(putin) Despre imbatranire si cateva descoperiri in domeniu

Acum vreo 8-9 ani am citit o trilogie foarte interesanta: Marte (Rosu, Verde, Albastru), de K.S. Robinson. Prezenta un viitor posibil al explorarii spatiale a omului.

Totul porneste cu o perioada de pace si avans tehnologic. Apoi trimitem o colonie cu un numar limitat (100) de oameni de stiinta, cercetatori si altii (+1 pasager clandestin) care incep sa teraformeze planeta Marte. Apoi, multumita unor evolutii tehnologice/medicale, procesul de imbatranire poate fi alterat, astfel incat oamenii sa poata trai mai mult. Apoi urmeaza problemele inevitabile cauzate de o populatie prea mare pentru un Pamant prea mic, probleme care se raspandesc si pe Marte. In primele 2 carti, temele principale sunt socio-politice, culturale + colonizarea si teraformarea unei planete. In ultima carte sursele de conflict aproape dispar, principala tema este efectul imbatranirii extreme asupra memoriei si mintii umane (probleme care apar in ciuda/din cauza modificarilor genetice introduse in prima parte).

Toate cartile sunt usor de gasit – pentru cine e interesat.

In conditiile in care majoritatea lumii industrializate (sau post-industrializate) imbatraneste simtitor si se indreapta spre probleme demografice majore, viziunea lui K.S. Robinson despre viitor nu este chiar absurda.
Orice angajat din domeniul medical iti va spune ca majoritatea pacientilor internati in spitale sunt in varsta. In tarile vestice, numarul de pacienti in varsta este imens, comparat cu numarul total de spitalizari.

Am citit de curand un articol din NY Times in care se povesteste putin din viata unui barbat de 111 ani. Se presupune ca este cel mai in varsta barbat in viata din lume ale carui origini pot fi verificate.

E impresionant sa vezi ca o persoana care a vazut pentru prima data un avion ca “minune a tehnologiei moderne” mai este inca in viata.

Secretul longevitatii lui? Sportul, lipsa copiilor, lipsa exceselor alimentare si… inghetata. 🙂 Evident, nu se poate face o regula dintr-un exemplu disparat. Chiar si-asa, e interesant sa vezi ce a facut un om care a ajuns la o asemenea varsta, este sanatos si relativ capabil sa converseze.

Ei, legat de stoparea proceselor de imbatranire am citit alte 3 articole in ultimele zile:

Se pare ca (la soareci) expunerea unui creier batran la sangele unui tanar poate sa ajute la regenerarea celulara a tesuturilor imbatranite. Desigur, cu respectarea unor concepte de siguranta transfuzionala.

Daca asta va fi demonstrat drept valabil si la oameni, parca vad cum o sa apara afaceri in viitor cu batrani care vor cumpara sange de tineri.

Alt articol ar fi despre tratamentul cu o proteina-factor de diferentiere a cresterii  (GDF-11, mai precis) poate ajuta la inversarea efectelor imbatranirii asupra celulelor inimii si ale creierului. In conditiile in care majoritatea adultilor mor in ziua de azi din cauze cardiace (zice WHO), aceasta descoperire are implicatii extrem de importante.

Pe de alta parte, acest proces are alte implicatii – deoarece se pare ca, prin creearea de noi celule in creier (neuroni), oamenii uita efectiv amintirile mai vechi. Ramai functional dpdv mental, dar pierzi din amintiri. O fi bine, o fi rau?

Ce ti-ai propune sa faci in urmatorii 5 ani?

Nu, nu sunt un HR-ist idiot, care pune intrebarea asta pentru ca “asa am citit intr-o carte“. Pur si simplu mi se pare important sa ai un scop in viata.Image

Am implinit de curand 30 de ani.

In ultimele luni gandurile mi-au tot alunecat spre teme cam tampite, legate de imbatranirea corpului uman. Stiu, sunt 30 de ani, nu 80. Cu toate ca-mi dau seama de asta, nu m-am putut opri.

N-am putut sa nu observ faptul ca rezistenta la efort fizic mi-a scazut vizibil in ultimii ani. Asta desi nu m-am ingrasat si nici nu am ajuns (inca) o “leguma de canapea”(*).

Nu pot ignora faptul ca am coloana vertebrala “a unui om de 50-60 de ani” (am radiografii si un IRM + un diagnostic care sa confirme asta) – ceea ce se traduce prin dureri de spate enervante (in ciuda faptului ca ma tin de un program bunicel de gimnastica medicala).

Daca dorm 6-7 ore pe noapte in mod repetat, dupa zile obositoare la munca+scoala, oboseala isi spune cuvantul mult mai puternic decat acum 5 ani sau mai mult.

Anul trecut a fost prima data dupa multi ani cand am facut o infectie respiratorie care sa nu treaca decat cu antibiotice. Nu mai luasem antibiotice de la 17 ani, anul trecut am luat de 2 ori.

Si multe alte mici sau mari prostii, pe care n-am chef sa le enumar aici.

In afara de asta, mi-am pus deseori intrebarea “la ce sunt priceput?” si “sunt cu ceva mai bun in vreun domeniu decat masa de oameni din jurul meu?”. Intrebari fara un raspuns satisfacator. Din pacate.

Stiu, totul suna a la un depresiv idiot. Dar nu pentru ca sunt deprimat scriu asta!

Din toate gandurile ultimelor luni nu mi-a ramas decat o intrebare. Daca ar fi sa aleg niste idei simple dupa care sa ma ghidez in urmatorii ani, care ar fi ele?

Pana acum am ramas cu urmatoarele:

  • sa ajung (macar) bun in ceva. Priceput. Cu multe cunostinte. Informat. Pregatit. Ceva de genul asta.
  • atunci cand ma voi gandi la viitor, sa nu vad motive de-a-l vedea numai sumbru. Sau trist. Sau dificil. Sau mai rau ca in prezent.
  • sa nu mai ajung niciodata la sfarsitul anului fara sa-mi iau macar 20 de zile de concediu in anul cu pricina.

Lista e deschisa.

 

  • un calc cam nefericit pentru englezescul “couch potato

 

drepturi imagine: raise5.com

La baschet

Aseara am fost prima data la baschet dupa 1 an de zile de pauza fortata*.

Intr-o sala ca oricare alta din Bucuresti, 1 data sau de 2 ori pe saptamana se strang 10-20 de oameni in toata firea pentru a juca baschet. Pe unii dintre ei ii stiu de 12-16 ani (din liceu/facultate). Pe unii ii stiu de pe terenurile de baschet (comunitatea de jucatori de baschet nu e atat de mare precum pare). Pe unii nu-i cunosc. Cu toate acestea, e interesant sa observi cateva lucruri:

– evolutia (sau involutia) oamenilor pe masura ce imbatranesc. Aici vin oameni care erau printre cei mai buni atleti in liceu/facultate. Unii jucau pe la echipe de baschet din liga A/B de baschet (asta nu spune multe – nivelul baschetului profesionist n-a fost niciodata extraordinar la echipele de pluton la noi). Dupa 8 ani (mai mult sau mai putin) de ‘incadrare pe piata muncii’, majoritatea numai a atleti nu mai arata. Unii au burti mai mici sau mai mari, chelie, altii nu mai rezista la mai mult de 2 jocuri de cate 10 minute.

– mi se pare incredibil cati nervi se pot strange in anumiti oameni care teoretic n-au atat de multe griji pe cap. Oameni cu un job caldut, masina, casa etc. incep sa tipe si sa se enerveze de la un fault pe care cu siguranta l-au facut si ei de-a lungul vietii si care cu siguranta n-a fost ‘dur‘. Daca la 16-20 de ani te mai astepti la nervi, de, nu stii sa-ti controlezi inca psihicul, iei fiecare fault drept un afront personal, reactii de copil la un adult de 30-35 de ani mi se pare absurde.

– e foarte interesant cum niste oameni care sunt foarte calmi la locurile lor de munca, unde se comporta foarte ‘corect’, devin niste masini de injurat (unii chiar violenti) atunci cand se intalnesc cu fostii lor colegi/prieteni din liceu/facultate, intr-un mediu relativ competitiv. Daca as sti mai multe despre psihologie si psihicul uman, as putea sa-mi dau cu parerea mai corect pe tema asta. Ma voi documenta 🙂

– e trist faptul ca poti fi cat de cat in forma fizica buna, dar daca nu alergi sau nu faci un efort sustinut aerob mai des – se duce pe apa sambetei orice dram de rezistenta pe care-l aveai. Da, te incalzesti, da, faci toate lucrurile pe care le faceai dintotdeauna inainte de-a incepe sa joci baschet – dar rezistenta, capacitatea de-a alerga atac/aparare minute in sir se duce repede. Imbatranirea e un proces trist.

– daca nu mai joci baschet deloc o perioada indelungata, nu uiti sa bati mingea, nu uiti sa arunci la cos, nu uiti sa te demarci sau sa faci marcaj om-la-om sau zona. Dar cu siguranta nu o sa joci ‘bine’, cel putin nu primele zile. E foarte frustrant sa intri pe teren si sa vezi ca esti praf fata de altii – desi nici aia nu par ei cine stie ce jucatori. 

*De-a lungul timpului am primit coate in coaste, in burta, in ochi, am avut ochi vineti, zgarieturi lungi pe toata mana sau pe fata, am primit capete in gura, mi-am muscat limba pana la sange de mai multe ori, o data am luat bataie de la jumatate de curte de liceu – pentru ca l-am troznit pe un prost care mi-a pus mana in gat dupa ce a cerut fault (pe care tot el il facuse). Cu toate astea, am continuat sa joc baschet (mai rar decat la 18 ani, dar macar jucam).

Ei bine, dupa ce am “primit” un deget puternic in ochiul drept (la care am si o miopie maricica) si am facut o microfractura de retina anul trecut – am ramas cu o frica destul de mare. Chit ca totul s-a rezolvat destul de repede cu un tratament nu foarte dureros. Frica de a sta din nou pe o masa de operatie cu un laser pozitionat pe ochiul meu (sau mai rau – daca microfractura ar fi evoluat in ruptura si dezlipire de retina si orbire) a lasat ceva urme in mintea mea. Asta si din cauza ca de cand sunt mic, nu m-am temut de multe lucruri, dar ideea de a ramane orb din cauza unui factor extern m-a speriat dintotdeauna. Cine stie ce film am vazut cand eram prea mic si influentabil si am ramas cu sechele toata viata. Uite asa te tampesti fara sa-ti dai seama 🙂