezi un film care te face sa te gandesti, o sa vin cu 3 propuneri.

  1. Die Welle (Valul) – Germania, 2008

In aprilie 1967, intr-un liceu din Palo Alto, California (SUA), un profesor de istorie de liceu a incercat sa le explice elevilor sai cum a Imagereusit sa preia puterea partidul National Socialist al Muncitorilor din Germania in anii de dupa Marea Depresie. Printr-un experiment social le-a demonstrat ca, folosind concepte simple (disciplina, comunitate, actiune, mandrie), poti crea o miscare extrem de puternica, atata timp cat ai un lider inteligent si o masa de oameni care vor “ceva nou“.

Eseul scris de profesor – in care descrie cum a evoluat rapid spre necontrolabil experimentul – poate fi gasit aici. La o cautare pe google despre The third wave experiment puteti gasi o sumedenie de articole scrise despre el.

Filmul acesta este o adaptare moderna, in Germania contemporana, a intregii povesti. Trailerul este aici.

Stiind povestea initiala, este genul de film pe care il privesti asteptand sa se intample ceva rau. Cam ca intr-un rollercoaster in care stii ca va urma o cadere brutala. Intrebarea pe care ti-o pui este “se va termina oare totul cu bine sau nu?“.

Desi filmul este simplist si povestea nu are multe schimbari neasteptate, te face sa te gandesti la multe lucruri. La consecinte neasteptate ale unor actiuni simple, manipulare si efectele pe care le poate avea o anume ideologie, odata imbratisata de un grup mare de oameni.

 

  1. Pozitia copilului, Romania, 2013Image

Am vrut sa-l vad la lansare, anul trecut, dar mi-am zis ca subiectul este prea enervant ca sa-mi poata placea filmul.

Toata lumea a auzit de macar un caz de bogatan din Romania care a lovit cu masina un alt roman, l-a omorat si a scapat fara a face inchisoare. E unul dintre cele mai intalnite cazuri de ineficacitate a Justitie in tara noastra.

Filmul porneste de la un accident de genul acesta. Fiul (adult) cocolosit, ipohondru si nerecunoscator al unei familii de romani cu venituri medii-mari din Bucuresti omoara copilul unei familii dintr-o zona mai saraca a tarii. Mama lui (impreuna cu tatal si matusa lui) se mobilizeaza imediat si se ocupa de tot pentru a-l face scapat.

Titlul filmului face referire la un joc de cuvinte (pe care nu l-am prins mentionat in timpul filmului) – ceva in genul celui din excelentul “Politist, adjectiv” – prin care se intelege ca soferul este scos nevinovat in functie de o tehnicalitate legata de ceea ce facea victima.

Actorii sunt convingatori. Mama enervanta care face totul pentru a-si apara familia joaca excelent. Dialogurile nu sunt adanci, nu ai vreo lectie de deprins din film, dar exista cateva scene foarte bune. Scena in care mama discuta cu martorul – un alt nenorocit cu bani – este edificatoare pentru cum gandesc multi dintre oamenii bogati din tara noastra. Scena in care mama discuta cu parintii copilului este de asemenea buna.

Totusi filmul nu reuseste sa transmita nimic, si din cauza asta nu pot spune ca e excelent. Nu avem nici un personaj de care sa ne pese, absolut toti sunt niste nenorociti care se folosesc de acest accident in scop propriu. Inclusiv mama, oricat de mult ai vrea sa crezi ca face totul doar din dragoste de mama, este un personaj care face totul mai degraba din egoism si pentru a-si manifesta puterea.

Este Pozitia copilului un film foarte bun? Nu. Este un film care trezeste in tine niste senzatii (de ura, manie, nemultumire, tristete) din cauza felului foarte bun in care actorii isi joaca rolurile? Da. Unii ar putea zice ca orice film care reuseste asa ceva este un film bun. 🙂

Oricum ar fi, cred ca e un film care merita vazut, macar pentru a nu uita in ce tara traim.

 

  1. Es ist nicht leicht ein Gott zu sein, Germania, 1989Image

Pe la 20 de ani am citit prima carte a fratilor Arkadi si Boris Strugatki – Picnic la marginea drumului, cartea din care s-a inspirat Andrei Tarkovsky pentru a face excelentul (dar greu-de-digerat) “Stalker“. Imediat m-am indragostit de stilul lor de a scrie carti SF.

Este greu sa fii zeu a fost a doua carte scrisa de ei pe care am citit-o. Este o carte excelenta, care iti ofera multe teme de gandire: istoria violenta pe care am lasat-o in urma, incapacitatea omului de-a se lepada cu totul de pornirile violente, imposibilitatea unei observatii non-interventioniste a unui conflict armat, totalitarism, ignoranta, credinta oarba intr-o religie si multe altele.

Filmul urmeaza destul de fidel intriga cartii. Intr-un viitor luminos, Pamantul isi rezolva problemele legate de suprapopulare, inechitate sociala si lipsa resurselor si trece la urmatorul pas: explorarea Spatiului. Pentru asta, se foloseste de progresori – un fel de exploratori/istorici/oameni de stiinta, care observa felul in care evolueaza diferite planete, aflate in stagii diferite ale istoriei lor, asemanatoare cu anumite aspecte ale istoriei Pamantului.

Filmul urmareste un asemenea progresor – Anton – care primeste o noua identitate (Rumata din Estoria) si este trimis pe o planeta straina, in orasul Arkanar, sa afle ce s-a intamplat cu un alt progresor de pe Pamant, cu care s-a pierdut contactul cu ceva timp in urma. The catch? Planeta cu pricina se afla intr-un fel de Ev Mediu, dominat de lipsa de cunostinte stiintifice si de credinte invechite si superstitii.

Odata ajuns in Arkanar, el trebuie sa fie in continuare un observator al localnicilor, fiindu-i interzis sa se amestece in afacerile lor. Incetul cu incetul, el nu mai reuseste sa ramana impartial in conflictele locale. 

Oricat de interesanta este povestea filmului, punerea in scena este un pic prea poetica. Poate sunt eu obisnuit cu un stil de cinematografie mai realist, dar unele scene par fortate iar unele personaje (cum ar fi regele) sunt caricaturizate, ceea ce duce la o scadere a calitatii filmului per ansamblu.

Daca reusesti sa treci peste vechimea filmului, efectele speciale de tot rasul, bugetul redus si stilul prea teatral de a juca al anumitor personaje, filmul este destul de bun. Temele de gandire din carte raman si in film, oricat de bizar ar fi puse in practic.

Recomand totusi citirea cartii inainte, pentru ca altfel poate parea un fel de piesa de teatru ciudata. Nu in ultimul rand, exista o ecranizare mai noua a cartii – care pare sa fie mai buna. Sper sa o gasesc pe undeva, la un moment dat.

“Les Revenants” (The Returned, Fr. 2012) – un serial genial

les revenants

Am aflat intamplator de serialul asta, citind un articol de pe theguardian.com, in care “Les Revenants” era considerat mai bun decat eternul castigator al topurilor “best tv of 2013” – “Breaking Bad“. Hmmm, niste englezi lauda un serial frantuzesc – asta trebuie vazut! 🙂

Dupa ce l-am vazut pe tot in 3 zile (singurul sezon de pana acum are doar 8 episoade a cate 50 minute), pot spune ca este intr-adevar un serial foarte bun. Subiectul a mai fost tratat in nenumarate filme si seriale, dar nu in felul acesta, relativ inovator: un numar de morti dintr-un orasel de munte revin in mod inexplicabil la viata si se intorc la familiile lor, incercand sa-si reia viata. Doar ca odata cu acest eveniment reincep si niste crime din trecutul oraselulului si se petrec si o serie de alte intamplari misterioase.

Nu te face sa-l vezi pentru a vedea cum se lupta omenirea cu o invazie de zombie, nu exista aproape deloc sange si violenta gratuita. Misterul serialului  este dezvaluit incetul cu incetul (poate prea incet), iar toate povestile intrepatrunse au un sens intr-un tot unitar.

Toata lumea il compara cu diferite seriale de acelasi gen (thriller cu doar o aluzie de horror). Ba cu “Twin Peaks”, ba cu “Lost”, ba cu “Walking Dead”. Mie nu-mi plac comparatiile de genul asta. NU-mi place un serial pentru ca “seamana cu alt serial“. Personal, mi-a placut foarte mult din 3 motive:

  • povestea: nu e prea mult supranatural introdus in scena (asta daca ignoram faptul ca totul porneste de la niste morti care revin la viata). Incet-incet, totul capata un sens, iar scenaristii nu ne jignesc cu niste povesti-secundare introduse in serial doar pentru a ocupa timpul. Totul e si relativ plauzibil (nu te trezesti ca in cel mai prost moment, o protagonista se duce fix in ghearele nu-stiu-carui personaj negativ, doar pentru ca alt mod de-a rezolva o scena “dramatic” nu s-a gasit). Tot aici as pune si faptul ca isi formeaza niste “reguli” de baza despre zombie in timp: ei mananca si simt durerea ca orice om normal, arata uman 100%, doar ca nu dorm. In timp, se mai adauga cateva proprietati ale lor.
  • atmosfera. Totul este filmat intr-o zona superba din Franta (Haute-Savoie). Orasul principal unde s-a filmat este Annecy (locul unde Barajul Tigness-a organizat o olimpiada de iarna) iar barajul care apare de multe ori in poveste este cat-se-poate-de-realul baraj Tignes. Muzica scotienilor de la Mogwai te introduce si pastreaza foarte bine in atmosfera stranie a serialului.
  • actorii sunt convingatori in rolurile lor. N-o sa (prea) vezi niste personaje cu comportament fortat teatral (poate cu exceptia vecinei enervante a lui Julie). Fiecare personaj are ceva de ascuns in trecutul lui si pe masura ce mai aflam cate o portiune din poveste, ajungi sa-ti pui intrebari despre fiecare personaj. Cine e bun, cine e rau, cine e viu si cum definesti “viu” samd.

Singurele probleme pe care le am cu serialul ar fi ca nu clarifica suficient de mult din povestea-cadru si motivul pentru care doar oamenii cu pricina s-au intors la viata si ca sezonul 2 va veni abia peste 10 luni!

Daca va asteptati la un serial cu impuscaturi, cadavre-umblatoare in stare de descompunere si/sau forte supranaturale imense – serialul asta nu e pentru voi.