De ce e ar fi Brexit-ul o idee (extrem de) stupida

Pentru cine nu stie, pe 23 iunie Marea Britanie va vota intr-un referendum daca vrea sau nu sa mai ramana in Uniunea Europeana. Fortati de pierderea alegatorilor in fata radicalilor de dreapta (UKIP), conservatorii (Tories) au castigat alegerile de anul trecut (si) promitand ca acest referendum va avea loc pana in 2017.

In momentul de fata, sondajele de opinie spun ca exista doar un mic avans al celor care vor sa ramana in UE (printre cei care zic ca vor sa voteze si s-au hotarat cum vor vota). Acum cateva saptamani, sondajele aratau un avans pentru tabara cealalta.

UK este un importator net fata de restul tarilor din UE (deficitul comercial, diferenta intre cat importa si cat exporta, a fost de 61,6 miliarde de lire sterline in 2014). Uk a fost un magnet pentru atragerea de forta de munca inalt-calificata din UE (nu doar din tarile noi UE) in ultimii 15 ani. Nu in ultimul rand, a avut un cuvant oarecum greu de spus in politica UE. Asta daca trecem peste faptul ca nu exista clauze pentru parasirea Uniunii Europene de catre o tara-membra (de asta Grecia nici sa fi vrut nu ar fi putut fi data afara), deci un Brexit ar fi un scenariu total necunoscut.
In mare, ar fi o miscare cel mai probabil extrem de distructiva pentru visul unei Europe unite pe termen lung si cu efecte probabil nefaste asupra economiei UK si EU pe termen mediu si scurt. O lista simplificata cu argumente pro si contra aici.

 

Si cel mai tare e ca majoritatea britanicilor habar-n-au de ce vor sa iasa din EU.

stupid ukip.gif

 

Clipul este un remix al unei scene din excelentul Life of Brian, un exemplu foarte bun de umor englezesc. Ma intreb cum ar privi echipa Monty Python politicienii britanici ai zilelor noastre. Care, cum fac politicienii din toate vremurile si din toate tarile, isi schimba numele si partidele, dar niciodata naravurile:

 

Advertisements

Cea mai buna gluma cu analize de sange

OLYMPUS DIGITAL CAMERA

via Vlad Petreanu:

– Bună ziua, aici se fac analize la sânge?
– Da, n-avem milă.

 

Ar fi si mai amuzanta daca n-ar fi bazata pe fapte reale 🙂

Sau, daca-ti plac jocurile de cuvinte (mai seci) in engleza:

all in vein

Beneficiul neasteptat al faptului ca am lucrat atata vreme ca grafician

De cateva saptamani caut joburi de asistent medical.

Pentru unii poate parea prea devreme, eu stiu doar ca nu vreau sa fiu somer prea mult. Ultima data cand eram somer aveam 19 ani si tare nasol era. 🙂

Cautatul de joburi inseamna si contactul cu diferite agentii de recrutare. E-mailuri, interviuri, discutii telefonice samd.

Ei bine, la una dintre discutiile astea cu un recrutor (care, CULMEA, mi-a citit CV-ul), mi s-a spus “oooh, I’m actually quite interested in the fact that you worked as a Graphic Designer. I’m interested in doing a rebranding and working a bit on my company’s image“.

Altul mai pasionat de meseria mea trecuta ar fi sarit in sus la ideea ca poate castiga niste bani in plus. Eu am luat in calcul faptul ca am de invatat pentru examene, ca imi caut si joburi si mai am si alte lucruri pe cap si timp putin, deci am zis pas.

Am pasat potentialul client catre fostii mei angajatori.

Mi-au multumit si mi-au zis “mai Cristian, eu zic sa iti mai depui candidatura si la alte joburi din astea, poate mai gasesti asa clienti“. 🙂

O sa vedem vreodata o asemenea “plangere” dupa o vizita intr-un spital din Romania?

Poveste reala.

O mama frustrata a doi copii din Anglia a cazut si si-a fracturat cumva cotul. S-a dus la departamentul de urgente al unui spital universitar NHS din zona metropolitana Londra.

Ce a urmat? O plangere dupa ce a ajuns acasa:

plangere

Probabil ca in Romania ar fi urmat o plangere reala pentru ca “n-a fost tratata ea prima” desi facea gura de o ora ca sunt tratati “toti prostii cu sangerari masive si infarcte” si apoi pentru ca a fost “otravita cu vaccinuri” – despre care “s-a documentat” ea ca sunt inventate pentru a ne ucide pe toti incet cu boli autoimune.

Un banc care mi-am jurat ca nu se va mai aplica in cazul meu vreodata

Pe vremea lui Ceausescu, in urma incalzirii relatiilor bilaterale romano-chineze, a aparut un necesar de vorbitori de limba chineza. La nivelul conducerii de partid si de stat a fost creata o comisie de experti care sa determine cea mai rapida cale de a obtine fluenta in limba chineza.

Intr-o prima instanta, expertii au mers la profesorii de la facultatea de limbi straine, din cadrul Universitatii Bucuresti.  Le-au pus intrebarea:  “De cit timp credeti ca e nevoie pentru a obtine vorbitori fluenti de limba chineza?”.  Profesorii s-au consultat pentru o vreme, apoi au raspuns:  “Avem nevoie de circa 4 ani de studiu aici, apoi de 2 ani de specializare in China. In total, cel putin 6 ani“.

Membrii comisiei au notat, dar li s-a parut inacceptabil sa mearga cu termenul asta la Ceașcă, asa ca au mers pe holurile facultatii, pe considerentul ca studentii au memorie foarte buna si le-ar oferi un termen mai corect.  Au pus aceeasi intrebare studentilor. Au stat studentii, s-au gandit, au vorbit, apoi au trimis un reprezentant in fata:  “Daca e examen, 3 zile, daca-i partial, 1 noapte, iar daca-i colocviu, il dam acum”.

Am un curs de 105 pagini pe care l-am inceput de mai multe ori si de care n-am trecut niciodata de mijloc. E asa soporific ca ma tot gandesc sa-l iau cu mine in spital si data viitoare cand mai aud un pacient ca se plange de probleme de somn, sa i-l pun in poala.

Examenul e grila cu complement compus. Oare ce rezultat o sa iau? O sa ma trezesc asa dupa o vreme 🙂

Picture-11

P.S. Nu, nu asa am facut eu scoala, dar materia asta chiar nu-mi place, mai am de scris la lucrarea de diploma, am si serviciu si profesoara a refuzat cu abstinenta sa ne predea ceva. “Aveti suportul de curs, va descurcati”.

“Calambur” cu placinte

Sotia mi-a facut un nutella-cheesecake si eu am mancat primele portii cum stiu eu mai bine: ca un copil mic. Mandru de rezultat (ca orice copil), l-am pozat. 20150328_204550 In aceeasi zi, s-a nimerit sa vad o poza pe facebook, un pun vizual  cu o placinta, referinta la o diagrama Venn. Cum neuronii mei aveau prea multa glucoza la dispozitie in momentul ala, m-am apucat sa caut alte poze cu placinte-calambur*. Am deschis cutia pandorei. venn piagram pi cake apple pie pie chart octo-pi pi * Habar-n-am cum altfel as putea traduce pun.

Ce hartie am semnat eu la scoala

Ne-a pus diriginta o foaie tiparita in fata, cu parafa scolii si toate cele, in care scria ca “ne angajam sa nu ii oferim” bani sau alte foloase materiale pentru a termina scoala.

Ha.

Hahaha.

Ha.

Cum sa scrii un titlu de articol de prima pagina care sa se intoarca impotriva ta (tabloid edition)

daily mail sandwichIn editia de luni a tabloidului britanic Daily Mail, articolul de pe coperta deplangea lipsa de interes a tinerilor britanici pentru a munci in tara lor cu titlul “Is there no one left in Britain who can make a sandwich“. Asta langa o poza cu ducesa de Cambridge imbracata sombru (aparent au ramas fara poze cu țâțe pentru coperta ori s-au gandit ca nu ar da bine langa titlul lor excelent).

In articol, jurnalistii de renume mondial se intrec in a deplange starea grava in care britanicii au ajuns din cauza statului social mult prea darnic cu somerii, ceea ce incurajeaza nemunca. Drept urmare, Greencore, cel mai mare producator britanic de sandwichuri (ce furnizeaza sandwichuri pentru retelele de supermarketuri si magazine Asda, Tesco, Marks&Spencer, Waitrose si Sainsbury’s) se afla in situatia de a nu primi nici un CV pentru posturile oferite in noua lor fabrica de sandwichuri din Northampton.

Sefii companiei (companie cu un profit de 72 milioane de lire sterline in 2013) se arata

"Britanici" fericiti
“Britanici” fericiti

mirati de faptul ca britanicii nu se inghesuie sa munceasca pentru salariul minim pe economie, desi sunt 8000 de someri in oras. Desigur, faptul ca angajatorul e “laudat” drept “platim cat mai putin si exploatam cat mai multpe unde se poate prin Marea Britanie nu are nici o legatura cu aceasta stare de fapt. Deloooc.

Tabloidul apoi face niste calcule exuberante despre beneficiile muncii pentru salariul minim pe economie, care ti-ar putea oferi mareata suma de 13.250 lire sterline. PE AN! Si ce bine va fi pentru ungurii care vor veni sa lucreze in fabrica britanica de sandvisuri, fata de viata lor de mizerie de acasa. Practic, tot articolul e o lamentare pe tema “They took our jobs, jobs that nobody actually wants“.

De curiozitate, m-am uitat la costul vietii in Northampton. Chirie + utilitati + transport in comun/12 luni ar insemna cam 10.200 lire. Cu aproximativ 3000 lire ramase ar trebui sa mananci si sa… traiesti.

Acuma, pentru un roman mediu, care castiga cam 4000 lire pe an, asta ar parea de-a dreptul o suma mare. Dar cand costurile vietii sunt mult mai mari, banii aia nu sunt deloc “multi”.

Daca mai trebuie sa muncesti noptile, nu primesti zile de concediu si asa mai departe, munca la compania cu pricina nu prea pare atragatoare.

Oricum, nu de asta am scris postul asta, ci pentru a arata raspunsul britanicilor la țipătul de disperare al tabloidului: au inceput sa faca misto pe twitter (si nu numai) despre asta.

O selectie dintre cele mai bune tweet-uri:

Articol via Der Spiegel.

Pentru ca trebuie sa mai si radem…

Nu-mi pasa daca e fake sau nu, ca om caruia i s-au furat cateva pranzuri de-a lungul timpului, hotii de genul asta ma enerveaza. Dar hotul asta de sandvisuri a fost chiar tare! 🙂

Povestea hotului de sanvisuri (via MORE FM):

1 2 3 4 5 6 7 8 9 10 11 12 13 14

Nimic nu se schimba in viata

Azi-dimineata am avut iarasi o senzatie bizara cand mi-am adus aminte de un episod de acum mai multi ani.

Am avut o treaba la o banca. Atunci cand a trebuit sa semnez o hartie, mi-am deschis ghiozdanul ca sa-mi scot un pix de acolo.

Uitasem complet de faptul ca aveam o punga cu mancarea mea de pranz pe acolo, cand scormoneam mi-am bagat mainile fix in punga. Din fericire, am obiceiul de-a inchide mancarea in n-șpe pungi si pungulite, pentru a fi sigur ca nu pateaza si nu-mi impute ghiozdanul. Dar tot m-am trezit ca pipai o punga cu ceva semi-solid, cu o consistententa bizara (orez cu legume, daca e cineva curios 🙂 ). Asta ca sa nu zic ca… a mirosit o țâră a mancare, pana am inchis rusinat ghiozdanul.

Cateva secunde m-am blocat, aducandu-mi aminte de faptul ca, in urma cu multi ani, mergeam cu tata la banca, atunci cand avea si el de rezolvat niste probleme. De mai multe ori l-am vazut deschizandu-si mapa lui (deh, inginerului ii sta bine cu mapa, zicea el) si dandu-si la o parte tacticos rosiile, branza, painea si ce mai manca el la pranz (din mapa) pentru a scoate buletinul si un pix. Toate astea in fata cate unei lucratoare de banci siderate.

De nenumarate ori mi-am zis “vai, ce rusine, asta nu o sa mi se intample mie niciodata“.

Trecand peste faptul ca nu ar trebui sa-ti fie rusine de mancare, azi mi-am dat seama inca o data ca anumite lucruri se transmit de la o generatie la alta fara sa-ti dai seama.

Un pic de Déjà vu si niste amintiri

Pentru a ajunge la munca, pot alege minim 3 rute. Una dintre ele ma duce pe langa un liceu (considerat “de fite”).
Astazi, cand am trecut pe langa, am trecut printr-un grup de elevi care tocmai iesisera de la ultimul examen din sesiunea asta de BAC. Un pic dupa ei, era o banca. Pe banca, 2 doamne intre 2 varste.
– Ma scuzati, ati iesit cumva de la BAC?
– Doamna, am 30 de ani, cum sa ies de la BAC?
– A, scuze. Multi inainte, nu-i aratati.
Acuma… stiu ca nu ma imbrac eu chiar ca un adult (desi zilele cand ma imbracam doar in șorturi si tricouri de baschet au trecut de ani buni) si tot timpul am un ghiozdan in spate, dar chiar nu ai cum sa zici ca am 18 ani!*

Pe langa faptul ca de acolo si pana la munca am avut un zambet tamp pe fata, mi-am adus aminte brusc de admiterea la facultate de acum 12 ani.

Cand am dat admiterea la Politehnica, intr-o zi asemanatoare cu azi (un pic de soare dupa o ploaie) stiam deja ca eram intrat in primii 20 la o facultate de la ASE. A fost si examenul usor (de, Politehnica), dar tin minte ca eram extrem de relaxat. Cand am iesit de la examen, pana la iesirea din curtea Politehnicii nu am vazut nici tipenie de om.

Eram cu colegul meu de banca, cu care am fost in aceeasi sala la BAC, la admitere (aici si la Cibernetica, la ASE) si fusesem si colegi de meditatii la economie. Amandoi am iesit dupa mai putin de 20 de minute de la momentul cand ne-au dat subiectele.

Amandoi am fost admisi la Poli, amandoi ne-am retras dosarele. Amandoi ne-am relaxat prea mult la admiterea la Cibernetica (unde vroiam, de fapt, sa intram), am gresit, am intrat la “cu taxa”. Dupa redistribuire, eu as fi intrat la fara taxa, dar n-am riscat. De aici s-au schimbat destul de mult alegerile noastre. El a ramas la Cibernetica, eu am facut alta facultate a ASE-ului. Acum este in cu totul alt moment al vietii lui profesionale decat mine. De multe ori m-am intrebat cum ar fi evoluat viata mea daca se derulau altfel acele cateva zile.

Revenind la iesirea de la examen. Azi-dimineata am avut o senzatie bizara de Déjà vu si pentru ca, la fel ca la examenul ala de acum multi ani, am vazut ingrijorarea de pe fata parintilor.

Atunci era “cum a fost examenul, a fost asa greu de ati iesit?” (ceea ce era mult departe de realitate). Acum… vroiau sa stie cum a fost ultimul examen de BAC de la unul care mergea pe strada fara vreo grija pe fata.

 

* Si la scoala, mai multe profesoare imi vorbesc de parca le sunt copil sau un adolescent amarat – desi se intampla sa fiu de aceeasi varsta sau doar cu cativa ani mai mic decat ele.

Medicul de familie (care are in jur de 35 de ani) se tot refera la mine ca la “copilul asta” cand ii zice ceva asistentei.

Alte profesoare (mai in varsta) se mira tot timpul cand afla ca sunt casatorit (as putea sa fac un comentariu rautacios pe marginea faptului ca le-am zis asta de cateva ori si n-au retinut, dar n-are sens), de parca cine stie ce nazdravanie am facut.

Ciudata e perceptia oamenilor despre mine.