Iarna in Alpi s02.final

Sezonul trecut s-a terminat brutal.
Pandemia a devenit problema globala in prima saptamana a lui martie, toate statiunile de schi s-au inchis, toata lumea a intrat incet-incet in masuri de “lockdown”.

N-am postat toate pozele de sezonul trecut, desi am fost in cateva statiuni noi si chiar misto. N-am gasit motivatia pentru asta in primavara, dar cumva-cumva acum ar fi momentul pentru asta.

Luna februarie a fost foarte ciudata, cu temperaturi ridicate la altitudini mari si scazute in vai (inversiune termica). Cel mai bine am schiat la Livigno si la Saas-Fee, unde altitudinea combinata cu niste zile cu temperaturi normale pentru perioada respectiva mi-au oferit niste zile cu zapada tare, taman buna pentru a lega multe ture una dupa alta…

In martie am mai prins 1 zi la Crans-Montana, 1 cu powder in Aletsch Arena (Fiesch-Bettmeralp) si o apoteotica ultima zi de snowboard pe sezon, imediat dupa o ninsoare, in care am strans cele mai multe ture si cei mai multi km de partii de cand folosesc un app pentru a monitoriza performanta.

Apoi pandemia a inchis intr-o vineri toate instalatiile pe cablu din Elvetia, urmate dupa 2 zile de Austria si Franta .

Eniuei, cateva cuvinte si poze din februarie-martie:

Arosa-Lenzerheide (Graubünden, Elvetia)

Aici am fost prima data in 2019, m-am indragostit, sunt 2 statiuni cu un domeniu schiabil foarte misto si variat, cu partii in gol alpin si printre copaci, cu o trecere dintr-o parte intr-alta la 2500 m (o telecabina speciala) si care are oricand ceva de oferit oricarui obsedat de sporturi de iarna.

Infrastructura este excelenta, partiile sunt tinute in stare f buna (chiar si la + 15 grade totul era deschis) iar cateva partii sunt a must: coborarea de pe Rothorn prin pasaj, coborarea de la Urdenfürggli pana la Heimberg, negrele de pe Weisshorn si coborarea de pe Weisshorn pana-n Arosa.

Statiunile imi plac asa de mult ca le-am vizitat si-n vara, anul asta am facut o drumetie excelenta de la Arosa pana-n Lenzerheide via Rothorn

Pe partea cu Churwalden

Coboararea de la Urdenfürggli

Weisshorn la final de zi

O parte din coborarea de pe Rothorn

Crans-Montana (Valais, Elvetia)

Era parte din statiunile vizitabile cu Magic Pass (intre timp au iesit), era clar ca urma sa merg aici. Are un domeniu schiabil variat, cu un mix de instalatii noi si instalatii vechi. Zona cea mai pe gustul meu e de la ghetar (Plaine Morte) in jos si inspre Aminona. Coborarea pana la Aminona (daca e zapada suficienta) este excelenta.

Problema statiunii este (pe langa faptul ca e multa lume țâfnoasă si simandicoasa) ca este “pe sud”, daca e soare, tot timpul zapada se va flescai pana la pranz, apoi va ingheta la final de zi. Si ca e foarte aglomerat in week-enduri, mai aglomerat ca Verbier. Si pe mine ma enerveaza ca aici liftierii imi tot fac observatie sa-mi intorc ghiozdanul in fata in telescaune, ceea ce e deranjant pentru un boarder la coborare.

Genul de statiune in care o vizita de 1 zi pe an e suficienta.

parcul excelent pregatit

Vedere spre Aminona de la statia intermediara spre ghetar

Ghetarul (pe care se pot face doar drumetii in snowshoes iarna)

Coborarea de la Plaine Morte

Grindelwald (Berna, Elvetia)

Genul de statiune cu care am o relatie de love-hate. Super misto vara, cu un fundal extraordinar (3 munti faimosi de 4000 m plus mai multe varfuri de 3000 in zona) si un domeniu schiabil cu infrastructura ok.

Dar e mult prea aglomerata pentru cate partii are, dureaza destul de mult sa ajungi sus si apoi conexiunile intre zonele schiabile sunt un pic tampite (cu contrapante si zone plate). Cu toate astea, merita o vizita pe sezon.

Iar de anul asta au terminat mega-gondola in V de 160 milioane de franci, care va scurta drastic accesul catre Eiger si Männlichen

Cele 3 varfuri de 4000 m (ma rog, unul are “aproape” 4000)

Männlichen

Scuol (Graubünden, Elvetia)

Surpriza cea mai placuta din tot sezonul. O statiune micuta, cu “doar” 70 km de partii situata la finalul lumii (la granita cu Austria si Italia, in 3 Ländereck).
Fiecare partie este excelent gandita, iar grosul domeniului schiabil este la peste 2200 m, cu partii largi si variate. Coborarea in necunoscut spre Sent este excelenta (la final iei un microbuz sau mergi pe jos 8 minute pana la un bus), iar celelalte 2 variante de coborat in vale sunt la randul lor misto. Nu se compara cu sora mai mare Ischgl-Samnaun (de peste munte) sau cu alte mega-statiuni din Graubünden, dar este ieftina (pentru Elvetia) si ofera conditii excelente.
Iar zona este super tare pentru drumetii, am facut deja 2 anul asta si sper sa mai prind una. Iar la anul voi mai reveni, chit ca e la mama ‘reacu. 🙂

1 dintre cele 3 coborari in vale. Greu de crezut ca in august am urcat pana pe varful cel mai inalt din centru (Piz Lischanna) si apoi am coborat prin valea aia care arata foarte amenintator

Arata un pic ca Ischgl

Coborarea spre Sent, o rosie lunga si lata, dar care nu are telescaun, trebuie sa te intorci cu busul de jos.

Zona centrala, cu un parc dragut, cateva rosii si niste powder

Lech-Zürs-Warth (Vorarlberg, Austria)

Chit ca am fost la St. Anton in decembrie, din cauza de vreme si zapada mai putina, nu am apucat sa explorez toata zona schiabila Arlberg.

Intr-o zi cu soare dupa ninsoare am facut un mini tur din Zürs pana-n Warth si-napoi, nu am mai apucat sa ma intorc pe munte pana la punctul de plecare, dar busul m-a dus inapoi la parcare fara probleme. A fost aglomerat si am pierdut si ceva timp intre 2 partii separate de un lac, mergand la deal cu placa-n spinare, dar ziua a fost excelenta.

Zürs ingropat sub zapada la final de februarie

Partia din spatele lacului este excelenta. Dar se termina in plat si la deal, nu ai cum sa ajungi aici fara sa iti dai jos placa si sa mergi cam 2-300 m

Asta este o partie “off-piste batut”, de la Zürs la Zug, una dintre partiile mele preferate din Alpi.

Lech, zona dinspre Zug

Chamonix (Haute Savoie, Franta)

Singura (mare) dezamagire din sezonul trecut de schi. Am fost aici fix intr-o duminica de vacante scolare ale francezilor si am nimerit o zi acoperita si cu temperaturi pozitive la 2200 m. Ambele partii de coborate in vale erau fara zapada de la 2000 m, chit ca sus ninsese si era destul de mult poweder. Am facut cei mai putini km de partii din tot sezonul si am stat la cozi prea mult. Bine, tot nu se compara cu Poiana Brasov intr-o sambata cu soare in ianuarie sau de revelion, deci… se poate mult mai rau.

Eniuei, ca experienta per ansamblu, a fost o dezamagire, cu infrastructura supraincarcata si cu mult, mult prea multi oameni care schiau in stilul kamikaze pe partii supraincarcate cu turisti.

Pentru cine nu stie, Chamonix are more or less 5 zone schiabile si o zona doar off-piste. Les Houches care are doar cateva partii si e cea mai joasa. Aiguille du Midi are doar niste variante de off-piste rezervate pentru localnici sau turisti cu ghid, Vallorcine cu 2 partii. Le Tour cu inca vreo 2 partii. Apoi Grands Montets cu cateva zeci de km de partii. Si Brevent-Flegere cu alte cateva zeci de km de partii. Grands Montets era inchisa partial cand am fost eu, a ramas doar Brevent-Flegere cu partiile sale scurte.

Probabil ca in timpul saptamanii si NU in vacantele francezilor e mai ok aici, dar in ziua cand am fost eu mi-a ramas un gust amar.

Flegere

Brevent

Flegere, Mont Blanc-ul e acoperit de nori

Davos (Graubünden, Elvetia)

Am mai fost aici cu un an in urma, e o statiune scumpa, cu infrastructura mixta (veche/noua), dar cu partii foarte misto si cu zapada multa in aproape orice an. Iar majoritatea partiilor sunt in gol alpin, deci excelente daca vizibilitatea e ok. Din fericire, ca localnic, imi pot alege zilele cand sa merg aici, deci pot evita cat de cat zilele cu ceata/ninsoare grea.

Anul asta am incercat si partiile de pe Jakobshorn, nu doar Parsenn (Davos are 5 munti cu domenii schiabile diferite, Parsenn-Klosters e cea mai mare). Parsenn are clar mai multe optiuni, dar pentru o zi, Jakobshorn e foarte misto. Poate la anul incerc si Rinerhorn (daca voi sta 3 zile). Ramane una din statiunile mele preferate.

Privelistea de pe Jakobshorn. De aici am facut o drumetie in vara, intai pe crestele din stanga, apoi in vale, apoi s-a terminat peste muntii aia inalti din departare, in Bergün.

Jakobshorn acoperit inca de niste nori

Partia de aprox. 13 km de la Weissflühgipfel pana in Klosters este excelenta. Dar aici e plata si cu contrapanta. Aici imi dau jos placa si injur de toate cele pana trec dealul.

Coborarea de pe Weissflühgipfel. E genul de domeniu schiabil care pare mic pe harta, dar care e de fapt mega vast. Davos e undeva in dreapta, in valea din fata e o suburbie a lui (Wolf-Laret), 10 km mai la stanga e Klösters

coborarea de pe Weissflühgipfel e misto, dar coada ca sa urci cu mini-telecabina aia sus… nu e

Aletsch Arena (Valais, Elvetia)

Aici sunt 3 statiuni care si-au unit domeniile schiabile (Fiesch, Bettmeralp, Ried) intr-o zona mai cunoscuta pentru privelistea spre cel mai lung ghetar din Alpi (Aletsch).

Nu aveam asteptari prea mari de la domeniul asta schiabil, dar am nimerit intr-o zi dupa si cu ninsoare. Prima ora nu am vazut mai nimic, o chestie intotdeauna enervanta cand esti intr-o zona noua, nu stii partiile SI nu ai puncte de reper. Dar pana la finalul zilei s-a limpezit cerul si am avut o zi foarte misto. Nu am reusit sa ajung pana-n Ried, asta ramane pentru alta zi.
O zona cu multe partii plate, trebuie sa vii aici cu scandurile ceruite si ascutite. Altfel, frumos si ieftin (pentru Elvetia), o sa mai revin.

Laax (Graubünden, Elvetia)

Si finalul apoteotic al sezonului (ceva ce nu stiam inca in ziua aia de 8 martie).

A nins sambata toata ziua (in Valais doar jumatate de zi), duminica a fost bluebird sky aproape pana pe la 3. Cozile la gondole si scaune au fost respectabile, dar chiar si asa am reusit 26 de coborari. Powder runs, long runs, flat runs, de toate am avut. Nu am reusit sa dau un cerc prin tot domeniu schiabil (pana la Vorab si inapoi), pentru ca am luat decizia sa raman la Foppa-Narauns dimineata, unde am ciopartit powder fara nici o rusine.

Eniuei, din toate domeniile schiabile in care am fost pana acum, Laax e greu de batut. Ischgl ar fi acolo sus, impreuna cu zona Arlberg si Zermatt-Cervinia (intr-o zi in care nu bate vantul), dar Laax e special, chit ca e scump ca naiba.

Toate pozele mele din ziua aia sunt de dimineata, cand cioparteam powder si asteptam sa dispara coada de la gondola din Flims. Odata ce am urcat in gondola aia, nu am mai avut timp de poze, am trecut la treaba 🙂

Asa au fost februarie-martie 2019, plus vreo 2 zile la Saas-Fee si Livigno.

Un sezon ciudat, cu ninsori multe dar si cu multe zile cu zapada flescaita si temperaturi prea mari.

Terminat cum s-a terminat, tot a fost un sezon misto, sper sa strang la fel de multe zile sezonul care abia a inceput.

Iarna in Alpi s03.01: Sölden (At); Saas-Fee (Ch)

Sezonul trecut a fost bizar.
Iarna a inceput relativ devreme in Alpi, dar a avut oscilatii majore. O ninsoare de 1 m sau mai mult era urmata de 1 saptamana cu +10 grade la 2000 m. In februarie am fost la Arosa-Lenzerheide si am vazut un lac situat la 2200 care era total liber de gheata, iar in statiune ieseau ghioceii. Statiunea fiind la 1750 m altitudine…
Si totul s-a terminat odata cu pandemia.

Well, noul sezon a inceput la fel de bizar.
In Alpi e normal sa ninga in septembrie si octombrie pe la 2000+ m. Dar e anormal sa ramana constant frig, inclusiv la altitudini mici. Sau sa ninga serios la 1000 m, ca acum 2 saptamani. In oraselul meu sunt azi maxim 2 grade, cu minime negative – si nu locuiesc la 1000 si ceva de metri altitudine.

Sölden (Tirol, Austria)

Eh, prea multa vorbarie goala. A nins, mai mult in Valais si in Alpii francezi (Haute-Savoye), dar austriecii s-au mobilizat cel mai bine si au deschis cei mai multi km de partii. Saptamana asta am concediu, am vazut o prognoza super optimista pentru 2 zile in Tirol, duminica seara mi-am luat bilete de tren si am facut rezervare la hotel, luni la pranz am plecat, marti si miercuri m-am bucurat de 2 zile de partie excelente, cu conditii de miez de iarna (-5 grade, 30 cm powder si soare cu dinti), dar cu super putina lume pe partii.

Problema la schiatul in octombrie cred ca e monotonia: ai putine partii la dispozitie, ai mai putine posibilitati de variatie.

Partea buna e ca, daca e putina lume SI ai noroc la vreme, poti sa te bucuri de powder probabil si 4-5 zile la rand dupa o ninsoare, ceea ce e inimaginabil din decembrie, cand e totul ciopartit inainte sa se termine ninsoarea 🙂

Austriecii au adoptat acelasi concept de siguranta cum am vazut la elvetieni la transportul pe cablu in vara, iar clientii vad ca il respecta cu strictete: masca/sal pe gura si nas in orice zona comuna inchisa (inclusiv in telegondole/cabine/scaune), dezinfectanti pe unde se poate si toti angajatii din servicii poarta masti peste tot.

Oricum mai toata lumea are un fel de șal-tub/fular la schi, atata timp cat nu e cald, nu vad o problema prea mare. In zilele cu temperaturi pozitive si soare puternic va fi altceva, dar om trai si om vedea ce va mai fi.

Eniuei, cu toata bizareria anului asta, experienta asta de schiat in octombrie pe ghetar a fost excelenta, trebuie sa tin minte sa cer concediu la anul din nou la mijlocul lui octombrie 🙂

Saas-Fee (Valais, Elvetia)

In comparatie cu Austria, Elvetia are ceva mai putine statiuni unde se schiaza pe ghetari: Les Diablerets, Engelberg, Zermatt, Saas-Fee, St. Moritz si Laax. Doar la Saas-Fee si Zermatt se schiaza tot anul, la Laax se schiaza doar cat dureaza sezonul normal de iarna, in St. Moritz, Diablerets si Engelberg se schiaza si niste luni in plus fata de sezonul de iarna (dar cu limitari majore).

Zermatt are un domeniu schiabil acceptabil pe ghetar, dar ca sa ajungi pe Klein Matterhorn iti ia minim 1 ora, iar preturile sunt imense. Personal, consider ca Zermatt e o statiune excelenta de schi, dar doar in sezon, cand pentru 100 franci pe zi poti sa schiezi pe 3-4 versanti, in 2 tari. Sa dai aproximativ 90 franci pentru vreo 5 ore de schi pe 20-30 km de partii plate in presezon… nu e ideal, mai ales cand ai Austria sau Franta aproape.

Asa ca ramane Saas-Fee, un domeniu schiabil destul de misto, care are tot timpul partii cu zapada tare (pentru ca sunt in umbra si pe partea nordica), dar cu o infrastructura invechita si care e un pic prea popular pentru ce poate oferi.

Indiferent ce probleme are Saas-Fee, ramane un domeniu schiabil unde poti ajunge la 3600 m si unde poti schia destul de serios (mai multe partii) in octombrie-noiembrie. Pentru iesiri de-o zi e foarte ok.

De ce-mi place sa lucrez in Oftalmologie

Cat am lucrat in Londra, in spitalul unde am muncit majoritatea timpului am avut tot timpul un fel de sentiment de falsa superioritate fata de colegele (si cei 2 colegi) care lucrau in sala de oftalmologie.
Ca orice sentiment de superioritate, era o tampenie din partea mea.

Toata lumea stia ca ei erau “one-trick pony”, nu faceau decat 2 tipuri de operatii si pe alea intr-un ritm infernal.
Faceau doar operatii de cataracta si operatii extraoculare si-atat.

La inceputul zilei isi pregateau materialele sterile pentru cat mai multe operatii (si apoi le inchideau intr-o incapere – spre deosebire de restul lumii, care pregatea fiecare operatie pe rand, cand precedenta era terminata), apoi faceau intre 10 si 16 facoemulsificari cu implantare de cristalin artificial pana la pranz, apoi inca vreo 10 sau cateva operatii extraoculare (unele in colaborare cu chirurgii nostri de la orl sau max-fax). Era un ritm extraordinar de rapid de munca si un job foarte repetitiv.
In aproape 2 ani acolo, am fost in sala de oftalmologie doar de 2 ori si am ramas impresionat. Da, faceau doar cateva tipuri de operatii, dar erau o echipa bine unsa: 16 operatii de schimbare de cristalin in 4 ore si ceva inseamna o colaborare excelenta intre anestezie, chirurg si instrumentisti, mai ales cand majoritatea pacientilor sunt in varsta si deloc “sprinteni”, iar spatiul e limitat.

Intre timp, in Elvetia, desi am fost angajat pentru ca aveam experienta pentru cealalta specialitate, am ajuns sa fiu alocat majoritar la oftalmologie.

Cu toate ideile mele cretine preconcepute, dupa aproape 2 ani aici pot spune ca-mi place chiar mult oftalmologia. Total surprinzator pentru mine.

Spre deosebire de Londra, aici munca e mult mai variata, in plus fata de operatiile antementionate, facem si transplanturi de cornee, operatii pentru glaucom, diverse excizii la nivel de conjunctiva, vitrectomii, suturi de ochi dupa varii traume, operatii pentru strabism, pe langa o gama mai variata de operatii extraoculare.
Imi mai place si faptul ca, desi sunt cateva zeci bune de operatii diferite, odata ce le instrumentezi de mai multe ori si strangi experienta, sunt mult mai putine surprize neplacute cu care te confrunti. Atata timp cat stii ce-ti trebuie (si iti trebuie multe, avem vreo 20 dulapuri pline cu chestii pentru operatiile de oftalmologie, plus o gramada de echipamente), ai mult mai putine momente in care nu stii ce sa faci.
Imi place si faptul ca avem tot timpul ceva de facut, sunt mult mai putini timpi morti (cel putin ca instrumentist). Iar din cauza ritmului rapid de lucru, poti sa-ti stabilesti ca provocare personala sa-ti imbunatatesti timpii de pregatire a operatiilor.
Alt lucru oarecum preferabil este faptul ca pacientii nu sunt aproape niciodata in stare grava, nu vezi pacienti cu scor ASA 4 sau 5 decat poate 1 data pe an (la evisceratii sau enucleatii). Ma rog, la partea asta compenseaza specialitatea cealalta, unde in urgente ne vin aproape numai pacienti cu un picior in groapa.
Imi place si faptul ca folosim la multe operatii consolele pentru instrumente speciale (fie pentru facoemulsificari, fie pentru vitrectomii) – pentru cineva obisnuit cu munca/joaca pe calculator de mic, e oarecum placut lucratul cu o masinarie-computer 🙂
La ultimul plus ar fi si “desfasurarea limitata de forte” – chit ca avem cateva tipuri diferite de cutii de instrumente relativ diferite, si chit ca 80% din instrumentarul nostru e format din microinstrumente (mici si foarte fine), niciodata nu trebuie sa folosesti mai mult de cateva zeci de instrumente – in realitate, cu exceptia vitrectomiilor cu plomba, in medie chirurgii folosesc 8-10, maxim 12 instrumente la cam toate operatiile noastre. E mai relaxant decat “dincolo”, unde la o operatie complexa, multi-specialitate, avem de regula vreo 6-7 cutii de la cealalta specialitate plus cele 2-4 cutii cu instrumente de la noi, si trebuie sa staii cu ochii pe cateva zeci de instrumente (din cateva sute) constant.

Sigur, sunt si cateva minusuri: chirurgii sunt nerabdatori, ritmul de lucru poate deveni cateodata obositor, microchirurgie inseamna si ace de sutura microscopice – o bataie de cap sa le utilizezi si apoi sa le pastrezi in siguranta, si toate echipamentele hi-tech pe care le folosim sunt cateodata prea complexe, deci sunt predispuse la probleme, ceva ce nu prea vrei cand “lucrezi” cu un organ atat de sensibil ca ochiul.
Nu in ultimul rand, orice greseala mica poate fi fatala pentru ochi, trebuie sa tii tot timpul minte asta cand lucrezi cu tot felul de medicamente periculoase pentru ochi sau cu instrumente ascutite.

Oioioi, am scris ditamai scrisoarea de dragoste pentru jobul meu.

Sigur n-as fi facut asta in fosta mea cariera 🙂

Ideea e ca schimbarea Londra – Elvetia nu a fost deloc usoara.
Am renuntat la o situatie relativ comoda, un job unde lumea ma cunostea si majoritatea colegilor/superiorilor ma respectau sau macar imi apreciau munca, ajunsesem in sfarsit intr-un moment in care eram comod cu majoritatea operatiilor pe care trebuia sa le instrumentez, chit ca era vorba de 4 specialitati total diferite si nu in ultimul rand – banii erau similari cu Elvetia (atata timp cat eram dispus sa lucrez bank sau agency ceva mai departe de unde locuiam).

Acomodarea cu Elvetia si mai ales noii colegi a fost un mare chin. Sigur, posibilitatea de-a ma relaxa in afara programului de munca a fost un mare plus si-a ajutat.

Dar a fost important si faptul ca am nimerit intr-un loc unde stilul de munca se muleaza destul de bine pe felul meu de-a fi si care-mi ofera si provocari, dar si satisfactii profesionale.

Aceeasi situatie, 3 sisteme medicale diferite

Citesc republica.ro destul de des (si cateva alte siteuri de stiri ocazional), chit ca nu am intentia de-a ma mai intoarce in tara. Mai am familie in tara, ceea ce se intampla “la noi” inca ma mai influenteaza, pana la un punct.

Am citit scurtul articol despre experienta unei familii in spitalul Floreasca cu mama lor de 100 ani care a trebuit operata de urgenta pentru o fractura de picior.

Ca sa rezum ceea ce voi compara mai jos:
Pacienta a ajuns la spital dimineata, s-a decis operarea ei de urgenta, a fost operata seara pentru ca abia atunci “s-a…împrumutat un anestezist”.
La postoperator a fost pusa “de-a valma (cu) femei și bărbați dezbrăcați”, fara intimitate.
Meniul pentru pacienti (inclusiv postoperator) era “predominant… fasole cu cârnați”.
Pacienta a facut in cursul spitalizarii rani la calcaie “care arătau foarte rău și pentru un profan” (initial sustine ca e vorba de escare apoi spune “flictene”?).
Ulterior, a fost externata cu ranile respective dupa un consult al unui medic rezident “de specialitate” care le-a considerat “OK”.
Pacienta a facut si infectie cu C. difficile si a dezvoltat o tuse pentru care n-a fost dusa la radiologie (“pentru că brancardierul era liber”) si nimeni nu i-a ascultat plamanii (nu se mentioneaza daca doar o zi sau deloc pana la externare).

Nu-mi propun sa judec felul in care a fost tratat cazul respectiv, nici sa spun ca “in alta parte e mai bine”.
Am sa spun doar ca in Anglia am lucrat intr-un spital mare, printre altele si in sectii de chirurgie generala sau ortopedie, apoi in blocul operator (printre altele si la ortopedie si in sala de urgente generale), in sala de operatie intr-un spital mediu (din apropiere) si intr-un spital privat. Iar in Elvetia lucrez in sala de operatie intr-un spital mare, printre altele am instrumentat si cazuri majore comune cu ortopedia. Am si fost operat de amigdale in Anglia, am petrecut 1 zi in spitalul in care am lucrat si ca pacient.
Nu am spus toate astea ca sa ma laud, doar explicam cum am vazut tot ceea ce urmeaza sa descriu.

O fractura de os al piciorului e tratata ca o urgenta oriunde in lume, depinde de anumite detalii ale cazului si de disponibilitatea de personal si sali de operatie pentru a fi operata repede sau mai putin repede. In general, daca nu e o fractura cu o sangerare majora, va fi operata oricand de la 12 la 48 ore de la prezentarea la “primiri urgente”. In Anglia putea sa dureze si ceva mai mult, daca nu era considerata urgenta majora si nu era luni-vineri, in Elvetia dureaza ceva mai putin pentru ca sunt ceva mai multe spitale care opereaza urgente ortopedice (un sistem privat de decontare al costurilor spitalicesti).

Postoperator in Anglia se folosea o sala mare (“Postop Recovery”) unde pacientii stateau din momentul in care erau considerati “stabili” de anestezist in sala de operatie. Asta insemna in general pacienti detubati si treji, dar conceptul de “treaz” era foarte vag. Se incerca sa fie 1 pacient/1 asistenta, daca erau pacienti care stateau acolo mai multa vreme si erau relativ stabili, se accepta si 2 pacienti “stabili”/1 asistenta. Toate cazurile grave, care necesitau ventilare postoperatoriu  erau mutate direct la terapie intensiva (fie ITU fie HDU).
Nu exista separare femei/barbati, dar exista Recovery TOTAL separat doar pentru copii – pe ideea sa nu se trezeasca un copil traumatizat de ceea ce vede in jurul lui.
Pacienti dezbracati postoperator nu am vazut, unul dintre conceptele de baza in sala de operatie era faptul ca pacientul dezbracat pierde caldura repede si nu prea poate tremura pentru a iti arata ca ii e frig, trebuie sa-i pastrezi temperatura prin toate mijloacele posibile, asta include imbracarea in pijamale (oferite de spital, evident) si acoperirea cu un cearceaf mai gros si eventual si plapuma de incalzire (tip Bair Hugger).
In spitalul mediu sistemul era acelasi, cu diferenta ca nu aveau ITU (doar HDU), deci nu operau anumite urgente din start, care erau redirectionate catre noi sau alte centre regionale.
Pacientii anesteziati total petreceau intre 2 si 6 ore in Recovery, ulterior fiind fie transferati pe sectie (de obicei una chirurgicala, dar nu intotdeauna), fie trimisi in sectia de ambulatoriu si dupa inca 1-2 ore trimisi acasa. Daca spitalul nu avea paturi in nici o sectie, se intampla sa ramana Recovery deschis peste noapte si pacientii sa innopteze acolo cu o asistenta suplimentara chemata doar pentru asta.
In clinica privata aveau 4 sali de operatie dar o zona de recovery cu doar 3 paturi, se planificau operatiile in asa fel incat sa nu fie mai mult de 3 pacienti acolo concomitent. Se transferau “pe sectie” (spitalul avea vreo 20 camere pentru pacienti) cat mai repede.
Postoperator in Elvetia sistemul e un pic diferit fata de Anglia. Toate salile de operatie au o camera de anestezie maricica cu loc pentru 2 pacienti. Un pacient e anesteziat in timp ce celalalt e scos din sala si detubat si stabilizat. Exista o perdea intre cele 2 zone, dar se intampla destul de des ca un pacient sa fie treaz si sa auda sau chiar sa vada cateva minute inainte de a adormi manevre si agitatie in partea cealalta – nu e chiar ideal. Daca e vorba de o operatie pe un copil, nu se cheama urmatorul pacient pana copilul nu e detubat si stabilizat.
Exista o sala centrala de trezire a pacientilor (separata de terapia intensiva) unde unii pacienti pot fi trimisi pentru monitorizare postoperatorie. 1 pacient – 1 asistent. Spre deosebire de Anglia, aici au si ventilatoare pentru aproape toate separeurile rezervate pentru pacienti. Totul e la gramada, nu am vazut separare pentru copii/femei/barbati. Daca e nevoie, unii pacienti pot fi mutati si la terapie intensiva postoperator (daca e plin). In rare ocazii (pacienti care au avut doar masca laringeala si anestezie totala “light”), se poate trimite pacientul postoperator direct pe sectie.

Mancarea pentru pacientii operati e limitata in prima zi in Anglia si Elvetia (apa/lichide, poate rar niste senvisuri), din ce tin minte eu si in Romania era la fel, presupun ca articolul se refera la meniul din ziua a 2a inainte. In Anglia (daca recomandarea chirurgului permitea asta) pacientul avea de ales dintre 2 feluri de mancare principale, 2 deserturi sau un mic snack (mar/biscuite/orez cu lapte). Meniul cu alegerile se oferea in general cu o zi inainte. Existau optiuni pentru vegetarieni sau persoane cu doleante speciale (religioase: halal/kosher). In general, era un fel de mancare pus in caserola, congelat, care era incalzit in niste cuptoare cu microunde mari dintr-o mini-cantina pentru pacienti care era separata de sectie. Ceai si lapte se oferea pacientilor toata ziua (cand aveam timp noi sau personalul auxiliar). Daca pacientii aveau nevoie de hrana lichida existau diferite tipuri de shake-uri proteice, oferite cu sau fara consult de la un nutritionist.
De foarte multe ori pacientii mancau mult mai bine la pranz sau cina fata de ce puteam eu cumpara de la cantina spitalului sau de la Subway-ul sau Costa din incinta.
In Elvetia sistemul e similar, cu diferenta ca mancarea e gatita intr-una din bucatariile spitalului (avem 5 restaurante, in diferite cladiri, care gatesc si mancare pentru angajati/vizitatori). Mancarea e variata si buna. 🙂

Preventia escarelor e o problema importanta in sala de operatie oriunde in lume. Preventia lor postoperatorie e o problema si mai mare. In Anglia, orice escara de grad 2 era incident clinic (era raportata electronic) si necesita cel putin o vizita de la o asistenta medicala specializata in “integritatea tegumentelor”, orice escara de grad 4 dezvoltata in spital cerea investigatie, iar spitalul trebuia sa plateasca o amenda unui organism superior NHS si era pasibil de-a fi dat in judecata de pacient/familia sa.
Orice pacient era evaluat la admitere pentru riscul de a dezvolta escare (foloseam scala “Braden”), ulterior se luau automat niste masuri in functie de scorul calculat: pacientul era intors de pe o parte pe alta la 30 m/1h/2h/6h, se foloseau elemente ajutatoare pentru pozitionare neutra, se foloseau niste perne de aer pentru picioare (disponibile in toate sectiile, inclusiv la urgente si recovery) si se facea comanda de saltea pentru escare (care erau stocate undeva la parter, intr-un numar mare). In sala de operatie foloseam elemente de pozitionare neutra, saltele de gel si toata lumea facea cursuri obligatorii 1 data pe an cum sa transfere pacientii cat mai sigur (folosind diferite echipamente suplimentare: patslide/hoist/slide sheets)
Postoperativ, pacientul era reevaluat cu scala Braden cel putin 1 data si apoi inca 1 data la transfer – si se verifica integritatea tegumentelor. Orice rana era documentata si se chema consult de specialitate. Un plan de ingrijire era elaborat in care se documenta ce se va face pentru a incerca sa nu se dezvolte o escara mai mare. Orice modificare in rau a unei escare era documentata, urmata de un nou consult de specialitate si tot asa.
Pacientul este incurajat sa manance si sa se mobilizeze independent – asta ajuta la preventia escarelor. Exista Physical Therapist care ajuta cu mobilizarea din ziua 2 postop.
Nu exista externare a unui pacient acasa cu escare – nu fara a i se aranja in prealabil ingrijire de specialitate acasa, a i se explica pacientului si familiei ce trebuie facut si eventual si a i se oferi prescriptie pentru saltea speciala, creme, bandaje si alte ajutoare – servicii care erau in general aranjate de consiliul local si serviciile sociale de unde locuia pacientul.
Sistemul functiona acceptabil, dar existau des intarzieri si de multe ori pacientii asteptau mult pana sa se poata pregati suport pentru ei acasa (sa fie organizata o District Nurse care sa vina sa schimba bandajele si sa modifice planul de ingrijire). Pe hartie, era bine gandit, in realitate resursele erau limitate.
In Elvetia e totul foarte similar, inclusiv cu organizarea de ajutare acasa – dar serviciile sunt un pic mai putin integrate, iar daca pacientul nu are medic de familie atunci e mai dificila organizarea de ajutor la externare.
Din nou, escarele sunt inacceptabile si aici, externarea unui pacient cu escara si explicatia “arata ok” nu este deloc ceva normal.
Trebuie mentionat ca, desi exista saltele si geluri si perne si multe alte nebunii scumpe si personalul intoarce pacientii samd… Daca ai o pacienta fragila, in varsta, care nu bea, nu mananca si nu se misca si sta in pat si-atat, orice ai incerca, pacienta va face escara. E inevitabil. Dar poti incerca sa limitezi evolutia ei si poti incerca sa o ingrijesti in asa fel incat sa nu se inrautateasca.

Infectiile intraspitalicesti postoperatorii apar si in alte tari. Mai ales la pacienti in varsta. Se incearca minimizarea riscurilor, se organizeaza programe de sensibilizare si educare a personalului, se folosesc postere si avem sapun si dezinfectanti peste tot. Tot apar. Din fericire, destul de rar.
Dar avem protocoale pentru pacientii infectati (si in UK si in Elvetia): izolarea lor in camere separate de restul pacientilor, folosirea de manusi si sorturi de unica folosinta cand sunt ingrijiti in orice fel si tratarea cu medicamentatie adecvata. Trebuie sa mentionez ca din experientele mele la gastroenterologie si infectioase din scoala… cam la fel e si-n Romania, cu diferenta ca nu prea erau manusi iar sorturi de unica folosinta nu am vazut.
In Anglia am avut destul de des pacienti in varsta care au fost pusi pe tratament pentru C. diff si au plecat acasa sanatosi.

Partea de consult pentru o tuse… cand eram pe o sectie EU insistam sa-mi vina un rezident pentru orice modificare in rau a unui pacient postop. Nu insistau pacientii sau rudele. Nu exista asa ceva. Si daca exista un bilet pentru o radiografie, se gasea un porter (un fel de brancardier), sau mergeam eu personal cu pacientul sau trimiteam un healthcare assistant (infirmier), nu exista sa stea pacientul 1 zi nedus la radiografie, atata timp cat avea un slot alocat.
Iar lucrurile astea oricum ni se spuneau la raport zilnic – orice problema trebuie “escalata” la medic cat mai repede, mai ales la pacientii postop.
Nu ma pronunt pentru ce ar face asistentele in Elvetia, dar pot sa garantez ca medicii de la specialitatile noastre ar vedea un pacient postoperatoriu repede, inclusiv noaptea, atata timp cat li se spune ca ar avea probleme de a respira. Si nu e ca si cum nu au multe alte lucruri de facut (in Elvetia lucreaza mai toti rezidentii 50 ore/saptamana).
Si in Anglia si in Elvetia exista si aparate pentru radiografie portabile ( in timpul orelor normale de functionare (daca tin bine minte, dupa 20.00 nu mai exista un tehnician radiolog si trebuia sa fie dus pacientul la X-ray).

 

copyright image: expatica.com

Iarna in Alpi s2.01: Saas-Fee si Sankt Anton am Arlberg

Saas-Fee (Ch) x 2

Despre Saas-Fee am mai scris anul trecut. Anul trecut am fost o singura zi acolo.

E un domeniu schiabil inconjurat de cateva zeci de varfuri peste 4000 m, soarele trece peste ele doar 1, poate 2 ore iarna, mare parte din partii sunt tot timpul in umbra. Asta inseamna zapada mai ok mai multa vreme, dar inseamna si o experienta ceva mai putin placuta pentru mine (imi place sa ma dau pe soare, ha).

Iarna asta a inceput cu ninsori temeinice doar in sudul Elvetiei si oriunde in alta parte decat in Elvetia. Nordul Italiei, Savoia (Fr) si parte din Austria au primit mult mai multa zapada decat majoritatea muntilor elvetieni. Dupa 2 saptamani cu ninsori au urmat 2 saptamani cu foehn – care a topit multa zapada abia depusa. Din Elvetia, doar Zermatt si Saas-Fee au profitat de ninsorile din noiembrie. Saas-Fee a avut avantajul ca muntii din jur au protejat cat de cat zapada si uite asa a ramas singura statiune care are deschisi peste 30 km de partii inclusiv acum, la mijlocul lui decembrie.

Chit ca au avut cateva ninsori grele (50-100 cm acumulati) in noiembrie,  nu au deschis tot domeniul schiabil din motive economice: nu merita sa consume curent pentru tunuri sau sa plateasca personal pentru toate instalatiile cand numarul de clienti posibili pentru noiembrie e limitat.
Alta tara, alte obiceiuri, eh?

Am strans doar 2 zile mari si late de snowboard in tot noiembrie. Se putea si mai bine, se putea si mai rau.

Poate n-au deschis ei prea multe partii, dar ce aveau deschis era in stare excelenta – fara pic de piatra si cu zapada batuta perfect.

Per ansamblu, raman la opinia ca statiunea nu are un domeniu prea misto, dar pentru ca e deschisa devreme si are instalatii destul de noi, ramane o optiune pentru inceput de sezon si perioade cu zapada mai putina. Iar partia (varf-vale) de aproximativ 8 km si 1700 m diferenta de nivel e intotdeauna o experienta misto.

nu e rau pentru 9 noiembrie, nu?

inainte de Morenia

statiunea e “car free”, la fel ca Zermatt-ul, unele hoteluri au masinute din astea electrice. inclusiv politia are una similara

umbra omniprezenta

TOATE varfurile din fata au peste 4000 m

 

Sankt Anton am Arlberg (At)

Despre zona de ski Arlberg nu am ce sa scriu ce nu au scris ‘jdemii de altii deja.

Zona populara pentru freerideri, cu nenumarate optiuni relativ sigure de off-piste, alaturi de Kitzbühel, Sölden si Ischgl e printre statiunile scumpe ale Austriei. Ca statiune, e f. draguta si organizata – dar nu gasesti cazare la preturi umane aici in sezon, trebuie sa-ti faci rezervare cu mult timp inainte sau sa mergi in alte sate mai departe.
In extrasezon am gasit lejer un hotel bun la un pret acceptabil. Pe langa promisiunea unui domeniu vast de schi, pentru mine conta si faptul ca pot ajunge cu trenul direct in statiune (e la doar 2h20m de Zürich).

Am fost aici in martie 2 zile dupa cate o ninsoare, totul era acoperit de cativa metri de zapada.

Acum, in extrasezon, dupa 2 saptamani de foehn, statiunea arata destul de trist cand am ajuns. Mult pamant vizibil, doar 2 partii deschise pana-n vale (dar perfect intretinute), destul de multe pietre prin zonele mai expuse. Dar o ninsoare serioasa a schimbat totul in bine. Chiar si-asa, din 305 km de partii cat insumeaza cele 9 statiuni are zonei Ski Arlberg, doar 80 erau deschisi luni (prima zi), 120 joi (ultima zi). Suficienti cat sa-ti faci damblaua, dar pentru 1 saptamana probabil ca ar fi fost cam putini.

Zona schiabila e imensa, intinsa pe 5 munti doar in zona Sankt Anton, la care se adauga 5 pe partea cu Zürs-Lech-Warth-Schröcken. Oricum, daca nu e suficienta zapada, degeaba ai 10 munti – cand nu-s deschise decat o parte din partii si unele nu-s in stare foarte buna. Ma rog, asta se schimba repede, presupun ca peste doar 1 saptamana va fi deschisa cam toata zona schiabila Sankt Anton si probabil ca si vecinii de peste deal vor urma exemplul lor.

Per ansamblu, o experienta placuta, mai ales ca ma gandeam ca va fi horror – la cum aratau webcamurile in weekend si la cat de putina zapada era in statiune. Daca puteam anula rezervarea gratuit, n-as fi venit. Si as fi regretat acum 🙂

 

85 rosie de la Schindler Spitze

134 rosie de la Trittkopf

final de zi intre St. Cristoph si Galzig

aici e plat, deci am avut timp sa fac poze in timp ce mergeam 🙂

partia de la Gampen catre Galzig

St. Cristoph am Arlberg, un satuc la 2000 m

Gampen la prima ora

aici era totul maro luni. 40 cm cazuti peste noapte schimba totul

toata lumea ciopartea powderul

 

12 luni in Elvetia

Cum iti descrii un an din viata fara sa dai prea multe detalii despre viata personala? Habar-n-am.

Anul asta-n Elvetia a fost o combinatie bizara de realizari si esecuri, de tristete si multumire.

Citesc acum concluziile mele dupa un an in Anglia si ma amuz un pic: ce repede trece timpul, cum se schimba perspectiva asupra unor lucruri dorite odata ce le-ai obtinut, cat de putine lucruri se schimba cu adevarat in viata.

Cum e diferita emigrarea-n Elvetia fata de Anglia?
In primul rand inceputurile sunt foarte complicate si pline de frustrari. Suficient de frustrante incat sa-ti doresti in mod repetat sa o lasi balta.
In al doilea rand, odata ce te-ai asezat la locul tau si te-ai obisnuit cu stilul lor de viata si de-a face lucrurile, viata decurge destul de linistit.

Pe scurt, atata timp cat ai un job care-ti place si ai un loc unde sa stai care e ok, viata devine suficient de usoara incat, daca nu vrei, poti sa traiesti linistit o vreme indelungata intr-un fel de stare constanta de “caldut”.
Nu esti “bogat”, nu-ti permiti chiar orice, dar o duci suficient de bine incat sa nu te simti fortat sa faci nimic mai mult decat strictul necesar.

Mai pe larg, cele mai complicate lucruri la emigrarea in Elvetia sunt gasirea unui job ok si gasirea unui apartament. Si cand zic complicate, e putin zis.

Cand am venit aici stiam destul de multe lucruri despre problemele de inceput. Stiam despre asigurari de sanatate, asigurari suplimentare, deschiderea unui cont in conditii avantajoase, costurile aproximative ale vietii si multe alte prostii.
Mi-am rezolvat relativ repede majoritatea problemelor de inceput, dar nimic nu m-a pregatit pentru gasirea unui apartament.
A fost mult mai frustrant decat cautarea unui job in Elvetia, pentru ca e pur si simplu o loterie in care tot ce poti face e sa perseverezi, nu poti face mai nimic sa-ti imbunatatesti sansele de-a “castiga”.

4 luni pline de frustrari a durat sa-mi gasesc un apartament ok. Si putea fi mai rau. O colega (noua) isi cauta deja de 7 luni un apartament si nu isi gaseste. Colega emigranta, dar care locuieste aici de 20 ani, are permis C, are scoala facuta aici samd – tot nu reuseste sa-si gaseasca un apartament in oras si tot face naveta 100 km (cu trenul) zilnic.

 

Din punct de vedere profesional, chit ca socul initial (“bai, de ce fac astia lucrurile asa aici?”) a fost destul de puternic, odata ce treci peste asta si te obisnuiesti sa faci lucrurile cum vor ei, fara prea multe discutii inutile, te integrezi rapid in noul colectiv.
Cat despre colectiv, e impartit in medici si ceilalti colegi.
As spune ca in general medicii sunt politicosi, dar mai distanti aici (fata de Anglia sau Romania) si in general foarte neincrezatori in nou-veniti. Dar politicosi. Odata ce se obisnuiesc cu tine (si nu esti predispus la erori), nu ai probleme.
Restul colegilor sunt foarte reci la inceput, dar devin cat de cat prietenosi dupa ceva vreme. Totusi, asta nu inseamna mare lucru. E destul de greu sa-ti faci amici (sa nu zicem “prieteni”), iar spiritul de echipa e limitat – din cauza ca mai toti oamenii sunt individualisti si retrasi in ei.

Personal, pot spune ca dupa 5 luni ma descurcam onorabil oriunde ma trimiteai, dar ca abia acum, dupa 12 luni sunt destul de sigur pe mine in majoritatea situatiilor, dar cred ca va mai dura 1-2 ani pana sa pot sa ajung la un nivel comparabil de cunostinte cu ce reusisem in Anglia (e adevarat ca acolo lucram cam 6 zile/saptamana in medie). Si nici in Anglia NU eram inca la un nivel ideal, in care puteam face orice fara eforturi prea mari si nu prea aveam surprize sau momente in care nu stiam ce sa mai fac.

Pe de alta parte, la nivel de socializare, pentru ca Elvetia e o tara de emigranti, atata timp cat iti doresti sa gasesti oameni cu care sa mergi la activitati in aer liber (drumetii, mers la schi, diferite sporturi), exista grupuri de facebook, exista asociatii sportive – trebuie doar sa fii dispus sa cunosti (multi) straini.
Singura chestie e ca… dupa 30 de ani devii din ce in ce mai reticent in a tot cunoaste oameni noi, deci asta (socializarea) e mai usor de zis decat de facut 🙂

 

Altfel, Elvetia e o tara excelenta pentru a-ti petrece timpul liber. Transportul in comun este eficient (si oarecum ieftin, in anumite conditii) si posibilitati de distractie sunt nelimitate.

Personal m-am concentrat pe drumetii pe munte, mers la snowboard (iarna) si vizitat cateva orase din Elvetia sau din tarile vecine. Dar poti face multe alte lucruri – bani, chef si timp sa ai.
Radeam zilele trecute – pana sa vin in Elvetia, ultima mea drumetie prin munti o facusem acum vreo 10 ani, si aia fusese o chestie de 2 ore (dus-intors). Am venit aici si doar anul trecut am facut cateva drumetii de 8 ore, 8 ore si ceva (35+ km si peste 3000 m diferenta de altitudine urcat+coborat).

 

Asta nu inseamna ca Elvetia e o tara perfecta, populata doar de oameni frumosi si civilizati. Departe de asta. As putea scrie mii de cuvinte despre vecinii mei zgomotosi, despre lumea care se strange pe langa garile mari, despre cum se poarta unii cateodata in trenuri, despre cum sunt unii cu nasul pe sus pentru ca au “diploma elvetiana” si altele. Dar ar fi un exercitiu de inutilitate.
Au si ei problemele lor, unele mai deranjante ca altele, dar nivelul de trai mediu e suficient de mare incat sa tempereze orice derapaje inainte de-a deveni “probleme majore”.

 

Regret faptul ca am venit in Elvetia?
Nu stiu ce sa zic. Pe plan personal am pierdut enorm de mult, dar pe plan profesional sunt destul de multumit cu ce-am reusit.

Imi place viata mea in Elvetia?
Comparat cu Romania sau cu Anglia, am ceva mai mult timp liber si mai multi bani ca sa mi-l petrec cum vreau eu. Dar asta vine la pachet cu o relativa singuratate.

Vreau sa raman aici, vreau sa plec?
Pentru cel putin 5 ani, nu ma vad plecand de aici. Dar nu stii niciodata ce-ti rezerva viitorul.

Pana in Elvetia, n-am fost niciodata punctual

Nu, nu urmeaza o postare de 1 aprilie – e deja prea plin internetul de ele.
E o mica postare despre o chestie diferita à la Elvetia.

 

Presupun ca oricine pomeneste un popor germanic, se gandeste la punctualitate rigida.

La mine in spital punctualitatea e la nivelul urmator.

Am mai mentionat de cateva ori ca trebuie sa pontam “la sange” – daca terminam treaba cu ceva timp inainte de finalul programului si chiar nu mai e nimic de facut, ori gasim ceva de facut care are legatura cu serviciul, ori ni se spune direct (fara politeturi) sa mergem acasa atunci.

In afara de asta, daca pleci la garderoba, 1 coleg, respectiv 2 colege fac presiuni sa pontam imediat, nu la finalul schimbatului in hainele de afara. La raportul saptamanal cam 1 data pe luna ni se atrage atentia sa nu uitam sa pontam corect, la sosire/plecare si la pauza neplatita, intotdeauna inainte de-a ne schimba hainele.

La barbati asta inseamna cam 3-5 minute “economisite”, la femei poate insemna doar cateva minute mai mult.

Eniuei, partea amuzanta e ca daca vii mai devreme, nu esti platit pentru minutele in plus. Si am colege care vin cam cu 30 minute mai devreme, zi dupa zi dupa zi.

Sau daca iei pauza de masa de pranz de (sa zicem) 31 minute, minutul ala in plus NU e platit.

Sau, daca chiar stai sa mai rezolvi ceva pana la (sa zicem) 16:10, daca nu iti anunti colegii care fac Pickett sa te scrie pe o lista ca ai stat 4 minute-n plus, atunci minutele alea in plus nu-s platite.

Fara nici un drept de apel, eu sunt cel care vine in fiecare zi ultimul, la batalie stransa cu o alta romanca. Daca ea macar are scuza ca sta la vreo 30 km distanta si vine cu un tren si-un bus, eu stau la 11 minute de mers (foarte) rapid, de la usa mea pana la pontaj.

Oricum, raportul zilnic incepe la 07:00, eu ajung la 06:59 sau fix la 07:00 in sala de raport.

Pur si simplu nu mi-a placut niciodata sa fiu mai punctual decat e strict nevoie.
Din liceu, cand am descoperit ca unii profesori nu puneau absente daca intarziam maxim 5 minute, pana la anii de tanar adult, cand prietenii mei ma asteptau invariabil cam 5 minute cand mergeam impreuna la baschet, mi s-a dus vestea ca vin tarziu.

Amicii mei incepusera sa imi stabileasca intalnirile cu 5 sau 10 minute mai tarziu, ca sa se asigure ca nu ma asteapta ei pe mine ci invers.

Sau foloseau termenul de “minute Cristian“. “Ne vedem in 5 minute Cristian” insemna, de fapt, “ne vedem in cam 15 minute“.

Nu o faceam si n-am facut-o niciodata din nesimtire sau rautate. Daca stiam ca e ceva important, ajungeam la timp. Dar daca nu era nevoie de punctualitate, pur si simplu n-am reusit niciodata sa dau importanta ajunsului “la timp”.

O mare problema de caracter, recunosc, pe care n-am reparat-o niciodata perfect.

Toate joburile pe care le-am avut pana la cel de asistent medical au avut un program oarecum flexibil, ceea ce insemna ca nu trebuia sa ajung la un timp fix, dar trebuia sa stau peste program fara sa fiu platit – daca era nevoie (si asta se intampla des).

In Anglia eram printre cei care ajungeau relativ tarziu in sala de operatie. Doar cand faceam ture agency/bank eram punctual – alea erau platite la ora fixa.
Atata timp cat nu aveam badge de pontaj, nu eram singurul care facea asta (ba din contra – colegii mei nu erau deloc punctuali) si oricum eram recunoscut drept om care-si face treaba cat timp e la munca, nu comenta nimeni.

Acolo aveam totusi destul de multe colege care veneau tarziu. Dar eu si italienii eram zi dupa zi dupa zi intarziati cu minim 5 minute. Eu si cu italienii eram tot timpul ultimii in garderoba, dar, din fericire, seful nostru direct radea cu noi, cand ne mai ameninta ca o trimite pe matroana dupa noi daca mai intarziem. Stia ca odata ajuns la munca, munceam din prima secunda pana cand nu mai era nevoie – nu stateam la vorba sau la baut ceai.
Aveam o gluma cu band 7-le meu, in zilele rare cand se schimba in acelasi timp cu mine, ii ziceam “oh, no, today you’re as late as I am, what would the matron say?“.

Iar cand plecam acasa, atata timp cat nu mai era munca si era rezonabil de aproape de ora de final a programului (dupa 17:30, sa zicem), nu facea nimeni nici un scandal daca plecam acasa.

Ba chiar, as putea spune, englezii nu aveau nici o problema cu a fura cateva minute la turele bank – daca munceam pana la 16:10, foaia de pontaj o completam si semnam toti cu 16:30. Ei aveau logica “am muncit mai repede, ca sa plecam mai devreme cu 1 ora. Asa, noi castigam 20 minute, spitalul castiga 30 minute, toata lumea e fericita“.
Logica asta e inadmisibila in Elvetia. :))

Ei, de cand am ajuns aici, am ajuns sa fiu mai punctual decat am fost vreodata in viata mea.

In rezumatul lunar al prezentelor (Zeiterfassung – ni se da cate unul la inceputul fiecarei luni) vad cum pontez in peste 90% din cazuri la 06:56, ceea ce-mi da fix 3 minute sa ma schimb si sa ma spal pe maini. In celelalte 10% pontez la si 54, 55 sau, foarte rar, la si 57.

Desigur, dupa standardele elvetiene, se cheama ca vin “tarziu”, dar pana acum nu mi s-a facut observatie decat de 2 ori, cand a durat schimbatul prea mult, chiar am ajuns 1 minut dupa ce incepuse raportul – de fiecare data fiind admonestat de catre seful-adjunct, “neamtul cel stresat”.
Atata timp cat sunt la raport, la limita, e ok.

Dar daca fostii mei sefi sau fostii prieteni/colegi ar afla ca acum am ajuns asa de punctual, ar muri de ras.

M-au ajuns toate injuraturile si blestemele tuturor alora care m-au vazut ani de zile cum NU eram punctual.

*Presiunea vine de mai sus, unde exista oameni care ii bat obrazul sefei noastre de fiecare data cand la final de luna strange overtime “nejustificat” de cateva zeci de minute pe angajat.
Am facut un calcul, la 20 angajati (cati eram la ultima numaratoare), 4 minute pe zi, 22 zile/luna x 10 luni (sa zicem ca minim 2 luni de concediu strange aproape toata lumea) = 20 x 880 = 17.600 minute.
La un salariu mediu orar/sectie de, sa zicem, 25 franci, 10 minute costa sectia 4,2 franci, ajungem la vreo 7400 franci pe an.
Salariul pe aproape 4 luni al unui FaGe care lucreaza 50%.

Meh, sa zicem ca presiunea e justificata.

Iarna in Alpi (12): Lech-Zürs am Arlberg (At); Grindelwald (Ch)

Marti-Vineri a nins cu pauze in Alpi (si a plouat ca naiba la mine acasa).

Zürs am Arlberg

Sambata am ajuns oarecum din intamplare in Zürs am Arlberg, impreuna cu 2 indieni cunoscuti pe un grup de facebook. 2 indieni si un roman au mers la schi in Austria. Suna a inceputul unei glume nu neaparat bune. 🙂

Zürs e in vale

Obisnuit sa “ma dau” singur tot sezonul, trebuie sa recunosc ca a fost dificil sa ma adaptez la companie. Conditiile au fost oarecum dificile (powder ciopartit pe majoritatea partiilor), dintre cei 2, unul era schior acceptabil, dar amandoi nu erau pregatiti pentru tipul asta de zapada. Pe la 1 ne-am separat, dupa aia mi-am facut damblaua singur.

 

Oberlech

Am inceput ziua la Zürs, am facut partiile din zona, apoi am urcat pe Madloch-Joch, am coborat pe un fel de off-piste marcat si partial batut (ski-route ii zic ei) spre Zug, apoi am facut cateva coborari in zona aia – toate fiind cel mai corect descrise ca “off-piste marcat” sau pur si simplu off-piste.

Scaunul spre Madloch-Joch, partie inchisa din cauza de risc de avalanse

Ski-route spre Zug

Ski-route negru din Zug, prima data iarna asta cand mi-a fost cu adevarat frica

Acelasi ski-route, pozat de sus

La domeniile astea imense schiabile e aproape imposibil sa vezi partii batute dupa o cadere de zapada care a continuat pana noaptea dinaintea zilei in care schiezi.

Zürs dimineatra

pe ski-route rosu inainte de Zug, zapada cu strat de gheata topita deasupra

Apoi am mers spre Oberlech/Lech, unde partiile erau in conditie ceva mai buna. La finalul zilei am avut 1 ora de explorat 3 partii negre la Warth, apoi inapoi spre Lech – apoi bus pana la parcarea din Zürs si inapoi la Zürich.

Lech

Warth, in Sonnenjet

O neagra cu moguli de pe Salober (Warth)

Neagra usoara in Zürs

Lungul drum pana-n Zug am Arlberg 🙂

 

Austriecii (ca elvetienii) nu-s italieni: desi zapada era multa, desi e lumina pana seara tarziu, programul instalatiilor se inchide tot la 16:30. Ata ete.

Oberlech si o mica zona cu partii batute

Warth, negre si off-piste

Per ansamblu un domeniu schiabil interesant, cu multe optiuni, dar care mi se pare ca e prea mult axat spre freerideri: pur si simplu sunt prea multe ski-routes, n-ar strica sa le bata 100% pe multe dintre ele si sa le lase “partii”. Atat de multe optiuni de off-piste care pare “sigur”, in conditii de risc de avalansa 3-4, incurajeaza la riscuri prea multi oameni care chiar nu sunt pregatiti (fizic sau cu echipament) sa iasa in off-piste.

 

 

A doua zi am fost cu un prieten din liceu si copchilul lui la Lauterbrunnen-Wengen.

Am plecat tarziu, am avut skipass pe jumatate de zi, am prins majoritar cer noros. La finalul zilei a inceput sa ninga sus/ploua jos.

Jumatate din domeniul schiabil a fost temporar sau toata ziua inchisa. Nu neaparat cea mai buna optiune pentru a veni cu un copil incepator – dar prognoza meteo zicea ca vom avea mai mult soare si mai putin vant decat am avut.

Cam tot soarele pe care l-am avut dupa ora 13:00

Mi-am facut damblaua pe jumatatea aia de zi, m-am dat pe unde am putut, dar a fost inca o zi care mi-a demonstrat ca am devenit un singuratic antipatic – pur si simplu imi place mult mai mult sa ma dau si sa merg la munte singur, in ritmul meu si in conditiile mele.

Not much fun

Iarna in Alpi (11): Laax (Ch)

Prognoza e nasoala pentru urmatoarele 10 zile. Ploaie, ploaie, ploaie in cam toata Elvetia, poate ninsoare la altitudini.

Azi ar fi trebuit sa avem o zi de mers la schi cu departamentul. Asta insemna si cei de pe sectie, si secretarele si optometristii si o gramada mare de oameni pe care nu i-am vazut in viata mea. In contractul meu de angajare scrie ca spitalul ne ofera in fiecare an o zi libera FIE pentru schi, fie pentru drumetie CU departamentul.
Singura chestie e ca sefa mea mi-a zis ca la noi la blocul operator ea nu ne da ziua libera, deci va fi considerata ca ore “negative” (adica ori folosesti o zi de concediu, ori trebuie sa recuperezi ziua cu overtime). Nu conteaza ce scrie in contract. Oook.

Cum departamentul se ducea intr-o statiune micuta, unde prognoza era “ploaie”, am stat si am cautat in toata Elvetia statiuni unde nu ploua si nu era innorat azi. Am vazut ca la Laax era prognozata o zi insorita, m-am scuzat de ziua de schi cu departamentul dar am pastrat-o pentru mine si fuga la Laax.

La Flims, mai exact, e mai aproape de Chur, mai putin de mers cu busul si apoi ajungi pe munte mai repede.

La naiba cu prognoza lor meteo, de la soare si cer albastru dimineata, la pranz peste 60% din domeniul schiabil era in nori si chiar ningea in anumite portiuni.

 

Am explorat niste partii pe care in decembrie nu le-am facut, dar per total am fost un pic limitat in ceea ce am vrut sa fac, din cauza de vizibilitate cam proasta in multe zone.

Oricum, mi-am facut damblaua si raman la parerea ca Laax-Flims-Falera e cea mai tare statiune de schi din Elvetia.

Ce nu mi-a placut a fost faptul ca schipassul a costat la fel ca de Craciun (80 CHF luat cu 1 zi inainte, ar fi fost 64 daca il luam cu 10 zile inainte, dar cine are incredere in prognoza?), ca zapada s-a topit incredibil de mult, chit ca au avut peste 2 m in total pana acum cateva saptamani si ca, desi e lumina pana tarziu, programul lor de functionare a ramas acelasi (nu  urca ultima gondola la 17.10, ca la Livigno).

A fost misto faptul ca nu am stat deloc la cozi toata ziua, am putut face mult mai multe ture ca-n decembrie, chit ca zapada a fost cam nasoala sub 1800 m. Ca data trecuta, si acum am observat ca sunt o gramada de schiori/boarderi de nivel foarte bun care vin in Laax.

 

Iarna in Alpi (10): Livigno (It), Grindelwald (Ch)

Livigno

Sambata am fost iar la Livigno, statiunea mea “de suflet”.
Sambata – coada mare la granita, coada apoi la platit taxa de tunel (apropo, e 45 euro sambata, mama lor de elvetieni jecmanitori). Am ajuns sus la Costaccia abia la 10:29. Sfortunato!

Soare, niste norisori dupa pranz, zapada excelenta, doar jos de tot, in oras, era smantanita.

15 grade la miezul zilei la 1900 m (!), cam 0-2 grade la 2600 m. 39 euro skipass-ul!

Mi-a placut ca au umblat la domeniul schiabil un pic, au mai facut sau latit niste variante de partii de conexiune. Au 3 parcuri perfect preparate acum, pacat ca ma lasa rece. 🙂

Ca de obicei, mancarea a fost excelenta.

Ca de obicei, schimbatul de pe un versant pe celalalt a durat prea mult.

La final de zi n-a venit busul la timp, a intarziat 20 minute. 14 elvetieni si cu mine il astepam.

Aia au inceput sa zica “asa e in Italia, astia ne tin aici, servicii italienesti” si altele. A venit, ne-a imbarcat rapid si ura si la vama.

Dupa aia era sa faca ditamai accidentul soferul italian cel grabit (a pus o frana si tras mult de volan stanga, intrand pe contrasens, cand la stop ala din fata a indraznit sa… opreasca la rosu). Nu l-a calmat asta, dupa aia facea slalom la 60+ km/h prin drumul ingust si plin de curbe pana la granita, de au inceput sa zbiere elvetienii ca ii omoara si s-o lase mai incet. Dupa aia, la granita am dat peste un elvetian care ne-a scormonit pe toti 15 in ghiozdane, doar-doar o gasi ceva luat din Livigno, ca sa taxeze.
Pana la urma am pierdut trenul din Zernez, ceea ce a insemnat o intarziere de 1 ora si un pic pana am ajuns acasa, mort de oboseala, la 00:10.

 

Grindelwald

Asta mi-a dat peste cap planurile pentru azi, cand vroiam sa merg la Portes du Soleil. Cum asta insemna prea putin somn sau prea putin schiat (fac 3h15 pana la prima cabina din Champery), am schimbat destinatia cu Grindelwald, aproape de mine, in muntii pe care-i vad zilnic de la munca. Mai mult somn, mai putin stat in trenuri.

Monch, Eiger si Jungfrau, 3 munti de peste 3000 m

Eniuei, pentru cine nu stie, regiunea de schi Jungfraujoch are 3 zone schiabile: Grindelwald-First, Grindelwald-Wengen si Mürren, totalizand 206 km de partii neconectate direct (ci cu busuri sau trenuri cu cremaliera). 65 CHF skipass/zi pentru doar 1 zona, 74 pentru toata regiunea.

dimineata pe racoare, sus la Männlichen

Poti schia in toate cele 3 zone in aceeasi zi, dar stai foarte mult in busuri sau tren, nu prea merita, de asta am ales doar Wengen.
Zona Grindelwald-Wengen are 110 km de partii, concentrate pe 3 subzone: Männlichen, Lauberhorn, Eiger-Kleine Scheidegg.

 

Talabfart catre Grindelwald Grund, cu mini-gondolele antice in stanga

Poti ajunge sus in 4 feluri: cu tren cu cremaliera (1h) din Lauterbrunnen, tren din Lauterbrunnen +telecabina din Wengen (cam 25m), tren cu cremaliera (aproape 1 h) din Grindelwald sau telegondola de 4 persoane (din 1978!) din Grindelwald-Grund (30m face gondola, inca 40-60 minute statul la coada).
Am aflat pe pielea mea ce enervanta e gondola aia minuscula si veche, cand am facut partia pana in Grindelwald la prima ora, in ideea ca va fi curand prea cald (16 grade la pranz!). Am facut partia in vreo 10 minute, am reurcat dupa 1h20m. Am turbat, am avut flashback-uri cu cozile imense de la Bansko sau Poiana “in zilele bune”. PTSD, eh? 🙂
Am injurat vreo ora decizia de-a veni aici. Dar dupa ce am facut mai multe ture si apoi am schimbat spre Kleine Scheidegg si am facut ture si pe acolo, a inceput sa imi placa statiunea 🙂

 

sus la Männlichen, privire spre cele 3 varfuri de 3000+ m

Negrele de pe Lauberhorn, neagra de cupa mondiala (Lauberhornrennen), rosia de pe Eigernordwand si chiar si partiile de la Männlichen au fost chiar misto.

neagra 41 de pe Lauberhorn

incepeutul Lauberhornrennen

casuta de start pentru Lauberhornrennen

langa telescaunul Läger

spre Wix

zona de intalnire a 3 telescaune: spre Männlichen, Kleine Scheidegg, Eigernordwand

La ce calduri au fost, tot ce era sub 2000m era transformat in slush, dar era inca destul de ok pentru dat. Pete de pamant am vazut destul de multe.

partia spre Grindelwald, doar dimineata era zapada tare

Per total, e o zona destul de interesanta Grindelwald-Wengen, dar e mult, mult prea populara pentru ce capacitate de urcat pe munte are. Abia peste 2 ani vor inaugura astia 2 gondole noi care sa repare problema asta. Cozi peste cozi – ceva cu care m-am dezobisnuit sezonul asta.

desi pare totul lipsit de oameni, erau extrem de multi pe munte

O alta chestie care nu mi-a placut a fost ca la inceputul zilei partiile erau batute cam prost – cu damburi si gauri. Nu ceva ce vrei sa lovesti atunci cand te bucuri de partiile goale la inceput de zi si dai gaz.

 

 

Lauberhornrennen

 

Doua abordari ale evaluarii profesionale anuale (in nursing)

Astazi am avut prima evaluare anuala in Elvetia. Aici e numita “Mitarbeiter Gespräch“. “Interviu cu colegul/angajatul.” (Mitarbeiter poate insemna ambele)

Sistemul de evaluare nu e neaparat acelasi la nivel national, exista mici variatii chiar interdepartamentale in cadrul grupului de spitale unde sunt angajat.

A fost un pic diferit fata de Anglia.

In Anglia toate spitalele NHS sunt obligate sa aiba macar 1 evaluare (Appraisal sau Personal Performance Review) a tuturor angajatilor in fiecare an, dar sunt libere sa isi creeze sistemul propriu pentru a face asta.
De regula, in Anglia asta presupune un mini-interviu cu un manager, in care se stabilesc niste obiective pana la urmatoarea evaluare, se estimeaza cum au fost indeplinite vechile obiective (sau, dupa caz, cum s-a adaptat noul angajat la noul loc de munca) si se fac niste evaluari pe anumite subiecte importante pentru trust (“valorile (de baza ale) trustului”). De regula, “valorile trustului” sunt niste cuvinte care formeaza un acronim, o porcarie imprumutata de la multinationale, un pretext pentru a plati o gramada de bani unei agentii de publicitate pentru a crea un acronim care se vrea inteligent, folosit apoi in imaginea de brand a trustului.

Si uite asa devine un spital de stat o corporatie.

Eniuei, in Anglia, in trustul meu, la teatre aveam 2 Appraisals/an. Desi aveam o gramada de manageri (band 7), numarul de angajati era atat de mare incat se ajunsese sa fie delegata responsabilitatea asta asistentelor medicale cu competente suplimentare (band 6). In aproape 3 ani acolo, tot timpul am avut appraisal-uri facute pe fuga, tot timpul au fost organizate ad-hoc si tot timpul era o porcarie facuta doar pentru a bifa o casuta, care sa arate ca trustul indeplineste recomandarile venite de mai sus.

Un Appraisal se vroia un tool care sa ajute angajatii sa indeplineasca niste standarde profesionale si sa-i pastreze pe o traiectorie profesionala ascendenta. Adica sa iti pastrezi anumite competente la zi (asta se facea printr-o serie de traininguri fata-n-fata si cursuri online, majoritatea inutile) si sa iti imbunatatesti cunostintele in fiecare an, sa nu ramai la acelasi nivel toata viata. Teoretic, pe baza unor appraisals bune, un angajat putea avea sanse mai mari la o promovare.

In realitate era o formalitate extrem de enervanta si o pierdere de vreme. Le faceam doar ca sa nu ma frece nimeni la cap, dar erau TOTAL inutile. Nimeni nu era promovat “automat”. Ori amenintai ca pleci si erai promovat (daca erai bun), ori plecai in alta parte – unde luai un interviu pe un post / salariu care nu ti se oferea unde lucrai. Cursurile obligatorii on-line erau o gluma proasta iar cele fata-n-fata erau lipsite de utilitate reala, cu exceptia celor de prim-ajutor si de combaterea si prevenirea incendiilor.

 

In spitalul meu din Elvetia, sistemul e diferit.

Da, si aici avem un set de competente de baza care sunt autoevaluate si evaluate de catre manager, da, e si ceva vorbarie goala, dar, ca intotdeauna, omul sfinteste locul.

Totul e programat din timp (am primit o scrisoare-invitatie cu 3 saptamani inainte, cu instructiuni despre ce sa autoevaluez si despre ce sa vorbesc).

Apoi, discutia se vrea o evaluare onesta a punctelor forte si a celor slabe ale angajatului, fara amenintari sau “nu esti in stare sa faci asta”, doar “cum sa facem sa faci lucrurile mai bine”.

Am discutat deschis, fara ascunzisuri, despre ce e dificil si ce e ok la locul de munca, ce am reusit si ce nu am reusit sa fac pana acum. O discutie intr-un cadru mai organizat, dar pe care o ai cu un egal, nu neaparat cu un manager.

Ca sa se acopere si dpdv legal, acum e incurajat angajatul sa spuna toate problemele pe care le ale, situatiile conflictuale vechi sau posibile in viitor si orice alte probleme de la munca, apoi e rugat sa semneze un proces-verbal. Daca mai apoi invoci brusc bullying impotriva ta sau ca esti tratat gresit de manager sau ca munca este prea grea si ti-a provocat burnout sau stres ridicat sau depresie, nu poti spune ca e o problema de durata, pe care managerul ti-a ignorat-o sau nu a tratat-o corect.
Intr-o tara in care multi localnici acuza stres la serviciu sau sufera burnout, e important sa arati ca faci ceva pentru a preveni asta.

De asemenea, daca in Anglia evaluarea se facea 1-1, tu cu managerul, aici a fost invitat si managerul adjunct pentru ultima parte, cea de feedback.

Din nou, alta diferenta e in faptul ca in Anglia imi zicea lumea (inclusiv la spitalele unde faceam doar bank) dupa o vreme “a, you’re doing a good job” si alte mici fraze de feedback, aici n-am avut nici o idee ce parere au managerii mei despre munca mea pentru aproape 6 luni – iar urmatorul feedback a venit abia acum, dupa 8 luni.

Elvetienii nu-s asa generosi cu feedback-ul. Daca faci ceva gresit, iti spun imediat, nu de alta, dar sa n-o mai faci, pentru ca este verboten. 🙂

Daca faci ceva bine, ai voie sa afli asta doar 1 data pe an, la Mitarbeiter Gespräch (MaG), iti ajunge. :))

Tot teoretic, DOAR in functie de feedback-ul primit dupa MaG, urmat de stabilirea, acceptarea si indeplinirea unor noi activitati la munca, poti primi o marire de salariu. Daca faci tot timpul doar acelasi lucru ca (sa zicem) dupa 6 luni de munca intr-un loc, nu vei primi niciodata mai multi bani.

Mariri de salariu automate nu prea se poarta, sau se fac rar.

Bine, din discutiile avute cu unele colege, se pare ca si aici se mai poarta maririle de salariu obtinute la amenintarea cu demisia, atata timp cat managerul considera ca meriti o marire de salariu.
Atata doar ca nu poti folosi cartea asta decat 1 data, am inteles ca ar fi fost o colega care a facut-o de 2 ori, a doua oara nu a mai primit nimic, a fost lasata sa plece, a ajuns intr-un job care o platea mai bine, dar era un colectiv neplacut, si-a dat demisia si de acolo si apoi a ramas fara job o perioada destul de lunga.

 

Alte tari, alte obiceiuri.

Iarna in Alpi (6) Ischgl (At)

Ce ar fi de scris despre Ischgl ce nu au scris deja multi altii?

E una dintre cele mai vizitate statiuni de schi din Alpi, cunoscuta pentru apres-ski, petreceri si un domeniu schiabil extrem de mare.

Well, e si o statiune destul de noua, prima instalatie de transport pe cablu a fost facuta in anii ’50 – cu (se spune) bani facuti din contrabanda transfrontaliera (Austria/Elvetia).

Azi in zona elvetiana a muntilor si jos, in Samnaun, poti face cumparaturi “duty-free”, dar in cantitati limitate. La 2 puncte pe muntele care separa Elvetia de Austria e cate o ghereta unde cativa vamesi poate mai opresc pe cine pare ca a cumparat prea mult – apoi pot vamui marfa cumparata. Eu n-am vazut asa ceva, dar am citit relatari nefericite.

 

Eeniuei, zona schiabila e imensa. 229 km. E a 3-a oara cand am fost acolo si abia acum am parcurs mai multe partii – si sunt genul care ia tot domeniul la parcurs, incet-incet.

Zona e extrem de populara pentru multe natii – in afara de austrieci, elvetieni si germani, aici vin multi francezi, italieni, olandezi, polonezi, romani, rusi si altii. Toata valea Paznaun are un drum national destul de liber (nu ca DN1-ul nostru), Ischgl are construite niste parcari imense si 3 (!) gondole noi sau ultra noi urca 9.000 oameni pe ora din vale direct pana la 2300 sau 2700 m.

 

Personal, cu toate ca e extrem de aglomerata statiunea, mi se pare extraordinara din cateva motive:
– domeniul schiabil e atat de mare incat tot timpul gasesti partii destul de libere si foarte rar stai la cozi

– e tot timpul zapada multa sau suficienta pentru a schia fara probleme

– instalatiile sunt noi sau foarte noi, foarte putine teleschiuri si se tot inmultesc telescaunele cu cupola si sezut incalzit 😀

– sunt putine partii plate-plate pe portiuni lungi, sunt foarte multe partii lungi si/sau pitoresti

– sistemul de transport din vale (autobuze) e excelent

Desigur, exista si niste lucruri mai neplacute, care deriva din popularitatea statiunii:
– prea multa lume, cu toate dezavantajele inerente
– multe partii sunt facute “praf” foarte repede
– partiile de intoarcere in oras sunt plate la final, cu exceptia ultimei pante, care e foarte des gheata bocna
– partiile dintre partea elvetiana spre Austria sunt FOARTE “praf” dupa pranz

– daca ramai cumva din greseala prea mult in partea elvetiana, e foarte dificil sa te intorci in Austria pe sosea

– cele 2 partii spre Samnaun (in Elvetia) sunt extrem de plate la final
– costurile (mancare, cazare) se apropie vertiginos de cele din statiunile elvetiene mari

 

Mi-au placut mult:

privelistea de pe Piz Val Gronda (si 80% din partia rosie care coboara de acolo)

partiile negre de pe Breitspitz

partia neagra de pe Pardatschgrat la prima ora

partia rosie din Velilltal, care e extraordinar de fotogenica. Pacat ca e ciopartita rau spre final si ca e si intr-o vale predispusa la avalanse (un suedez a murit in 2012 aici dupa ce o avalansa l-a acoperit PE O PARTIE DESCHISA).

partiile de pe valea Thaya

telescaunele incalzite si cu cupola

 

A, da, si Superman si Batman 🙂

Iarna in Alpi (5): Verbier (CH)

Ieri a nins in centrul si estul Elvetiei, a fost doar innorat cu fulguieli in vest. Doar o zi de iesit week-endul asta.

Am ales Verbier, pentru ca e un domeniu mare (176 km partii, harta aici), prognoza era buna si era pe lista mea de to-do de ceva vreme.

Partea principala din mai marele domeniu schiabil interconectat 4 Vallées (care insumeaza 400 km de partii), Verbier are 3 sub-domenii, care nu sunt conectate direct unele cu altele. Brusson, unde e doar o gondola si un telescaun (gondola pleaca din gara Le Chable), Savoleyres-Tzoumaz (care e intr-o parte a statiunii Verbier, trebuie sa iei un bus de la statia de gondola Verbier) si Verbier-Medran.
Eu azi am “stat” doar pe partea Verbier-Medran.

Verbier e la 1500 m. Ca sa ajungi in Verbier ori iei o gondola din vale, de la Le Chable (unde opreste si trenul), ori iei un bus (care vine ceva mai rar si face mult mai mult ca gondola) ori conduci (dar atunci platesti parcare foarte scump).

Odata ajuns pe munte, ai 3 zone de schiat – in zona Attelas-Les Ruinettes-Fontanet – catre Verbier (majoritatea partiilor sunt aici), zona La Chaux (unde sunt niste albastre si rosii dragute, snowparkul si telecabina care te duce catre Mont Fort si restul de partii din 4 Vallees) si zona de la lacul Vaux, unde e o neagra lejera si niste albastre/rosii si totul e oarecum liber pentru off-piste (daca ai zapada).

Per total mi-a placut faptul ca sunt multe partii cu panta constanta (putine zone plate sau cu contrapanta), ca ai tot timpul pe unde sa mergi, ca instalatiile sunt destul de noi si ca partiile erau foarte bine batute.

Pentru ianuarie si cantitatea de zapada de pe munte (1 m), mi s-a parut foarte putina lume, am stat la cozi maxim 1 minut.

Dimineata a fost innorat, a si fulguit, a fost flat-light, pana pe la 10:30, cand a iesit soarele din nori si totul a devenit frumos (si am inceput sa vad partiile) 🙂

Nu mi-a placut faptul ca partiile de conexiune si cele spre oras (inguste si destul de plate) nu prea aveau plase de siguranta pe lateral si faptul ca nu prea erau harti (panouri) mari pe munte.

67 CHF skipassul, ar fi fost mai ieftin daca il luam cu minim 10 zile in avans.

Per total, o zona schiabila placuta, cu multe zone pentru fiecare gust, mai degraba destinata incepatorilor-intermediarilor (putine partii negre).

O sa ma mai intorc.

Iarna in Alpi (4): Laax (CH)

Laax (impreuna cu Flims si Falera) are aproape cel mai mare domeniu schiabil direct interconectat din cantonul Graubünden. Domeniul schiabil transfrontalier Samnaun + Ischgl il bate cu 3 km. 🙂

Harta domeniului schiabil aici.

Majoritatea partiilor sunt intre 1800 si 2300 m si are mai multe variante de partii prin padure, deci e un domeniu destul de ok in caz de vizibilitate scazuta. Partiile in gol alpin sunt toate foarte bine marcate.

Marimea domeniului schiabil e greu de descris, e pur si simplu uluitor cat de multe partii au reusit sa inghesuie pe doar 2 munti (plus 2 jumatati). Si in antementionatul Ischgl sunt multe partii, dar pe aproximativ 5 munti.

Majoritatea instalatiilor sunt noi, fundul meu s-a bucurat si-aici pe un telescaun cu tapiterie incalzita (plus bula). Un minus (pentru boarderi) ar fi cele 3 telecabine vechi si faptul ca pe ghetar sunt doar niste teleschiuri in T.

Partiile erau excelent batute, cu 17.800 oameni pe munte (zicea aplicatia lor oficiala) la ora 13:00, am vazut foarte, foarte putine pietricele si deloc pamant. Sosirea in vale e destul de jos (1100 m), deci toate partiile spre vale sunt bocna + zapada artificiala spre final.

 

Problema e ca statiunea e prea faimoasa ca paradis de freeride si freestyle. A nins saptamana asta, dar totul era ciopartit metodic peste tot. Parcurile sunt mari, dar erau pline de pusti toata ziua. Per total, erau extrem de multi oameni pe munte, am avut cozi lungi peste tot, toata ziua.

In afara de asta, conexiunile intre partii si intre zone au destul de multe traversee fara panta sau cu scurte contrapante – trebuie sa inveti rapid harta, altfel trebuie sa o iei mai pe coclauri ca sa reusesti sa treci dintr-o parte in alta alaturata a muntelui. Daca nu te deranjeaza un pic de off-piste, e ok.

Per total, mi se pare un domeniu cu multe partii mai usoare (albastre / “albastre-spre-rosii”), dar populat cu multi schiori si boarderi de nivel excelent. Serios acum, fara sa ma laud – nu-s deloc praf, dar astazi am vazut extraordinar de multi schiori si boarderi mult mai buni ca mine.

Si totul vine la pachet cu niste preturi pe masura. Skipassul pe-o zi e la casa 85 CHF (78 CHF daca-l iei cu cateva zile inainte prin app-ul lor Inside Laax, cu pickup in fata casieriei lor). Pretul scade daca iti faci rezervarea din timp si e pentru o zi din timpul saptamanii. Ai si optiunea de asigurare – pt. 5 CHF in plus poti schimba un skipass deja platit dar nefolosit pentru alta zi (cu plata diferentei de bani, daca e cazul), no questions asked. Snitelul cu cartofi e 28 CHF pe munte, carnatul cu cartofi e 19 CHF, o supa e 10 CHF, un senvis e 9 CHF.
Bogatani, domne. 🙂

Per total, am fost impresionat de experienta Laax.

A, da, mi-am cumparat in sfarsit un Ausflugs-Abo de la SBB.
Daca ai abonament halbtax, poti cumpara la pret redus un pass de-o zi (Tageskarte) pe toate trenurile si busurile (si anumite vaporase sau chiar telecabine) din Elvetia.
Ceea ce-ti ofera un General Abonnement (GA), dar doar pentru o zi. Un GA e 3860 CHF/an (sau 4080, daca-l platesti lunar). Daca n-ai venituri mult mai mari decat al meu, nu merita sa investesti in asa ceva. De asta iti iei Halbtax si cumperi Tageskarte.
Un Tageskarte costa in mod normal 150 CHF, 75 CHF cu Halbtax. Daca-l iei din timp (Spartageskarte), poti sa-l iei si cu 29 CHF. Dar numarul de Spartageskarte e limitat pentru fiecare palier (29, 39, 49, 59 CHF). In week-endurile aglomerate nu mai gasesti Spartageskarte daca vrei sa le iei cu doar cateva zile inainte.
Pe scurt, ca sa nu ma mai tot agit sa caut Tageskarte la pret redus, am luat un Ausflugs-Abo, care-ti ofera 20 Tageskarte la 45 CHF/zi. Iti activezi tu ziua dorita, pana la 23:59 in preziua iesirii. Mi l-as fi luat mai devreme, dar n-am avut 900 CHF disponibili. 🙂

Pentru a intelege de ce e importanta toata poliloghia asta cu Tageskarte, Halbtax si costul lor, un bilet dus-intors pana la Laax (2 trenuri si-un bus) costa in ziua calatoriei 80 CHF cu Halbtax. Adica pretul intreg ar fi fost 160 CHF – prohibitiv.

7 luni in Elvetia

Adaptarea cu viata in Elvetia e un pic altfel fata de experientele mele din Anglia.
Drumul e destul de intortocheat si dificil, dar odata ce te-ai obisnuit cu el, stii cam la ce sa te astepti.

In primul rand, cel mai important e faptul ca am trecut deja prin anumite situatii in Londra, nu mai e vorba de atat de multe necunoscute.
In al doilea rand, spre deosebire de Anglia, nu incep totul cu experienta 0 (in meseria mea). Si oricat de grea a fost adaptarea in Anglia, am invatat destul de multe lucruri “the right way”, ceea ce mi-a permis sa trec mult mai repede peste perioada de adaptare la noi reguli si un nou stil de-a lucra.

Nu stiu daca situatia ar fi fost similara daca veneam direct din Romania, sau daca veneam aici cu o eventuala experienta profesionala stransa in Romania si-atat. Probabil ar fi fost mai greu, poate ar fi fost mai usor, habar-n-am.

Ce pot sa spun e ca, odata ce vii dintr-un sistem unde ajunsesei intr-o pozitie calduta dpdv profesional, unde lumea iti respecta cat de cat opinia si ceea ce puteai sa faci, inceputul in Elvetia este extrem de frustrant.

Recitindu-mi postarile de pe facebook din vara si analizand cum au fost primele luni aici, pot sa ma uit inapoi cu un pic de amuzament. Combinatia de reguli noi, oameni noi, specialitati chirurgicale noi, limba noua (varianta lor enervanta de germana) si tara noua e destul de dificil de acceptat atunci cand nu pleci de la nimic.

Din punctul asta de vedere, probabil ca e mai usor daca vii aici si nu lasi in urma mare lucru, pur si simplu atunci ti se pare totul nou si mai bun.
Daca erai obisnuit cu un sistem care totusi, functioneaza acceptabil (cum am fost eu cu cel englez), inceputul tranzitiei e foarte dificil. Totul e nou si enervant.

Tot timpul te gandesti “dar totul mergea asa de simplu acolo” (chit ca nu era deloc asa per ansamblu, punctual era mai simplu).

Eniuei, cu cat mai repede reusesti sa treci peste felul asta de-a gandi si cu cat imbratisezi ideea de “trebuie sa ma obisnuiesc sa fac lucrurile cum vor ei, nu cum credeam eu ca e mai bine”, cu atat te integrezi mai repede.

Si, odata ce scapi de limitarile impuse de statutul de incepator si nu mai ai tot timpul pe cineva care sa ti se uite peste umar si sa-ti judece fiecare pas, cu atat realizezi ca dracu’ nu-i asa negru si ca, de fapt, ai suficienta libertate in a-ti modifica rutina in feluri mici, dar importante pentru tine.

Atunci incepi sa scapi de teama lui “a, sa nu gresesc, sa nu mi se faca din nou observatie” si iti dai seama ca esti suficient de capabil sa lucrezi independent pana la un anumit punct.

Imi tot aduc aminte de-un banc cretin cand gandesc lucrurile astea:

Moare un gamer şi ajunge în Iad.
După o săptămînă, sună Satana la Dumnezeu:
– Doamne, ce nebun mi-ai trimis, a distrus toate cazanele, a ucis toţi dracii, aleargă prin tot Iadul şi strigă în gura mare “Unde-i ieşirea spre nivelul 2?

In esenta, atunci cand incepi un job nou, esti aproape invariabil cel mai prost pregatit si cel mai putin experimentat de-acolo. Indiferent ce experienta ai in prealabil, nu stii sa faci lucrurile CUM VOR EI.

Cu cat esti mai rapid in a invata stilul lor de lucru si unde sa gasesti majoritatea lucrurilor care-ti trebuie si ce pasi trebuie urmati in anumite situatii predefinite, cu atat strangi experienta mai repede.

Din punctul asta de vedere, elvetienii nu-s absurzi, daca te vad ca esti descurcaret si ca inveti repede, majoritatea te respecta si, in functie de personalitate, te si ajuta mai bine.

Per total, dpdv profesional, ca instrumentist, cred ca iti trebuie un minim de 1-2 luni sa te descurci acceptabil (mai putin daca le vorbesti limba PERFECT), iar apoi, daca e vorba de o specialitate noua, in jur de 4-6 luni / specialitate ca sa devii suficient de sigur pe tine incat sa nu conteze cu cine lucrezi. Pentru ca in meseria asta intotdeauna depinzi de colegul care-ti deschide instrumentele, iti da materialul steril, conecteaza aparatele samd.
Daca devii independent si “sigur pe tine”, poti compensa pentru aproape orice lipsa de cunostinte a colegului tau.

Si intr-o meseria si tara unde chirurgii au asteptari foarte mari de la tine, trebuie sa inveti sa reactionezi foarte repede la orice situatie schimbatoare.

Per total, dupa ce am inceput in iunie, pot spune ca abia acum am devenit cat de cat sigur pe mine. Daca fac garzi, nu mai sunt multe urgente in care sa fiu total pierdut (ca la inceput), imi cunosc aparatura si instrumentarul si am prins anumite reguli de baza care sunt de ajutor.

Desigur, asta nu inseamna ca am facut in 7 luni ce fac altii in ani de zile, doar afirm ca minim atata timp iti trebuie sa te acomodezi cu un sistem de lucru nou si un pic special.

In afara sferei profesionale, adaptarea la viata elvetiana a mers destul de lin.

Spre deosebire de Anglia, salariul e suficient de mare incat sa nu trebuiasca sa locuiesti departe de tot sau sa imparti casa cu niste necunoscuti doar pentru a avea suficienti bani pentru a trai acceptabil.

Ai anumite limitari setate artificial de sistemul lor de emigrare – permisul de munca/sedere e in continuare doar un L (valabil inca 11 luni), dar odata ce clauza de salvgardare aplicata romanilor si bulgarilor va expira la anul in iunie, ar trebui sa primesc un permis B fara probleme. Am contract de munca pe perioada nedeterminata, dpdv profesional angajatorul e unul respectat – si e multumit de munca mea si, per total, viata s-a calmat un pic.

Si cel mai important, nu mai e nevoie sa lucrez 55-60 ore pe saptamana doar pentru a castiga suficienti bani pentru a duce o viata ok.

Am niste probleme personale, dar asta e viata, ar exista oriunde as fi.

Mai am niste probleme cu niste vecini cam zgomotosi, dar exista oarecare solutii si pentru asta.

Per ansamblu, pentru mine, dupa emigrarea in Elvetia, mi se pare ca per ansamblu, viata e mult mai putin enervanta ca in Anglia.

Asta cu toate ca exista inca multe probleme: costurile mari ale vietii, germana elvetiana – cu care m-am obisnuit oarecum, dar tot nu o inteleg perfect, permisul de sedere, problemele de personal la munca si asteptarile foarte mari ale chirurgilor fata de noi.

Life goes on. One minute at a time.

Iarna in Alpi (3): Davos-Klosters (CH)

Davos e o statiune pentru ultra-bogati (am vazut o canapea simpla intr-o vitrina, costa 14.000 franci). Deh, nu degeaba se organizeaza World Economic Forum acolo in fiecare an.

Am gasit o oferta de hotel+DP+skipass de Black Friday, am gasit si bilete de tren ieftine, hop mini-vacanta.

Eniuei, impreuna cu Klosters insumeaza 6 munti pe care se poate urca cu instalatii de transport pe cablu si se poate (teoretic) schia.
In realitate, doar Parsenn si Jakobshorn sunt interesante, Madrisa, Rinerhorn si Schatzalp (si Pischa cu a ei cabina) sunt mai mult pentru familii cu copii sau pentru drumetii cu rachete de zapada.

Am avut doar 2 zile, am optat doar pentru Parsenn, muntele dintre Davos si Klosters. Cele 2 statiuni nu-s la 2 pasi una de alta, sunt 14 km pe sosea intre ele. Zona schiabila Parsenn are 102 km de partii si 18 instalatii de transport pe cablu (harta aici), cu mentiunea ca 6 km sunt de fapt rute marcate de off-piste, iar 3 dintre partiile care coboara in oras se termina in statii de bus, nu la o/un gondola/cabina/scaun.

Zona nu e cea mai prietenoasa cu boarderii (are destul de multe zone plate sau chiar cu contrapante). Spre Klosters e totul mai linistit, daca reusesti sa treci de zonele cu plat+contrapanta. 🙂 Serios acuma, ca sa cobori in Klosters trebuie sa prinzi o intersectie aiurea semnalizata, apoi urmeaza o zona plata, apoi urmeaza o contrapanta. E biatlon, nu schi alpin. 🙂

Spre Klosters

Daca pornesti de la cel mai inalt loc schiabil (Weissfluhgipfel) si legi 1 neagra cu 2 rosii, poti face o tura de 15 km si aproximativ 1900 m diferenta de nivel. Dar ultima parte a celei de-a doua partie rosie e un “drum rosu” interminabil prin padure, relativ ingust si neinteresant. Cel mai bine se schiaza intre 2200 si 2500 m (evident).

Un munte adresat mai degraba schiorilor intermediari – negrele nu-s negre (cu exceptia celor de la Weissfluhgipfel), iar rosiile-s mai degraba niste albastre.

Extrem de putina lume pentru cat de mare e domeniul schiabil. Extrem de mult powder usor accesibil (in zone de pe langa partii). Instalatii oarecum noi.

Depinde ce restaurant montan alegi, mancarea poate fi extrem de scumpa sau doar acceptabil de scumpa. 🙂

Ca boarder, nu mi se pare un domeniu schiabil extraordinar, dar nu e deloc rau.

Iarna-n Alpi (2): Saas-Fee (CH) si Livigno (IT)

Week-end. Si nu mai am nimic de scris pentru facultate pana in februarie. Si nu fac Pickett. E de mers in munti.

Sambata: Saas-Fee (Ch)

Saas-Fee are o poveste interesanta.
Statiune situata la 1800 m, s-a dezvoltat treptat, incorporand 2 statiuni mai mici de langa (Saas-Almagell si Saas-Grund). Totalizeaza 150 km de partii (link aici) in cele 3 statiuni la un loc, dar cel mai interesant tot Saas-Fee ramane, cu cei aproximativ 100 km de partii si o diferenta de altitudine de 1700 m de la cel mai inalt punct schiabil (ghetarul Mittelalallin, la 3500 m) pana in statiune.

Privelistea de pe Mittelallalin (3500 m)

In ultimii 10 ani le-a scazut constant numarul de turisti si incasarile, dar ei au avut cheltuieli in crestere. Anul asta erau de facto in incapacitate de plata la final de sezon, dar au fost salvati de faliment de un grup de investitori.
Partea interesanta e data de faptul ca au venit cu o strategie extrema pentru a face rost de lichiditati. Acum 3 sezoane au lansat o oferta imbatabila: skipass pentru 1 sezon pentru 222 franci. Pana si in Romania costa un skipass de un sezon pentru amaratele noastre de statiuni cu 2-3 partii mai mult de-atat. Iar in Elvetia, costul pentru un skipass de sezon pentru o statiune medie-mare (ca Saas-Fee) se invarte pe la 650-800 de franci. Au continuat oferta si in anul 2, dar au crescut un pic pretul, iar anul asta au facut skipassul 255 franci. Tot ieftin, pentru veniturile europene si pentru cat costa un skipass comparabil.
Eniuei, oferta le-a crescut numarul de turisti considerabil, numarul de innoptari in statiunile din vale au crescut… dar nu i-a scapat de faliment, pur si simplu imprumuturile din anii precedenti i-au prins din urma.

Multa vorbarie oarecum degeaba. Pe scurt, mi-am luat skipass de sezon aici, l-am luat ceva mai ieftin prin SwissPass – si e incarcat direct pe SwissPass (cardul personalizat pe care il folosesti si pentru abonamentele de calatorie cu trenul si mijloace de transport in comun in Elvetia). Totul e interconectat in tara asta. 🙂
Pentru a intelege situatia, e ca si cum ai merge cu cardul de la STB (fostul RATB) si pe tren, si in autobuze in Constanta, si pe partii la Poiana Brasov.

Eeeniuei. Sambata a fost soare, dar frig ca naiba. Saas-Fee e intr-o vale inconjurat din 3 parti de munti de 3000-4000 m si soarele rasare din spatele lor. Totul e in umbra pana pe la pranz, iar in decembrie soarele bate doar cateva partii, mai putin de o ora.
Asta pastreaza zapada pana in mai, dar zapada nici-prea-tare-nici-prea-moale nu cred ca ai prea des aici.

Saas-Fee, vazut de pe “neagra”

Domeniul schiabil e ciudatel.

Are un ghetar sus, accesibil cu un funicular (de la 3000 m la 3500 m). Ghetarul are doar partii usurele si late. Ca sa cobori de pe ghetari ori faci dreapta pe o mica abruptura, ori mergi inainte si faci stanga-dreapta pe o mare abruptura (singura partie neagra).

Pornirea pe ghetar

Dupa aia urmeaza o zona intermediara cu un snowpark imens, apoi coborarea in oras, care e prin paduri si e aproape 100% zapada artificiala.

Ghetarul la ora 09:00. Gol!

De jos pana sus faci cam 40 minute, cel mai mult astepti funicularul. De sus pana jos sa tot fie vreo 9 km de coborat (legati) si 1700 m diferenta de nivel.

In afara de zona principala, mai au o mica zona schiabila intr-o laterala, zona care e mai mult timp in soare – dar era inchisa la inceput de sezon.

M-a enervat faptul ca a fost mai frig decat ma asteptam si nu aveam un strat in plus la mine, deci am cam dardait de frig. Si faptul ca statiunea nu e foarte snowboard-friendly, are mai multe zone destul de plate (plat pe partii “rosii” e enervant).

Pe de alta parte, e aproape de mine, e ieftin, zapada e multa si cred ca tine pana tarziu si nu pare deloc aglomerat. A, da, si nivelul schiorilor/boarderilor e destul de ridicat (putini incepatori).

 

Duminica: Livigno (IT)

Am ales Livigno pentru ca duminica a nins cam in toata Elvetia, in unele parti mai mult, in altele mai putin. Dupa frigul de sambata si stiind ca zona e in umbra toata ziua, chiar n-aveam chef sa merg din nou la Saas-Fee.

Am plecat pe intuneric, cand orasul meu era acoperit de o paturica de zapada proaspata.

Am ajuns sus pe partii pe la ora 10, m-am dat majoritar pe partea de munte care era inchisa acum 2 saptamani.

Noua gondola e rapida si mare, e o mare imbunatatire fata de vechea gondola (din anii ’80).

Livigno ramane o destinatie preferata pentru mine, pur si simplu au tot ce trebuie: partii late, partii grele, partii usurele, instalatii majoritar noi, mancare buna, powder, diferenta de altitudine suficient de mare (1100 m de sus pana jos). Si nici nu e scump skipass-ul (iar in extrasezon e de-a dreptul cadou: 26 euro/zi).

Si soare aproape toata ziua pe un versant (daca nu e innorat – cum a fost ieri de pe la 2).

Per ansamblu, mi-a amintit de zilele la schi din Romania, cand plecam cu noaptea in cap, ma dadeam pe partii 7-8 ore si faceam pe drum 8 ore, din cauza de lipsa de infrastructura si aglomerare de masini, chit ca erau doar 150 km pana la Poiana Brasov… Acum am facut 4 ore one-way doar pentru ca drumul are 320 km, din care 220 sunt prin munti.

Elvetia in 2 luni si ceva

Nu povestesc nimic despre munca azi. Doar pun niste poze (si 2 filmulete) din plimbarile mele prin Elvetia vara asta.

Lucruri utile:

Abonamentul Halbtax: costa 185 CHF (165 in primul an), dar injumatateste pretul pentru TOATE biletele de tren din Elvetia. E valabil si la biletele de transport in comun sau la abonamentele de-o zi la plimbarile prin alte orase decat unde locuiesti. Poti cumpara si bilete de-o zi (Tageskarte cu care te plimbi gratuit de oriunde pana oriunde in Elvetia pentru 24 ore) la pret redus sau “superredus”. E valabil si la majoritatea societatilor de transport pe munte (funicular, tren, gondole etc.) si pe lacuri.
Daca iesi din orasul unde locuiesti mai mult de 1 data pe luna, e foarte util: l-am luat in prima zi aici, am economisit cu el cei 165 franci dupa prima luna.

Swiss Museum Pass: cu Halbtax costa 146 CHF/an si poti merge la vreo 500 muzee din toata Elvetia. E util daca ai chef sa mergi la multe muzee si castele. Si ai cate un castel in aproape fiecare orasel din Elvetia. 🙂 Cand un bilet de intrare e 10 CHF, pass-ul asta e util daca mergi de 15 sau mai multe ori/an la muzeu/castele.

Duminica totul e inchis – dar in toate garile (mici sau mari) exista un supermarket deschis (de regula Migros/Migrolino sau Coop). E util pentru a iti lua o apa, niste lotiune de soara si ceva de rontait pentru o drumetie. Farmacii deschise duminica sunt foarte putine.

Asigurarea medicala de baza NU iti acopera tratamentul spitalicesc in alte cantoane decat cel de rezidenta. Daca ai un accident, atunci esti acoperit – de la angajator ai o alta asigurare pentru accidente, universal valabila. Dar daca ti se face rau si vrei sa mergi la doctor aiurea-n-papusoi, ar fi bine sa-ti fi facut asigurarea suplimentara pentru tratament medical oriunde-n Elvetia (costa doar cativa franci in plus, daca nu optezi pentru variantele “de lux” halb-privat sau privat). Sau sa fii dispus sa platesti un car de bani.

Sa revenim la poze.

Luzern – Pilatus

Cel mai frumos oras (cu peste 50.000 locuitori) al Elvetiei, in opinia mea.

 

 

 

Vazut de pe Pilatus (2100 m)

Schloss Meggenhorn

Thun – Oberhofen – Spiez – Mülenen – Niesen

Schloss Hunegg

Schloss Oberhofen

Schloss Spiez si portul oraselului

 

 

De sus de pe Niesen, lacul Thun si lacul Brienz, cu Interlaken intre ele

Scuze pentru ultra-prelucrare, m-am gandit sa ma joc. Asa arata Niesen, “piramida Elvetiei”.

Murten

Un orasel cu un centru medieval si un lac-plaja.

 

Basel

Grindelwald – First – Grindelwald

Lauterbrunnen – Kleine Scheidegg – Männlichen – Grindelwald

Aici mergi cu trenul pana la 1800 m, de unde poti lua trenul din Europa care urca pana la cea mai mare altitudine (la ghetarul Jungfraujoch, la 3454m).

Kandersteg – Oeschinensee

Asistent Medical in Elvetia (1)

Blogul meu s-a vrut (si a ramas) un jurnal al drumului meu ca Asistent Medical, ca elev, incepator, persoana care strange experienta si asa mai departe.

Pentru 29 de luni am povestit viata mea in Anglia. Primul post a fost asta. Voi pastra un stil similar de povestit si pentru Elvetia.

Despre ce voi scrie la un inceput de drum?

Lucruri de rezolvat inainte de a veni aici, drumul aici, lucruri de rezolvat in prima saptamana in Elvetia, impresii de la locul de munca.
Un pic despre bani la final.

 

Sa incepem cu impresii de la locul de munca.

Nu e deloc usoara munca in Elvetia. In primul rand, programul saptamanal de 43 ore e foarte enervant. Ai tap-in si tap-out cu badge-ul personal la sosire/plecare, nu ai voie sa intarzii deloc nemotivat, nu ai voie sa pleci mai devreme (daca nu vrei sa ramai dator cu minute-ore la final de luna). Dupa experienta Anglia, unde lucram 34 ore, o saptamana 3 zile, urmatoarea 4 zile, sa muncesc 5 zile pe saptamana, 07:00 – 16:06, e ceva mai obositor.
Enervant e si faptul ca trebuie sa fiu prezent si gata schimbat in scrubs la ora 07:00 pentru team brief-ul zilnic, in care doar sefa sectiei spune programul zilei si eventualele informatii noi. 1 data pe saptamana team-brief-ul e ceva mai lung – atunci toata lumea comunica eventualele probleme intalnite in ultima saptamana. Nimic personal – comunicarea aia se face in spatele usilor inchise.

Per ansamblu, sistemul e similar cu Anglia, cu mult mai putina libertate personala. Fiecare are ceva de facut, foarte rar exista intrajutorare ca in Anglia, unde toata lumea ajuta pe toata lumea cu tot ce era nevoie (in special la nivel de RN/ODP, mai rar HCA). Aici se poarta “asta e treaba lui X, doar X se ocupa de asta pana la final”. Pentru fiecare porcarie mica trebuie sa anunti fie asistenta-sefa, fie pe adjunctul ei.

La nivel declarativ, toata lumea e mult mai atenta la igiena. Declarativ pentru ca, atunci cand cred ei ca nimeni nu-i vede, si ei mai aleg solutia mai rapida sau nu fac chiar ceea ce “predica“.
Astfel, toata saptamana mi-au facut observatie dupa observatie: pentru ca nu ma spalam pe maini cu solutia lor alcoolica intotdeauna inainte de a deschide ceva steril. Sau daca am luat ceva de pe jos cu manusi pe mana si nu m-am spalat cu alcool apoi. Sau daca am iesit cu masca pe fata pana la bucatarie/camera de ceai. Sau daca am pus dosarul pacientului intr-o anumita parte a calculatorului si nu in alta parte.
Asta desi in general ma spal mult pe maini, iar aici m-am spalat de suficiente ori incat sa am 4 taieturi mici si dureroase dupa doar 5 zile de munca. Fucking alcohol cleanup – dintotdeauna l-am urat.

Igiena mainilor se face aici 99% doar cu solutie bazata pe alcool. Sapunul se foloseste doar 1 data, la inceputul zilei si atat. Asta va fi o problema pentru mine pe termen lung, o sa-mi faca praf mainile, mai ales iarna…

Teoretic, ar fi trebuit sa am o saptamana de “introducere”, in care sa observ si sa nu fac nimic. IN realitate, 2 colege au fost bolnave 5 zile/5 si o a 3-a s-a imbolnavit vineri. La care se adauga 2 femei care au plecat inainte de-a veni eu (au terminat in mai), un coleg care va pleca in urmatoarele saptamani si nu am o parere foarte buna despre locul asta.
Dupa experienta Anglia, in opinia mea, un loc din care lumea pleaca des si multi oameni nu vin la munca “pe caz de boala” (reala sau nu) e un loc care are probleme majore.

Cei care ma urmaresc pe facebook au aflat deja ca am probleme mari cu limba lor. Pe langa faptul ca nu stapanesc germana ca pe engleza, dialectul localnicilor e extrem de obositor. Trebuie sa ma concentrez foarte tare ca sa inteleg tot ce mi se cere, si chiar si-atunci pierd multe lucruri sau inteleg gresit. E frustrant.
Si e frustrant si pentru ca imi mai zic chestii si pacientii si nu inteleg exact ce mi-au zis. Aaaaah, I miss England and the Cockney accent.

In afara de asta, tot procesul asta de introducere a fost oarecum sabotat total (din cauza personalului lipsa).
2-3 colege mi-au raspuns la toate intrebarile si mi-au explicat tot ce era de explicat, 1 coleg s-a rezumat la a imi face observatii si a imi tot spune “nu e inca momentul”, altii au vorbit mult (si la propriu n-am inteles mai nimic din ce mi-au zis) probabil pe langa subiect, altii pur si simplu m-au ignorat total, si-au vazut de treaba lor fara sa se oboseasca sa-mi spuna cum se fac lucrurile “corect” si de ce.

Pe de alta parte, pentru ca sistemul e atat de similar cu Anglia, odata ce am invatat pe unde sunt unele si altele si am prins cateva idei de workflow, am fost capabil sa fac si anumite lucruri independent. Daca as fi stiut germana mai bine SI nu ar fi vorbit toti pe pasareste (care NU e Hochdeutsch), ar fi fost mai simplu.

Multe lucruri pentru care exista “mica intelegere” in Anglia se fac aici cu multe reguli.
Un exemplu simplu: concediile. Trebuie sa iti alegi cele 6 saptamani de concediu pentru anul viitor PANA la finalul lui octombrie anul curent. Exista si posibilitatea de-a cere maxim 2 zile libere “la alegere”/luna cu minim 2 luni in avans, dar atat – si doar cand numarul de angajati o permite.
Au disparut concediile luate cu 2 luni inainte, combinarea de days off cu concediu ca sa ai mai multe zile de vacanta si libertatea din Anglia. La naiba, si Anglia e orice, numai nu “plina de libertate”.
De asemenea, deoarece nu avem 3 oameni in sala de operatie, ci 2 (un TOA sau OP-Pflege si un FaGe sau OP-Pflege), pauzele (cea de 15 minute si cea de pranz) se iau CAND VOR ALTII, nu cand vrei tu. Adica atunci cand se gaseste cineva pentru Ablösung (inlocuire).

Reversul medaliei e faptul ca totul merge ceas. De la trenuri si autobuze (stiu ca daca plec la 6:35, la 6:53 maxim sunt in spital), la programari si asa mai departe.

Mi-a placut faptul ca mi-au dat vestiar din ziua 1 (in Anglia nu am primit vestiar nici dupa 30 luni acolo, unii nu aveau nici dupa 10-15 ani), m-a enervat sistemul lor de reducere la masa, cand trebuie sa-ti incarci bani pe badge, pe care apoi il folosesti ca portofel electronic (daca vrei reducerea de 1-2 franci la majoritatea felurilor de mancare).
Imi place faptul ca spitalul are cam 1 restaurant in fiecare cladire medie sau mare, nu imi place ca nu sunt foarte multe optiuni de mancare gatita in cladirile in care lucrez eu (sunt 2 alaturate). Daca vreau mai multe optiuni, trebuie sa merg la alt restaurant, in alta cladire, pe afara sau pe la subsol.

Si aici exista operatii care se termina prea tarziu, si aici e o problema asta – daca 2 sau 3 sali de operatie termina dupa 4, atunci e o problema mare cu plecatul la timp. Per ansamblu, cel mai mult timp se pierde cu anestezia, unde sistemul lor mananca mult mai mult timp decat sistemul britanic.

Per total, am avut o saptamana interesanta, dar cam obositoare (desi nu am facut prea multe lucruri). Colectivul de colegi e destul de ok, desi sunt oarecum impartiti pe bisericute. Localnicii sunt majoritar FaGe (un fel de struto-camila elvetiana, niste infirmieri cu 2 ani de scoala), sunt prietenosi majoritar intre ei. Instrumentistii sunt majoritar straini si mai in varsta. Medicii sunt majoritar elvetieni.

 

Un pic despre lucruri de facut inainte de venit in Elvetia

In primul si primul rand, pentru mine cel mai greu lucru de rezolvat in Elvetia a fost sa-mi gasesc undeva unde sa locuiesc.
Serios acum, a fost mai greu decat sa-mi gasesc un job. Daca pentru partea cu jobul probabil ca am trimis pe undeva pe la 50-60 de e-mailuri (candidaturi, clarificari samd) in 3 ani, pentru a-mi gasi cazare am trimis peste 60 de e-mailuri in 2 luni. E foarte dificil sa gasesti chirie din alta tara. Si pentru ca Elvetia are un stoc foarte limitat de locuinte inchiriabile, preturile sunt mari. Prin consecinta, multi elvetieni (pana la o varsta, cel putin) locuiesc la comun (2-3-5 oameni intr-un apartament/o casa mai mare)

Daca ai bani multi (1500 franci+) disponibili pentru asa ceva, poti inchiria un apartament pe termen scurt, fara multa birocratie, pe unul din site-urile care ofera asa ceva pentru expati. Exemplu. Ulterior tot va trebui sa-ti gasesti cazare independent, pentru ca chiria la un apartament din asta e peste pretul pietei si oricum sunt, de regula, inchiriabile doar pentru un termen limitat.

Mai exista variantele semi-hoteliere (airbnb, booking, agoda etc), in care inchiriezi o camera de la un privat pe termen mediu (30+ zile), urmand ca apoi sa-ti gasesti singur chirie.

Apoi exista varianta WG (Wohngemeinschaft), in care inchiriezi o camera intr-un apartament sau casa, in care vei locui cu niste straini. E modul cel mai ieftin de-a sta undeva in Elvetia, contractul poate fi si pe o perioada scurta (6 luni), dar depinzi de persoana care a pus anuntul. Vorbesti cu ei telefonic sau prin e-mail, te pot respinge foarte usor fara prea multe motive. Site-uri aici sau aici.

Apoi iti poti incerca norocul pe unul dintre portalurile elvetiene de imobiliare. Immowelt, homegate, alle-immobilien. Exista si altele (google). Personal, n-am avut deloc noroc cu ele. Agentii (sau rarii proprietari) vor contract pe minim 1 an, vor in general sa ai Aufenthaltsbewilligung (permis de sedere/munca) inainte de-a-ti inchiria orice, vor sa ai niste asigurari incheiate in avans si altele. O procedura destul de complicata – foarte dificila daca nu esti fizic in tara respectiva.

Eram pe cale sa aleg o camera prin airbnb, pana am ajuns la ultima solutie: am mers pe site-urile unor scoli superioare / al unei universitati, am cautat acolo sugestii de cazare, am gasit mai multe entitati care inchiriaza pentru studenti sau “tineri” sub 35 ani, sau oameni care lucreaza pentru public (m-am gandit ca ma incadrez).

Asa am gasit pana la urma ceva care sa-mi convina, un studio mic, cu baie si bucatarie proprie, intr-o cladire noua oarecum aproape de oras (12 minute cu trenul). Si asa am ajuns sa locuiesc… intr-o suburbie. Déjà vu Londra, eh? Macar garantia era mica (500 franci) si am contract care poate fi incheiat cu preaviz de mimin 31 zile.
Ca de obicei, alta problema a fost sa-mi platesc garantia si chiria, pentru ca e foarte scump sa transferi bani in Elvetia si pentru ca nu stii niciodata exact cat trebuie sa transferi ca sa ajunga exact suma ceruta. Am mai discutat despre asta, banii sunt transferati printr-o banca intermediara intai, care retine o parte din ei (cam 3-5% pentru sume sub 2000 franci) si apoi ii transfera mai departe. Comisionul ala nu e stiut de nimeni (banca ta sau banca elvetiana), de exemplu, la 1000 franci nu stii niciodata CAT trebuie sa transferi ca sa ajunga fix 1000 franci in contul elvetian. Frustrant.

Daca ai ajuns sa primesti un contract de angajare in Elvetia, ti s-au cerut deja o gramada de hartii, traduse intr-o limba oficiala a lor sau in engleza. Diplome, recomandari, adeverinte de vechime, dovezi ale vaccinarilor. Se poate trai in Elvetia si fara pasaport, dar am gasit ca e mai simplu peste tot sa folosesc pasaportul decat cartea de identitate.

Printre primele lucruri care trebuie facute la sosirea in Elvetia va fi sa te inregistrezi (Anmeldung) la Einwohnerdienste. Acolo ti se va oferi Permisul de sedere/munca (Bewilligung), care e obligatoriu pentru o sedere mai lunga de 3 luni (sedere cu sau fara munca). De la sosirea in Elvetia ai 14 zile sa te inregistrezi la Einwohnerdienste, si iti vor trebui: Pasaport, Contract de munca (daca e cazul), Contract de chirie, Certificat de casatorie (daca e cazul) si 1 poza de tip pasaport. Am mentionat asta acum pentru ca  Certificatul de casatorie e util aici pentru ca nu toti barbatii sau femeile care nu si-au schimbat numele de familie vin cu Certificatul asta dupa ei.

 

Eeeeniuei. Sosirea in Elvetia. Ori vii cu masina personala, ori vii cu busul, ori vii cu trenul, ori cu o combinatie de avion + tren/bus. Elvetia are 3 aeroporturi internationale: Geneva, Basel si Zürich. Mai exista cateva aeroporturi mici, dar sunt rezervate majoritar zborurilor regionale.
Din Romania avem (in 2018) zboruri directe catre Basel (Wizzair) si Zurich (Swiss). Taromul avea o ruta catre Geneva, dar a renuntat la ea.

Ca variante oarecum apropiate (si ieftine din Romania) ar mai fi Milano, Torino, Lyon, Strasbourg si Stuttgart – in functie de zona unde vei locui si cand iti cumperi biletul, e posibil sa iesi mai ieftin decat sa zbori direct in Elvetia.
Personal, am avut de-ales in a zbura catre Zürich +bus/tren (o varianta de 410 euro, cautare cu 3 luni in avans) si a zbura catre Bergamo (Milano) si a lua o combinatie de bus+tren, ceea ce m-a costat 120 euro (cu bagaj de cala).

 

Cateva lucruri de rezolvat in prima saptamana in Elvetia:

Anmeldung la Einwohnerdienste pentru Aufenthaltbewilligung. Sunt mai multe tipuri de permise de munca/sedere (Bewilligung). Se elibereaza sub forma unui document de identitate (Ausweis).
Pentru cei care se muta in Elvetia, avem pe termen scurt, pana la 1 an (Kurzaufenthaltsbewilligung L), pe termen mediu, 1-5 ani (Aufenthaltsbewilligung B) si pe termen lung, dupa minim 5 sau 10 ani de sedere neintrerupta in Elvetia (Niederlassungsbewilligung C).
Pentru ca romanii sunt considerati emigranti economici, pana in vara lui 2019 numarul de permise de sedere pe termen mediu (B) sunt limitate la 999/an pentru romani si bulgari. Adica le obtii foarte greu.

Eu am cerut Kurzaufenthaltbewilligung L pe un an, dar cel mai probabil voi primi unul pe 6 luni, pentru ca atata dureaza contractul meu initial. Deci va trebui sa-l reinnoiesc peste 6 luni. Si fiecare inregistrare si Ausweis costa (cam 130 franci in total, in zona mea). E important sa te inregistrezi la primaria (Einwohnerdienste) unde locuiesti. Daca stai in suburbie, nu te duci la primaria orasului mare, ci la cea a suburbiei (ceva ce colegii mei nu au stiut sa-mi spuna, am facut un drum degeaba).
Poze de pasaport e bine sa ai din Romania. Costa cam 10 franci aici la un automat de poze. 🙂

Deschiderea unui cont bancar in Elvetia. Cu mici exceptii, majoritatea angajatorilor elvetieni prefera sa plateasca salariile in cont. E imperios sa-ti deschizi cont cat mai repede, pentru ca sa primesti primul salariu – pentru ca vei avea nevoie de banii aia foarte repede, in ritmul in care vei face cheltuieli aici.

In Elvetia exista banci nationale si banci cantonale. Bancile cantonale sunt ceva mai mici, dar au niste avantaje in cantoanele de unde sunt. De regula, bancile cantonale (din cantoane diferite) colaboreaza intre ele, deci ai mici avantaje la bancile “din retea”. Pe de alta parte, bancile nationale sunt mari, de regula au/sunt si sucursale in/din alte tari, deci sunt “mai sigure”.
Toate bancile au mici avantaje si dezavantaje, trebuie sa stai sa le studiezi oferta destul de mult pentru a te hotari care e cea mai potrivita pentru tine. Unele au comisioane mici la retragerea de bani de la bancomate din alte tari, altele nu au comisioane. Unele nu au carduri contactless, altele au carduri contactless, dar iau un comision mare la plati facute cu ele in afara Elvetiei. Unele au comisioane mici la transferurile bancare in afara tarii, altele au comision de administrare lunar minim (in anumite conditii). Unele au comisioane de inchidere a conturilor!
Atentie la ce carduri de debit ofera, multe ofera V-Pay, care e aproape inutil in afara Elvetiei.
Dpdv financiar, toate ofera cam aceleasi conditii: 0% dobanda la contul curent, 0.1% dobanda la economii
Eniuei, bancile nationale sunt Raiffeisen, UBS, Postfinance, Credit Suisse plus 24 banci cantonale.
Pentru deschiderea unui cont nu e nevoie de multe hartii: pasaport si contract de chirie.

 

Abonamente lunare pentru transport in comun: transportul local in Elvetia e foarte scump. Desi distantele parcurse sunt mici tot timpul, totul costa mult. Deci e bine sa-ti faci abonament lunar pentru transportul in comun cat mai curand posibil.
Ca optiuni suplimentare, poti sa-ti faci si unul dintre cele 2 abonamente “nationale”: General Abonnement (GA), cu care poti sa mergi oricand, oriunde in Elvetia, cu trenurile nationale si cu transportul in comun local (inclusiv barci sau ai preturi reduse la calatoria cu telegondole in anumite statiuni montane). Costa 3860 franci pe an la clasa a 2a (sau 340 franci pe luna).
Halbtax Abo, cu care primesti 50% reducere la toate calatoriile cu trenul in Elvetia (si 25% la calatoriile in Germania, Austria, Franta) pentru 1 an, la 185 franci/an (165 franci in primul an).
Abonamentul pentru transportul in comun intr-un singur oras costa pe undeva pe la 800 franci pe an sau 80-90 franci pe luna (in functie de oras).

 

Incheierea unei polite de asigurare medicala: serviciile medicale in Elvetia sunt foarte scumpe. Ambulanta nu e gratuita (si daca ai asigurare, trebuie sa-ti faci extra asigurare daca vrei sa nu platesti pentru ambulanta). Angajatorii nu-ti ofera decat asigurare de accidente si atat – tu esti obligat prin lege sa-ti faci asigurare medicala (privata). Ai maxim 3 luni sa faci asta dupa ce te-ai mutat in Elvetia.

Exista 2 concepte cu care trebuie sa te obisnuiesti: fransiza (cost minim anual pe care il platesti din buzunar pana incepe sa plateasca asigurarea) si reduceri in functie de tipul de asigurare de sanatate incheiata.
Fransiza poate fi de la 300 pana la 2500 franci/an. Anumite costuri suplimentare trebuiesc platite din buzunar (de ex. pentru operatii elective, spitalul meu factureaza 150 franci extra “pentru medicamente”). Fransiza e mai mare, asigurarea medicala lunara e mai mica. Fransiza e mica, asigurarea medicala e mai mare.
In afara de asta, ai tipuri de asigurare: “normala” – alegere libera la tratamente, medici si spitale in cantonul unde locuiesti, “HMO” – primesti o reducere la costul asigurarii lunare daca in caz de boala te duci intai la un medic din reteaua agreata de asigurator, “Telmed” – primesti o reducere la costul asigurarii lunare daca in caz de boala suni intai la un telefon specific, pentru a ti se recomanda ce sa faci mai departe, “Medic de familie” – primesti o reducere la costul asigurarii lunare daca in caz de boala te duci intai la medicul de familie.
La astea se adauga diverse pachete suplimentare pentru urgente, ingrijire medicala in afara tarii, dentist si altele.
Cel mai bun instrument pentru a gasi o asigurare de sanatate potritivita e comparis.ch.

 

Si, la final, pentru o idee despre cat de scumpa e Elvetia si cati bani iti trebuie pentru a emigra fara griji:

In primele 7 zile aici am reusit sa cheltuiesc nici mai mult, nici mai putin de 1300 franci, la care se adauga din urma 1500 franci pentru chirie pe prima luna si garantie pentru studio. Plus 120 euro pentru a veni incoace (zbor/bus/tren/bus).

E adevarat, nu te obliga nimeni sa cheltuiesti atata, dar au fost multe cheltuieli de tip “o data pentru mai multa vreme”: 250 franci pentru Halbtax Abonnement + abonament pentru transport in comun, 350+30 franci pentru abonamentul la sala PE UN AN si un keycard de acces (pentru 1 luna era 100 si ceva – 200 de franci), 100 franci incarcati pe badge, 50 franci pentru un card cu care se foloseste masina de spalat/uscat, 130 pentru permisul de munca/sedere, 110 franci pentru cumparaturi de la IKEA (prosoape, covoare, umerase, paturi, sac de rufe, lenjerie de pat etc.).
Si 150 franci pentru 2 drumuri la supermarket. Si vreo 80 franci pentru ce am mancat in primele 4 zile (la munca/in oras).

Legumele si fructele sunt foarte scumpe aici (3 franci kg cartofi, 3 franci 250 g de rosii cherry, 10 franci kg cirese, 4 franci un broccoli, 3-4 franci bananele, 20 franci kg de afine). Carnea e asa-si-asa (la Lidl costa carnea cam cu 10-30% mai mult ca in Romania). Lactatele sunt ieftine (1,4 franci l de lapte, 1-2 franci 200 g de cascaval feliat, 3-4 franci 250 g de ceva branza-specialitate), painea e scumpa (3-4 franci o paine “integrala” cu seminte), cosmeticele, articolele de igiena si detergentii sunt toate foarte scumpe.

 

Cand ma gandesc ca in Anglia am venit cu cazarea platita primele 2 luni si ca am trait bine-mersi 6 saptamani (pana la primul salariu) cu 540 lire…

🙂

Cine se pregateste nu are mai mult succes ca cine se nimereste

Cam asa se pot descrie ultimii mei ani. Oarecum.

Am inceput scoala cu un scop. Sa ajung sa muncesc in Elvetia. Sau in alte cateva tari.
Am facut tot posibilul ca-n scoala sa am si rezultate bune si sa ajung cumva intr-un schimb de experienta in strainatate.
Am ajuns in Elvetia pentru cateva saptamani in anul 3.
Am plecat in Anglia pentru a strange niste bani si experienta.
Am obtinut recunoasterea studiilor (Anerkennung) in Elvetia oarecum repede, la “doar” 11 luni dupa absolvirea scolii.
Am obtinut un interviu-proba-de-lucru in Elvetia la doar cateva luni dupa Anerkennung. La interviu mi s-au daramat toate sperantele pentru o solutie cat de cat rapida.
Abia dupa 7-8 luni am reinceput sa imi depun candidatura la joburi in Elvetia. Refuz dupa refuz.
Prin august am gasit un job pentru care aproape ca ma potriveam, mi-am depus candidatura. Urmat de nimic.
Nu am fost respins, dar n-am primit nici un raspuns cateva luni. Pe 1 decembrie mi-am luat inima-n dinti si am sunat direct sa aflu daca sunt respins sau nu. Mi s-a zis ca voi primi un e-mail in cateva zile cu niste date cand as putea veni la un interviu-proba-de-munca. Urmat de nimic.
E-mailul l-am primit abia dupa 6 saptamani. Sa aleg niste zile in martie/aprilie/mai cand as putea veni la interviu. Raspund in aceeasi zi. Urmat de nimic.
In prima saptamana a lui februarie am primit un raspuns, sa-mi aleg 2 zile pentru interviu, musai in februarie.
Am facut pe dracu’n patru, am gasit zile libere, mi-am dat jumatate din salariu pentru hotel+avion+bilete de tren.

Am muncit pana cu o zi inainte de-a pleca. Ma tot gandeam ca o sa mai am timp sa-mi mai repet cate ceva cuvinte in germana, sa repet cateva fraze care suna bine pentru un eventual interviu (ca cele la care am mai fost pana acum). Cand sa fac toate astea, eu eram rupt de oboseala.

Dupa aia am trait un contrast al vietii moderne intr-o metropola. Am ajuns la aeroport, care e la aproximativ 15 km de mine, intr-o ora si un pic. De la aeroportul din Elvetia pana la orasul unde am avut interviul (100 km) am facut o ora si un sfert. Plus 15 minute pana la hotel.
Mai repede strabati Elvetia-n lat decat sa ajungi dintr-o parte a Londrei in cealalalta. E adevarat, Londra e imensa, are cam 70-80 km in latime (maxim), dar parca ceva e in neregula cand o strabati pe diagonala in timpul in care face un tren 300 km.

Eniuei.

“Interviul” a fost total diferit fata de tot ce am mai experimentat pana acum in viata mea.

Bine, mint, a fost similar cu cel din Elvetia de-acum 2 ani. Doar ca atunci intervievatorul meu a tinut macar sa afle mai multe despre mine, m-a pus sa-i descriu tot ce stiu sa fac pentru minim 30-40 minute, dupa aia m-a trimis prin 2 sali de operatie sa observ.
Apoi “pa” si “ich kann nichts versprechen” = nu promit nimic, un mod banal de-a zice nu te-am ales.

Ei bine, acum am avut o scurta discutie in prima zi (5-10 minute), apoi m-a trimis intr-o sala de operatie sa observ si ajut, daca voi fi lasat. La finalul programului am avut o scurta discutie, in care mi s-a spus ca mai discutam maine, dar ca ar vrea sa ma angajeze.

A doua zi alocat in alta sala de operatie. La finalul programului, o discutie serioasa, in care mi-au spus o data de incepere a muncii, mi-au promis ca voi primi actele prin posta cat de curand si mi s-au oferit niste date de contact pentru cazare si alte chestii administrative. Cu putine intrebari din partea mea, care eram un pic cu gura-cascata, pentru ca totul a fost prea direct si prea simplu, pana la urma.
Contract pe 6 luni, permis de sedere/munca pe 6 luni. Daca sunt multumiti, contract pe perioada nelimitata, marire de salariu si permis de sedere/munca de 5 ani.

A treia zi am mai vazut si cate ceva cateva ore in a treia sala de operatie si ura si la gara. La propriu, pentru ca pierdeam avionul.

Mama lui de aeroport din Zürich. Pare mic, dar e de fapt, destul de mare. Nu m-am pierdut eu pe Heathrow sau in aeroportul din München sau pe Schiphol si era sa pierdem avionul aici.

Si uite asa am reusit eu intr-un mod extrem de NEextraordinar ceva destul de dificil.
Cand ma gandesc la cum decurg interviurile la englezi, sau chiar si cele din Romania, cum trebuie sa te prezinti intr-o lumina magulitoare, intrebarile prin care ei incearca sa afle ce fel de om esti, faptul ca in Anglia dai interviu tot timpul cu minim 2 oameni, care amandoi incearca sa-ti puna intrebari oarecum incomode… Aici n-am avut nimic de genul asta. Vii, vezi cate ceva, nu faci mare lucru, apoi putina vorbarie si gata.

 

 

Cel mai perfid lucru din zilele astea de interviu-munca a fost faptul ca am putut sa-mi formez o opinie despre ce m-ar astepta.

Si mi-e greu sa o admit, dar munca in Anglia, cu multele ei minusuri si salariul MULT mai mic ca-n Elvetia, are o serie de lucruri care pentru mine sunt mult mai bune.

Am asteptat atata si, atunci cand sunt pe cale de-a o obtine, nu stiu sigur daca mai sunt dispus sa renunt la tot pentru asta. Nu stiu daca mai pot face o intoarcere totala iarasi.

La naiba.

O sa revin cu o descriere a asemanarilor si deosebirilor din cele doua sisteme. Ce am putut vedea.

 

copyright imagine: fabrizio rovelli