O conversatie cu mine, cel de acum 5 ani

 

Din intamplare, am verificat zilele astea certificatul de finalitate a examenului de limba germana de la Institutul Goethe din Bucuresti. S-au implinit fix 5 ani de cand am dat examenul respectiv.

Intr-o succesiune rapida, in 2 saptamani toride de vara de Bucuresti, acum 5 ani, am dat examenul asta (si eram oarecum convins ca l-am luat), am dat gluma de examen pentru postliceala de asistenti medicali (l-am luat si am platit taxa pentru anul 1 in avans, pornind pe un nou drum profesional) si am aflat ca tatal meu a fost diagnosticat cu cancer pancreatic. In acelasi timp, viitoarea mea sotie (ne-am casatorit anul urmator) a dat examenul de admitere la a doua ei facultate, punand-o pe drumul care ne-a tinut la distanta (eu in Londra, ea-n Bucuresti) pentru 17 luni din acesti 5 ani.

A fost o vara-salt in necunoscut. In capul meu se invarteau constant o sumedenie de intrebari:
Oare tata va supravietui? Oare cat timp mai are de trait?
Dar oare o sa-mi placa sa fac meseria asta?
Oare vor fi 3 ani pierduti in zadar? Am mai pierdut 4 ani intr-o facultate.
Oare ce va face sotia mea dupa ce eu voi termina scoala? Va dori sa ramana in tara atunci?
Dar are sens sa invat o meserie care este si va fi foarte prost recompensata salarial in Romania?
Eu vreau sa invat meseria asta pentru a pleca din tara. Dar oare n-as putea sa lucrez si in Romania?
E o meserie cu destul de multe pericole si multe potentiale momente in care sa gresesti. Cum voi reactiona daca voi face o greseala grava?
Dar peste 3 ani o sa am peste 30 ani. E mult mai dificil sa renunti la orice cu cat timpul trece si te obisnuiesti cu situatia. E usor sa vorbesti despre emigrare, e mai greu sa si faci pasul atunci cand nu mai ai 20 de ani. Ce voi face?
Ok, plecat-plecat, tu vrei Elvetia, dar daca nu Elvetia (stii foarte bine cat de dificil e sa primesti dreptul de munca acolo), atunci unde? Si de ce? Si cat timp?
Nu in ultimul rand, nu ai fost nici macar in prima tinerete tacut atunci cand o persoana abuza de autoritate in fata ta. Ce o sa faci la scoala/spital din postura de elev/invatacel? O sa inghiti orice sau o sa rabufnesti din cand in cand?

Hihi, daca as fi avut cu adevarat raspunsurile la intrebarile astea… cu siguranta mi-ar fi fost si mai greu sa iau o decizie atunci. Poate mi-a luat prea mult timp sa ajung la concluzia asta, dar cred ca e inutil sa te tii cu incapatanare de un plan anume. Este foarte bine sa ai o idee generala in cap “vreau sa fac asta, asta si asta”, dar viata are tendinta de-a-ti pune obstacole in cale si de-a te face sa iei drumuri ocolitoare, chiar daca tu vrei altceva.

Si, intr-adevar, cu cat iti pui mai multe intrebari, cu atat vei avea mai multe posibile probleme.

question everything

Daca iti pierzi prea mult timp cu frica de drobul de sare care va cadea de pe soba… problema reala esti mai degraba tu, nu pericolul teoretic.

Cu cat regreti mai mult faptul ca ceva nu se intampla cand si cum vrei tu, cu atat mai mult vei fi inutil nemultumit. Stiu, suna a truism, si, pentru a fi onest, oricum este ceva usor de spus, dar greu de pus in practica. Mai ales cand esti incapatanat.

Problema e ca, pana la un anumit punct, e bine sa fii incapatanat. E bine sa ai un masterplan in cap “vreau sa reusesc asta, pentru ca…”. Dar conteaza foarte mult cum reactionezi atunci cand vezi ca nu reusesti ceva. Cand planurile nu se indeplinesc cum vrei tu, cand totul pare incredibil de greu si de frustrant, cel mai bine e sa-ti concentrezi incapatanarea pe un singur lucru: “stiu ce vreau si stiu ca se va intampla, mai devreme sau mai tarziu, restul sunt doar cai mai drepte sau mai intortocheate pentru a ajunge acolo”.

Stiu, totul suna a bullshit motivational. Si, ca orice prostie motivationala, e foarte usor de debitat, foarte greu de pus in practica.

Ce pot sa zic despre intrebarile de acum 5 ani? Cam toate s-au dovedit a fi niste temeri inutile. Sigur, e bine sa ai o frica respectuoasa de necunoscut, dar necunoscutul tot se va petrece, indiferent de ce temeri ai sau nu.

Tata. Asa cum presupuneai, diagnosticul tatalui tau a fost nefast. Totul s-a terminat trist. A fost o experienta care te-a intarit. Si te-a ajutat sa intelegi anumite lucruri despre boala: de multe ori medicina nu poate oferi decat o ameliorare a problemelor si poate incerca sa faca un final asteptat mai lin. Asa e viata. Si asta te va ajuta sa relationezi un pic mai usor cu alti bolnavi atunci cand vei fi in situatia de-a avea grija de ei.

Meseria-mi place. Nu stiu ce voi crede peste 10 sau 20 de ani. Dar ce stiu acum e ca nu as putea face meseria asta daca nu mi-ar placea. Acest simtamant e greu de descris si dificil de replicat. In esenta, e o combinatie intre satisfactia pe care ti-o da un lucru bine-facut si senzatia ca ceea ce faci tu a ajutat un alt om astazi. Desigur, altii gasesc satisfactii in altceva. Problemele si nemultumirile se aduna si cateodata umbresc placerea. Dar, intr-un final, nu vei putea continua fara a fi multumit de ceea ce faci.

Timp pierdut. 3 ani de scoala, 5 ani de cand ai luat decizia asta, varsta de 33 ani. Timpul trece surprinzator de repede. Singurele momente in care timpul incetineste sunt atunci cand nu-faci-nimi-si-nici-nu-te-relaxezi si atunci cand trebuie sa adormi si ai prea multe ganduri in cap 🙂 Timpul tinde si sa repare orice, pe masura ce se scurge, tinzi sa uiti si sa ignori orice s-a intamplat. Si mai degraba regreti faptul ca nu ai luat o decizie mai demult, decat sa regreti faptul ca ai luat o decizie acum x ani. Oricum, daca-ti place ceea ce faci, atata timp cat ceva extrem de neplacut nu se intampla, nu vei regreta niciodata trecerea timpului.

Sotia. Aici nu exista un raspuns simplu. 2 oameni aleg sa imparta bucurii si nefericiri, visuri si neimpliniri. Ce te faci cand unul isi doreste ceva si celalalt isi doreste altceva? Gasesti o cale de compromis. Mai devreme sau mai tarziu, se gaseste o solutie. Vag, nu? 🙂

Desigur, banii nu sunt cel mai important lucru atunci cand faci o meserie, mai ales una mai speciala, cum e cea in care ingrijesti oameni bolnavi. Dar nu strica sa stii ca esti recompensat pentru munca ta. Chit ca in Romania meseria este inca platita prost, situatia se va schimba odata si-odata si-acolo. Pana atunci, oriunde te duci in lumea vestica, nu vei trai prost ca asistent medical. Nu te astepta la bogatii nemasurate, dar nu vei avea lipsuri. Atata timp cat muncesti.

Munca in Romania. Din pacate, aici nu am un raspuns placut. Desi respect munca depusa de nenumarati oameni pe care i-am intalnit in spitale la practica, desi am incercat sa fac orice fara prejudecati, cei 3 ani de scoala pe mine m-au convins ca nu are nici un sens sa muncesc in Romania. Faptul ca am inceput lucrul imediat dupa scoala direct in strainatate mi-a intarit aceasta convingere. Pur si simplu nu as putea sa ma intorc la conditiile din Romania, la lipsa de respect din Romania si la salariile din Romania. Dar asta e problema mea personala. Asta nu inseamna ca nu inteleg de ce mai lucreaza lumea in Romania si am tot respectul pentru cei multi care fac asta cu placere si demnitate in tara lor, pentru compatriotii lor.

Greseli. E cel mai usor sa zici “nu mi se va intampla mie” pana ti se intampla si tie. Apoi… daca esti impacat cu faptul ca ai facut tot ce ti-a stat in putinta, vei trece mai departe si vei invata din asta. Totul este sa treci peste primul moment rusinos, cand tot ce-ti trece prin cap va fi “trebuie sa ascund asta cumva“. Desigur, trebuie sa ai noroc si sa nu faci ceva extrem de grav. Atata timp cat nu o faci voit, tot o sa poti trai cu tine.

Emigrare. E un pas surprinzator de dificil cand ai ceva in tara. Cand nu ai nimic, oricat de batran ai fi, daca te convingi ca vrei si poti, o vei face. Dupa aia, acomodarea e mult mai usoara daca te concentrezi pe ceva. Eu m-am concentrat pe noua meserie, pe invatatul a numeroase lucruri, pe muncit overtime samd. Ramane putin timp ca sa te deranjeze statutul tau de imigrant. Oricum, cu siguranta e mai greu s-o faci cand esti mai in varsta. O s-o faci, o sa te descurci, o sa-ti dea incredere in sine. Si certitudinea ca, orice s-ar intampla, poti s-o iei de la capat in alta parte.

Elvetia. Vezi toate explicatiile de mai sus. Nu s-a intamplat cand si cum am vrut eu. Am avut o dezamagire crunta la un interviu pentru care a trebuit sa strabat jumatate din Europa. Dar recunoasterea studiilor am obtinut-o usor, stiu ca mai devreme sau mai tarziu voi ajunge acolo. Intre timp, strang experienta (si niste bani) in Anglia.

Rabufniri in fata unor nedreptati. Capul plecat sabia nu-l taie. Niciodata nu mi-a placut zicatoarea asta, niciodata n-am trait asa. Si a fost dificil. Am acceptat multe nedreptati, dar din cand in cand am avut si rabufniri. La scoala, la practica. La spital. Tot ce pot sa spun e ca fiecare incident a parut extrem de frustrant imediat dupa ce s-a intamplat. Apoi, dupa ce l-am povestit (si m-am descarcat), l-am uitat aproape imediat. Sunt o gramada de lucruri neplacute in viata de asistent medical. Daca te lasi consumat de fiecare, curand nu mai ramane nimic din tine. Ce pot sa garantez e ca ajuta foarte mult sa povestesti si altora despre ele – asa pur si simplu iti versi amarul si apoi esti ca nou.

 

Pe scurt, ce pot sa spun este ca nu stiam ce o sa se intample in viitor acum 5 ani. Intre timp, am avut destul de multe impliniri (si esecuri – dar mai putine). Dar am ajuns sa lucrez in sala de operatii si sa fac si vad o gramada de lucruri care mi se par fascinante. Si asta compenseaza pentru orice temeri aveam de necunoscut acum 5 ani si pentru orice frustrari m-au incercat in acest timp.

 

Cine stie ce voi zice peste alti 5 ani?

 

 

 

 

Cat de mult poti sta la acelasi loc de munca pana sa devina insuportabil?

Armata americana are un sistem de promovare si recompensare foarte interesant: cel mai mare (in grad) ofiter primeste lunar cam de 10,5 ori salariul soldatului proaspat-incorporat, iar la aproximativ fiecare 2-4 ani ti se ofera posibilitatea de-a promova in grad (pentru a castiga mai mult). In cazul ofiterilor, daca nu reusesc sa fie promovati 2 incercari la rand, a 3-a oara li se pune in vedere ca ar trebui sa se pensioneze (daca sunt eligibili) sau sa-si dea demisia – altfel vor fi dati afara.

Sistemul are o anumita logica – daca nu reusesti sa fii la curent cu ultimele evolutii in tehnica militara (si tehnologie, in general), devii rapid perimat. Deci chiar nu meriti o promovare. Cu atat mai putin meriti sa primesti o marire de salariu (sau un job, intr-un final). Dar daca esti dispus sa evoluezi incontinuu, ti se garanteaza o marire aproape constanta a salariului (in schimbul acumularii tale de noi-cunostinte).

Este un mod cinic de-a vedea lumea? Da. Dar realitatea este ca totul evolueaza cu o viteza uluitoare in zilele noastre. Daca nu esti dispus sa inveti lucruri noi, cel mai probabil nu prea te mai poti motiva sa faci nimic eficient. Daca nu inveti lucruri noi, atunci nu prea ai cum sa te astepti la o marire de salariu. Daca salariul nu-ti creste (in timp ce costul vietii creste constant, o data cu dorinta tale de petrecere a timpului liber facand lucruri care e probabil sa coste mai mult) – vei deveni foarte usor si mai putin motivat.

In opinia mea, poti intra foarte usor intr-o spirala de multumire de sine, plafonare, lipsa de motivatie ce culmineaza cu… Despair and Lonelinessnemultumirea.

Angajatorii se feresc de regula de cei care schimba prea des locurile de munca – probabil pe buna-dreptate: cine vrea sa angajeze pe cineva care e cu gandul tot timpul la urmatorul job “mai bun”, nu neaparat la a-si face treaba excelent. Nu ca schimbatul joburilor nu e un lucru bun, totusi. Primesti (de regula) un salariu comparabil sau mai mare, noi responsabilitati, cunosti oameni noi, ai ceva nou de facut, esti… provocat (stiu, suna a fraze tampite de HR-ist, dar nu sunt chiar fraze goale).

Ei, dar pentru anumiti angajatori (vezi si aici) se pare ca si statul prea mult timp la acelasi loc de munca, pe acelasi post, este un semnal de alarma. Din nou, daca privim logic, nu e o tampenie. Si eu, daca as fi in masura sa angajez pe cineva si as avea de ales intre cineva de 20 de ani, cu 1 an vechime si mult entuziasm si unul care are 10 ani vechime pe acelasi post, la acelasi loc de munca… l-as alege pe primul rapid (atata timp cat nu e un idiot). Bine, intra in discutie si cati bani vrea fiecare, cat de multe stie fiecare si cat de buna impresie face fiecare. Dar cel mai tanar are un avantaj evident. Surprinzator, nu?

Am un exemplu: am doi fosti colegi de clasa care lucreaza la o mare multinationala. Sora unuia dintre ei lucreaza tot acolo. Mai cunosc cel putin alti doi colegi de-ai lor (din intamplare).

Cei doi prieteni ai mei au tot evoluat in ierarhia firmei. Au invatat lucruri noi, s-au remarcat, au ajuns team-leaderi, au avut initiative proprii. Unul nu o duce rau, dar al doilea a tot insistat sa acumuleze cunostinte utile in interiorul firmei. Acum, desi nu are o pozitie de manager, castiga in Bucuresti salariul mediu din anumite capitale vest-europene. Asta fara sa fie programator (una dintre singurele meserii platite bine in Romania) si fara sa pupe pe nimeni in fund (nu e genul).

Ceilalti 3 oameni pe care ii stiu in multinationala cu pricina… se plang dintotdeauna ca “nu le place la firma X”. Nu le place ce fac, nu le place programul, nu le place ca fac acelasi lucru de atatia ani. Dar castiga binisor peste salariul mediu in Bucuresti, deci nu prea vor sa plece. Plus ca le convine faptul ca pot lucra si de-acasa cateodata. Cine i-ar angaja (daca ar avea nevoie de competentele lor)? Aparent, cei 2 competitori ai multinationalei cu pricina tot fura angajati. Aparent, nu si pe ei. Coincidenta?

 

Sunt ferm convins ca trebuie sa iti schimbi ori postul ori locul de munca cel putin o data la 18-24 de luni. Daca nu gasesti noi provocari, te autopozitionezi intr-o pozitie de fals confort, din care vei iesi mult prea tarziu.

 

Ei, acum ajung si la mine. De curand s-au implinit 8 ani de cand lucrez la aceeasi firma mica. Clientii au venit si au plecat, eu am ramas pe loc. De minim 2 ani nu am mai acumulat NICI O cunostinta suplimentara in domeniul asta. NIMIC!

Ideea e ca m-am si saturat de domeniul asta. M-am saturat de clienti care incep sa tipe, care considera tot timpul ca ei stiu mai bine, care dau vina pe tine chiar daca ai facut fix ce ti-au cerut ei, care intotdeauna vor sa le faci lucrurile repede si la sfarsitul programului (pentru ca, nu-i asa, cine e fraier sa vrea sa plece acasa dupa o zi lunga la serviciu), care vor tot timpul reduceri de pret (desi ei n-o duc mai greu si viata NU e mai ieftina pentru toata lumea), care de multe ori au asteptari absurde de la tine. M-am saturat de heirup, m-am saturat de lipsa totala a unei eficientizari a lucrului pe parcursul anului (ca sa nu te trezesti ca fix atunci cand sunt 2-3 oameni in concediu e mai multa munca decat acum 1 luna). M-am saturat sa tot explic acelorasi oameni cum sa-si faca treaba (desi ar fi trebuit sa stie de minim cativa ani). Si se vede…

(inca) Sunt grafician (Desktop Publisher). Creativ nu sunt (adica nu pot sa-ti creez un layout excelent asa, din neant si nici nu am cine stie ce simt al frumosului in design publicitar) – dar pot mima treaba asta la nevoie. Web-designer nu sunt (dramul de experienta pe care il am in domeniu a devenit de mult perimat). Content-creator sau social media specialist nu sunt – am blogul asta de aproape 2 ani, dar nu sunt si n-am fost vreodata in stare sa scriu nimic la comanda, scriu doar despre ce imi place mie sau ma intereseaza. Animatii flash am doar o vaga idee cum sa fac. Programator (sau web-coder) nu sunt si n-am fost vreodata (desi inteleg, in mare, ce si cum se “mananca” treaba asta). Am ales constient sa nu ma dezvolt in nici una dintre aceste directii – si stiu ca asta ma conduce la un dead-end.

Pana acum vreo 6 ani, nu era an sa nu evoluez in cunostinte, ierarhie si venituri (da). De atunci, cu exceptia cursurilor de limba germana si a scolii de AM inceputa acum 2 ani, pot spune ca am stagnat periculos de mult.

Cu toate astea, zi de zi vin la locul asta de munca care nu-mi mai ofera de mult vreo satisfactie profesionala, unde nu invat nimic nou si unde fac tot timpul aceleasi lucruri: prelucrare poze (eventual si ceva sedinte foto), layouting (pregatire si implementare), pregatire de tipar.

Mare mandrie n-am simtit vreodata din cauza jobului (stiu, e trist sa recunosti asa ceva). Doar cu un lucru ma laudam: nu prea am gresit in toti acesti ani. Lucruri trimise gresit in tipar din cauza mea nu prea au existat. Pana in ultimele luni, cand am dat vreo 3 rateuri la rand. Ok, aveam si finalul anului pe cap, dar in ultimii 2 ani tot timpul am avut o gramada pe cap si niciodata n-am gresit.

Sunt plictisit, lipsit de motivatie, blazat si nemultumit de salariul meu si se vede asta. Problema e ca nici nu prea am ce sa fac. Am fost la doi pasi sa plec la o multinationala in toamna trecuta. Dar am refuzat, pe motiv ca n-as mai ajunge deloc la scoala. Ceea ce, raportat la ce si cat mi s-a predat in tot anul 2, n-ar fi fost asa mare pierdere. Dar n-as fi putut ajunge nici la practica in spitale, ceea ce ar fi insemnat ca renuntam cu totul la visul de-a deveni AM.

Eu vreau sa citesc (si invat) despre patologia bolilor cardiace si despre boli infectioase si despre chirurgie – dar trebuie sa o fac cu limitare, pentru ca trebuie sa-mi “castig painea”. Am ajuns sa-mi para rau cand plec din spital in anumite zile, pentru ca simt ca acolo invat ceva nou de la o zi la alta. Sau ca macar anumite cunostinte imi evolueaza.

Cu toate greselile mele, inca mai am un loc de munca. Dar superiorii mei si-au exprimat de cateva ori nemultumirea si iritarea in legatura cu mine – ceva ce nu prea au facut vreodata. Si pe bune de ii invinovatatesc. Probabil ca m-as fi dat afara de 3 ori pana acum daca eram in situatia lor. Gaseau in ziua 2 unul de 20 de ani care sa primeasca jumatate din salariul meu si sa munceasca la fel de mult, dar cu entuziasm. Stiu ca totul pare o tirada de idiot care trece prin vreo criza inventata a varstei de 30 de ani. Dar asta este situatia mea in momentul de fata si sunt nemultumit de ea.

Tatal meu a lucrat la acelasi loc de munca pentru aproximativ 35 de ani, pana aproape de pensionare. De la pensionare pana cu cateva luni inainte de-a muri, a lucrat la un al treilea loc de munca pentru inca 15 ani. Intre ele a lucrat doar la o mica firma pentru 1 an. Dintotdeauna m-am intrebat cum de isi gasea energia si motivatia sa plece de-acasa zilnic pentru a munci? Nu l-am vazut vreodata sa-si puna (cel putin nu in public) problemele mele. Si a avut multe alte griji pe cap in viata lui.

Drepturi imagine: photographersdirect.com

La baschet

Aseara am fost prima data la baschet dupa 1 an de zile de pauza fortata*.

Intr-o sala ca oricare alta din Bucuresti, 1 data sau de 2 ori pe saptamana se strang 10-20 de oameni in toata firea pentru a juca baschet. Pe unii dintre ei ii stiu de 12-16 ani (din liceu/facultate). Pe unii ii stiu de pe terenurile de baschet (comunitatea de jucatori de baschet nu e atat de mare precum pare). Pe unii nu-i cunosc. Cu toate acestea, e interesant sa observi cateva lucruri:

– evolutia (sau involutia) oamenilor pe masura ce imbatranesc. Aici vin oameni care erau printre cei mai buni atleti in liceu/facultate. Unii jucau pe la echipe de baschet din liga A/B de baschet (asta nu spune multe – nivelul baschetului profesionist n-a fost niciodata extraordinar la echipele de pluton la noi). Dupa 8 ani (mai mult sau mai putin) de ‘incadrare pe piata muncii’, majoritatea numai a atleti nu mai arata. Unii au burti mai mici sau mai mari, chelie, altii nu mai rezista la mai mult de 2 jocuri de cate 10 minute.

– mi se pare incredibil cati nervi se pot strange in anumiti oameni care teoretic n-au atat de multe griji pe cap. Oameni cu un job caldut, masina, casa etc. incep sa tipe si sa se enerveze de la un fault pe care cu siguranta l-au facut si ei de-a lungul vietii si care cu siguranta n-a fost ‘dur‘. Daca la 16-20 de ani te mai astepti la nervi, de, nu stii sa-ti controlezi inca psihicul, iei fiecare fault drept un afront personal, reactii de copil la un adult de 30-35 de ani mi se pare absurde.

– e foarte interesant cum niste oameni care sunt foarte calmi la locurile lor de munca, unde se comporta foarte ‘corect’, devin niste masini de injurat (unii chiar violenti) atunci cand se intalnesc cu fostii lor colegi/prieteni din liceu/facultate, intr-un mediu relativ competitiv. Daca as sti mai multe despre psihologie si psihicul uman, as putea sa-mi dau cu parerea mai corect pe tema asta. Ma voi documenta 🙂

– e trist faptul ca poti fi cat de cat in forma fizica buna, dar daca nu alergi sau nu faci un efort sustinut aerob mai des – se duce pe apa sambetei orice dram de rezistenta pe care-l aveai. Da, te incalzesti, da, faci toate lucrurile pe care le faceai dintotdeauna inainte de-a incepe sa joci baschet – dar rezistenta, capacitatea de-a alerga atac/aparare minute in sir se duce repede. Imbatranirea e un proces trist.

– daca nu mai joci baschet deloc o perioada indelungata, nu uiti sa bati mingea, nu uiti sa arunci la cos, nu uiti sa te demarci sau sa faci marcaj om-la-om sau zona. Dar cu siguranta nu o sa joci ‘bine’, cel putin nu primele zile. E foarte frustrant sa intri pe teren si sa vezi ca esti praf fata de altii – desi nici aia nu par ei cine stie ce jucatori. 

*De-a lungul timpului am primit coate in coaste, in burta, in ochi, am avut ochi vineti, zgarieturi lungi pe toata mana sau pe fata, am primit capete in gura, mi-am muscat limba pana la sange de mai multe ori, o data am luat bataie de la jumatate de curte de liceu – pentru ca l-am troznit pe un prost care mi-a pus mana in gat dupa ce a cerut fault (pe care tot el il facuse). Cu toate astea, am continuat sa joc baschet (mai rar decat la 18 ani, dar macar jucam).

Ei bine, dupa ce am “primit” un deget puternic in ochiul drept (la care am si o miopie maricica) si am facut o microfractura de retina anul trecut – am ramas cu o frica destul de mare. Chit ca totul s-a rezolvat destul de repede cu un tratament nu foarte dureros. Frica de a sta din nou pe o masa de operatie cu un laser pozitionat pe ochiul meu (sau mai rau – daca microfractura ar fi evoluat in ruptura si dezlipire de retina si orbire) a lasat ceva urme in mintea mea. Asta si din cauza ca de cand sunt mic, nu m-am temut de multe lucruri, dar ideea de a ramane orb din cauza unui factor extern m-a speriat dintotdeauna. Cine stie ce film am vazut cand eram prea mic si influentabil si am ramas cu sechele toata viata. Uite asa te tampesti fara sa-ti dai seama 🙂