Auzite in spital (din nou)

De regula merg la practica singur-cuc sau cu maxim 2 colege. De data asta facem practica 10 pe o sectie, pentru ca asa a insistat o Asistenta-Sefa. Automat, suntem prea multi pentru a sta toti pe capul asistentelor, deci… exista si momente de “sprijinit peretii”. La un asemenea moment, toate colegele au inceput sa vorbeasca despre faptul ca una dintre ele s-a vopsit:

“Vai ce bine iti sta”, “vai, vreau si eu culoarea asta”, “sa merg sa iau vopseaua de la…” etc.

Raspunsul colegei: “bai, gata, o sa ma deochiati“.

Cand eu am izbucnit in ras, mi-au sarit toate in cap “cum, nu crezi in deochi?”, “lasa ca o sa vezi tu”.

La final, argumentul-suprem: “sa stii ca se poate si muri din deochi!“.

E evident: Medicina romana trebuie sa creeze specializarea Deochiologie. Noua nu ni s-a predat, consider ca am lipsa de cunostinte.

Mai tarziu, 6 oameni luau temperatura a 2 copii. Cel caruia ii luam eu (la aproape 4 ani) era incredibil de dragut: ochi albastri, blonziu, carliontat, linistit, vorbea un pic rarait si era si sfios. Evident, toate colegele au sarit “vaaai, ce frumos e… ce ochi are… ce dragut… ooooo… aaaa”.

Mama copilului, leoaica ranita, sare repede si-i acopera ochii si capul “aoleu, gata, o sa mi-l deochiati“.

Unui alt copil trebuiau sa i se recolteze mai multe fiole de sange. 5 ani si ceva, manute firave, ciu-ciu vene. S-a chinuit asistenta cat s-a chinuit, n-a gasit nimic. In tot acest timp, copilul nu zicea nici pâs, desi primul abord venos a fost in zona incheieturii mainii, unde intepaturile sunt mai puternic resimtite de majoritatea adultilor.

Copilul se uita foarte concentrat la ce i se facea. Eu credeam ca se uita la ac, dar, de fapt, se uita la asistenta. Mama lui il vede si zice “mai, tie iti place de domnisoara asistenta, te tot uiti la ea”. Copilul se inroseste brusc si incepe sa se uite in sus “sssshhhh, nu-i spuneeeee!”.

Dupa inca ceva incercari nereusite, incearca si alta asistenta norocul, dar mama trebuie sa se indeparteze. Il intreaba pe copil “esti bine, vezi ca sunt aici, sa nu te sperii”. Copilul, continuand sa afiseze o mina brava, ridica o manuta cu 2 bandaje (peste intepaturi) si da din ea a lehamite:

stai linistita, mama, sunt bine“.

Jurnal de practica in spital (iar)

• Acum cateva luni scriam pe aici ca imi placea sa fac EKG-uri si ca imi luam timp sa le fac si refac daca iesea ceva gresit. Imi spunea cineva bine-intentionat ca abia asteapta sa vada cum voi reactiona cand voi avea de facut vreo 10 EKG-uri in timp scurt si cat de atent la detalii voi mai fi.

Ieri am avut de facut fix 10 EKG-uri. Am fost ajutat de una din asistentele noi, cu care ma inteleg mai bine (am inceput practica aici cam in acelasi moment in care incepeau ele sa lucreze si, din fericire, nu simt nevoia sa isi arate superioritatea fata de un elev, spre deosebire de altele). Daca erau doar EKG-uri de facut, probabil ca n-ar fi fost mare lucru. Dar am ajutat (eu mai putin, ea mai mult) si la o inlocuire de sonda urinara, la recoltarea de secretii traheale, la curatarea unor sonde IOT, am mai schimbat din pungile cu perfuzii, am curatat o sonda arteriala, rearanjat cate un pacient in pat, am mai schimbat cateva cuvinte cu cate alt pacient mai speriat, ne-am chinuit cu un pacient super-agitat, am repozitionat/inlocuit din senzori si cate si mai cate (du-te sa duci/iei niste recipiente de hemoculturi, sterge alt pacient, da-i apa altuia). Am inceput totul la 8 fara un pic, am terminat la 10 si a fost prima data in 2 ani jumatate de scoala cand 2 ore si ceva chiar n-am stat nici o secunda. De regula nu prea stau la practica – mai ales in anii 2 si 3. Daca se intampla (in anul 1) sa fie o sectie fara activitate, ori o schimbam, ori nu mai veneam, mai bine invatam acasa ceva. Daca aveam norocul sa ajung de-atunci in spitalul asta, altfel eram acum pregatit.

Oricum, totul a fost doar o mica parte din o tura a unei asistente de pe sectia asta. La care adaugi riscuri in munca, remuneratie proasta, oboseala, stres din alte motive samd. Asta in caz ca mai aveam nevoie de vreo explicatie la plecarea deasa a angajatilor de aici.

La final, trebuie sa recunosc ca n-am fost 100% corect la toate EKG-urile. Am pozitionat electrozii ochiometric la un pacient (din 10), am pus (4 din 6) electrozii precordiali ceva mai jos decat spatiul 5 intercostal la o pacienta cu sanii mari care statea câș si avea o mana rupta (deci imposibil de miscat un pic), am pus electrozii 3 si 4 pe aceeasi line la o pacienta ultra-agitata care avea cutia toracica la fel de mare cat am eu un picior. Si uite asa am ajuns eu sa nu mai fiu mandru de munca mea.

• Orice fac, ma lovesc de o acritură. Din toata sectia, unele asistente ma ignora, altele sunt distante, altele sunt ok. E normal, nici nu ma astept sa ma accepte sau placa toata lumea cu care ma intalnesc (sau care-mi citeste bazaconiile pe aici 🙂 ). Ma enerveaza doar cand mi se raspunde marlaneste fara sa fac nimic. Am o acritură, mai mica in varsta fata de mine, angajata aici de 1 an si care a terminat scoala la care merg si eu acum 2 veri… mama-mama ce nu pierde ocazia niciodata sa fie scarboasa. Nu raspunde la “buna dimineata” niciodata, daca ma vede pe langa un pacient striga repede “nu pune mana pe aparate, nu atinge pacientul, pleaca de langa fisa pacientului, pleaca de aici, ce cauti aici, ce vrei mă samd”. De regula ma feresc de partea ei a sectiei sau de pacientii ei ca de ciuma. Sau clostridium. Astazi am fost trimis pe partea ei a sectiei, pentru ca era singura, iar in cealalta jumatate erau 3 asistente (si jumatate, e mai complicat). Cum m-am dus, am vazut o glucoza care nu mai curgea, conectata la un cateter care parea infundat. N-am atins nimic, ca sa nu urle la mine sa nu-i ating aparatele, i-am zis (cand era singura, fara nimeni in jurul ei si cat se poate de frumos) ca “mi se pare ca s-a blocat o perfuzie la pacienta asta” si m-a luat din nou cu “ce vrei mă? Ia du-te de-o parte, ca ma obosesti“. Cine si-a gasit in secunda 2 ceva treaba in alt colt al sectiei si a injurat-o in gand?

Mda, stiu, nu-s nici eu mai breaz, dar cum o discutie simpla nu m-ar ajuta cu nimic (nu ai ce sa discuti cu oamenii ca ea) sipentru ca vreau sa mai revin pe aici, tot ce pot sa fac e sa fiu marlan in sinea mea (= sa injur in gand). Evident, fac ce fac si iar ajung sa dau peste ea. Am ajutat la o recoltare de hemoculturi, asistenta de pe partea ailalta imi vorbea calm si ma punea sa mai fac una-alta, asta a venit si imediat m-a repezit cand i-am dat recipientul BacT un pic miscat, pentru ca in acelasi timp opream o alarma: “fii, mă, atent, daca faci ceva, da?”.

Stiu, sunt eu suflet sensibil, ar trebui pur si simplu sa ignor totul. Cam asta si fac – doar ca imi si vars naduful pe aici.

• Imi place sectia asta pentru ca vad tot felul de cazuri. In afara de cazuri ceva mai complicate de AVC, infarct miocardic, traumatisme cranio-cerebrale si fracturi (de, a fost plin Bucurestiul de gheata), mai intalnesc si niste pacienti cu situatii mai complicate. Lucruri despre care doar am citit pana nu de mult. Anul trecut tot citeam de Pericardite si Endocardite, acum am intalnit un pacient care sufera de amandoua. Pacienti cu SDRA, BPOC, MODS, IR terminala (ESRD), hemoragie subdurala postpartum (ceva asemanator cu cazul asta) si altele. O gramada de motive sa mai citesc niste teorie de anul trecut (sau anul asta). Asa aflu si nume noi de medicamente, pe care le pot apoi cauta (ori pe internet, ori in MemoMed-urile sectiei, la care, surprinzator, am acces si eu si nimeni nu urla daca le ating)

• Pe principiul de mai sus, aici am reusit sa imi rotunjesc cunostintele despre cele mai intalnite bacterii in domeniul spitalicesc, dupa ce ma intalnesc zilnic cu Pseudomonas aeruginosa, MRSA, Klebsiella pneumoniae, Acinetobacter baumannii, Clostridium difficile, Enterococcus faecalis si E. faecium 

• Stii ca nu e chiar asa nasol sa mergi la spital daca pe acolo apuci sa discuti cu un fizioterapeut despre Eminescu, carti, ludditi, razboi, lumea de azi – fara sa iti propui asa ceva.

• Din categoria “auzite in spital” am 2 povestiri:

  1. Se face ca intr-o anumita sectie dintr-un anumit spital din Bucuresti existau mai multe calculatoare (deja suna aproape SF, nu?). Ei bine, nimeni nu stie cum se face, dar unul dintre calculatoare (care era folosit mai rar, pentru comenzi de medicamente, tiparirea de analize, scrierea de epicrize si cam atat) a stat minim 24h  fara sa il foloseasca nimeni. Adica nimeni nu s-a intrebat de ce era inchis 24 h. Pana la urma, cineva a vrut sa-l foloseasca si a descoperit ca nu pornea. Altcineva, mai cu spirit de inginer, a inceput sa scormoneasca prin spatele unitatii centrale, si a vazut niste gauri. Cu chiu, cu vai, a deschis carcasa si a avut o surpriza: cineva FURASE cateva componente din calculator (placa video, un hard si inca ceva, daca am inteles bine). Cum s-a petrecut acest lucru fara sa vada nimeni, nu se stie. Acum toata lumea acuza pe toata lumea de hotie in acea sectie. Pentru niste componente care nu pot costa mai mult de 500 lei nici daca le-ai lua noi.
  2. Eram eu curios cum se primeste spaga intr-o anumita sectie cu disciplina mai riguroasa – in care pacientii nu prea se misca/vorbesc (din cauza bolilor, nu din alte motive) si rudele nu prea au voie sa vina decat intr-un program strict (din nou suna SF pentru spitalele noastre, nu?). Am stat de vorba cu cineva cunoscut, care mi-a povestit ca e un adevarat ritual pe acolo. Se deschid usile la ora de vizita si atunci, ca prin minune, cum vine o ruda la un pacient (cu care nu prea are ce sa vorbeasca, deoarece pacientul e, in general, lipsit de constienta) cum apar asistentele pe langa pacientul ala. Mai schimba un electrod, mai sterg o sonda, mai potrivesc o punga de sonda urinara, mai umbla la monitor. Si asa se trezesc ca prin minune cu cate o hartie in buzunar (bani putini, nu va inchipuiti ca se imbogatesc din spaga). Cum pleca rudele, cum se duc din nou asistentele la treburile lor (nu ca ar fi putine).

• La categoria “vazute in spital” as trece un diagnostic bizar pe care nu l-am mai vazut vreodata. La un pacient om al strazii (cu TCC) care, intr-adevar, era extrem de murdar la internare, lipsit de rude, haine de schimb etc. am vazut in foaia de observatie diagnosticul “MIZERIE FIZIOLOGICA”.

• Ultima si ma duc: ajutam o asistenta sa aspire sonda IOT a pacientului sus-mentionat, intr-o incapere micuta, prost-aerisita, in care tocmai murise si o alta pacienta de cateva ore. Mirosul era îmbătător. Nenea avea si o sangerare (in vindecare) pe undeva la nivelul nas/gura/gat. Iar mirosul + zeama ce iesea de pe sonda aia erau de vis. Cum stateam eu un pic retras, cu seringa cu ser in mana si mai turnam un pic, in timp ce asistenta aspira pe acolo, mi-am adus aminte brusc de bancul cu ucenicul vidanjor care statea la intrarea in canal si ii dadea șarpele vidanjorului, care iese plin de rahat din canal si ii zice “pune mana si invata, pustiule, altfel n-o sa ajungi niciodata maestru, o sa cari toata viata ta trusa de scule“.

Auzite in spital

Saptamana asta am reinceput practica, mai devreme decat era programat (de scoala) pentru a compensa pentru 1 saptamana de concediu pe care mi-am luat-o (de multa vreme) fix in mijlocul practicii din ianuarie.

Pentru a fi totul in regula, m-am dus inainte sa vorbesc cu Asistenta-Sefa, sa vad daca ma primeste.

Primul lucru pe care i l-am spus: “Buna ziua, nu stiu daca ma mai tineti minte, am fost in practica la dumneavoastra acum 1 luna si ceva si…”.

Raspunsul: “Cum sa nu, Cezar, nu?”

Dintre asistenti si asistente, unii mi-au tinut minte numele, altii nu, altii cred ca mi-au retinut numele. Drept urmare, m-am mai trezit cu urmatoarele nume si apelative (in doar 2 zile):

“Salut, scuza-ma, nu mai sunt sigur exact de numele tau, era Paraschiv, nu?” (asta m-a surprins pana si pe mine).

“Nu mai stiu exact cum iti zicea. Parca era Cătălin, nu?”

Laurențiu, te rog muta senzorul ala de presiune arteriala pe mufa cealalta”

Nu in ultimul rand: “Manca-l-ar mama de băiat, uite ca face el asta, ce bine”. Asta venea de la o Asistenta care e mai mare decat mine cu maxim 2-3 ani (daca nu e de-o seama cu mine, nu am intrebat-o de varsta precisa).

Asta dupa ce toata vara (si o luna in primavara) am fost in practica pe o sectie, unde fix una dintre asistentele care s-a purtat cel mai ok cu mine ma striga numai Ionuț. I-am zis de cateva ori ca nu ma numesc asa, pana la urma chiar nu-mi mai pasa si raspundeam la numele asta.

Sa vad care dintre apelativele de mai sus imi ramane. Ma astept la “băiatu’“. Băiat de 30 de ani. 🙂

Ma duc sa ajut la mobilizarea unei paciente. Infirmierul tocmai ii batea obrazul fizioterapeutului, pe motiv ca acesta din urma l-ar fi parat la doctor (ca infirmierul nu-l ajuta). Fizioterapeutul se apara cu “haide băi, eu am 20 de ani de cartier, nu am nici o problema sa ii spun cuiva ca am nevoie de el, nu merg eu pe la spate”.

Mai incolo, acelasi fizioterapeut, dupa ce face o rima despre starea pacientei, catre o asistenta: “hai si aspir-o mai repede, nu vezi ce spirit poetic am dezvoltat de la stat langa ea? Numai un spirit sensibil e in stare sa faca asa o rima”. La care am completat: “spirit sensibil sau cu 20 de ani de cartier”. Raspuns: “da, exact, sunt poetul străzii“.

La final, in caz ca e cineva curios ce mai citesc asistentele medicale (NU la munca, tocmai erau in procesul de a fi imprumutate pe acolo):

20141218_095534

Ambele romane par interesante, daca n-as avea inca 3 carti incepute deja la momentul asta, as fi cerut una din ele. Asa… raman de tinut minte.

Din spital

“Haideti cu mine la recolta!”

“Recolta… adica recoltat de sange? Hahaha”

“De ce razi, asa zic eu”.

“Mi se pare foarte amuzant, tocmai de asta rad”.

“Buna. Ma numesc X si astazi voi avea grija de aceste flori“. La privirile mele pe jumatate serioase, pe jumatate amuzate, aruncate dupa niste eventuale ghivece din incapere, mi se raspunde: “Nu, nu, asa le zic eu pacientilor. Stii, din cauza starii lor…”. Am raspuns foarte inteligent “Aaaaa“.

Ajutam la mobilizarea unui pacient in pat. Pe hol se aude un “băiatuuu’“. Obisnuit dupa 2 ani si ceva sa raspund la acest apelativ care nu prea mi se mai potriveste de ceva ani (cel putin nu la varsta, daca nu la minte), ma intorc. Asistenta observa si-mi zice “nu, nu era pentru tine.” “Inteleg. Dar m-am obisnuit sa raspund la apelativul asta.” “Bine, atunci spune-mi din nou cum te numesti, ca sa nu te strig băiatu’” Ii spun. Peste 15 minute, cine ma striga “Băiatuuu’” de la capatul celalalt al holului?

Avem un pacient alcoolic. Traumatism (cazatura). Internat. Sevraj. Si-a mai revenit. De la bălmăjeli in primele zile a ajuns la cuvinte inteligibile. Azi imi cerea “un cuțit ca sa taie toate cablurile din jurul lui, ca să plece acasă odată“. 1 ora a cerut un cuțit de la oricine trecea pe acolo. Ba tipand, be rugator, ba abia inteligibil.

Ajutam la pregatirea tratamentului pentru un pacient. Vine o alta asistenta val-vartej si ne ia foile de observatie (si tratament) “Se arestează foile!”. Asistenta, contrariata “Hai, mai lasa-mi-le 2 minute, ti le aduc imediat”. “Nu ai auzit ca se arestează? Ce mai comentezi?”, si pleaca cu foile.

Pacient in stare grava (ca toti de aici). Virus Hepatic C, ciroza, ascita, varice esofagiene rupte, trombocite 30.000 etc. Ma gasesc eu sa intreb ceva despre evolutia starii lui (bazat pe ce vazusem in foi). Mi se raspunde sec “e bolnav, săracu’“.

Alt pacient. Avea ciorapi de compresie pe el (pentru a preveni tromboza venoasa flowtron ciorapi presiune antitrombembolieprofunda). O asistenta o intreaba pe alta “i-ai pus ăluia ștrampii?”. Eu incep sa ma uit ca vitelul la poarta 9. Vedeam ciorapii in fata mea. Pana la urma am vazut ca era vorba de un fel de pantaloni/pompa de compresie, practic un dispozitiv de compresie pneumatica (se umplu cu aer gradual cresc returul venos/reduc staza in picioare). I-au scos ciorapii si i-au inlocuit cu dispozitivul cu pricina. Vazusem ceva asemanator pentru maini in Elvetia, dar la picioare tot ciorapi de compresie am vazut ca foloseau. Arata cam ca in poza. Niste informatii suplimentare despre profilaxia trombozei venoase aici. Anyway, pe viitor voi sti cum arata ștrampii cu aer (si cum se monteaza, desi asta nu e mare filosofie).

Pacienta intubata, operata, incapabila sa vorbeasca. Cand vrea ceva, bate cu inelul de la mana in balustrada patului. S-a tot chinuit sa imi spuna ceva. AM venit cu ideea geniala (credeam eu) de a-i da o foaie pe care sa scrie ceva. Zis si facut. Cer voie de la o asistenta, cer si un pix (pentru ca tot nu merg cu pixul in buzunar), ma duc la ea. Nu inainte de a primi de la o asistenta asigurarea ca “n-o sa inteleg nimic din ce scrie”. Hop la pacienta. Mi-a mazgalit un fel de c, o bara si un fel de s. De sus in jos, fara o ordine anume. Excelent.

Azi am avut un moment de prostie excesiva. In foaia unui pacient scria “DZ prezenta“. Desi am mai vazut prescurtarea asta de nenumarate ori, pur si simplu nu mi-a venit in cap ce inseamna. Singurul lucru care-mi venea in cap era Diabet Zaharat (de care suferea, din intamplare, pacientul, mai sus scriind DZ tip II). Ma framant eu ce ma framant si, in loc sa ma uit pe foaia urmatorului pacient (unde scria “DZ 350 ml” – ceea ce mi-ar fi aprins scanteia imediat), ma duc eu sa intreb la o asistenta. S-a uitat la mine cu mila, combinata cu dispret (meritat) “daca nu stii, asta e. Diureză, asta inseamna”. OK, pe tura ei sigur nu mai ating vreun pacient al ei, asta e clar.

Mica ciudatenie de spital “universitar”

Ma duceam eu linistit cu analizele si condica de medicamente (pentru ca, nu e asa, acest proces are o valoare imensa de “educare” a viitorului asistent medical) dimineata.

Pe casa scarii spitalului am vazut 2 tineri arabi (un el si o ea, stateau dar pareau agitati). Mie imi place sa ma uit la oamenii care vin in spital si sa imi imaginez cu ce problema au venit acolo si cu ce se ocupa. In cazul lor nu mi-a trecut nimic prin cap. Cum la etajul unde fac eu practica sunt minim 3 sectii, m-am gandit ca sunt rudele vreunui pacient si am mers mai departe (nu m-au intrebat nimic).

La intoarcere (in vreo 5 minute), ma abordeaza el, intr-o romana cu mici scapari: “Scuză, știi unde doctor X?”.

Eu nu tin minte numele nimanui. Nu numai in spital. Pur si simplu nu le retin, poate pentru ca stiu ca voi sta o perioada scurta intr-un loc, deci zecile de persoane nou-cunoscute vor deveni niste straini in 21, 28 sau 42 de zile (cat dureaza perioadele de practica). Mai mult fortat retin cateva nume de doctori. In sectia unde fac practica acum se interactioneaza mult mai mult cu pacientii si rudele (fata de ultima sectie, din vara asta) si e aiurea sa tot fii intrebat “unde e doctorul Y” si tu sa habar-n-ai cine e ala.

Ii raspund ca nu stiu numele, dar il intreb de la ce sectie este doctorul (scara e chiar langa alta sectie, separata de cea unde “lucrez” eu). Imi zice ca “Doctor X – Endocrinologie”. “Aaa, nu stiu, imi pare rau, nu sunt de aici”. Raspunde repede “Eu examen azi cu Doctor X. Eu intarziat. Uite, ea sora mea“. Si o arata pe sora lui (acoperita regulamentar cu hijab sau ceva asemanator). N-am inteles ce treaba avea sora lui cu examenul, doctorul si intrebarile.

Cred ca mi s-a citit pe față faptul ca brusc am devenit confuz. El: “Speak english?”. I-am raspuns “Yes, I do. I’m not from this ward, I don’t know that doctor, but here, you should ask at the nursing station from the Endocrinology ward”. Ma duc, bag capul in oficiul asistentelor, intreb de doctorul cu pricina, imi raspunde fix o studenta care dadea acelasi examen (sau restanta?), ii pun in legatura si il las sa se descurce.

Tot n-am inteles ce treaba avea sora lui cu examenul lui, de ce nu s-a dus la 15 metri mai jos pe coridor, ca sa vorbeasca cu studentii la medicina care sporavaiau fara griji pe acolo si mai ales cum a facut Medicina (pe pacienti romani) si a terminat anul 5 (cand se face Endocrinologie) fara sa stie prea multa limba romana. Stiu ca exista departament in limba engleza la UMF, dar cum faci practica in spital intr-o tara straina… fara sa vorbesti limba respectiva?

Ciudat, doar mie mi s-a parut amuzant…

… cand a venit un medic Gastroenterolog la munca si 10 minute a repetat incontinuu “băi, ce zi de căcat” – asta chiar inainte de a face cateva colonoscopii “la foc continuu“. 🙂shitty day

Aparent, nimanui altcuiva din cabinetul ala (in care se fac zeci de colonoscopii zilnic) nu i se pare amuzant asa ceva. S-au uitat urat la mine cand am inceput sa zambesc. Probabil ca sunt eu ciudat.

 

Btw, ziua proasta a doctorului se rezuma la faptul ca a stat in trafic, in taxi, cateva zeci de minute si ca isi uitase cheile de la masina acasa, ceea ce insemna ca va trebui sa stea in trafic si la intoarcere (tot in taxi).

Auzite in spital (2)

• Un pacient catre mine, dupa ce i-am golit perfuzia de coloana de aer stransa de la ultimul flacon cu medicamente si i-am reconectat tubulatura la branula (cu explicatiile de rigoare: ca tubulatura e curata, ca nu i se va intampla nimic). M-a mirosit ca sunt incepator:

“Bai, daca ma omori, sa vezi ce omor iti dau si eu dupa aia, da?”

• Doctorul catre pacienta (batranica simpla, de la tara, speriata si cu un nivel al hemoglobinei la internare implauzibil pentru mine – 2 g/dL, desi, aparent, se poate mai rau):

Bre, mamaie, stai linistita, nu mai dureaza mult” (a mai durat 5 minute).

Rezidenta, in spate, se hlizea de parca auzise cea mai buna gluma ever.

Doctorul: “Ce e, de ce razi?”

Rezidenta: “Pai… bre. Cum sa-i ziceti bre

Doctorul: “Pai ce, doar nu e academiciana. Nu e asa, bre, mamaie?”

• Eu, intorcandu-ma si vorbind repede dupa ce i-am schimbat (la cererea unei asistente) CVCun flacon cu medicamente cu alt flacon unui alt pacient, care avea cateter venos central (CVC – vezi in dreapta):

“I-am curatat tubul de coloana de aer, am verificat apoi de 2 ori tubul, l-am conectat, am verificat din nou si apoi i-am dat drumul. Stiu ca pacientii cu CVC risca sa faca rapid pulmonism embolar daca le intra aer pe vena si de asta trebuie sa fim foarte atenti.”

“Ia zi asta mai incet, vezi, iti iese mai bine?”

“Ăăăă, embolism pulmonar, scuze.”

Btw, stiu ca nu e singurul risc asociat cu CVC.

• 2 Asistente care discutau despre niste pacienti internati pe sectie acum mai multa vreme:

“Mama, a plecat X. Ii facusem o injectie din foaia de tratament, cu Controloc (n.b. un medicament care inhiba secretia gastrica, fara nici un efect analgezic) si imi multumea, zicea ca i-au trecut durerile de cap“.

“Pai eu am avut o pacienta careia i-am facut injectiile din fisa: Piafen (n.b. un analgezic, bazat pe Algocalmin), apoi Acupan (n.b. un analgezic non-opioid, pe baza de nefopam), apoi Mabron (n.b. un analgezic opioid). La sfarsit, tot se plangea de dureri. I-am dat si 5 ml de ser (apa distilata + NaCl 0,5%) si apoi imediat mi-a zis ca i-au trecut durerile“.

• La pregatirea unui pacient pentru a fi dus la CT. 1 asistenta, 2 infirmiere si cu mine. Asistenta intreaba: “unde e X?” (un infirmier de pe sectie). “Aaaa, e la un pacient, il rade, a venit familia sa-l viziteze”. “Fetelor, ascultati-ma pe mine ce zic: cine alearga dupa bacșiș, nu are parte de el“. Cele 2 infirmiere, in cor: “da, asa e”. (Asistenta care a zis asta a fost ceva ani infirmiera inainte de-a face scoala de AMG).

• “Ce cauti, manusi? Esti chiar prea exagerat cu precautiile astea, dar o sa-ti treaca, o sa devii mai tare“. O asistenta catre mine, in timp ce-i manevra branula plina de sange a unui pacient fara sa aiba manusi pe mana. Pacient internat intr-o sectie in care fiecare al doilea pacient are ori Hepatita B, ori C.

• Ma moșcăiam sa pun niste manusi prea mici pe mainile mele prea mari inainte de-a-i face o injectie unui pacient. Asistenta catre mine:

“Nu te mai agita atata cu manusile alea, pierzi timp degeaba. Noi inotam aici in sangele pacientilor si avem si cu B si cu C si n-am patit nici una nimica”.

Aceeasi asistenta catre mine, peste 2 pacienti: “Fii atent, niciodata sa nu recapisonezi acul in mana, am avut o colega care s-a intepat asa intr-un ac de la un pacient cu C”.

“Si, ce a facut?”

“Ei, nimic. A luat 6 luni hepatoprotectoare si apoi i-au iesit analizele bine si gata”.

“Si dupa aia nu si-a mai facut nici o analiza la 12 luni sau mai mult?”

“Ei, nu, de ce?”

• Dupa o colonoscopie facuta unui barbat mai solid (de catre o doctorita, intr-o incapere plina cu femei – asistente si infirmiere -). Asistenta catre pacient:

“Cat timp sunteti aici, trebuie sa ne ascultati, da? Stati linistit ca va ajutam noi sa va imbracati”.

Doctorita intervine: “Cat sunteti la spital ne ascultati pe noi, cand mergeti acasa ascultati de sotie. Faceti ce vreti in somn.”

Pe mine m-a amuzat de 2 ori faza, pentru ca doctorita cu pricina este incredibil de constanta (si calma) in exprimare. Nu are nici o variatie a volumului, nici o inflexiune, fata de nimeni – cu toata lumea vorbeste exact la fel, indiferent de ocazie. Genul de om la care nu m-as astepta sa fie si glumet.

• Un pacient catre mine (in timp ce-l duceam la colonoscopie): “Băi, stii tu cand a fost facut primul transplant de inima?”. Am raspuns si eu aproximativ (tineam minte ca  prin anii ’70 a aparut ciclosporina si ca prin anii ’50 abia se intelesese ca exista o problema imunologica ce trebuie rezolvata pentru a elimina rejectul) : “Parca prin anii ’50?”. “Băi, de la tine chiar nu am asteptari, dar aceeasi intrebare le-am pus-o unor chirurgi cand m-au operat si habar-n-aveau. Iti spun eu, , a facut-o Christiaan Barnard, in Africa de Sud, in 1962″.

In primul rand, e vorba de 1967, nu 1962. In al doilea rand, pentru băi-urile alea… pe bune de nu m-am simtit un pic bine cand se plangea de dureri in timpul colonoscopiei. Inainte sa fiu acuzat de nesimtire, o mentiune: durerile alea erau oricum normale pentru procedura si eu oricum i-am vorbit doar cu “dumneavoastra” tot timpul.

• 2 asistente catre 1 doctor: “Se poate sa nu programati nimic pentru ziua X? Trebuie sa mergem la niste cursuri… stiti, pentru credite”. “Da, trebuie sa devenim si mai destepte decat suntem”.