The Man from U.N.C.L.E – foarte distractiv, daca iti plac genul asta de filme cu spioni

Screen Shot 2015-08-25 at 22.45.37

Daca mergi la filmul asta asteptandu-te la un film mai nou cu Jason Statham sau un Bond ceva mai vechi (actiune non-stop, impuscaturi peste impuscaturi, gadgeturi fantasmagorice, urmariri cu masini scumpe si niste personaje-negative atat de fortate ca sunt aproape comice), o sa fii dezamagit.

La fel, daca vrei un Snatch, dar cu spioni, e posibil sa fii dezamagit. Sau nu – depinde de ce ti-a placut Snatch (sau Lock, Stock and Two Smoking Barrels).

The Man from U.N.C.L.E are multe elemente din alte filme regizate de Guy Ritchie: scene de actiune relativ rapide, fara multa “bataie”, dialoguri spumoase – care dau o tenta amuzanta unei scene la prima vedere serioasa, o mica “dezvaluire” despre un personaj, niste tradare, editare caracteristica a scenelor si o coloana sonora foarte, foarte potrivita. La care se adauga decoruri care nu exceleaza prea mult, dar sunt augmentate de costumatie bine aleasa.

Pe scurt, mie mi-a placut mult. O ora si 40 de minute au trecut foarte repede, fara sa existe momente moarte sau plictiseala.

E adevarat, poate personajele puteau fi construite mai mult, dar pentru asta poate ii trebuia un Robert Downey Jr., nu actorii atasati unui Superman trist sau unui Lone Ranger care e posibil sa-i fi ingropat cariera lui Johnny Depp. Nu ca nu mi-a placut cum au jucat cei doi protagonisti, dar pur si simplu nu prea aveau de unde sa ofere mai mult.

Advertisements

“Mad Max Fury Road” si 4DX – neimpresionant

Primul “Mad Max” l-am vazut candva pe la 13 ani. Nu mai tin minte prea multe in afara de ideea mad maxde film “diferit” (dialog putin, actiune mai multa), razbunare cu orice pret si cu masina misto a lui Max (si ca Mel Gibson vorbea putin, dar era convingator). Al doilea la cam un an dupa si tin minte ca mintea mea de adolescent a fost impresionata. Pe al treilea l-am vazut candva prin liceu si mi-a ramas in cap doar ca un film cam lung si cu o poveste care (la inceputul anilor 2000) deja fusese copiata atat de mult incat nu mai parea prea interesanta.

Noul Mad Max este o combinatie intre primele 3. Ii lipseste un singur lucru: un protagonist convingator. Tom Hardy spune lucruri putine (ca Mel Gibson in anii ’80), se stramba, holbeaza si incrunta cam 50% din timp si in rest pare un actor care incearca sa faca o față concentrata dar care nu ii prea iese.

Filmul ar trebui sa se numeasca mai degraba “Imperator Furiosa and Friends”, nu Mad Max, pentru ca Max este la fel de neimportant pentru film ca o masina din multele care sunt distruse – filmul ar merge inainte la fel si fara el.

In 2 fraze, filmul se descrie asa: o femeie-sofer, membra a unui clan de razboinici intr-o lume post-apocaliptica isi tradeaza seful-cel-rau, fugind cu pretioasele lui sclave sexuale. Este urmarita de intregul clan prin munti si desert si este ajutata de un prizonier al fostilor ei acoliti.

In mare, filmul este o urmarire de masini, camioane si motociclete care mai de care mai fantastic dotata cu elemente de protectie/atac (cuie, scuturi, rangi, tepi, cauciucuri, sulite sa), majoritar intr-un desert (si prin niste munti si-un fel de mlastina). Avem vreo 2 momente foarte scurte de intriga (fara urmariri), in care sunt construite foarte putin anumite personaje (cum ar fi Nux – jucat destul de bine de Nicholas Hoult), villain-ul si acolitii sai (pe care ii poti considera ori caricaturi extreme, ori personaje convingatoare, depinde cum vezi filmul) si personajele-feminine, care sunt motivul urmaririlor nebune.

Per ansamblu, daca ti-au placut primele filme sau iti plac urmaririle de masini si violenta gratuita, o sa-ti placa si asta. Altfel, nu prea cred. Mie mi s-a parut cam lung si relativ plictisitor din cauza repetitiei scenelor de urmarire. Probabil ca la 16 ani mi s-ar fi parut excelent. 🙂 Chiar si-asa mi-a placut, dar nu pot spune ca a fost mai mult decat un film bunicel de actiune.

Si putin despre 4DX:

Cand mi-au zis niste prieteni ca vor sa vada noul Mad Max in format 4DX, la noul mall din Pantelimon, am zis ca hai sa-l vad cu ei. Desi era joi seara, la sfarsitul saptamanii premierei, sala era fully-booked. Toata lumea parea ca a venit sa vada mai degraba “noul mod de vizualizare al filmelor”, nu filmul in sine – cel putin daca judecam dupa lipsa totala de entuziasm la iesirea din cinematograf (imi place sa ma uit la oameni dupa ce au vazut un film).

4DX a insemnat pentru mine un scaun care vibreaza (cam ca un scaun din ala de masaj din gari/aeroporturi) si se ridica/apleaca un pic, niste duze de aer in zona capului in scaun si in fata ta, niste duze de apa tot in fata ta (si undeva deasupra, cred) – poti opri apa, plus niste fum care avea un anumit miros vag alcoolic care iesea de pe undeva de langa ecran.

Per ansamblu, a fost o experienta interesanta, dar nu era nimic care sa te dea pe spate. La figurat, ca la propriu o face – din cand in cand. La fel ca proiectia 3D, sunt doar niste gaselnite care sa te faca sa platesti ceva in plus pe bilet, in opinia mea.

Cand eram mic, am fost undeva in oraselul copiilor din Parcul Tineretului intr-o chestie care vroia sa simuleze “zborul cu o racheta”. Vibrau un pic scaunele, aveai in ecran in fata, erau ceva stroboscoape in tavan, bagau niste fum si mergea un ventilator pe acolo si gata “experienta”. O chestie cu care entuziasmezi copii, pe scurt. Ei bine, cam acelasi lucru e si 4DX-ul asta, cel putin dupa experienta de aseara.

Nu am iesit de acolo “rupt” sau obosit sau mai stiu eu cum ziceau altii care au incercat pe pielea lor minunea. In afara faptului ca am stat prea in fata (din cauza ca era sala plina si nu mai erau locuri) si am stat cu capul prea “in sus” tot filmul, nu a fost cu nimic mai “rau” decat a merge la un film normal. Dar asta nu are legatura cu 4DX-ul, ci cu aglomeratia data de dorinta oamenilor (deci si a mea) de-a incerca ceva nou devreme.

Pe scurt, daca nu ai ce face cu 40 de lei si vrei sa iti vibreze scaunul, sa mai simti o pala de aer in cap si un pic de apa pe tine cand te uiti la un film, 4DX-ul e pentru tine. Daca doar vrei sa vezi un film… poti s-o faci oriunde, cel putin la fel de bine. Eu sigur nu mai calc in cinematograful asta – si din cauza impresiei proaste pe care mi-a lasat-o mall-ul neterminat care-l gazduieste.

Megamall in sine e o rusine. E santier-in-exploatare peste tot pe unde am fost (parcari + coridoare + etajul 2). Cel mai vizibil e pe coridoarele exterioare, si in anumite parti mai retrase. Lifturile par montate in graba, totul e curatat partial, miroase a ciment si vopsea, sunt destul de multi muncitori care mai lucreaza, exista gresie ciobita, fire atarna peste tot. Practic, un santier care e lasat sa fie folosit, desi nu e terminat. Ca la noi. Cam cum se deschid strazile partial terminate/refacute – desi ar fi normal sa se termine lucrarea si apoi sa se dea in exploatare.

Parcarea de la etajul 2 (unde e cinematograful si food-court-ul) se termina chiar intr-o usa, fara ceva protectii inainte. Aseara se intreceau unii cu scart pe coridoarele de acces ale parcarii si franau in ultimul moment in fata usii. Pe cat facem pariu ca or sa apara niste idioti cu masini scumpe (sau nu) care vor parca in usa aia de acces sau vor incerca sa intre cu masina pana in food court?

Oricum, toate aceste lucruri sunt neimportante pentru multi romani – era plin sus cand am ajuns noi, intr-o seara normala din timpul saptamanii.

De ce mi-a placut mie “Aferim!”

  1. Pentru ca filmul prezinta deloc voalat o scurta fila din istoria Romaniei. Tara Romaneasca din AFERIM!1835 era majoritar rurala, oamenii erau lipsiti de acces la educatie iar sistemul social era dominat inca de relatii feudale. Orice altceva ti-or transmite manualele de istorie care sar de la răscoala lui T. Vladimirescu la pașoptiști.
  2. Pentru ca nu se sfieste sa prezinte cum vedea (probabil) romanul mediu tot ce era diferit de el: cu invidie, cu nepasare sau cu ura. Nu neaparat din rautate, ci mai degraba din lipsa de informare.

  3. Pentru ca este neiertator in problema sclaviei in principatele romane ale secolului XIX. Personajele repeta des “tiganii nu e oameni” sau “sunt si ei oameni”/”e si el un suflet”. Robia era ceva normal si necesar, in acceptiunea personajelor. Tiganii sunt tratati ca o marfa, foarte putin ca oameni si deloc ca egali.

  4. Pentru ca, desi este un pic strident in dialoguri, reuseste sa transmita un mesaj. E la latitudinea fiecaruia sa-l desprinda sau nu. Pentru mine a fost “daca iti vezi doar de treaba/viata ta, intotdeauna se vor intampla lucruri rele langa tine, cu complicitatea ta”. Si ca dintotdeauna au fost importante sursele din care iti iei informatii – informatii care te ajuta apoi sa iei decizii. Aici are un rol si “aferim“, care apare de mai multe ori in film.

Povestea e foarte simpla: in 1835, in Tara Romaneasca, un zapciu, impreuna cu fiul sau, vaneaza un sclav tigan care a fugit de la boierul care-l detinea. Dupa ce il prind, trebuie sa-l returneze boierului. Povestea e mai degraba un pretext pentru a prezenta o imagine a unui principat romanesc uitat de vreme si de progres.

Regizorul a castigat Ursul de argint (pentru cel mai bun regizor) la Festivalul de Film de la Berlin. Relevant? Habar-n-am.

Per total, daca iti displac filmele alb-negru, daca te enerveaza western-urile sau daca te astepti la un “film istoric” de teapa glumelor propagandistice marca S. Nicolaescu, filmul asta ar fi o mare pierdere de timp.

E un film bun? Habar-n-am. Mie mi-a placut.

2 Seriale de week-end: “The Knick” si “Outlander”

  1. The Knick” – inceputurile Medicinei moderne, povestite fara retineri The_Knick_Promo_Poster

Este un serial cu Clive Owen in rolul principal, regizat de Steven Soderbergh, despre viata intr-un spital fictiv din New York de la inceputul secolului XX. Nu stiam nimic despre el pana acum 3 saptamani, cand am vazut primul episod – dupa ce am citit o recenzie foarte magulitoare pe un site de stiri din afara.

Serialul incepe cu 3 esecuri (mai mult sau mai putin medicale): o echipa de chirurgi nu reuseste sa salveze nici mama nici fatul intr-un caz de placenta previa, iar Chirurgul-Sef al spitalului se sinucide imediat dupa. Adjunctul lui (Clive Owen) devine Chirurg-Sef si i se impune (de catre finantatorii spitalului) ca adjunct un doctor negru. De aici urmeaza relatarea vietii de spital si din New York din perioada aceea: asta inseamna niste cazuri medicale suprapuse cu probleme personale ale tuturor angajatilor spitalului. Medical Drama – cum ii zic americanii.

Tonul serialului este destul de sumbru – deci sa nu va asteptati la un fel de Grey’s Anatomy la inceput de secol XX. Asepsia era un concept nou, anestezia abia se folosea de cateva zeci de ani, operatiile care reuseau erau mai rare decat cele care esuau, despre bolile infectioase nu se stiau prea multe lucruri, antibiotice nu existau, lucratorii de pe ambulanta erau niste brute care se luptau (la propriu) pentru pacienti, fiecare are cate un viciu ascuns, chirurgii au un complex imens de superioritate, asistentele sunt prost-tratate, rasismul e in floare si saracia este omniprezenta. Suna interesant? Pentru mine, da! 🙂

De bine, de rau, se pare ca scenaristii serialului au incercat sa pastreze un grad de realism si apropiere-de-adevarul-istoric, ceea ce il face mai interesant pentru mine decat orice serial de tip medical-drama din ultimii ani.

Ca privire critica in istoria Medicinei, nu stiu cat de precis este. Dar prezinta un subiect un pic aparte si nu se fereste de/nu pare sa prezinte distorsionat (infrumusetat artificial) subiecte controversate.

Dupa doar 3 episoade, sunt convins ca imi place si ca il voi urmari in continuare.

 

  1. Outlander” – o Asistenta Medicala se intoarce in timpoutlander

Am auzit de serial anul trecut, cand am citit un titlu de genul “Highly acclaimed time-travel books will get their own TV series“. Din ce citisem eu atunci, mi s-a parut un subiect interesant: o englezoaica (Asistenta Medicala in cel de-al doilea Razboi Mondial) se intoarce in timp in Scotia mijlocului de secol XVIII – chiar inainte de ultima rebeliune Iacobita. Serialul urma sa fie produs si scris de cel care a stat in spatele marelui succes (si preferatul meu pana la un punct) Battelstar Galactica.

Hmm, mi-am zis. Asistenta Medicala, calatorie in timp, the Highlands of Scotland, ar trebui sa fie interesant. Am citit prima carte. Mare mi-a fost supararea cand am realizat ca “highly acclaimed” insemna, in cazul asta, un set de carti care au cucerit premii pentru fictiune romantica. Adica ma asteptam la un fel de Jules Verne si m-am ales cu un fel de Jane Austen incrucisata cu Daniele Steele. 🙂

Chiar si-asa, cartea de destul de buna (pe cat poate fi buna o carte de fictiune romantica), folosind destul de bine ideea mult-uzitata de calator in timp care trebuie sa se obisnuiasca cu viata intr-o alta perioada. Mi-a placut suficient de mult ca sa o termin in cateva zile de concediu anul trecut, nu suficient incat sa ma apuc sa citesc si urmatoarea carte din serie. 🙂

Ei… serialul e destul de loial cartii. Nu e “cu buget redus”, actorii sunt destul de convingatori, decorurile sunt ok… ramane de vazut daca va fi bun pe termen lung. Pana acum, chiar a fost ok. Nu e o capodopera, dar merge pentru niste dupa-amiaze de vara.

Povestea (mai pe lung a) serialului este urmatoarea: dupa o perioada in care a fost separata din cauza Razboiului de sotul ei (care a lucrat pentru MI6 ), o Asistenta Medicala englezoaica merge intr-o a doua luna de miere dupa terminarea Razboiului intr-un orasel din Scotia, unde niste predecesori ai sotului ei au trait candva, in secolul al XVIII-lea. Calatoreste in timp atingand un monolit dintr-un grup de menhire (cam ca Stonehenge) de langa Inverness. Odata ajunsa acolo, se trezeste in captivitatea unui grup de scotieni dintr-un clan local (care o cred spion englez) si vanata de englezi (care o cred spion scotian sau mai rau), englezi condusi chiar de stramosul sotului ei. De aici apar dueluri, lupte prin paduri, urmariri, ingrijiri medicale, intrigi mici sau mari, rapiri si multe altele.

Mi-a placut faptul ca eroina poate sa-si foloseasca in secolul XVIII cunostintele dobandite in spitalele mijlocului de secol XX. Ma rog, de la “Un yankeu din Connecticut la curtea regelul Arhtur” incoace, ideea asta a tot fost folosita, dar nu a ajuns chiar cliseu. M-a enervat faptul ca nu se obosesc sa faca niste subtitrari la dialogurile destul de lungi in galica scotiana, ceea ce duce la niste perioade in care nu inteleg o iota din ce zic aia pe acolo. Folosirea vocii eroinei pentru a povesti “ce ii trece prin minte” e de asemenea cam enervanta. Nu in ultimul rand, mi se pare ca actiunea se petrece foarte incet (la fel ca in carte, de altfel). Daca tot au facut o adaptare pentru micul ecran, poate nu strica un ritm ceva mai alert al evenimentelor.

Pana acum e ok, nu am fost dezamagit – oricat de plictisitoare (dar necesare) au fost primele 30 de minute ale primului episod. Oricum, 2 episoade nu sunt chiar suficiente ca sa-ti faci o idee despre un serial. Poate ma voi razgandi in cateva saptamani. Pentru moment, mi se pare ca merita incercat.

“Edge of tomorrow” – Lupta, invata, mori. Ia-o de la capat.

Cine ar fi crezut ca un film in care Tom Cruise moare de nenumarate ori va fi edge of tomorrowasa distractiv?

Intr-un viitor apropiat, niste extraterestri ajung pe Pamant. Inving rapid orice rezistenta armata. Prima victorie o obtin oamenii (aliati intr-o United Defense Force) abia dupa ce toata Europa este distrusa de ei. Victoria o obtin la Verdun, unde o eroina de legenda reuseste sa incline balanta in favoarea fortelor depasite ale oamenilor. Oamenii acum urmeaza sa lanseze un atac cu toate fortele lor, in speranta de-a capitaliza avantajul obtinut.

Aici intervine personajul lui Tom Cruise – maiorul american Cage. E doar un om de PR, imaginea UDF la televiziune, cel care e invitat la interviuri si la talk-show-uri, cel care prezinta convinge populatia sa se inroleze intr-o lupta fara prea mari sanse de izbanda. “Cu noile exoschelete metalice si doar putina pregatire, orice om poate fi un soldat eficient”.

Generalul care conduce fortele armate nu il are la suflet pe Cage si il trimite pe front, in primul val. Un om care lupta “cu vorbe”, deci inutil ca soldat, Cage moare in primele 5 minute.

Totusi se trezeste la viata cu aproximativ 24 de ore inainte. Si are o sansa sa schimbe ceva. De fapt, sa moara din nou. Si sa o ia de la capat. Intr-una dintre primele “reveniri”, o salveaza pe eroina de la Verdun – numai pentru a afla ca ea stie ceva despre ce i se intampla. Impreuna, vor incerca sa schimbe viitorul.

 

Subiectul pare o reimaginare a unor idei ale altor filme, puse claie peste gramada. Cu toate acestea, e relativ interesant pus in scena – si nu e deloc plin de clisee (cum ar parea). Nu exista nici o parte romantica forta introdusa in film iar actiunea nu e chiar previzibila.

Plus, desi subiectul e serios, exista nenumarate scene amuzante – care nu par fortate.

Bazat pe nuvela unui japonez “All you need is kill” (despre care am scris week-endul trecut) – filmul e un mod destul de placut de-a-ti petrece 2 ore. Daca esti fan SF-uri “de actiune”. Daca nu… mai bine nu te duce la filmul asta.

 

E printre putinele filme la care opinia mea nu a coincis deloc cu a sotiei mele. Ei i s-a parut foarte plictisitor. Deci nu e chiar pentru toata lumea un film bun. Poate asta explica si rezultatele proaste din box-office-ul american (desi are o nota f. mare pe imdb)?

 

Filme de vazut intr-o zi ploioasa

N-am mai scris de mult un review de film. Nu le citea nimeni. Mai incerc o data, inainte s-o las balta pe vecie.

Pentru ca atunci cand e vreme urata afara merita sa vezi un film care te face sa te gandesti, o sa vin cu 3 propuneri.

  1. Die Welle (Valul) – Germania, 2008

In aprilie 1967, intr-un liceu din Palo Alto, California (SUA), un profesor de istorie de liceu a incercat sa le explice elevilor sai cum a Imagereusit sa preia puterea partidul National Socialist al Muncitorilor din Germania in anii de dupa Marea Depresie. Printr-un experiment social le-a demonstrat ca, folosind concepte simple (disciplina, comunitate, actiune, mandrie), poti crea o miscare extrem de puternica, atata timp cat ai un lider inteligent si o masa de oameni care vor “ceva nou“.

Eseul scris de profesor – in care descrie cum a evoluat rapid spre necontrolabil experimentul – poate fi gasit aici. La o cautare pe google despre The third wave experiment puteti gasi o sumedenie de articole scrise despre el.

Filmul acesta este o adaptare moderna, in Germania contemporana, a intregii povesti. Trailerul este aici.

Stiind povestea initiala, este genul de film pe care il privesti asteptand sa se intample ceva rau. Cam ca intr-un rollercoaster in care stii ca va urma o cadere brutala. Intrebarea pe care ti-o pui este “se va termina oare totul cu bine sau nu?“.

Desi filmul este simplist si povestea nu are multe schimbari neasteptate, te face sa te gandesti la multe lucruri. La consecinte neasteptate ale unor actiuni simple, manipulare si efectele pe care le poate avea o anume ideologie, odata imbratisata de un grup mare de oameni.

 

  1. Pozitia copilului, Romania, 2013Image

Am vrut sa-l vad la lansare, anul trecut, dar mi-am zis ca subiectul este prea enervant ca sa-mi poata placea filmul.

Toata lumea a auzit de macar un caz de bogatan din Romania care a lovit cu masina un alt roman, l-a omorat si a scapat fara a face inchisoare. E unul dintre cele mai intalnite cazuri de ineficacitate a Justitie in tara noastra.

Filmul porneste de la un accident de genul acesta. Fiul (adult) cocolosit, ipohondru si nerecunoscator al unei familii de romani cu venituri medii-mari din Bucuresti omoara copilul unei familii dintr-o zona mai saraca a tarii. Mama lui (impreuna cu tatal si matusa lui) se mobilizeaza imediat si se ocupa de tot pentru a-l face scapat.

Titlul filmului face referire la un joc de cuvinte (pe care nu l-am prins mentionat in timpul filmului) – ceva in genul celui din excelentul “Politist, adjectiv” – prin care se intelege ca soferul este scos nevinovat in functie de o tehnicalitate legata de ceea ce facea victima.

Actorii sunt convingatori. Mama enervanta care face totul pentru a-si apara familia joaca excelent. Dialogurile nu sunt adanci, nu ai vreo lectie de deprins din film, dar exista cateva scene foarte bune. Scena in care mama discuta cu martorul – un alt nenorocit cu bani – este edificatoare pentru cum gandesc multi dintre oamenii bogati din tara noastra. Scena in care mama discuta cu parintii copilului este de asemenea buna.

Totusi filmul nu reuseste sa transmita nimic, si din cauza asta nu pot spune ca e excelent. Nu avem nici un personaj de care sa ne pese, absolut toti sunt niste nenorociti care se folosesc de acest accident in scop propriu. Inclusiv mama, oricat de mult ai vrea sa crezi ca face totul doar din dragoste de mama, este un personaj care face totul mai degraba din egoism si pentru a-si manifesta puterea.

Este Pozitia copilului un film foarte bun? Nu. Este un film care trezeste in tine niste senzatii (de ura, manie, nemultumire, tristete) din cauza felului foarte bun in care actorii isi joaca rolurile? Da. Unii ar putea zice ca orice film care reuseste asa ceva este un film bun. 🙂

Oricum ar fi, cred ca e un film care merita vazut, macar pentru a nu uita in ce tara traim.

 

  1. Es ist nicht leicht ein Gott zu sein, Germania, 1989Image

Pe la 20 de ani am citit prima carte a fratilor Arkadi si Boris Strugatki – Picnic la marginea drumului, cartea din care s-a inspirat Andrei Tarkovsky pentru a face excelentul (dar greu-de-digerat) “Stalker“. Imediat m-am indragostit de stilul lor de a scrie carti SF.

Este greu sa fii zeu a fost a doua carte scrisa de ei pe care am citit-o. Este o carte excelenta, care iti ofera multe teme de gandire: istoria violenta pe care am lasat-o in urma, incapacitatea omului de-a se lepada cu totul de pornirile violente, imposibilitatea unei observatii non-interventioniste a unui conflict armat, totalitarism, ignoranta, credinta oarba intr-o religie si multe altele.

Filmul urmeaza destul de fidel intriga cartii. Intr-un viitor luminos, Pamantul isi rezolva problemele legate de suprapopulare, inechitate sociala si lipsa resurselor si trece la urmatorul pas: explorarea Spatiului. Pentru asta, se foloseste de progresori – un fel de exploratori/istorici/oameni de stiinta, care observa felul in care evolueaza diferite planete, aflate in stagii diferite ale istoriei lor, asemanatoare cu anumite aspecte ale istoriei Pamantului.

Filmul urmareste un asemenea progresor – Anton – care primeste o noua identitate (Rumata din Estoria) si este trimis pe o planeta straina, in orasul Arkanar, sa afle ce s-a intamplat cu un alt progresor de pe Pamant, cu care s-a pierdut contactul cu ceva timp in urma. The catch? Planeta cu pricina se afla intr-un fel de Ev Mediu, dominat de lipsa de cunostinte stiintifice si de credinte invechite si superstitii.

Odata ajuns in Arkanar, el trebuie sa fie in continuare un observator al localnicilor, fiindu-i interzis sa se amestece in afacerile lor. Incetul cu incetul, el nu mai reuseste sa ramana impartial in conflictele locale. 

Oricat de interesanta este povestea filmului, punerea in scena este un pic prea poetica. Poate sunt eu obisnuit cu un stil de cinematografie mai realist, dar unele scene par fortate iar unele personaje (cum ar fi regele) sunt caricaturizate, ceea ce duce la o scadere a calitatii filmului per ansamblu.

Daca reusesti sa treci peste vechimea filmului, efectele speciale de tot rasul, bugetul redus si stilul prea teatral de a juca al anumitor personaje, filmul este destul de bun. Temele de gandire din carte raman si in film, oricat de bizar ar fi puse in practic.

Recomand totusi citirea cartii inainte, pentru ca altfel poate parea un fel de piesa de teatru ciudata. Nu in ultimul rand, exista o ecranizare mai noua a cartii – care pare sa fie mai buna. Sper sa o gasesc pe undeva, la un moment dat.

“Les Revenants” (The Returned, Fr. 2012) – un serial genial

les revenants

Am aflat intamplator de serialul asta, citind un articol de pe theguardian.com, in care “Les Revenants” era considerat mai bun decat eternul castigator al topurilor “best tv of 2013” – “Breaking Bad“. Hmmm, niste englezi lauda un serial frantuzesc – asta trebuie vazut! 🙂

Dupa ce l-am vazut pe tot in 3 zile (singurul sezon de pana acum are doar 8 episoade a cate 50 minute), pot spune ca este intr-adevar un serial foarte bun. Subiectul a mai fost tratat in nenumarate filme si seriale, dar nu in felul acesta, relativ inovator: un numar de morti dintr-un orasel de munte revin in mod inexplicabil la viata si se intorc la familiile lor, incercand sa-si reia viata. Doar ca odata cu acest eveniment reincep si niste crime din trecutul oraselulului si se petrec si o serie de alte intamplari misterioase.

Nu te face sa-l vezi pentru a vedea cum se lupta omenirea cu o invazie de zombie, nu exista aproape deloc sange si violenta gratuita. Misterul serialului  este dezvaluit incetul cu incetul (poate prea incet), iar toate povestile intrepatrunse au un sens intr-un tot unitar.

Toata lumea il compara cu diferite seriale de acelasi gen (thriller cu doar o aluzie de horror). Ba cu “Twin Peaks”, ba cu “Lost”, ba cu “Walking Dead”. Mie nu-mi plac comparatiile de genul asta. NU-mi place un serial pentru ca “seamana cu alt serial“. Personal, mi-a placut foarte mult din 3 motive:

  • povestea: nu e prea mult supranatural introdus in scena (asta daca ignoram faptul ca totul porneste de la niste morti care revin la viata). Incet-incet, totul capata un sens, iar scenaristii nu ne jignesc cu niste povesti-secundare introduse in serial doar pentru a ocupa timpul. Totul e si relativ plauzibil (nu te trezesti ca in cel mai prost moment, o protagonista se duce fix in ghearele nu-stiu-carui personaj negativ, doar pentru ca alt mod de-a rezolva o scena “dramatic” nu s-a gasit). Tot aici as pune si faptul ca isi formeaza niste “reguli” de baza despre zombie in timp: ei mananca si simt durerea ca orice om normal, arata uman 100%, doar ca nu dorm. In timp, se mai adauga cateva proprietati ale lor.
  • atmosfera. Totul este filmat intr-o zona superba din Franta (Haute-Savoie). Orasul principal unde s-a filmat este Annecy (locul unde Barajul Tigness-a organizat o olimpiada de iarna) iar barajul care apare de multe ori in poveste este cat-se-poate-de-realul baraj Tignes. Muzica scotienilor de la Mogwai te introduce si pastreaza foarte bine in atmosfera stranie a serialului.
  • actorii sunt convingatori in rolurile lor. N-o sa (prea) vezi niste personaje cu comportament fortat teatral (poate cu exceptia vecinei enervante a lui Julie). Fiecare personaj are ceva de ascuns in trecutul lui si pe masura ce mai aflam cate o portiune din poveste, ajungi sa-ti pui intrebari despre fiecare personaj. Cine e bun, cine e rau, cine e viu si cum definesti “viu” samd.

Singurele probleme pe care le am cu serialul ar fi ca nu clarifica suficient de mult din povestea-cadru si motivul pentru care doar oamenii cu pricina s-au intors la viata si ca sezonul 2 va veni abia peste 10 luni!

Daca va asteptati la un serial cu impuscaturi, cadavre-umblatoare in stare de descompunere si/sau forte supranaturale imense – serialul asta nu e pentru voi.

Cel mai prost film vazut de mine in 2013 – “Dom Hemingway” (UK, 2013)

Am vazut destul de multe filme proaste anul asta. Dar il consider pe “Dom Hemingway” cel mai prost pentru ca m-a dezamagit crunt. Ma asteptam la o comedie neagra englezeasca asemanatoare cu “Snatch” sau “Lock, Stock and Two smoking barrels”. Ceva actiune, multe dialoguri amuzante si niste personaje convingatoare.

In loc de asta, am avut parte de un film care s-a vrut si drama si comedie si multe altele dar nu reuseste sa fie nimic. Nu e nici un dom hemingwayfilm “serios”, dar nu e nici amuzant. Am ras fix de 3 ori pe toata durata filmului (singurele momente amuzante sunt practic doar cele din trailer). Actiunea e sublima, dar lipseste cu desavarsire. Povestea n-are nimic iesit din comun (pe alocuri e chiar prea stupida ca sa para plauzibila) iar Jude Law, oricat de mult se straduieste sa joace convingator un sociopat intre 2 varste care este macinat de regretele si ura acumulate in 12 ani de inchisoare, nu reuseste decat sa para un actoras de duzina care da o proba pentru un rol – nu il “joaca”.

Filmul e atat de prost incat am inceput sa citesc stiri pe telefonul mobil de la un punct incolo. Daca l-as fi vazut acasa, as fi vazut ultima jumatate de ora cu fast forward in 5 minute.

 

1 ora si jumatate din viata mea pe care nu le mai pot recastiga.

2 filme diferite: “La haine” (Fr., 1995) si “Banlieu 13: Ultimatum” (Fr., 2009)

Cu greu puteam alege 2 filme mai diferite.

Poster "La haine"

La haine” (Ura) este regizat si scris de Mathieu Kassovitz (ca actor, s-ar putea sa-l stiti din Amelie, ca regizor – dupa Les rivières pourpres). E un film mai dificil de urmarit. Nu neaparat pentru ca e complicat, ci pentru ca totul se petrece relativ lent. Trebuie sa ai o anumita stare de spirit ca sa-l vezi, ca sa zic asa. Trailerul (din care nu intelegi nimic) aici.

Scenariul filmului nu e iesit din comun (ba chiar putem zice ca este unul destul de des intalnit in diferite filme, mai bune sau mai proaste, din ultimii 20-30 de ani). In manifestatiile violente care au inceput dupa ce un adolescent dintr-o suburbie saraca a Parisului (locuita majoritar de emigranti de prima sau a doua generatie) este batut grav de un politist, un politist isi pierde pistolul. Filmul ne prezinta cele 24 de ore care au urmat acestor revolte, din perspectiva a 3 tineri: Vinz (un evreu), Said (un arab) si Hubert (un boxer negru). 24 de ore incarcate de ura, frica si violenta. Vinz gaseste pistolul si promite ca va ucide un politist daca prietenul lor din spital va muri. De aici vedem pe unde ii poarta soarta pe cei 3 prieteni.

Desi nu are decat 1 ora si jumatate, filmul pare mai lung. Vedem viata lipsita de perspective a celor 3 protagonisti, ceea ce explica, partial, de ce au ajuns cei 3 asa cum sunt. Alternanta cadre largi/scene de interior ajuta spectatorul sa-i inteleaga mai bine pe protagonisti. Foarte des nu ai senzatia ca te uiti la ei din perspectiva spectatorului, ci a unuia care sta mai in spate in scena cu pricina.

Mesajul filmului e, de asemenea, simplu (dar dureros) si e concentrat (in opinia mea) intr-o discutie intre Hubert si Vinz:

“Si tu étais allé  l’ecole, tu saurais que la haine… la haine attire la haine!”

“J’ai pas été à l’ecole.  Tu sais ce que la rue m’a appris?  Si tu donnés ta joue, tu te fais niquer ta mère!”

Desi filmul este (repet) simplut si n-are un subiect iesit din comun, te face sa te gandesti dupa ce-l vizionezi. Il recomand celor care cauta un film “diferit”.

 

Al doilea film l-am vizionat pentru ca Banlieu 13 mi-a placut. Desi are acelasi scenarist (Luc Besson) si ii pastreaza pe cei doi protagonisti, jucati de fondatorul parkourului (David Belle) si de traceurul Cyrill Raffaelli, Banlieu 13: Ultimatum este doar o plictiseala fasaita. Au vrut sa faca o varianta “upgradata” a b13primului film si a iesit un film de actiune hollywoodian, lipsit de suflet si cu o poveste care te face sa casti.

Colectia de personaje (negative sau nu) este parca luata dintr-un mix al tuturor filmelor proaste “cu batai” din ultimii 30 de ani. A iesit un fel de Expendables mai prost (ceea ce spune ceva despre cat de prost este B13:U). Povestea filmului e atat de reciclata, incat nici nu mai stii unde ai auzit-o ultimele 5 dati. Niste oameni rai vor sa distruga Banlieu 13 pentru a construi un cartier modern, cu zgarie-nori si toate cele. Drept urmare, mituiesc seful unui serviciu secret ca sa provoace o serie de incidente care sa permita evacuarea si distrugerea districtului. Wow. N-am mai auzit chestia asta niciodata! Scenele de parkour sunt mai putine decat in primul si parca aruncate asa “ca sa fie”, scenele de actiune sunt fortate si plictisitoare si per ansamblu, pentru un film “de actiune” – sunt prea putine. Per total, e un film de evitat (daca nu cumva esti fan absolut al parkourului – atunci poate poti sa te uiti la film, dar doar la cele sub 10 minute de parkour). Trailer (daca mai e nevoie) aici.

Filme de week-end: “L’arnacoeur” (Franta, 2012) si “The World’s End” (UK, 2013)

Week-endul asta m-am luptat cu o infectie respiratorie. Am ales doua filme care pareau amuzante si linistite din trailere. Am nimerit doua filme care au fost mai degraba plictisitoare.

L’arnacoeur” este o comedie romantica. Stiu, vad cam multe din astea, oare ar trebui sa ma ingrijorez? 🙂Image

Trailerul e un pic inselator (ce trailer NU e?). Adica filmul parea mai alert decat a fost de fapt.

Premiza este simpla: Alex Lippi este un cuceritor profesionist. El si-a facut o afacere din a desparti femeile nefericite (dar care n-o recunosc) de partenerul lor nepotrivit. Face asta prin diverse mijloace, ajutat de echipa lui (sora lui si sotul ei). Desi face totul pentru bani, are si niste principii (nu se baga niciodata in viata unei femei fericite si nu se culca niciodata cu femeia respectiva). In stilul filmelor frantuzesti, aflam repede faptul ca “afacerea” asta nu e prea profitabila, ca Alex are datorii la niste personaje dubioase, probleme in a-si pastra o relatie si ca traieste in biroul afacerii sale. Asa apare noua lui tinta – Juliette (o fiica de industrias) care urmeaza sa se casatoreasca cu un american in doar 10 zile, timp in care Alex trebuie sa o faca sa se razgandeasca.

Restul filmului se deruleaza foarte lent, fara a te face sa-ti pese prea mult de problemele de care se loveste Alex in a-si duce la indeplinire planul. Asta e o problema majora pentru mine: daca un film nu ma face sa-mi pese de protagonistii lui, atunci nu pot sa zic ca e un film bun. Finalul nu aduce nimic neasteptat (in afara de bucuria ca s-a terminat dupa ce aproape ca te-a adormit).

In concluzie, daca esti in cautarea unui film care sa te adoarma, “L’arnacoeur” e o alegere buna.

The World’s End” reuneste echipa din alte 3 comedii negre britanice din ultimii ani, care s-au bucurat de ceva succes international: ImageShaun of the dead“, “Hot Fuzz” si “Paul“. Alaturi de Simon Pegg si Nick Frost apar alti cativa actori britanici mai cunoscuti: Bilbo Baggins Martin Freeman, James Bond Pierce Brosnan, Rosamund Pike. Personal, mie mi-a placut doar Shaun of the dead (desi nici ala nu a fost o capodopera, oricum l-as privi). Celelalte 2 doar au inceput bine, dar s-au fâsâit foarte repede.

Si in cazul asta, trailerul este inselator. Ai zice ca e vorba de un film amuzant, plin de umor negru englezesc. Din pacate, de fapt este vorba de o serie de dialoguri amuzante presarate intre niste scene de “actiune” extrem de copiloaroase. Stiu ca se poate ridica argumentul “este o parodie despre filme cu invazii extraterestre”, dar atunci cand subiectul este de fapt o reciclare a scenelor din celelalte 3 filme, atunci chiar nu mai pare deloc amuzant. Pe scurt, daca n-as fi vazut nici unul dintre celelalte 3 filme, poate as fi fost mai putin plictisit de film pana sa se termine primele 45 de minute. Asa… aveam o senzatie suparatoare de “am mai vazut asta, am mai ras la o gluma pe subiectul asta”.

Asadar, iata intriga filmului: 5 colegi de liceu se reintalnesc dupa 20 de ani pentru a termina un pub crawl (obicei pur englezesc) pe care nu au reusit sa-l termine la sfarsitul liceului. Vor sa bea in 12 puburi intr-o singura noapte. Ce nu stiu ei e ca intre timp oraselul lor de bastina s-a schimbat, fiind acum populat cu fiinte robotice din spatiu care seamana cu oamenii. De aici incepe o tura dezlanata prin oras, in care li se intampla tot felul de lucruri. Dupa cateva puburi deja nu-ti mai pasa de ce se intampla, interesul fiind pastrat viu doar de replicile destul de amuzante pe care actorii le mai schimba intre o bataie cu robotii si o bere bauta.

Trebuie sa recunosc, chiar si pentru un fan al umorului englezesc, filmul e mai degraba de evitat. Genul de film pe care-l vezi cu fast-forward.

Dezamagitor week-end 🙂

Thor – The Dark World (cronica)

De ce ma tot uit la filme din astea cu multe efecte speciale si cam atat? Judecand dupa filmele vazute in ultimele luni, ma uit la prea multe porcarii de blockbustere americane – ar trebui sa-mi mai rafinez alegerile, daca nu vreau sa mai fiu dezamagit. E atat de simplu! 🙂

Asadar, ce avem in acest film:

– efecte speciale cat cuprinde. Atat de multe efecte speciale, incat la un moment dat pare ca te uiti la un desen animat in care totul se plictisealapetrece pe un fundal indistinct.

– poveste obosita, reciclata, ilogica. Rasa X vine sa se razbune pe “aia buni” pentru ca acum ‘jdemii de ani “aia buni” le-au luat jucarelele cu care puteau aduce distrugerea Universului. Aparent, nimanui nu i s-a parut necesar sa motiveze de ce o rasa intreaga de tampiti vor sa distruga Universul – deci si pe ei insisi. De ce au dorinte sinucigase? De ce vor distruga “cele 9 lumi” si pe toata lumea din ele? Eh, pun prea multe intrebari.

– o poveste de dragoste fâsâită, cu o Natalie Portman care se comporta ca o fata de 12 ani (desi ar trebui sa fie un adult extraordinar de inteligent) si un Nu-i-stiu-numele-si-nu-mi-pasa care tot ce face e sa aiba o față trista de fiecare data cand e cu “iubirea vietii lui” sau vorbeste despre ea.

– morti care se vor dramatice dar sunt mai degraba comice. Oricum, cand body-countul filmului e pe la cateva mii sau chiar zeci de mii (foarte multi se prapadesc in modul “stau in fata unei arme futuriste cu o sabie si astept sa crăp”), cui ii mai pasa daca mai crapa 2 protagonisti sau mai multi?

– personaje introduse in poveste pentru “comical relief” care mai degraba te obosesc.

– batalii introduse de dragul de-a arata actori in armuri luptandu-se cu alti actori in armuri. Cand o armata are o arma care arunca fulgere (nelimitate), de ce ar mai trebui sa existe lupte corp-la-corp?

Si pot continua pana maine. Per total, 110 minute irosite din viata mea.

Cronica de film – Paulette (2012, Franta) si Ender’s Game (2013, SUA)

In week-endul asta am vazut 2 filme total diferite.

Paulette (trailer aici) e o comedie neagra franceza. Pe scurt: actorii sunt convingatori in rolurile lor (mai ales protagonista), povestea nu e (atat de) implauzibila, filmul nu e plictisitor, deci merita vazut.Paulette

Subiectul e foarte “modern”, daca ii pot spune asa. O vaduva traieste la limita subzistentei (din pensia minima), intr-un ghetou francez, tip HLM. Este rasista, aroganta si snoaba. Viata ei consta in a cauta prin gunoaie (dar numai cu ochelari de soare, ca sa n-o recunoasca nimeni), ignorarea avansurilor facute de vecinul ei (vaduv de-asemenea) si invinovatirea strainilor pentru toate lucrurile rele din viata ei (asiaticii care i-au cumparat restaurantul dus in faliment de sotul ei alcoolic, negrul cu care s-a casatorit unica ei fiica, vecinii magrebieni care nu fac nimic toata ziua samd).

La un moment dat observa ca pustii din cartierul ei fac destul de multi bani vanzand marijuana. Desi ginerele ei e politist, ea considera ca e o idee buna sa incerce sa vanda la randul ei marijuana. De aici incepe o poveste improbabila de “succes”. Evident ca lucrurile nu merg perfect pana la sfarsit. Finalul nu e de tip hollywoodian, dar e un sfarsit agreabil pentru un film usurel si nu prea lung, pe care sa-l vezi intr-o zi intunecata, cand vrei sa razi un pic.

Al doilea film a fost ecranizarea uneia dintre cartile mele preferate din copilarie: Jocul lui Ender, de Orson Scott Card. Nu pot sa zic ca e un film extraordinar, oricum l-ai privi. Pentru un fan al cartii, e dezamagitor (prea ciopartita povestea), pentru un Ender's Gamecinefil care n-a auzit de carte, e doar un alt SF cu multe efecte speciale care nu te face sa-ti pese deloc de protagonisti. Per ansamblu, nu e un film prost (cum a fost porcaria de Elysium, de exemplu, un film cu o nota asemanatoare pe imdb), dar nu te face sa iesi din cinematograf zicand “wow”.

Este un SF cu un subiect exploatat la maximum in ultimii 20 de ani de Hollywood: extraterestrii ataca Pamantul, oamenii castiga norocos, apoi ataca la randul lor. Pentru a avea un avantaj in momentul cand flota umana va lupta din nou cu extraterestrii, oamenii implementeaza un program dur de selectionare de viitori conducatori de armata. Copiii candidati sunt supravegheati de la o varsta frageda. Daca indeplinesc anumite conditii, sunt trimisi intr-o baza spatiala de pe orbita Pamantului, unde sunt din nou testati in toate felurile pentru a se vedea cine este potrivit pentru a deveni urmatorul Napoleon sau Julius Cezar, conducatorul genial care e dispus sa faca orice sacrificii pentru a castiga razboiul. Da, stiu ca Napoleon a pierdut iar Cezar a fost injunghiat (se face o referire la asta si-n film), dar asta e ideea filmului. Ce deosebeste un conducator normal de armate de unul genial (sau flote interstelare, in cazul asta)?

Nu pot sa zic ca povestea e plictisitoare, filmul se “misca” destul de repede. Din pacate, din motive de timp, totul se misca prea repede. Din cauza asta, anumite aspecte nu sunt explicate in profunzime, totul parand ca se desfasoara fara un scop anume. Nu reusesti sa-ti dai seama ca totul se petrece dintr-o anumita cauza decat foarte tarziu. Un mare minus este si actorul care-l joaca pe antagonistul lui Ender (Bonzo Madrid) – care este extrem de prost ales pentru un personaj care trebuia sa fie mai mare si mai puternic decat Ender.

Finalul este totusi destul de bun (daca reusesti sa-ti suspenzi neincrederea pentru cateva minute). Oricum ar fi, daca vrei sa intelegi mai multe, mai bine citesti cartea. Sau si mai bine, nu vezi deloc filmul si citesti doar cartea! 🙂

Ca ultim gand, daca in Cowboys and Aliens am crezut ca Harrison Ford a avut pur si simplu un rol prost intr-un film mediocru si de-aia a jucat prost, acum sunt sigur: nu e genul de actor care sa joace bine la batranete. De departe, a fost cel mai prost actor din tot filmul. Tinand cont de faptul ca majoritatea actorilor sunt copii, asta e un titul deloc onorant.

E mai greu sa fii bogat si sa devii sarac sau sa fii sarac toata viata ta? Cronica la ‘Blue Jasmine’

Image
Nu-mi prea plac filmele lui Woody Allen. Cele in care el e eroul nevrotic si tot timpul se indragostesc de el niste femei care arata mult prea bine pentru a face povestea plauzibila mi s-au parut mai degraba niste pretexte pentru ca el sa sarute niste actrite care-i plac. Dintre ultimele lui filme, Match Point mi s-a parut prea lent si lung, Vicky Cristina Barcelona a fost plictisitor si absurd iar la Midnight in Paris n-am rezistat decat 35 minute, cu mari sfortari.
Cu toate astea, trailerul mi s-a parut interesant si m-am gandit ca un film cu Cate Blanchett si Alec Baldwin nu poate fi chiar prost.
Povestea nu e foarte complicata, dar e de actualitate: sotia (Cate Blanchett) unui mare escroc din New York pleaca sa traiasca la sora ei vitrega (adoptiva), dupa ce casatoria ei se destrama, in urma arestarii si demascarii sotului ei. Sora ei are problemele ei, evident. Odata ajunsa aici, ea isi ia un job, incearca sa invete lucruri noi si incearca sa-si refaca viata.
Cate Blanchett joaca foarte bine rolul sotiei-pe-jumatate-nebuna. Posibil sa fie candidat la Oscar la anul. Cu ajutorul interpunerii unor scene din trecut cu scenele din prezent (care nu devine obositoare, surprinzator), aflam incet-incet cum s-a stricat viata ei (si sanatatea mentala). Si restul actorilor joaca bine, desi putine personaje evolueaza pe parcursul filmului (sotul e o dezamagire, din punctul asta de vedere).
Per ansamblu, mie filmul mi-a placut pentru ca a fost imprevizibil (nu se intampla ce ‘ar trebui’, nu sunt clisee, nu exista happy-end sau un final clar), pentru ca a prezentat intr-un mod interesant pierderea sanatatii mintale si efectul pierderii tuturor lucrurilor pe care cineva le considera valoroase asupra felului in care vede cineva viata. Faptul ca personajele n-au fost caricaturizate ci prezentate plauzibil (in opinia mea) a fost un alt plus. Oricum, intr-un final totul se poate rezuma la factorul entertainment – mi-a placut sa vad acest film si nu m-am simtit plictisit nici un moment vizionandu-l. Deci merita!

Asadar, am vazut un nou film care poate fi incadrat (grosier) la ‘comedii romantice’ – o fi bine, o fi rau?

Pacific Rim – un blockbuster ca cele din anii ’90

E mult mai greu sa aperi un film usurel, mai mult mediocru, decat sa injuri un film prost. Majoritatea oamenilor ori considera un film ‘bun’, ori il considera ‘prost’. Mie imi place sa fiu mai onest in evaluarile mele. Rar e un film ‘de 10’, dar cam la fel de rar e ‘de 2’. PR ar fi un film cam de nota 7 – 7,5.
Pe scurt, Pacific Rim nu e un film extraordinar sau inovator. Filme cu monstri mari au mai fost. Filme cu extraterestri care vor sa distruga Pamantul apar pe banda rulanta. Filme cu roboti imensi au mai fost. PR nu aduce nimic nou, dar incearca sa suplineasca asta prin atentia la detalii.
Povestea e simpla. Extraterestrii ne ataca, noi ne luptam, incepem sa pierdem, mai avem o ultima sansa pentru a castiga.
Nu avem actori-vedete in film, actorul principal este de-a dreptul prost, actorii adaugati pentru momente comice nu prea sunt amuzanti, povestea nu e prea ‘adanca’ si nu evolueaza prea mult iar luptele roboti-monstri sunt prea putine. Cgi mult, distrugeri multe, multe culori pastelate.
Cu toate acestea, filmul nu e plictisitor si n-are prea multe momente moarte sau in plus. Luptele sunt facute cu atentie la detalii, dar cam scurte si cu ceva gauri de logica. Plus, nu inteleg de ce fix cele doua mai lungi si importante se petrec noaptea, ziua ar fi aratat mult mai bine.
Daca ti-au placut sau te-au distrat blockbusterele din anii ’90 ( ID4, Jurassic Park, chiar si prostul-dar-amuzantul Godzilla sau stupidul Starship Troopers) dar blockbusterele ultimilor ani te-au deranjat sau ti s-au parut prea proaste (Transformers, Battleship), atunci s-ar putea sa-ti placa PR. Daca vrei un SF inteligent, nu te uita la PR.
Per ansamblu, mie mi-a placut filmul. Culmea e ca i-a placut si logodnicei mele, pe care aproape c-am tarat-o la film si care m-a amenintat cu plecarea de la film de mai multe ori inainte sa inceapa filmul. Eu as zice ca e ceva mai bun decat Iron Man 3 si mult mai bun decat Man of Steel. Cam atat.

P.S. A fost prima data cand am vazut un film (in saptamana cu premiera) la Patria cu doar 4 spectatori in sala. Incet, dar sigur, vor muri toate cinematografele Romaniafilm. In curand movieplexurie vor ramane singurele cinematografe. O fi rau, o fi bine?

image

Superman – un film lung si plictisitor despre nimic

De regula imi public recenziile doar pe imdb. Daca tot am strans o manuta de followeri pe wordpress, hai sa-mi exprim opinia aici. Atentie, urmeaza niste spoilere.

Avem un extraterestru orfan. Sarmanul ajunge pe Pamant, dupa ce planeta lui natala dispare. Apropo, rasa lui este incredibil de tâmpă. Are tehnologia necesara pentru a explora alte planete, dar cand planeta lor e pe cale sa faca poc, ei stau ca prostii si-si asteapta soarta. Noroc c-au disparut repede, o rasa de asemenea somitati nu merita sa se inmulteasca.

Revenind, ajunge pe Pamant, unde celulele lui incep sa “bea radiatiile Soarelui” – asa ca devine incet-incet un fel de zeu. Pe Pamant il gasesc 2 oameni care-si petrec urmatorii 20 de ani impuindu-i capul micului extraterestru cu o singura idee: oamenii nu trebuie sa stie ce esti, pentru ca te vor ucide. Bla-bla, succesiune de cadre cu mult CGI, vin alti extraterestrii dupa extraterestrul nostru. Brusc, el se hotaraste sa devina cel care salveaza Pamantul, dar face asta intr-un mod aparte: salvez un om, distrug 3 cladiri (adica omor alti oameni, probabil mai mult de 1).

Apoi urmeaza 1 ora de explozii, CGI, zboruri si dialoguri de maxim 3-4 fraze, limitate de regula la cateva cuvinte. The end.

Image
Erou in plina actiune – de a fi pozat

Ooook. Avem:

– Poveste cu inadvertente, cu lacune pe care pana si niste adolescenti pre-puberi le pot vedea.

– Actori care vorbesc putin si joaca prost.

– Multe explozii si cladiri distruse.

– Personaj negativ patetic. Personaj pozitiv care evolueaza: sta cu barbia din ce in ce mai sus si urla de cateva ori. Genial.

– Final stupid.

– 2 ore din viata irosite.