Experiente de la interviuri

Cine imi citeste blogul de ceva timp stie ca n-am mai cautat activ un job (cel putin nu in domeniul meu actual de activitate – publicitate/grafica pe calculator) de cand am inceput scoala. Am fost la 3 seturi de interviuri si un interviu simplu in ultimii 3 ani. Au fost pentru joburi pentru care imi depusesem candidatura inainte de-a incepe scoala (mi s-a raspuns dupa 6 luni – tare, nu?) sau pentru niste joburi pentru care am fost “recomandat” de o cautare pe bestjobs. Intr-un caz am renuntat eu chiar inainte de-a semna (desi as fi castigat mult mai bine ca la actualul loc de munca, dar ar fi fost imposibil sa ajung la scoala/practica), in celelalte 3* nu am ajuns pana la punctul in care sa mi se faca o oferta (deci nu eram ceea ce cautau). Dar am ceva ani de experienta in cautatul unui loc de munca.

De cateva luni, firma la care inca mai lucrez cauta un grafician. Cu anunturi pe site-urile “de specialitate” si pe cele standard de intermediere de joburi.

Cea mai tare experienta in domeniul asta am avut-o acum 8 ani, cand, la fostul meu loc de munca, ajunsesem intr-o pozitie de de Head Graphic Designer, pentru ca plecasera ultimii doi oameni care ocupasera acest post. In 12 luni, firma angajase 6 graficieni. Ah, anii 2006-2007, cand un grafician era la fel de bine platit ca un programator (si cam la fel de cautat ca cei din urma in ziua de azi) si pleca lumea des la “salariu mai bun“. Un tip ne-a vazut anunturile care tot apareau pe portalurile de joburi. Si-a depus candidatura la un anunt al nostru, numai ca sa ne scrie in scrisoarea de intentie ca “Fratilor, tot vad ca puneti anunturi pe aici. Eu, unul, n-as lucra pentru voi, pentru ca pare ca pleaca lumea pe capete de acolo. Sigur e ceva in neregula. Faceti voi ceva gresit sau pur si simplu aveti nevoie de asa multi oameni? Dupa cifra de afaceri si numarul de clienti, nu pare sa fie cazul al doilea“. Isi facuse temele, stransese informatii. Avea si experienta necesara (din cv). L-am chemat la interviu, macar sa vedem cine a avut curajul sa trimita mesajul ala (si sa il angajam daca era salariul pe placul lui). N-a vrut sa vina. 🙂

Detasarea de realitate a multor oameni care vor sa lucreze/lucreaza in domeniul asta in 2015 e de-a dreptul stupefianta.

Avem nenumarati oameni care isi depun candidatura robotic. La zeci, sute de joburi, nu conteaza ca nu indeplinesc nici o conditie din anunt. De astia nu scapi, orice ai face. Singura problema e ca ei “strica jucaria” pentru toata lumea. Una e sa ai cateva sute de cv-uri de privit pentru a alege 4-5 si alta e sa ai cateva zeci. Eu cred ca e mult mai usor pentru un candidat pregatit sa fie ignorat asa, daca se nimereste cv-ul lui sa fie privit dupa inca 100 de cv-uri ale unor oameni care isi trec la experienta relevanta “am facut un site la scoala” si “am tinut pagina de facebook a lu’ vecinu’ de la 3 care are o firma de internet prin cablu“.

Avem apoi oameni care au ceva experienta, dar nu chiar relevanta pentru ce se cere. Noi cautam un grafician cu experienta in print si outdoor, vin unii cu experienta in web-design si social media (astazi, adiministrarea unui cont de facebook pentru un client este considerata de unii “graphic design“, aparent). Ok, nu e mare lucru. Photoshopul e acelasi pentru toata lumea. Daca stii Illustrator stii sau inveti usor si InDesign. Dar in durerea mea, cum sa ceri cu 1-2 ani de experienta banala 4000 – 5000 lei net pe luna? Asta in conditiile in care NU prea se mai ofera salariile astea pe nicaieri pentru un grafician-si-atat (un combo de art director – grafician poate primi asa ceva, dar la firme mari, cu venituri mari, si omul ala de regula chiar e meserias, care iti face oricand 2-3 propuneri pentru orice, cu un brief minim).

Dupa aia avem oamenii care au experienta multa in spate, dar vor prea multi bani pentru realitatea pietei si a firmei unde vin. Am avut un nene care avea 17 ani de experienta in publishing si web-design. Vroia 4700 lei, desi el lucra acum la un trust media care e falimentar de cateva luni bune si se tot zvoneste ca nu isi plateste angajatii. Oricum, nu avea experienta in domeniul cerut, dar hei, daca el avea experienta, vroia bani multi. Ce conteaza ca vine la o firma de apartament care e evident ca nu are 100 de clienti cu bugete grase.

Avem unii cu cerinte salariale fantasmagorice. Un tip cu cateva chestii “publicate pe deviantart”, cu cateva poze prelucrate pentru un afacerist de facebook, care cumpara haine din strainezia si le vindea pe o pagina de facebook… vroia 1500 euro net. Nici un euro mai putin. Avea (hai sa zicem) maxim 2 ani de “experienta” – ca vechime nu se putea numi.

Apoi avem oameni care nu vin la interviuri. Sunt sunati, zic ca vin la ora programata, apoi nu mai auzi nimic de ei si nici macar nu dau un sms sau un telefon de scuze minime. Acuma… eu intotdeauna intarzii. La interviuri ajung la limita, de regula. Deci ii inteleg pe cei care intarzie un minim (5-15 minute) si se scuza cat de cat. Desi unii oameni sunt foarte stricti in privinta asta. Dar nu exista scuze pentru intarzieri de 30 de minute pe care nici nu te obosesti sa le anunti.

Avem si oameni care chiar nu au facut mai nimic pana acum, nu au experienta reala, dar chiar par creativi, si se obosesc sa-si faca un cv si o scrisoare de intentie iesite din comun. Dar se blocheaza la interviu sau pur si simplu nu vrea nimeni sa le dea o sansa. Astia sufera cel mai mult din cauza celor de mai sus si a unei gandiri un pic invechite a multora, care spune ca n-are sens sa cresti pe cineva pe care trebuie sa-l si platesti in perioada in care se acomodeaza. De parca toata lumea s-a nascut direct cu experienta de 1-2 ani sub centura. Ca sa se inteleaga – nu am nici un cuvant de spus in procesul de recrutare de aici.

Avem si reversul medaliei. Am exemplul firmei unde lucreaza o cunoscuta, care a dat fix un anunt cu “cautam grafician”, dar nu a angajat pe nimeni. Au primit o gramada de cv-uri, unii pareau chiar meseriasi din ce am auzit, unii vroiau prea putini bani (in opinia mea). Patronul firmei s-a razgandit, n-a mai angajat pe nimeni, a preferat sa lucreze cateodata cu cate “un baiat” freelancer si cu asta basta. Nu tu e-mailuri, nu tu nimic. Cea mai enervanta respingere – cea in care nu stii de ce ai fost respins.

Sotia mea a fost chemata la un interviu acum cativa ani de cineva care i-a spus la final “eu nu te angajez, puteam sa iti spuna asta de la inceput, dar mi-a vorbit X frumos de tine si vroiam sa te cunosc. Mie imi place sa fac cunostinta cu oameni, de asta te-am chemat, dar chiar nu angajam pe nimeni acum“. Cat de tampit sa fii sa pui pe cineva pe drumuri, sa ii rapesti 30 de minute din viata in care sa se forteze sa para cat mai interesant, deschis, profesionist – si apoi sa-i zici ca tu nu vroiai pe nimeni.

Cel mai neplacut episod pentru mine a fost cand am fost la un interviu la RCS-RDS acum vreo 4 ani si am fost pus sa astept intr-o incapere care comunica direct cu camera unde o contracandidata tocmai era intervievata (cu usa deschisa). Lucrase la o firmulita, facuse cateva website-uri intr-un CMS, terminase facultatea de aproape 2 ani, simtea ca se va incadra in colectivul firmei. Cerea 1200 lei. Ce sa mai zic dupa asta? Ce sens mai avea sa mai zic ceva la interviu daca altii acceptau sa lucreze pe 2 lei aici? Nici nu s-au obosit sa imi dea un e-mail sa ma anunte ca au angajat pe altcineva.

Am fost la mai multe interviuri in care veneau cate 2-3-4 persoane, dar toata discutia se purta cu 1 singur om, un mic sefulet. Sefulet care se inconjura cu HR-isti, oameni de la marketing samd, dar pana la urma doar el/ea lua decizia si trebuia sa port discutia cu el. Stiu ca unii vor sa vada cum iti distribui atentia si cum ii implici pe toti in discutie – dar cand vorbim de un post de grafician care nu interactioneaza aproape niciodata cu clientii fata-in-fata, acest test este de o idiotenie rara. Plus ca… daca ma vad in fata unuia care nu face nimic altceva decat sa stea cu ochii in telefon sau o agenda si nu scrie nimic, apai, sa ma ierti, dar de ce ti-as acorda atentia pe care tu nu mi-o acorzi? Chiar nu aveau ceva mai bun de facut acei oameni decat sa piarda vremea intr-o incapere sterila 30 minute – 1 ora?

Acum 3 ierni am fost la un interviu la Microsoft. Interviul de limba germana l-am dat cu o domnisoara care tot timpul discutiei noastre raspundea la e-mailuri. Ok, era ocupata, poate ea considera ca e multitasking, dar era de o nesimtire aparte faptul ca se concentra pe e-mailurile ei si nu pe discutia noastra. Din punctul meu de vedere, ma desconsidera din start, eram insignifiant in ochii ei – desi tot insista pe prietenia din cadrul colectivului si valoarea pusa pe om si alte prostii din astea de corporatie pe care le cred doar cei de la HR si cei din pozitiile sus-puse.

Alt interviu, alta corporatie: prima parte a fost cu un HR-ist. Dupa ce m-a intrebat ce stiu eu despre corporatia cu pricina, eu i-am povestit istoria ei in Romania si in Europa si cifra de afaceri si pozitionare pe piata (“imi facusem temele”), el se apuca sa imi repovesteasca fix ce i-am spus eu. Doar placa aia o stia. Totul pentru un post de grafician, nu ma angaja nimeni ca marketing manager sau mai stiu eu ce. Mi se pare de bun-simt sa ai o idee despre firma la care mergi, dar detalii administrative sau de structura organizationala ar fi utile de la un pozitie in sus. Nu inteleg obsesia asta perpetuata de americani cu “trebuie sa-i cunosti numele CEO-ului tau” cand lucrezi intr-o corporatie. Nu e ca si cum tu poti sa comunici direct cu el sau te va ajuta vreodata cu ceva aceasta informatie. Scopul tau e sa-ti faci treaba, nu sa iti incarci memoria cu oameni care se invart in cu totul alte straturi ca tine.

Cel mai amuzant interviu pentru un job a fost unul la care am fost chemat spunandu-mi-se “Avem un proiect care imbina grafica cu web-design-ul. Te-ar interesa sa discutam legat de o colaborare?” (inca pastrez e-mailul), fara sa fi trimis cv-ul meu vreodata la acea firma si fara sa mi se arate cv-ul meu (pe care sustineau ca il au “dintr-o baza de date”). M-am dus, am aflat ca, de fapt, proiectul era bazat pe programare si 0 web-design si grafica, dar persoana cu pricina habar-n-avea sa imi explice asta. Dupa 30 de minute pierdute cu ea n-am inteles nimic din ce vroia de la mine. Am avut apoi un mini-interviu cu omul “de la tehnic” care mi-a explicat totul in 5 minute. Cand a auzit cati bani as dori, a bulbucat femeia ochii de parca i-as fi cerut 1000 de euro pe luna pentru 1 ora de munca efectiva (nu, nu i-am cerut 1000 de euro, ci semnificativ mai putin – desi un programator i-ar fi cerut mai mult pentru ce vroiau ei). Evident ca nu s-au obosit sa-mi dea un amarat de e-mail sa-mi spuna “am gasit pe altcineva” si eu n-am intrebat. Era inutil.

Peste 4 luni va trebui sa-mi gasesc un job intr-un nou domeniu. Deja ma apuca durerea de cap cand ma gandesc la proces.

new-job-2

  • Aici am o poveste interesanta. Nu am vrut sa ma duc la firma cu pricina, mai fusesem intr-un proces de recrutare la ei cu 2 ani in urma experientei asteia si am fost tinut la ultimul interviu pentru 1 ora intr-o sala de conferinte, fara sa mi se spuna absolut nimic “cat mai dureaza asteptarea”, “de ce astept” sau sa mi se ofere o minima scuza. Un fost coleg a fost angajat la aceeasi firma (in acelasi proces de recrutare, cand, la final, el a stat cu stoicism pana s-a indurat Marele Sef al firmei sa vina la intalnire si sa-i ofere contractul spre semnare), dupa cativa ani a promovat, m-a chemat EL la interviu. Atata doar ca o alta angajata in departamentul de marketing al firmei si-a chemat la randul ei un fost coleg la interviu. Ramasesem 4 oameni pe lista finala, eu cerusem mai putin decat protejatul ei. N-am mai auzit nimic de la nimeni de la firma cu pricina pentru 1 luna.

Doar dupa ce l-am sunat eu pe cel care ma chemase am aflat ca femeia cu pricina fusese data afara pentru ca se aflase ca lucra in continuare si pentru fostul ei loc de munca (o agentie de publicitate) si ca din pozitia in care era mijlocise oferirea unor mici contracte firmei cu pricina. Drept urmare, pentru postul liber a fost ales cel care a cerut cel mai mic salariu (care avea doar 1 an vechime si cerea cam 60% din cat am cerut eu) – iar fostul meu coleg n-a insistat pentru mine (probabil de frica sa nu fie acuzat si el de favoritism). De atunci vad rosu in fata ochilor cand aud numele firmei sau numele CEO-ului polonez.

Asta pentru cine crede ca doar la stat in Romania se angajeaza pe Pile, Cunostinte si Relatii sau ca spaga inseamna doar “plic bagat in buzunarul unui angajat al Statului“. Si da, realizez ca si eu am ajuns la interviu printr-un fel de cunoștință, dar tot ce a facut fostul coleg a fost sa imi spuna sa imi depun candidatura, nu a influentat cu nimic procesul de recrutare.

Ce usor se propaga nervozitatea la locul de munca

Unei persoane i se intampla ceva, are vreo problema (de sanatate sau de alt fel) sau pur si simplu se trezeste cu fata la perna. Ajunge la serviciu. Acolo, la prima situatie neplacuta intalnita, se enerveaza foarte tare.

Daca este un mic executant, ultimul intr-un lant mare ierarhic, tine nervii in el/ea pana la sfarsitul zilei, cand si-i varsa la telefon sau fata-n-fata, vorbind cu o persoana despre care crede ca-i pasa de problemele sale. Daca isi permite, isi manifesta nervozitatea de fata cu alti colegi – enervandu-i, la randul lor, si pe acestia. De aici, nervozitatea se poate propaga, ca un virus.

Daca are un cat de mic post cu autoritate, cei cu care lucreaza ii vor simti furia foarte usor. Asta inseamna intrebari lătrate, acuze absurde, discutii incheiate brusc, apelative jignitoare. Nu conteaza ca autoritatea lui/ei e relativa, ca e vorba de un mic trepadus, un intermediar intre alti intermediari, care tot ce face e sa incetineasca munca celor care chiar executa – trebuie sa-si faca simtita autoritatea, in ziua asta, pentru ca… trebuie. Daca e vorba de o persoana bine-plasata intr-o ierarhie (intr-o firma mica, mare sau chiar intr-o institutie de stat), atunci foarte usor poate declansa un lant al nervilor…

Daca e vorba de un om care face o meserie pentru care nu e pregatit sau nu e potrivit, e posibil sa-si faca treaba acceptabil – atata timp cat nu depind altii direct de munca lui. Dar atunci cand il/o pui sa lucreze cu termene fixe, de multe ori va da rateuri, pe care altii vor trebui sa le repare. Cu nervi si oboseala suplimentare.

Totul ajunge la prostul care munceste. Nu conteaza ce probleme sau griji o avea el/ea, in capul acestui angry workerpersonaj se sparge tot. I se reproseaza ce n-a gresit si este mustrat(a) pentru ceva facut bine.

Si mai rau e cand, dupa multi ani de indurat si inghitit, ajungi la randul tau intr-o pozitie de autoritate. Nu stiu cum se face, dar pana acum am dat numai peste oameni care-si varsa frustrarile acumulate de-a lungul timpului pe altii, desi au trecut prin acelasi gen de probleme, cu doar putin timp in urma.

Problemele “la munca” sunt rar niste probleme reale. De foarte multe ori, sunt doar probleme generate de oameni nepregatiti pentru munca pe care ar trebui s-o faca, sau oameni care nu sunt in stare sa-si tina problemele personale in frau si care refuza (din diverse motive) sa-si foloseasca timpul personal pentru a si le rezolva.

 

 

Cam asa ajungi sa urasti sa lucrezi intr-o agentie de publicitate – din cauza unor oameni care nu-si pot tine problemele acasa si care-si mascheaza incompetenta sub umbrela “autoritatii“. Din experienta-mi limitata, nici in alte domenii nu stau altfel lucrurile.

copyright imagine: 123rf.com

Cadouri de Craciun

La final de an vine “sezonul cadourilor”. Ideea de sarbatori si bucurie a fost pervertita atat de mult de consumerism, incat lumea aproape ca a uitat sa se bucure. De la atata alergat dupa un ideal fals al “fericirii”, ajungi foarte usor sa fii nemultumit din cauze mai mult sau mai putin absurde.

Din pacate pentru mine, lucrez (inca) intr-o industrie al carei unic scop este sa convinga oamenii sa consume mai mult, sa-si doreasca lucruri din ce in ce mai complicate (si mai inutile) si sa nu fie fericiti decat daca DETIN din ce in ce mai multe lucruri. Din pacate pentru mine pentru ca e foarte greu sa renunti la un nivel al venitului si un confort personal doar din cauze ideologice. Pentru moment sunt blocat in jobul asta si trebuie sa  ma descurc in situatia asta.

La fiecare final de an, pentru a pastra niste relatii “calde” cu colaboratorii nostri – clienti, agentia unde lucrez le trimite tuturor cate un mic cadou “creativ“. Cadouri care “trebuie sa faca impresie buna”. Asta inseamna ca in fiecare an se face cate un cutie cadoubrainstorming pentru idei de cadouri. Atunci cand pe piata exista si cazuri de agentii mari care ofera (caz real, de anul asta) “cadou de absolvirea liceului” un iPad mini fetei unui directoras dintr-o ditamai compania care le platea sume imense anual… parca privesti lucrurile din alta perspectiva.

Oricum, eficienta acestor cadouri e indoielnica in opinia mea – majoritatea clientilor care ne-au parasit de-a lungul anilor au plecat la prima ocazie in care au primit un pret mai mic pentru orice servicii. Ne-au parasit clienti cu cifre de afaceri anuale de cateva milioane de  euro, care lucrau cu noi de ani buni – pentru ca au primit oferte de pret cu cateva sute de euro mai mici ca a noastra. Dar cand au plecat, clientii ne-au zis mai tot timpul ca au fost foarte multumiti de colaborarea noastra… Halal multumire.

Ideea de a trimite aceste cadouri pute oricum a ipocrizie. Onest vorbind, oamenilor care lucreaza la firmele-clienti ai nostri NU le pasa de noi. “Relatia” client-agentie trecee foarte rar de statusul de “profesionala si-atat“, situatie pe care, sincer, o inteleg. Iar atunci cand se trece, de multe ori e vorba doar de dorinta unuia sau a altuia de-a obtine un avantaj (posibil) in viitor. Visul oricarui client service din orice agentie de publicitate maricica din Romania este sa ajunga sa lucreze “la client”, ca sa nu mai fie cel care este frecat la cap din toate partile, ci sa fie cel care ii freaca pe alti nefericiti la cap cu tot felul de cerinte (mai mult sau mai putin absurde). La fel, de multe ori, oamenii care lucreaza in anume posturi din corporatii isi formeaza  o imagine idealizata despre “munca in agentie”, care presupune numai distractie si libertati. Lucram cu o tipa dintr-o corporatie care castiga pe la 5000 lei/luna. Ea credea ca daca ar veni la noi (o agentie MICA – ce oricum n-avea nevoie de skill-urile ei imaginate) ar putea primi cel putin 6000 lei. Chiar a fost mirata (“nuuu va cred!”) cand a aflat ca fetele de la Client Service de la noi castigau in jur de 1500 lei.

Ma rog, revenind la ideea de la care am pornit. O colega a sugerat o idee de cadou (despre care citise ea) in care incerci sa-i faci pe clienti sa se simta mai bine “de Craciun”. Decat sa le iei un cadou pe care-l vor uita imediat, mai bine le trimiti o felicitare in care le spui ca ai donat in numele lor o suma de bani pentru o masa pentru persoane nevoiase. De la asta, eu am sugerat sa colaboram cu vreun ONG care ajuta intr-adevar copiii din orfelinate – sa ii rugam pe copii sa deseneze ceva, noi sa inramam desenul (asta a adaugat colega) si apoi sa trimitem acest desen inramat clientului, cu mesajul “in numele dumneavoastra am facut o donatie organizatiei X care se ocupa de copii”. Ideea mi-a venit pentru ca am tot trecut in ultimii ani pe langa desenele (facute de copii orfani) expuse pe un gard de orfelinat.

Pana la urma, s-a renuntat la aceasta idee. Prea dificil de implementat si exista (in opinia colegilor) posibilitatea ca oamenii carora le trimiteam “cadoul” asta de Craciun de fapt sa se simta prost din cauza asta (“domne, eu n-am facut nimic pentru copiii nevoiasi, dar au facut astia in numele meu, dar cine sunt ei sa faca asa ceva, se cred oare mai buni decat mine?“). L.E. Pana la urma asta va trimite firma de Craciun. Sper ca niste copii amarati vor avea un Craciun un pic mai bun din treaba asta. 🙂

Personal, eu m-as fi simtit si vinovat si foarte putin mai bine daca as fi fost in masura sa primesc un asemenea cadou. Macar as fi stiut ca un nevoias, undeva, poate a avut o zi mai buna putin si din cauza mea. Oricum toti am fi fost ipocriti, dar cineva care are nevoie de ajutor ar fi castigat ceva din ipocrizia noastra…

Drepturi de autor imagine: chicagonow.com

Respingere la angajare

Toata viata mea profesionala am avut probleme cu lipsa totala a motivelor oneste pentru care candidatura mea pentru un anume post a fost respinsa (in cel mai bun caz primeam niste mesaje standard, culese din vreo carte tampita de HR sau traduse din germana mot-a-mot – in functie de firma la care aplicam).

Ieri mi s-a spus cel mai onest si aiurea motiv pentru care nu eram potrivit pentru un job: persoana (un mic sefulet) m-a vazut ce fel de om sunt (intamplator am mers intr-o vacanta de 1 saptamana impreuna) si considera ca nu m-as incadra in echipa lui de detepisti. De ce? Nu din cauza (eventuala a lipsei) cunostintelor tehnice, din cauza unui temperament violent sau mai stiu eu ce alt motiv. Ci pentru ca nu sunt betivan, afemeiat si nu injur. Deci nu m-as incadra in departamentul de grafica al unei agentii de publicitate mari din Bucuresti pe motivul asta.

 

Inca un motiv in plus sa fug din domeniul asta mancand pamantul. Au mai ramas aproximativ 30 de luni.