A venit iarna

ninge.gif

Chit ca in Bucuresti e o vreme ploioasa si cainoasa care ma face sa ma gandesc cu groaza la urmatoarele luni in Anglia, la munte (si nu numai) ninge deja si va mai ninge cateva zile. Un mic semn ca sa mai scriu din cand in cand si despre pasiunea mea pentru alunecatul-la-vale-cu-picioarele-prinse-de-o-scandura-data-cu-ceara-si-cu-margini-de-metal, fara sa par doar un obsedat. 🙂 Asta pentru cine nu intelege ce e cu pinguinul ala pe zapada din poza aleasa de mine ca avatar pentru blog.

Astazi o sa fac o mica observatie pe tema evolutiei sportului asta (eu consider schiatul si datul cu placa un singur sport).

In ultimii ani a devenit din ce in ce mai comun (poate mai putin in Romania, dar se schimba lucrurile si aici), nu mai e considerat “sport extrem”. Au aparut tot felul de echipamente si instrumente care iti fac viata mai usoara pe partie, te protejeaza pe si in afara partiei si iti permit sa te filmezi/sa fii filmat mult mai usor. Automat, au aparut si foarte multi noi sportivi.

Cu ajutorul social media, orice copil/tanar talentat poate sa impartaseasca lumii intregi ceea ce face el. Nu mai trebuie sa participi si castigi fel de fel de concursuri de pe nu-stiu-unde ca sa devii faimos. Cu un pic de imaginatie, mult talent, buget minim si un minim de colaborare din partea unei statiuni de schi poti obtine niste filmulete geniale.

Exemplu*:

Desigur, totul se face si (cu si) pentru bani, intr-un final, dar asa e lumea noastra construita. Tipul asta schiaza printr-o mica pestera, cui ii pasa ca o companie ii da bani ca sa o faca, pentru a vinde mai multe haine? 🙂

 

 

Cand am inceput eu sa ma dau pe placa, acum 10 ani, filmulete ca cele de mai sus erau cvasi-imposibile si ar fi cerut bugete imense. Asta pe langa faptul ca nu prea erau multi oameni suficienti de talentati pentru a fi filmati facand asta la nivel mondial.

In ziua de azi, numarul si calitatea schiorilor si snowboarderilor a crescut incredibil de mult. O data cu asta au crescut si industrii conexe: de la turism (statiuni, transport etc.), la echipamente (nu numai direct de si pentru schi, vezi GoPro, care acum deja pare sa fi ajuns la stagiul de maturitate si probabil declin) si altele (media, telecomunicatii, instalatii de transport pe cablu, fitness si sanatate samd).

Au aparut si oarecare probleme – cum ar fi supraaglomerarea si cresterea constanta a costurilor.

Ma intreb cum va arata sportul asta peste 10 ani, cand eu voi avea 40 de ani si tehnologia va avea inca un deceniu pentru a avansa. Tin minte ce mirat ma uitam in primul an la niste batranei de 70 de ani intalniti in gondola in Austria care inca schiau fericiti la varsta lor. Inca nu se schimbase atat de mult sportul lor preferat.

* Exemplu nu foarte corect, stiu, deoarece francezii respectivi sunt relativ cunoscuti deja.

Vacanta la Ischgl

Sau Impresii de calatorie in Republica Populara Schiabila Romano-Ruso-Austriaca Ischgl

De ce denumirea asta? Pentru ca Ischgl (impreuna cu statiunea-sora, de peste munte, Samnaun, din Elvetia) este pur si simplu invadata in perioada asta a anului de romani, rusi, ucrainieni (plus natiile bastinase: austrieci, elvetieni, germani si ceva batavo-flamanzi rataciti).

De data asta mi-am adus aminte de o lectie din manualul de limba germana de nivel B1 sau A2, in care o familie de germani se plangea ca a venit la schi in Austria si aici ploua in loc sa ninga, deci se dadeau pe iarba. Ei bine, cam asa a fost si aici inainte sa ajung, de unde toata valea era acoperita de zapada joi, dupa o ploaie de vineri-sambata dimineata, totul s-a inverzit.
Din fericire, data fiind altitudinea domeniului schiabil, chit ca ploua jos, sus a nins si zapada s-a pastrat ok.
Oricum, primele zile au fost un pic dezamagitoare, deoarece cam 60% din domeniul schiabil a fost inchis. Prima zi a fost chiar enervanta, pe partea dinspre Ischgl s-au inghesuit cateva mii bune de turisti pe cateva partii. Timp in care sus ningea, batea vantul si era ceata, iar de la 1600 m in jos ploua. Asta a insemnat ca partiile spre oras erau pur si simplu racaite pana la gheata pura la sfarsitul zilei.
Ma dau cu placa de fix 9 ani, nu mai sunt de mult incepator, partiile negre imi plac chiar mult. Dar in ziua aia am nimerit la un traverseu nereusit la sfarsitul zilei pe o portiune de cam 800 m de partie neagra care era un patinoar de sus pana jos. O suprafata de gheata lucie, fara pic de zapada, cu o panta de aproximativ 25 grade. Combina asta cu ninsoare si vizibilitate scazuta si prima zi a vacantei, cand nu esti inca 100% sigur pe tehnica. Pentru prima data dupa multi ani am simtit frica si am coborat toata portiunea fix ca un incepator. In urmatoarele zile m-am “razbunat”, coborand partia aia (si altele mai abrupte) foarte bine. Dar a fost interesant sa simt din nou Frica.

Oricum, restul zilelor au fost foarte frumoase. Am avut 3 zile cu soare, prima cu ninsoare plus 2 in care am avut si soare si ninsoare (dimineata, respectiv dupa-amiaza). Am apucat sa trec si prin portiunea de off-piste unde am cazut stupid in prima zi si mi-am distrus vacanta (si genunchiul) acum 5 ani. Am ajuns si prin zone unde n-am reusit sa ajung acum 5 ani. Am coborat pana in Samnaun, pe o partie lunga si interesanta (80, rosie), dar care se termina intr-o cararuie plata si enervanta la vreo 1 km de telecabina din Samnaun. Am luat busul pentru ultima portiune. Cealalta coborare spre Samnaun (60) nici macar n-am mai incercat-o, dupa ce mi s-a zis ca ar fi fost si mai plata spre final.
Oricum, e amuzant sa-ti dai seama ca, desi ai o caruta de partii la dispozitie, dupa o vreme iti alegi niste partii preferate si ramai pe ele, fara sa te mai obosesti sa explorezi chiar tot domeniul schiabil. Ceva ce n-as fi facut acum cativa ani, cand preferam sa merg sa incerc fiecare partiuta posibila din orice domeniu schiabil nou. Deh, ca roman, obisnuit cu 1, 2, maxim 3-4 partii intr-un “domeniu schiabil”, cand ajungi la 20-30-40 (sau mai multe) partii, parca iti doresti sa le vezi si incerci pe toate. Dar, aparent, pe masura ce am inaintat in varsta, mi se pare mai comod sa ma multumesc cu cateva variante (mai lungi si mai variate, ce-i drept) decat sa ma chinui sa trec 4 varfuri ca sa ajung la partia cea mai indepartata din domeniul schiabil.

Ca alta observatie personala: acum 5 ani, din cate tin eu minte, nu aveau decat 2 gondole care urcau pe munte. Acum au deschis una noua (un funitel, cu cabine de 24 persoane). Atunci am fost in high-season, la inceputul lui martie. Acum am fost in ceea ce austriecii numesc “Nebensaison” – sau low-season. Desi mi s-au parut aproape la fel de multi oameni pe partii ca atunci (daca nu mai multi), urcarea in statiune nu mai era la fel de problematica – adica au mai disparut din cozi. Cea mai lunga coada la care am stat in aceste 6 zile a avut 5 minute. Ceea ce e excelent.

Per ansamblu, am ramas cu impresia de acum 5 ani: partiile din partea elvetiana sunt mult mai pe gustul meu. In zona Alp Trida aveam vreo 6 partii rosii usor accesibile si foarte dragute, plus ceva zona de off-piste, plus vreo 2 restaurante care parca aveau mancare ceva mai buna decat in partea austriaca. Si doar cu putin mai scumpe (e adevarat, nu am vazut cum s-au schimbat preturile de joi spre vineri, dupa ce francul a castigat peste noapte aproape 20% in valoare).

Per ansamblu, mi-a placut la Ischgl, dar cred ca nu o sa mai revin prea curand aici pentru 1 saptamana de vacanta, pentru simplul motiv ca e mult prea aglomerat. Si pentru ca ar fi cazul sa mai incerc si alte statiuni. Cand si daca voi avea bani. 🙂

La final, ultima observatie, pentru cine ar fi interesat sa mearga mai civilizat la schi in Alpi (fara sa piarda 4 zile pe drum, mergand cu masina): Lufthansa si Taromul zboara spre Munich, de unde ajungi in maxim 4 ore (poate 5-6, in caz de zapada) cam orinde in Tirol. Daca iti iei biletele din timp, dai cam 130-150 euro/bilet dus-intors, cu bagaj de cala si bagaj sportiv (schiuri/snowboard + clapari/booti + casca). Anul asta ne-am hotarat tarziu, am dat 170 euro. Dar clar a meritat fiecare leu. Intr-un an am zburat (chiar de 2 ori) si cu WizzAir si BlueAir (catre Bergamo). Cu low-costurile esti tratat ca o vita si platesti chiar mai mult (bagajul de cala + bagajul sportiv la un loc ies la 160 euro dus-intors). Cu un pic de planificare in avans, poti sa te asiguri ca pleci dimineata din Bucuresti si dupa-amiaza esti in Tirol, fara sa te stresezi in vreun fel.

Idalp dimineata, pe ninsoare
Idalp dimineata, pe ninsoare
Fara zapada/Dupa zapada
Fara zapada/Dupa zapada

20150112_122222 20150112_135347

Alp Trida Sattel e sus, cu cabinele spre Samnaun.
Alp Trida Sattel e sus, cu cabinele spre Samnaun.
20150113_110821
Idalp pe soare
Spre Samnaun
Spre Samnaun
Unele dintre cele mai frumoase partii rosii pe care le-am coborat
Unele dintre cele mai frumoase partii rosii pe care le-am coborat

20150113_133429

Final de zi
Final de zi
Apres-Ski la Schatzi
Apres-Ski la Schatzi

20150114_084737

Stanca ciudata din Elvetia
Stanca ciudata din Elvetia
"Peisaj invernal cu banca"
“Peisaj invernal cu banca”
Inceput de zi
Inceput de zi
What do we say to the god of black slopes? "Nice slope, dude!"
What do we say to the god of black slopes? “Nice slope, dude!”
Sculpturi in gheata - pregatirea
Sculpturi in gheata – pregatirea
Peisajul de pe Marte. Sau ceva de genul.
Peisajul de pe Marte. Sau ceva de genul.
Niste norisori.
Niste norisori.
Nitel powder
Nitel powder
Sculpturi in gheata - Frau Merkel.
Sculpturi in gheata – Frau Merkel.
Sculpturi in gheata - habar-n-am ce vroia sa fie asta.
Sculpturi in gheata – habar-n-am ce vroia sa fie asta.
Asta cica a castigat concursul de sculpturi in gheata.
Asta cica a castigat concursul de sculpturi in gheata.
Poti sa bagi calabalacul a 5 schiori/boarderi intr-un Ford C-Max? Da!
Poti sa bagi calabalacul a 5 schiori/boarderi intr-un Ford C-Max? Da!

*Cred ca sunt exemplul perfect de snob de Romania. Ma tot plang ca nu castig suficienti bani, stramb din nas la orice cheltuiala, dar ma duc in vacanta la snowboard in Austria, intr-una dintre cele mai scumpe statiuni ale lor. Eh, well, poate de snobism se mai poate vindeca omul. 🙂

Asta:

saas fee

Sau daca nu in Elvetia, macar pe la vecini:

serfhaus ischgl cervinia hintertux st anton kitzsteinhorn mottolino

Si ce am gasit:

20141014_152149

Asa-i ca trebuie sa fii tâmpit sa preferi vremea din primele imagini? Tâmpit sau boarder (sau schior). 🙂

Primele poze sunt de azi sau de acum 1 saptamana. Drepturile pentru ele nu-mi apartin.

Un mod de-a-ti exorciza demonii…

… sau macar de-a-ti bloca gandurile negre si sentimentul de vinovatie: oboseste pana nu mai esti in stare de nimic iar creierul iti “spune” ca e cazul sa dormi.

Trezit la ora 5:55. Dupa spalat, aranjat, mancare si imbracat, imi dau seama ca-s in intarziere. Ies din bloc, 2 oameni care pleaca spre locul de munca se uita la mine ca la un om din alta lume.

Aud troleibuzul venind. Fuga dupa el. Ajung la metrou, vad cu mirare ca nu mai am calatorii pe cartela. Da-i si scormoneste dupa portofel, cumpara cartela. Pana iau cartela, pana bag portofelul la loc, pana trec de turnicheti, vine metroul. Fuga dupa metrou. Pe asta nu-l mai prind.

Sa ies la suprafata si sa risc sa iau un taxi? Hmm, din calculele mele, as ajunge la 6:53 la gara daca vine metroul la timp, as avea suficient timp sa-mi iau biletele. Calculele mele sunt optimiste, metroul intarzie si merge mai incet decat as vrea eu. Fuga de la metrou la casa de bilete.

La casa de bilete ajung la 6:58. Aflu cu stupoare ca tanti de acolo nu vrea sa-mi vanda bilet, pentru ca asa e regula la SNCFR (nu se vand bilete daca mai sunt 5 minute pana pleaca trenul). Fug spre tren, urc in el la fix 7:00. Discut cu nașu‘ zice ca imi vinde el bilet, nu-i problema. Trenul pleaca la 7:08, as fi putut cumpara bilet de 10 ori, daca tanti nu era ingusta in gandire.

In tren dau peste o fata echipata de snowboard, in zona unde se pastreaza biciclete/schiurile. Ma gandesc ca in doi avem putere de negociere mai buna cu nașu‘. Cand vin, nașii (erau 2, de fapt) devin glumeti “hăhă, te-ai asezat aici, ti-ai gasit prietenă?“.

Eu insist ca vreau sa cumpar bilet legal, dar nu vreau sa platesc suprataxa de 50% (era un afis fix langa noi unde scria asta). Ei tot se invart in jurul acestui subiect, ca nu se poate, ca ei n-au reduceri (n-am zis nimic de asa ceva), ca trebuie sa platim biletul si suprataxa. Cand am folosit eu fraza “cum facem sa ne intelegem?“, li s-au luminat fetele, au zambit si au zis “vorbim dupa Ploiesti. Daca urca ăăăă… le spuneti ca acolo v-ati urcat si ca stiti voi ca e ordin sa se vanda bilete la pretul de la casa, si am rezolvat“.

1 ora am facut apoi schimb de povesti cu accidentari la snowboard cu fata. Trebuie sa recunosc ca avea o vointa foarte puternica, daca inca se mai dadea cu placa, la ce colectie de fracturi, leziuni, contuzii si luxatii a strans. Intre timp au venit si nașii sa-si ia șpaga (30 lei de la mine, 25 de la ea). Fata a coborat la Sinaia, eu am ajuns la Azuga peste inca 20 de minute.

Ajuns acolo, nu gasesc statia de microbuz. Intreb un localnic, imi sugereaza sa iau taxiul, pentru ca va fi 5 lei. Taximetristul imi cere 10 lei. Nu mai negociez, merg direct cu el (stiu, am fost slab).

Ajuns la partie la 09:09, vad ca nu prea e lume si e frig (-15 C). 1 partie cica e “inchisa” (adica nebatuta din cauza de “lipsa de zapada” – aiurea, erau minim 50 cm de zapada pe ea, le-a fost lene s-o bata cu ratracul). Imi cumpar skipass (90 lei, oferta speciala). Sus pe culme mai zici ca-mi cumparasem statiune de schi personala. Mai erau doar 2 rataciti.

Urmeaza 7 ore in care am facut 29 de coborari, totalizand aproximativ 80 km. Adica am obosit cat sa-mi ajunga cateva zile. Am luat si cateva trante, am ras cu cativa azugeni, am ras cu cativa bucuresteni, am facut cateva poze, am baut o ciocolata calda care m-a lasat fara simtul gustului pentru vreo 30 de minute.

La sfarsitul zilei, un snowboarder cu care mai discutasem in gondola a pus o vorba buna la alt azugean, ca sa ma duca cu masina la gara. Pana imi pun eu placa, localnicul imi zice “hai ca eu plec, ne vedem jos, te asteptam unde se termina partia”. Incep sa rad ca prostul, deoarece ii vazusem pe parcursul zilei si stiam ca de fapt eu o sa-i astept. Dupa ce ne strangem, ne inghesuim in masina lui, care nu mai porneste. Isi lasase radioul deschis. Dupa ce ii da curent un alt amic, ajungem in sfarsit la gara, la 16:50.

Acolo, alta bucurie. Trenul de 17:05 avea intarziere de doar 70 de minute. Dupa alte 50 de minute de asteptat in gara, vine trenul urmator. Dupa 2 ore lipsite de evenimente, ajung in Bucuresti. Fara ceva de citit, fara baterie la telefon (a murit la 2 si ceva, desi-l luasem 100% incarcat), singura mea scapare a fost faptul ca eram suficient de obosit incat sa adorm.

Per ansamblu, o zi buna. Pana am bagat telefonul in priza si am aflat o veste pe care nu vroiam s-o aflu…

Impresii de calatorie in Alpi (2)

A fost a 4-a oara cand am ajuns in Sölden, in Austria. N-am mai fost aici de 3 ani. E impresionant cat de mult succes international poate avea o statiune de munte dintr-o zona a Austriei (Tirolul) care are enorm de multe statiuni de schi (unele mai mari, altele mai faimoase). Cu o folosire inteligenta a marketingului, new media si publicitatii “standard”, Sölden a devenit tinta vacantelor de iarna pentru nenumarate natiuni.

In afara de publicul “normal” (austrieci, elvetieni si germani), rusii, urmati de olandezi, polonezi, cehi, slovaci si multi altii vin aici in adevarate hoarde in perioadele de high-season (si nu numai).

Se poate spune ca statiunea asta a devenit victima propriei sale celebritati. Desi are 2 gondole (1 foarte noua, alta “doar” noua) care te urca din orasel la nivelul domeniului schiabil (la 2000 si ceva de metri) – de unde alte telescaune (sau o gondola-telecabina impresionanta) te poarta mai sus pe munte – in orele de varf se pot forma cozi maricele pentru a urca. Bine, nu se compara cu ce avem noi pe V. Prahovei sau cu ce am vazut in Bansko (cozi de 45-75 minute), dar tot pot spune ca sunt mult prea multi schiori/boarderi pe partiile din Sölden.

Dar exista un mod de-a evita un pic aglomeratia. Poti sa te trezesti mai devreme si sa ajungi pe munte la 8:40. Cu un pic de noroc, asta-ti ofera cam 2-3 ore in care poti schia relativ nederanjat. Cand vin masele, te retragi si mai sus, pe unul dintre cei 2 ghetari. Cand in sfarsit se aglomereaza si ghetarii (pe la 13:00-14:00), poti lua masa de pranz linistit, iar apoi mai poti face cateva ture inainte de-a cobori in statiune.

Alta solutie este sa-ti iei skipass-ul comun cu statiunea situatia la doar 15 km mai sus pe vale (spre Italia): Obergurgl/Hochgurgl. Pentru 10 euro in plus la un skipass pe 6 zile, 1 dintre zile (la alegere) poate fi petrecuta in cea de-a doua statiune. Aici vei da peste inca aproximativ 110 km de partii, impartiti pe 2 vai, deserviti de telescaune si gondole moderne. Aici sunt intotdeauna mult mai putini oameni, cozile sunt ca si inexistente (am asteptat maxim cateva zeci de secunde) iar partiile au zapada mai ok, deoarece soarele le bate ceva mai putin timp, deci se strica mai putin din cauza ciclului topire/inghetare.

Ce ar mai fi de zis: globalizarea are si efecte nefaste. Rusii sunt din ce in ce mai multi cu multi bani si ii cheltuiesc cu larghete (am vazut niste dubiosi cu teancurile de hartii de 100 euro in buzunare). In ziua in care si chinezii se vor apuca sa vina la schi in Alpi, atunci sa vezi aglomeratie!

O informatie pe care eu m-am chinuit s-o gasesc prin multe locuri inainte de prima calatorie cu echipament de schi/snowboard pe avion (acum 4 ani) a fost: poti pune si alte lucruri in afara de snowboard+booti+casca in husa pentru echipament sportiv? Raspunsul ar fi ca, atata timp cat tu nu le zici nimic, BlueAir, WizzAir si Lufthansa nu-ti zic nimic. Adica am bagat si pantaloni, hanorace, geaca, protectii de spate, genunchi si fund si alte chestii acolo si nu a zis nimeni nimic. Doar sa nu depasesti greutatea maxima admisa/piesa de bagaj (23 kg, pentru moment). Din ce am mai vorbit cu niste cunoscuti, si Taromul/Austrian Airlines au fost cam la fel de relaxati in privinta acestei reguli.  Oricum ar fi, daca nu bagati decat echipament sportiv, sunt slabe sanse sa va zica cineva, ceva – in majoritatea cazurilor, singurele persoane care vad ce e in bagajul sportiv sunt doar cei de la scannerele de bagaje, care n-au nici o legatura cu compania aeriana.

Alta observatie ar mai fi in legatura cu transportul. Daca mergi cu masina din Bucuresti pana in Austria/parti din Italia/parti din Elvetia, petreci minim 20 de ore “mergand”. Asta inseamna, in general, 2 zile pentru calatorie. Pana acum am mers de 7 ori asa si trebuie sa recunosc ca am urat fiecare minut al calatoriei. Pentru un adult cu serviciu, asta inseamna 1-2 zile in plus de concediu pe care trebuie sa ti le iei (in functie de cum pleci). Daca-ti iei bilete din timp si alegi un aeroport bine pozitionat (fie Munich, fie Milano/Bergamo/Torino), poti ajunge in mult mai putin timp si pentru o suma comparabila de bani in o gramada de statiuni din Austria/Elvetia/Italia/Franta. Nu in ultimul rand, un bilet luat din timp (cu 3-4 luni inainte) la o companie de linie poate fi mai ieftin decat la una low-cost (daca iei in considerare si costul bagajului sportiv)

Intr-un final, cel mai urat lucru la o calatorie e faptul ca se sfarseste. Iar prima zi de munca de dupa ce te-ai intors din concediu e oribila. 🙂

Dar macar raman pozele:

Vacanta “la snowboard” cea mai plina de ghinioane din viata mea

Cand ajung primii fulgi de zapada in Bucuresti intotdeauna creste dorul de alunecat la vale in mine. Foarte multi oameni care schiaza sau se dau cu placa au in ei un dor greu de explicat unui non-schior. Ma amuza tot timpul cand ii aud si pe altii cu cata pasiune incep sa vorbeasca despre schi/snowboard atunci cand apare primul zvon de zapada. Prin metrou, vestiare de sali de fitness, la kinetoterapie (!), auzi tot timpul cate un necunoscut impartasindu-si pasiunea cu alt(i) necunoscut(i).

Din 2010, anul cand am avut cea mai lipsita de noroc iesire din tara, aceasta dorinta de-a impartasi cu altii una dintre pasiunile mele… a mai scazut. Oricum, e greu sa-i descrii cuiva placerea de-a aluneca la vale prin zapada, cu picioarele legate de o scandura care are niste margini metalice ascutite. E foarte usor sa fii considerat unul caruia-i lipseste o doaga. Ce om normal ar vrea sa faca asta, nu? 🙂

Eh, dupa ce o sa scriu povestioara mea, probabil ca o sa fie clar ca-s tampit. Dar macar o sa ma simt mai bine dupa ce le povestesc si altora “norocul” meu 🙂

In 2009 castigam ceva mai bine ca in ziua de azi. Pe parcursul verii am strans niste bani. Cand iarna a venit, m-am tot chinuit sa gasesc oameni cu care sa planific o iesire de 1 saptamana undeva prin Alpi. Stiu, “Romania nu-ti mai ajunge?”. Daca ai schia – ai intelege de ce am avut dorinte din astea “mic-burgheze”. Cu chiu, cu vai, am gasit 2 oameni cu care am stabilit statiunea din Alpi unde sa mergem (din Italia, in Dolomiti). Am gasit o locatie unde pretul si conditiile de cazare ne conveneau tuturor (e foarte greu sa impaci 4 persoane, credeti-ma). Am platit avansul si am inceput sa asteptam luna martie, ca sa plecam.

Doar ca m-a gadilat pe mine pasiunea prin februarie si l-am intrebat pe un amic daca pleaca si el pe undeva “afara” sezonul ala. Mi-a raspuns ca da, in Ischgl, Austria. Cand l-am intrebat (mai mult in gluma) daca are un loc in plus si pentru mine, mi-a zis ca da. De aici au inceput problemele. Dupa niste calcule, aveam suficienti bani ca sa-mi ajunga pentru 2 iesiri in Alpi, dar prietena mea n-avea atata banet. Eu n-aveam de unde s-o imprumut, ea oricum nu vroia sa se imprumute (de la mine sau de la altcineva). Ghinionul 0.

Deci trebuia sa plec singur intr-un grup de 6 necunoscuti si un amic. Evident ca ei nu-i convenea deloc situatia asta. Nici mie nu-mi convenea, dar dorinta de-a ma da cu placa 12 zile in Alpi in acelasi sezon era prea puternica. Dupa niste discutii mai aprinse, mi-a zis ca pot pleca singur si ca e “ok” cu decizia mea. Nimic nu putea fi mai departe de adevar, dar ce mai conta asta pentru mine? Urma sa-mi indeplinesc o dorinta arzatoare.

Eh, vine si ziua plecarii. Ceilalti oameni din grup (pe care tot nu-i cunoscusem) au votat si au hotarat ca trebuie sa plecam noaptea din Bucuresti, ca sa “avem drumurile mai goale”. Cu toate ca eu am obiectat (trebuia sa ajungem sa ne cazam peste 2 zile, n-avea nici un sens sa mergem noaptea 11-14 ore pana la Viena ca sa dormim apoi jumatate de zi, pe motiv de oboseala si lipsa de somn – mai bine plecam mai pe lumina si ajungem acolo noaptea si apoi dormim), hotararea s-a luat “democratic”. Cand am plecat, m-au invartit dintr-o masina in alta (plecam cu 2 masini). Cand am transferat echipamentul dintr-o parte intr-alta, unul dintre noii mei “tovarasi” a insistat sa-mi pun legaturile pe placa, pentru a fi siguri ca n-o sa zboare de pe masina. Orice argumente am adus eu n-au fost suficiente. Eu imi tineam placa “goala” si bootii bagati in legaturi (stranse). Mai iesisem de 2 ori din tara (cu masina) in felul asta si n-am avut vreo problema. Am scos bootii din legaturi, am strans legaturile pe placa, am pus placa pe masina, bagajul in portbagaj si hai sa plecam. Eu am crezut ca bootii mei ii va pune unul dintre ceilalti in portbagaj, dar m-am inselat. Asa au ramas bootii in parcarea cladirii de unde am plecat. Primul ghinion.

Pe autostrada, pe undeva pe drumul spre Pitesti, la ora 3 noaptea, la 130 km/h, soferul nimereste o ditamai groapa. Am avut noroc ca nu era gheata pe drum, altfel acum eram mort. Asa, am facut “doar” o pana la o roata. Al doilea ghinion. Roata pe care 7 tineri n-au fost in stare s-o desfaca de pe ax – pentru ca suruburile fusesera prinse “cu ura” la service. Nu se desfaceau de nici o culoare. Dupa 1 ora si ceva de chin, parlamentari, certuri si chin din nou, am gasit solutia: am cautat un numar de platforma de tractare care lucra 24/24 si i-am chemat sa ne ia. Pe la 5 a ajuns la noi, pe la 5:30 eram intr-un service de la intrarea in Pitesti. Roata buclucasa a fost desprinsa de pe ax doar dupa ce “baietii” de la service-ul asta au sudat scula cu care desfaceau suruburile de surub si au batut-o cu barosul. Dupa o ora si ceva plecam din service cu o roata SH in locul rotii vechi si cu urari de noroc. La 7 si un pic ieseam din Pitesti. Nimeni n-a vrut sa se intoarca sa-mi ia bootii din Bucuresti (evident). Prietena mea s-a dus si i-a luat de unde ramasesera, dar n-a vrut sa vina pana la Pitesti sa mi-i aduca (pe buna dreptate).

La hostel in Viena am ajuns pe la 18:00. A doua zi am ajuns cu bine in Kappl, langa Ischgl. Acolo am avut niste mici discutii cu gazda, deoarece desteptul care facuse rezervarea prin Interchalet nu a citit toate conditiile de pe site. Trebuia platita o garantie de 150 euro la sosire, plus o taxa de 40 de euro de curatenie. Plus ca ei vroiau specific o cabana unde sa se poata fuma – si asta era exact inversul. Pe mine nu ma afecta prea mult asta, nu-s fumator, doar ca a trebuit sa fac pe translatorul, deoarece gazda habar-n-avea engleza iar din grup doar unul mai stia ceva germana, dar nu era prea vorbaret. Da-i si explica-le “tovarasilor” tai ca trebuie sa plateasca o suma, apoi gazdei ca “ei nu stiau de aceasta suma”, apoi negociaza posibilitatea de-a fuma (desi personal te enerveaza la culmea fumatorii indoor) samd.

A 3-a zi am plecat sa ne inchiriem echipament (eu doar booti, alti 3 echipament complet). La gondola, in Ischgl, am ajuns pe la 9:45. Coada era de vreo 30 de minute. Pe partie am ajuns abia pe la 10:45. Cam tarziu, tinand cont de faptul ca ne trezisem pe la 7:00. Dar a meritat – muntii sunt foarte frumosi si partiile foarte multe. La jumatatea zilei (pe la 1:30), cand ma gandeam deja unde sa luam primul pranz, la o tura banala, am iesit un pic in off-piste. Zapada nu era prea dificila, dar era inselatoare: topita – inghetata – retopita – reinghetata (nu mai ninsese de vreo saptamana). La o intoarcere un pic neatenta, un hop m-a aruncat pe spate. M-am rostogolit in asa fel incat am ajuns cu fata la vale (pornisem cazatura cu fata la deal). M-am oprit intr-o pozitie foarte nenaturala pentru picioarele mele, in care genunchiul stang era fortat flexat la maxim, pe undeva pe langa barbia mea si genunchiul drept era mult mai jos si mai relaxat. Pe moment am crezut ca am patit ceva la coloana, deoarece durerea a fost incredibil de puternica undeva in zona lombara si am auzit si un pocnet puternic. Ghinionul 3. Dupa ce am stat cam 5 minute (stiam ca nu trebuie sa te misti niciodata brusc la un accident), am reusit cu chiu cu vai sa ma ridic. Am ajuns apoi la baza telescaunului cu greutate, doar ca incepuse sa ma doara genunchiul stang puternic. Durerea lombara s-a calmat putin, dar cea de la genunchi tot crestea in intensitate. Am luat o pauza, am mancat ceva, m-am spalat pe fata, m-am dus la salvamont – unde m-au dat cu o crema antiinflamatoare care avea si un sedativ, ceva, deoarece dupa ce am pus mana pe genunchi si am inceput sa ma masez, mi-a amortit mana (pana am spalat-o a ramas amorteala). M-a luat si o durere de cap puternica, pentru care am luat un antinevralgic (dar nu m-a lasat tot restul zilei). Cu tot efectul antiinflamator/antialgic al cremei (si al antinevralgicului), durerea de la genunchi crestea in intensitate. Am mai incercat 2 ture usurele (crispat de durere si frica sa nu cad din nou si sa-mi rup ligamentele), apoi am coborat in statiune. Asta a fost finalul alunecatului la vale pentru mine pentru acea saptamana.

Am tot vorbit in tara, unde prietena mea a discutat cu un doctor si mi-a transmis ca cel mai probabil am suferit o entorsa. Sfatul medicului ar fi sa exclud orice activitate sportiva si sa ma relaxez pe cat posibil. Daca se poate, sa-mi fac un IRM sau un CT. Plus gheata si o crema cu antiinflamator aplicate pe picior. Prima noapte abia am dormit de durere.

A doua zi i-am dat skipassul meu amicului si l-am rugat sa incerce sa recupereze banii pe el de la casierie sau sa-l vanda (in pierdere) vreunui turist. N-a reusit nimic, iar apoi l-a folosit pe parcursul zilei (in locul skipassului lui, pe care-l pusese prin alt buzunar din geaca). A doua zi m-am ridicat eu din pat si m-am dus sa returnez bootii (cei de la inchirieri au fost foarte intelegatori si mi-au returnat o parte din bani). La casa de skipass n-am avut noroc. Orice i-am zis, casierita sustinea 1 si buna “trebuie bilet de la doctor ca sa va returnez banii”. I-am tot explicat ca o consultatie costa bani, deci o sa primesc o suma mult mai mica inapoi (daca scad si consultatia). Ea nimic. I-am aratat flyerul statiunii, in care scria ca in caz de accident pe partii, contravaloarea skipassului se poate returna pe baza unui bilet de la salvamontul local. Ea nimic. Am cerut sa vorbesc cu vreun superior – mi-a raspuns ca nu e azi la munca si ca oricum mi-ar zice acelasi lucru ca ea (pe buna dreptate). Ultima speranta – m-am dus sa vorbesc cu cei de la salvamont. Atata doar ca salvamontul n-avea si vreun birou in statiune, a trebuit sa urc cu gondola pana la 2200 m. Cu toate ca am vorbit chiar cu seful salvamontului din Ischgl, care a fost foarte intelegator, mi-a zis ca nu ma poate ajuta cu nimic, trebuie sa vb. cu un doctor. Am coborat, am intrat la prima clinica (pozitionata strategic fix langa partie), unde am platit 45 de euro pentru a fi vazut de un doctor tinerel, care mi-a ascultat povestea, mi-a palpat genunchiul, s-a oferit sa-mi faca o radiografie (total inutila la entorse de genunchi) si mi-a semnat un bilet de scutire de efort fizic. Cu asta m-am dus la casierie, unde am aflat ca nu-mi vor fi returnati decat banii pentru ultimele 3 zile ramase pe skipass, deoarece fusese folosit ieri (de amic) si azi (de mine, cand am urcat sa vb. cu salvamontistii). Uite asa am primit (din 245 euro) doar 105 euro (au pastrat si ei o taxa de “dosar”). Scazand si consultatia – am ramas cu 60 euro. Practic, am cheltuit 185 euro pentru mai putin de 1 zi de dat la vale.  Ghinionul 4.

Cu greu au trecut si restul zilelor, in care ceilalti mergeau pe munte si eu stateam ca invalidul in casa. Gazdele au fost foarte ok, mi-au tot dat cuburi de gheata ca sa imi pun pe picior, s-au interesat de sanatatea mea in fiecare zi. Drept “multumire”, ceilalti din grup au fumat in bucatarie (in ciuda protestelor mele si desi pana si gazda fuma afara din casa) si si-au pus la uscat hainele pe calorifere (2 lucruri despre care gazda spusese clar ca sunt interzise). Drept urmare, unul dintre calorifere s-a murdarit (hainele de schi/snowboard au vopseluri in ele care ies foarte usor la caldura si nu se pot curata). Dupa multe negocieri (pe care tot eu a trebuit sa le port, nu desteptul care a facut tampenia) am reusit sa conving gazda sa nu ne penalizeze decat cu vreo 25 de euro (initial vroia vreo 100, pentru ca a simtit si mirosul de fum de tigara). Ca sa ma “bucur” si mai mult ca am venit cu niste romani “pe cinste” in Austria, unul dintre ceilalti si-a inchiriat un snowboard intr-una din zile, a platit si asigurarea pentru furt – apoi a declarat snowboardul drept “furat” si a plecat cu el acasa. Austriecilor nu li s-a parut dubios (din pacate), statiunea e populata de multi tineri care se imbata pe partii si apoi pleaca spre hotel cu placa altuia sau isi uita placa mai stiu eu pe unde. Stiu ca sunt niste lucruri pe care majoritatea romanilor le ignora, dar care pe mine m-au enervat – pentru simplul motiv ca nu ma asociez cu hoti sau cu dobitoci. Ca mica paranteza – in afara de amicul meu si inca unul din grup, toti ceilalti o duceau chiar bine cu banii, erau copii de bani-gata, “bine-educati”. Aparent furtul si nesimtirea intra la capitolul “educatie”.

Cu si mai mare greutate am ajuns inapoi in Romania (drumul a fost foarte lung, deoarece am dat peste ambuteiaje provocate de caderi masive de zapada fix intr-o sambata, cand majoritatea turistilor pleaca din statiuni). Acolo am vorbit cu medicul de familie, care mi-a zis sa fac repaos total de la activitati sportive pentru cel putin o luna, apoi sa vedem cum evolueaza situatia. Deci a doua iesire din tara a picat. Am pierdut banii de avans pentru cazare (100 euro). Ghinioanele 5 si 6. Cei 2 cu care trebuia sa mergem au fost foarte intelegatori si nu m-au pus sa platesc eu tot avansul (200 euro). Macar atat noroc am avut.

Ca ultima urmare, mi-a venit si o factura la telefon de aprox. 200 lei pe luna aia. Asta nici macar nu mai e ghinion – e doar taxa pe prostie.

Dupa accidentul asta am ramas cu o frica de orice chestie care-mi pune presiune pe genunchiul stang. Cateva luni bune am avut dureri (mai ales daca stateam cu picioarele nemiscate mai mult de 30 de minute). Abia pe la mijlocul iernii urmatoare am putut sa ma dau cu snowboardul cam ca inainte de accident. Genunchiul nu e 100% in regula nici acum, in anumite pozitii nu mai pot sta fara a simti durere.

Cu toate astea, dragostea mea de snowboard a ramas vie – doar ca sunt mult mai precaut acum… Si mult mai atent la cei cu care merg la munte.

Ce vede un om normal in poza asta?

R: Mai nimic. Niste copaci, zapada si eventual niste cladiri (daca sta sa analizeze detaliile).
Ei, ce vede un schior/snowboarder acolo? ZĂPADĂĂĂ, PÂRTII, ZĂPADĂ, PÂRTII!
Ce gandeste un om normal (in special un orasean)? Aoleu, vine iarna, cu zapezi, namol, aglomeratie in trafic, nervi, frig, nu vedem soarele cu saptamanile…
Ce gandeste un schior/snowboarder? ZĂPADĂĂĂ, PÂRTII, ZĂPADĂ, PÂRTII! Pentru cateva luni! Super! 🙂