Despartirea de orice devine mai dificila cu trecerea timpului

Am avut “discutia” cu actualii mei angajatori.

quit job

Dupa aproape 3 ani de nemultumiri din ambele parti (ei au fost nemultumiti de interesul insuficient pe care l-am acordat jobului dupa ce am inceput scoala, eu am fost nemultumit de faptul ca a trebuit sa stau prea mult la job, in loc sa-mi vad de invatat, mers la ore si la spital), in mai putin de 2 luni urmeaza sa-mi iau la revedere de la un loc de munca unde voi fi stat peste 9 ani.

Teoria mea (bazata doar de observatii in jurul meu, in cei peste 11 ani de cand lucrez incontinuu) este ca despartirea de un loc de munca se aseamana un pic cu despartirea de o persoana cu care ai avut o relatie.

Daca nu esti un om fara respect fata de aproape (sau de tine, intr-un final), vei face tot posibilul sa fie totul bine la orice job (si in orice relatie), chit ca iti dai seama ca e ceva care probabil nu e de durata.

Daca pe parcursul lunilor/anilor de munca (sau de relatie) ai fost si bucuros, te-ai simtit implinit, ai evoluat (profesional sau nu), cu siguranta te vei gandi de doua ori inainte sa pleci. Asta poate duce si la momente neplacute, in care exista tensiune si ar trebui toata lumea sa recunoasca necesitatea unei despartiri, dar totul continua mai mult din inertie.

E adevarat, motivul plecarii de la un job e de multe ori diferit fata de cel pentru care termini o relatie: uneori pur si simplu vrei ceva mai mult dpdv financiar (ceva ce e greu sa compari cu beneficiile unei relatii).

Pe de alta parte, la fel ca in relatii, ajungi la anumite joburi intr-un moment in care nu mai suporti situatia actuala. Exista certuri, exista nemultumiri de ambele parti si oricat de mult ar avea nevoie unul de altul… cele doua parti nu se mai pot intelege.

Nu in ultimul rand, exista momente in care iti dai seama ca daca ramai pe loc, nu vei face decat sa esuezi lamentabil, intr-un viitor mai mult sau mai putin indepartat, si ca ar fi mai bine sa incepi de la 0 mai devreme, nu mai tarziu.

La fel, se poate intampla sa realizezi ca vrei si poti mai mult decat iti ofera jobul actual. Oricat de multe lucruri bune ai reusit pana acum aici, in alta parte vei face un pas inainte.

Suna rece toata analiza mea? Mie mi se pare realista.

Oricum, tot realismul din lume nu te va opri sa nu-ti pui intrebari:

Oare nu e mai bine sa raman la ceva sigur si sa nu ma avant in necunoscut?

Oare sunt in stare sa lupt din nou pentru a ajunge intr-o pozitie comparabil de buna (pentru ca inceputurile sunt intotdeauna mai grele in viata)?

Oare nu e mai usor sa las lucrurile sa mearga de la sine si sa sper ca poate va fi mai bine aici (desi esti aproape sigur ca nu are cum sa fie mai bine?

Pe scurt: vreau sa dau vrabia din mana pe cioara de pe gard? 🙂

Ca sa nu uit de situatia mea, intre meserii: oare o sa ma descurc mult mai bine in noua mea meserie, nu ar fi mai simplu sa raman eu la (relativa) caldurica oferita de actualul job?

In plus la toate aceste lucruri, observ cu oroare cum devin mai reticent la schimbari si noutati pe masura ce imbatranesc. Daca la 20 de ani schimbam 3 locuri de munca (pentru mai bine) in primul meu an si jumatate de munca (si ma descurcam foarte ok cu facultatea), acum sunt obosit, lipsit de spor si la scoala si la job, lipsit de chef sa trec prin procesul de recrutare pentru un nou job si ma uit cu oarecare frica la viitorul apropiat cand va trebui sa conving pe cineva ca am invatat suficient de multe in 3 ani de scoala incat sa imi dea pe mana ingrijirea (si vietile) unor pacienti.

Ma simt un pic ca un alergator de distanta care si-a estimat gresit rezervele de energie si pe ultimul kilometru pur si simplu nu mai poate alerga.

Si nu, toate acestea nu depind neaparat de mine, ci si de toate porcariile cu care a trebuit sa ma lupt in acesti 3 ani.

Scoala, jobul si meseria de Asistent Medical

Orice generalizare e gresita, inclusiv aceasta.

Sunt intrebat de multe ori (prin e-mail) anumite lucruri:

– as vrea sa devin asistent medical, dar vreau sa-mi pastrez jobul, se poate?

– vreau sa ma reprofilez si cred ca meseria de asistent medical mi s-ar potrivi. Apoi urmeaza o scurta descriere. Apoi: Ce crezi?

De multe ori, cele 2 intrebari sunt in acelasi e-mail, alteori sunt separate. Am mai scris eu un mic post pe tema primei intrebari acum 1 an. Nu s-au schimbat multe lucruri, postarea veche e in continuare valabila. As aduce niste completari.

Eu stiu (in mare) situatia de la cele 3 cele mai mari postliceale din Bucuresti: Fundeni, Carol Davila si FEG. Si de la UMF – facultatea de AMG. Mai exista cateva postliceale mai mici (cum ar fi Sfantul Iosif, Sfantul Ioan si altele). Cand ajungi in spitale in practica, ori vorbesti cu colegi de la alte scoli, ori cu asistente absolvente ale scolilor cu pricina. Deci informatiile mele (atatea cate sunt) sunt bazate foarte mult pe ceea ce zic actuali sau fosti elevi ai scolilor cu pricina.

Din experienta proprie, pot spune ca aceste informatii stranse din cunoscuti nu sunt 100% precise, deci trebuie intotdeauna sa te gandesti la ca realitatea variaza un pic intre mai bine si mai rau fata de ce iti zice cineva. Si eu, oricat de mult ma straduiesc sa judec lucrurile cat mai impartial, de multe ori cad in pacatul generalizarii pornind de la informatii limitate.

Din acest punct de vedere, sunt eu potrivit sa dau vreun sfat cuiva? Nu, nu cred. Dar prefer sa cred ca poate cineva citi ce scriu si poate lua decizii un pic mai informate.

Care poate fi problema atunci cand iti doresti sa inveti o meserie noua si sa iti pastrezi un job?

Pai: poti fi exmatriculat daca chiulesti de la ore; poti pierde jobul daca pleci prea devreme de la job; poti sa ramai corigent/repetent daca nu ajungi la lucrari; poti sa nu inveti suficient de multe pentru a fi pregatit la finalul scolii. Cum le rezolvi pe toate?

Din discutiile mele nu am intalnit inca o scoala care sa fie stricta cu prezenta la cursuri. Pana si prezenta la practica in spitale nu este prea stricta. Cateodata. Exista niste foi de prezenta, verificate si apoi semnate de asistentul-sef al fiecarei sectii – unii sunt mai rigizi, altii sunt indiferenti, altii sunt prea intelegatori

Acestea fiind zise, daca intrebi vreun profesor/oficial al unei scoli, (aproape) toti se vor jura ca scoala lor ia totul in serios si nu exista absente si la ei se invata meserie, NU ca la altii

Pe de alta parte, toti stiu ca scolile depind de banii din taxele scolare (inclusiv la Fundeni, care e de stat). Deci daca isi exmatriculeaza elevii pentru absente, raman fara bani.

Asta duce la un ciclu absurd in care unii elevi abuzeaza de aceasta relaxare si nu prea vin la scoala dar vor sa treaca anul/sa ia examenul final, unii profesori nu predau chiar cum si cat ar trebui (pe ideea “oricum voi nu veniti la scoala cat trebuie, nici eu nu predau ce si cat ar trebui“) si elevii care chiar vor sa invete ceva ajung sa faca si ei acelasi lucru ca ceilalti (“daca toata lumea pleaca, de ce sa stau eu singur la scoala?“). Evaluarea ajunge apoi sa se faca “aproximativ” (si paralel cu realitatea) si imaginea e completa. 

Situatia asta nu este universal valabila, adica depinde mult totul de colectivul de profesori si de cel de elevi al fiecarei clase din fiecare scoala. Am fost surprins in anumite situatii sa vad cat de multe lucruri li s-au predat unor colegi care au avut pur si simplu norocul sa fie repartizati in alta clasa dupa admitere. Am fost surprins sa aflu cat de multe lucruri au reusit sa faca alti colegi in practica in spitale, cateodata in aceeasi sectie unde am facut si eu practica si am fost nemultumit, in conditiile in care nu pareau ca au facut nimic special fata de mine.

Realitatea este ca e dificil sa te imparti intre job, familie si scoala atunci cand nu mai ai de ceva vreme 18-20 ani. Vei face compromisuri si asta se va vedea.

Dar asta nu inseamna ca nu se poate face. Postliceala in sine e usoara. Prea usoara.

Problema apare daca vrei sa inveti pentru a fi tu cat mai bun poti fi in meseria ta… va fi dificil s-o faci cu un job (fie si part-time) si familie.

In mod normal, nu ar trebui sa existe discutii. Scoala e scoala, jobul e job. Nu poti sa le faci 100% bine pe amandoua, trebuie sa renunti la una. Dar e atat de greu sa renunti la un venit cat de cat ok, care iti permite anumite lucruri cu care te-ai obisnuit sau pe care le consideri importante. Primesc e-mailuri si de la oameni in toata firea, cu o cariera, familie, rate la masina, apartament. Cum poti renunta la avantajele pentru care ai muncit din greu sa le obtii… pentru un vis mai mult sau mai putin clar?

Si simplificand la maxim, chit ca ai DOAR chirie + intretinere + mancare + transport de platit lunar, tot trebuie sa ai un venit lunar (sau o rezerva de bani) pentru a le plati pe toate pentru 36 de luni. Ai cum sa faci asta la 25-35 de ani?

Plus, acesti 3 ani de scoala presupun practica prin spitalele de stat. Pentru cineva cu un job modern si obisnuit cu o viata care se vrea cat de cat “europeana”, practica va fi un mic soc. Incepand cu lipsurile si mizeria din anumite spitale si continuand cu pacientii, durerea si oamenii cu care interactionezi, care de cele mai multe ori nu dau 2 bani pe tine, orice ai fi realizat sau nu… Stii ce enervant este sa ajungi la 30 de ani si sa iti vorbeasca cineva ca si cum ai avea 15, nu stii absolut nimic si esti total insignifiant pentru el? Vino cu mine intr-un spital de stat din Bucuresti si o s-o vezi. Aici nu vorbesc de “am facut facultate, vreau sa fiu respectat pentru ca am o diploma“. E o atitudine inutila in ziua de azi, care nu face decat sa te frustreze.

Vorbesc de simplu respect intre oameni, un minim de politete, niste lucruri de baza intr-o societate moderna.

Si daca cumva te arati afectat de aceste lucruri inutile, vai, cat de usor vei fi ori tu catalogat drept idiot sensibil, ori se vor gasi scuze pentru a fi tu tratat ca un gunoi.

Asta ca sa nu mentionez riscurile meseriei, spaga, nesimtirea, violenta, moartea si multe alte lucruri la care nu te gandesti cand ai 20 de ani si viata pare atat de simpla.

La final ajung si la legatura cu a doua intrebare. In acesti 3 ani mi-am tot pus intrebarea: DE CE FAC EU SCOALA ASTA? Cred ca singurul lucru care te poate trece cu bine printr-o reconversie profesionala la o varsta la care vrei totul, crezi ca poti totul si ti-e mai greu sa accepti orice este sa ai un scop bine-precizat. Oricum, e interesant ca la 30 de ani imi pun constant intrebarea asta, dar la 20 am continuat o facultate inutila din pura prostie (unii ar numi-o frica de necunoscut).

Pentru unii este “vreau sa ajut oamenii”, pentru altii este “imi place sa vad cum functioneaza corpul uman”. Pentru altii este “vreau sa lucrez in strainatate pentru un salariu cat de cat bun”. Si cate si mai cate.

Oricare ar fi, trebuie sa fii sigur ca motivul ala e unul important pentru tine. Si sa nu uiti ca pentru a iti indeplini telul, trebuie sa si muncesti.

Sau sa fii pur-si-simplu prost sau nesimtit, ca un coleg de-al meu care habar-n-are “ce e pulsul”, unde se poate masura tensiunea arteriala, ce e o hernie, unde e ficatul si cate si mai cate (in anul 3!) – dar a fost lasat sa faca injectii unor pacienti, sa le pregateasca medicamentele si multe altele. Ma tem pentru viata pacientului care ii va incapea pe mainile lui 12/24 ore in curand.

Jurnal de voluntariat in spital (6)

• Ce-mi mai trece mie prin cap prin spital: De nenumarate ori mi s-a intamplat sa ajung intr-un spital, fie ca pacient, ruda sau elev si sa nu imi raspunda nimeni “cum ajung la sectia X”. Ori sa mi se mormaie ceva, ori sa fiu trimis la cucurigu, ori sa fiu ignorat, chiar daca am intrebat asta chiar de doua ori. Si eu sunt in general politicos, cel putin pana ajung sa imi formez o opinie, de multe ori inclusiv cu nesimtitii care nu merita. Mi-am jurat sa nu fiu niciodata asa. Cand ma invart dintr-o parte in alta a spitalului, de nenumarate ori am fost intrebat cum se ajunge undeva, intotdeauna am incercat sa dau raspunsul corect, ba chiar ghidez persoana, daca ma gandesc ca nu e sigur ca o sa se descurce sau daca nu sunt sigur ca s-a inteles ce am zis. Ma amuza atunci cand sunt salutat cu “domnule doctor, unde este…”. De fiecare data raspund, razand, cu “nu sunt doctor, dar puteti ajunge la…”. Tin minte ca tata imi tot povestea cum il flata el pe cate un mic gradat, cand era in armata, cu “to’arșu’ major” – daca vorbea cu un capitan, sau cu “to’arșu capitan” daca vorbea cu un sergent. Tot el imi zicea ca treaba asta mergea doar la aia pe care ii stia mai idioti, restul se enervau daca nu recunosteai gradații corect.

• In completare la ce e mai sus: E trist ca dupa vreo 3 luni (puse cap la cap) in acelasi spital inca nu stiu chiar toate sectiile pe unde sunt. Dar le invat eu. E mai trist sa vezi oameni care lucreaza de ani de zile in spital si nu s-au obosit sa invete unde e una, unde e alta. Sau ca nu vor sa ajute un om care nu se plimba prin spital de tampit, ci pentru ca are o problema, de un fel sau altul.

• Sa vezi niste lucratori pe ambulanta cum poștesc cateva tigari in spatele ambulantelor, intre apeluri, este foarte trist. E ciudat sa stai sa te gandesti la faptul ca oamenii care te salveaza (pe cat posibil) cand ai un infarct (sa zicem) se indreapta si ei vertiginos catre unul.

• Pentru un om care a muncit la birou o gramada de timp si si-a luat, pe cat posibil, pranzul (sau masa, in general) intotdeauna intr-o incapere speciala pentru asa ceva, felul in care mananca lumea in anumite spitale a fost un soc pentru mine. Daca nu exista sala de mese sau oficiu dietetic cu o masa mai mare, se foloseste “ce exista”. In camarute micute, inghesuiti, pe ziare (cateodata), fara tacamuri, cu tacamuri si farfurii puse claie peste gramada intr-o chiuveta unde se spala si pe maini, beau apa de la chiuveta (care de multe ori e rosiatica, nici macar galbuie) samd. Stiu, stiu, sunt eu cu nasul pe sus sau prea sensibil. Nu ii judec deloc, departe de asta, doar ca e ceva greu de inteles daca esti obisnuit altfel.

• M-am saturat sa tot stau dupa Asistente la ATI cate 10 minute sa-mi prelucreze o amarata de proba de sange pentru un EAB. Asta in conditiile in care nu, nu sunt toate ocupate. De acum incolo o sa mi-o prelucrez singur – am vazut cum functioneaza aparatul de multe ori si e simplu. Am primit si un acord de principiu de la o asistenta pentru asta, o sa mai anunt pe viitor si ma duc sa mi-o fac singur. E aiurea sa stau degeabah pana se gaseste cineva sa faca o treaba pe care stiu s-o fac si eu. Plus ca mi se pare absurd faptul ca am vazut cel putin 2 asistente angajate acolo care habar-n-au sa apese 3 butoane si sa bage o seringa intr-un tubuleț (cam ce presupune, simplificat, prelucrarea unui EAB). De ce zic ca nu stiu? Una a recunoscut “sunt noua aici, nu stiu”, pe alta a luat-o asistenta-sefa sa-i arate “- Ai mai vazut asa ceva?” (“ăăăă, nu”), a 3-a nu stia ca dupa ce introduce parametrii (si nu stia ca trebuie sa ma intrebe de oxigenarea pacientului sau de temperatura) trebuie sa apese pe “ok” ca sa si prelucreze aparatul proba… Acum nu zic ca sunt eu expertul lui pește. Dar e o procedura destul de simpla. O faci 1 data sub observatie, te documentezi ce valori iti trebuie pentru FiO2, care e treaba cu temperatura si gata. Oricum, ma amuza cand cate un rezident se simte ofensat daca il rog pe el politicos sa imi prelucreze sangele “cred ca ai gresit persoana, trebuie sa vorbesti cu o asistenta, nu cu mine, da?“.

• Oare o fi normal sa fii rezident pe o sectie si sa nu stii nimic despre evolutia unui pacient (internat in sectia ta) de ieri pana azi si sa te aperi (pe la ora 10) cu “nu stiu nimic, eu am primit fisa in brate si am fost trimis cu pacienta aici”? Nu judec, doar ma intreb. Asistentele am vazut ca intotdeauna isi “descarca tura” – oferindu-i informatii schimbului despre evolutia pacientilor internati/externati/decedati/ramasi. Doctorii nu fac la fel?E adevarat, sectia e mare si rezidentii vad ca fac o rotatie cam bizara, a carei logica inca n-am prins-o exact. Cred ca cei de an mic se invart pe toata sectia, cei de an mare raman doar intr-o anumita parte?

• Cand am avut probleme cu tatal meu, ma deranja faptul ca eram bagat in seama abia dupa ce ziceam “sunt trimis de d-nul doctor X, as dori sa discutam ceva despre pacientul Y”. Si ca oricum, si atunci dura foarte mult sa obtii orice informatie. Aici am vazut mai des fraza de introducere “sunt medicul W, ruda pacientului Z”. Din ce am vazut eu (cel putin in sectia asta), discutia se poarta la fel la nivelul doctor-ruda. Informatiile poate sunt un pic mai tehnice, dar relationarea e aceeasi. De ce e nevoie de acest mod de-a se introduce? Am fost surprins sa vad ca treaba asta o practica si doctorii tineri. Oare ei isi fac treaba diferit, in functie de starea sociala a pacientului? Oare e vorba doar de faptul ca se asteapta (ca mine) sa nu fie bagati in seama decat daca se folosesc de vreo autoritate efemera?

• Ultima “intrare in jurnal” am scris-o intr-o zi in care nimic nu mi-a iesit la spital. Toata ziua am fost bosumflat. A doua zi si recoltarile mi-au iesit bine, am montat si branula aceluiasi pacient unde nu am reusit cu o zi inainte si overall am avut o dimineata eficienta la spital. Toata ziua am fost fericit. E incredibil cat de mult ma influenteaza un esec versus o reusita din doar cateva ore dintr-o zi – pe tot parcursul zilei. Credeam ca sunt imun la asa ceva la varsta mea si dupa atatia ani de reusite si esecuri…

• Spre deosebire de punctul de mai sus, faptul ca la serviciu am probleme din ce in ce mai mari si deja stau cu amenintarea reala a concedierii deasupra capului… ma mai influenteaza mult mai putin. Adica am devenit un din ăla. Un angajat nemultumit. Imi fac treaba, stau peste program daca e nevoie, nu refuz nimic din ce mi se cere sa fac, dar nu imi mai pasa de jobul asta. Nu imi mai pasa de clienti, de cerintele lor tampite, de firma la care lucrez. Imi mai pasa de principiile mele: fa-ti treaba bine si nu-ti bate joc de ceea ce faci. Atata doar ca se vede ca nu-mi mai pasa. Iar notiunea mea de “treaba bine-facuta” nu mai corespunde cu asteptarile angajatorilor mei. Si ca micile porcarii din viata de zi cu zi intr-o agentie de publicitate ma enerveaza mai tare decat pana acum si nu ma mai obosesc sa nu comentez pe tema lor. Deci am devenit “ăla cu probleme de comportament” pentru ca-mi exprim cam des nemultumirile acumulate in 8 ani de munca in acelasi loc. Desigur, cei 8 ani nu mai au brusc nici o valoare in ochii patronilor. Daca nu as fi avut si greselile stupide din ultimele luni, mai era cum mai era, dar s-au adaugat si alea “la catastif”. Sincer, ii cam inteleg. Nici mie nu imi plac ăia care se plang, in loc sa plece in alta parte.

Mesaj pentru toti nesimtitii care se ocupa de recrutari in Romania

Inca o candidatura trimisa direct prin e-mail, inca o ignorare totala a e-mailului meu (nici un raspuns dupa 1 luna de la trimiterea lui). A cata oara mi se intampla asta, oare? Da, eImage foarte probabil ca experienta cu care ma laud in cv sa fie insuficienta. E foarte posibil ca cv-ul si scrisoarea mea de intentie sa nu fie pe gustul tau, cu oricat de multa grija le-oi fi facut si refacut eu.

Dar cat de greu o fi sa scrii un e-mail in care sa ii spui unui om ca n-ai nevoie de el? Presupunand ca anuntul tau era real – nevoia firmei care te angajeaza era reala. Cum eu nu aplic (stiu, e un calc) decat la companii/agentii de publicitate de care chiar am auzit, cu cifre de afaceri maricele si cu mai mult de 10 angajati, sansele sa fie un anunt pus “la misto” sunt destul de mici. Asadar repet: cat de greu poate fi sa raspunzi unui e-mail si sa-i spui unui om ca ii respingi candidatura lui?

A, candideaza 100-200-300 de oameni? Daca nu vrei sa primesti e-mailuri multe, nu-ti posta anuntul in 10 locuri, e atat de simplu. Oricum, in Romania nu se obisnuieste sa se raspunda in vreun fel candidaturilor facute pe site-urile de recrutare. Se citeste cv-ul (sau nu) si atat. Fraierii care se asteptau la vreun feed-back… raman fraieri. Deci ramane doar e-mailul de raspuns  pe care ar trebui sa-l dai tu, nefericita care te ocupi cu recrutarea, celorlalti fraieri, care ti-au trimis direct e-mail (pentru ca de, poate unii spera ca asa vor primi o veste).

Iti spun eu, dureaza mai putin de 10 minute sa trimiti 100 de e-mailuri cu acelasi text laconic: “Va multumim pentru candidatura, dar NU ati fost selectat pentru a participa la un interviu.” Cam cat iti ia tie sa fumezi o tigara, cand tu zici ca “muncesti“, intr-una dintre multele tale pauze.

A, mai ai si altceva de facut si ti s-a aruncat in cap sa te ocupi si de selectionarea unor candidati pentru interviu? Nu-ti bate joc de munca pe care o faci. Si nu-ti bate joc de alti oameni doar pentru ca poti sau pentru ca te simti subapreciata si/sau supraincarcata. NU, nu-ti garantez ca exista karma in lumea asta. Dar, judecand din experienta mea si a multor cunoscuti de-ai mei, nesimtirea e raspandita printre cei care fac ceea ce faci tu acum. Mai devreme sau mai tarziu vei pleca de la firma la care lucrezi. Mai devreme sau mai tarziu vei ajunge si tu sa-ti trimiti ca proasta cv-ul catre niste necunoscuti, sperand la un raspuns. O sa vezi ce frumos e sa nu-ti raspunda nimeni. O sa vezi ce bine o sa te simti dupa ce faci chestia asta de 10-20-50 de ori. O sa vezi cat de mult valoreaza, de fapt, nemasurata ta experienta profesionala.

Daca trecem de acest prim pas – raspunsul la e-mail, apare interviul. Intotdeauna cand poti tu, nu cand poate intervievatul. Pentru ca tie ti s-ar parea normal ca un coleg sa plece la miezul zilei de la locul de munca pentru a da un interviu, nu?

Trecem si peste interviu(ri). Pana la urma nu a fost selectat nefericitul. The powers that be au hotarat sa-l angajeze pe altul. A cerut mai putini bani, a parut mai destept/servil/pregatit sau pur si simplu le-a placut mai mult de fata lui/ei. Acum chiar ca nu mai ai nici o scuza sa nu trimiti 5-10 e-mailuri in care sa-i anunti pe restul candidatilor de pe short list ca n-ai nevoie de ei. Si daca tot trimiti e-mailurile alea putine, nu copia textul dintr-un manual de 2 lei. Nimanui nu-i place sa citeasca o insiruire de fraze bombastice, fortat politicoase. Fii cat de cat onesta: “altul/alta a stiut mai multe sau a cerut mai putini bani”. Revin la explicatia de mai sus. O sa ajungi si tu in situatia de-a-ti cauta de munca. O sa vezi ce bine te simti cand nu ti se va spune niciodata de ce ai fost respins, dupa ce ai avut un interviu in care ti s-a spus ca esti perfect(a) si dupa ce eventual ai dat si vreun test pe care esti sigur(a) ca l-ai trecut cu brio.

Imi adresez postul preponderent femeilor deoarece (pana acum) nu am interactionat nici macar 1 data cu un barbat aflat in pozitia de-a selectiona candidatii pentru un interviu. Interviuri am dat si cu barbati si cu femei, dar prima filtrare au facut-o NUMAI femeile.

Copyright poza: toonpool.com

3 idei de afaceri in care n-a crezut nimeni

Sunt convins de ani buni de faptul ca grafica (2D) publicitara pe calculator va disparea in cativa ani. Si publicatiile tiparite (reviste, ziare nespecializate, brosuri samd).

Vor exista din ce in ce mai putine locuri de munca in acest domeniu, pe care se vor bate multi angajati actuali + cativa nefericiti care tocmai vor sa-si inceapa drumul profesional. Rezultatul: fara MULT noroc, ma voi trezi la 35-40 de ani cu niste skilluri profesionale inutile si cu perspective negative de-a fi din nou angajat.

Inainte sa ma hotarasc ca vreau sa ajung sa muncesc in Sanatate , am stat si m-am gandit la alte meserii in care m-as putea reprofila mai cu usurinta. Inainte de-a te reprofila, la o anumita varsta, ar trebui sa te gandesti si la a porni o afacere. Poate ai o idee stralucita si de fapt trebuie sa devii antreprenor, nu neaparat sa inveti alta meserie.Image

  1. In 2008, un fost coleg pleca la Amsterdam. Desi avea cam 5 ani vechime ca Art Director pe la cateva agentii de publicitate si la 2 reviste mari din Bucuresti (una parte a Sanoma), nu si-a gasit un job in domeniul asta acolo. Restrictiile pe piata muncii aplicate cetatenilor de mana a 2-a a UE sunt destul de dure. Asta plus faptul ca olandezii sunt destul de nationalisti atunci cand li se permite (dar de asta si-a dat seama prea tarziu) inseamna ca nici pana acum nu si-a indeplinit visul lui olandez. Planul lui era sa mearga acolo, sa stea la un cunoscut (deci chirie f. mica) si sa studieze la SAE Institute. Spera ca dupa cele 4 semestre la aia, cu noua diploma in buzunar (alaturi de licenta + masterul in Teoria Comunicarii din Ro.) sa fie demn de bagat in seama la angajare. Gresit!

Asa am aflat de SAE. Intre timp, si-au deschis un sediu si in Bucuresti. Pe vremea aia nu aveau decat vreo 6 sucursale in toata lumea. Acum au si cate 3 intr-o tara.

In 2008 am venit cu ideea mea la actualii mei patroni. Un Institut de Design care ar putea sa se laude cu angajati de prin agentii mari locale si care ar putea oferi si un parteneriat cu cativa eventuali angajatori – pentru a creste sansele de angajare. Si ei sunt de-acord ca publicitatea si grafica pe calculator mor. Cu toate acestea, din ce in ce mai multi oameni vor sa intre in acest domeniu foarte ‘la moda’. Asa iti poti refolosi oamenii valorosi pe care-i ai, transformandu-i din Creativi, Art Directori, Copywriteri in Profesori in Design si Publicitate. Daca in alte tari se pot castiga bani din asta, de ce nu s-ar putea si la noi? N-au crezut in propunerea mea, eu n-am mai insistat, totul a ramas doar o idee de-a mea.

Acum, la SAE Bucuresti costa un curs de baza pe undeva pe la 450 euro/4-8 saptamani de curs. Mai exista si Link-Academy, care cere intre 1100 si 1400 euro pentru 2 semestre. Plus o gramada de mici intreprinzatori cu scoli ‘de cartier’ care cer intre 500 si 2000 lei pentru un curs de 2-3 luni. Acuma, nu stiu eu cat de mare profit fac aceste “scoli de design”, dar cerere cu siguranta exista si e foarte posibil sa existe suficienti oameni care sa aiba si banii ceruti pentru aceste cursuri.

  1. Dintotdeauna m-a enervat faptul ca n-a existat nici un specialist caruia sa ma adresez in clasa a 11-a, a 12-a, care sa-mi spuna pentru ce meserii as fi potrivit, in functie de competentele mele si de lucrurile care-mi placeau si ma interesau.

M-am gandit la o afacere integrata, in care sa ai:

  • evaluari ale competentelor si aptitudinilor facute de un psiholog (testari de inteligenta si aptitudini exista de zeci de ani)
  • evaluari ale limbilor straine cunoscute (si a capacitatii de a invata altele)

  • testimoniale ale unor diversi profesionisti in licee. Una e sa te gandesti ‘vreau sa fiu doctor’ si alta e sa vorbesti cu un doctor de 30 de ani, care sa-ti spuna tie, un copil cu vise mari de 17-19 ani ce o sa faci de fapt in viata ta profesionala. Una e sa visezi sa devii avocat si alta e sa vorbesti de fapt cu un avocat.

  • colaborari cu diverse facultati de la noi si din strainatate, prin care poti ajuta elevii sa ajunga intr-un mediu unde sa-si intregeasca cunostintele mai bine.

M-am gandit la o combinare ONG + Firma de consultanta privata. Cu ONG-ul aduci un serviciu comunitatii, cu Consultanta obtii venituri.

M-am dus cu ideea asta la cineva din Ministerul Invatamantului. Interes 0. Posibilitati aproape 0 de a intra intr-un liceu fara 1000 de permisiuni si 10 șpăgi – PENTRU FIECARE LICEU IN PARTE. Asta in conditiile in care Statul nu trebuie sa plateasca nimic, doar sa ofere accesul unui ONG la elevi (eventual la sfarsitul orelor de curs).

In Austria, la o vizita facuta in primavara asta in Viena, am descoperit cu mirare ca afacerea cea mai in voga in momentul asta este cea de consiliere profesionala (Bildungsberatung). Reclame la TV, radio, in transportul in comun etc. Firme peste firme care se inghesuie sa te sfatuiasca ce sa faci ca sa ai o karriere.

Citez dintr-un comentariu primit la ideea mea: “nu ies bani din consiliere profesionala, asta nu e afacere“.

  1.  Ultima idee mi-a venit dupa ce am citit un articol in BI in aprilie. Bootcamp pentru pregatirea unui profesionist IT. Ok, n-o sa scoti niciodata un geniu in cateva luni. Dar daca in America se poate, s-ar putea si la noi, nu se lauda romanii ca sunt genii in informatica, nu avem peste 200.000 de angajati in industria IT (foarte bine platiti multi dintre ei)? Cu adaugiri – sa oferi certificari pentru diverse softuri/platforme sau in diverse sub-domenii (BA/BI). Pentru cei care lucreaza deja in domeniu, dar doresc sa evolueze. Colaborari cu diferite firme medii/mari, care cauta in disperare oameni cat de cat pregatiti pentru a-i angaja.

Dupa cateva discutii cu vreo 5 cunoscuti din industria IT, m-am dezumflat de tot. Daca firma ofera cursurile si plateste costurile cu examenele, romanul se școlește. Daca e vorba sa dea el bani… e mai reticent sa invete ceva, orice – mai ales daca nu are de ce.

Ori faci o facultate care e 50% inutila – si esti considerat ‘absolvent pregatit’, ori inveti de capul tau. Nimeni nu vrea sa plateasca pentru a invata, cel putin nu in domeniul asta. Cel putin asta cred fostii mei colegi de liceu, care acum au deja 7-10 ani vechime in industrie. Din cate vad eu, oferte ar fi pe piata (inclusiv Link Academy si SAE ofera asa ceva). Oare cerere chiar nu exista?

Ma rog, un mare post in care n-am zis si n-am demonstrat nimic. Doar am defulat un pic.

Ce urasc cel mai mult la un interviu

Anul trecut am aplicat pentru un post la Metro Romania. Da-i si suna-ti cunoscutii, incearca sa afli cam cat se ofera pentru postul ala, daca e ‘dinainte ocupat‘, fa-ti scrisoare de intentie in romana si engleza, reverifica-ti cv-ul, documenteaza-te etc. Apoi am mers la interviu. 15 minute cu un referent HR plictisit de viata, care-mi explica mie ce face Metro Romania aici din 1996, desi abia i-am explicat ca am si colaborat cu niste departamente de-ale lor la niste proiecte de-a lungul anilor. Da-i si pune-i intrebari inteligente. Apoi peste 30 de minute cu creatura (si cu HR-istul de fata). 30 de minute de demonstrat unei persoane total lipsita de cunostinte tehnice ca sunt persoana potrivita pentru ceea ce vor ei. Pentru ca la sfarsit sa imi comunice cu zambetul pe buze “da, ca sa fiu sincera cu tine, sa stii ca eu deja alesesem pe cineva pentru postul asta, dar am zis sa te chem si pe tine… asa“. N-am injurat femei in viata mea, dar in momentul ala mi-a fost cel mai greu din viata mea sa ma stapanesc sa nu imi incalc unul dintre principiile de viata. Si dupa toate astea, a trebuit sa ies in caldura verii bucurestene si sa ma intorc la munca sa-mi termin treaba pentru ziua aia.

Mi-am jurat ca n-o sa mai aplic in viata mea la un job in domeniul asta sau la vreo corporatie. Nu face niciodata promisiuni pe care nu le poti tine, nu? Hăhăhă.

Te aranjezi, afli cat mai multe posibil de acasa despre interlocutor, firma etc., iti pregatesti cateva idei pe care sa te bazezi in caz ca te blochezi, apoi te duci la interviu.

Acolo, pentru 10-20-30 de minute (cel mai lung la care am participat – fara vreun test – a Imagedurat cam 50 de minute) te vinzi cat mai bine. Faci tot posibilul sa le demonstrezi interlocutorilor ca esti destept, ca esti omul potrivi pentru ei, ca esti mai bun decat toti ceilalti si ca nu esti o sursa de probleme pentru ei, ci de solutii.

Dupa asta urmeaza partea cea mai enervanta. Nu, nu eventualele teste ale aptitudinilor, alea mi-au placut intotdeauna. Iesirea din bula in care te bagi in timpul interviului. Nu mai trebuie sa fii atent la tot ce spui, nu mai trebuie sa privesti un interlocutor in ochi, nu mai trebuie sa fii atent la tot ce debiteaza un necunoscut (desi poate stiai deja ce-ti zice sau pur si simplu nu te intereseaza), nu mai trebuie sa-ti pese de ce opinie isi formeaza un necunoscut despre tine. De multe ori, cand ies dintr-un interviu, ma simt ca un scufundator care trebuie sa iasa la suprafata dupa un timp petrecut sub apa si care are dificultati in a se readapta cu presiunea atmosferica.

Ok, nu m-am scufundat niciodata, nu stiu pe pielea mea cum te simti cand trebuie sa treci prin represurizare, camere hiperbarice samd. Dar imi imaginez ca e dificil si intr-o masura… asemanator.

 

Spaga pentru un post de Asistent Medical 2

Aparent, criza a scazut nivelul spagii cerute. Adica suma vehiculata mai devreme, 1000 euro – ceruta acum 6 luni intr-un spital din Bucuresti – e mica fata de sume cerute in ultimii 5 ani in alte spitale.

Dupa niste discutii cu niste asistente, am mai aflat urmatoarele sume:

– 1500 euro ceruti pentru asigurarea unui post la un spital de stat din Targoviste acum aproximativ 4 ani

– 1000 euro ceruti pentru asigurarea unui post la Spitalul Militar Central din Bucuresti acum  aproximativ 5 ani

Din nou, salariile pe care le primesc asistentele astea la incadrare sunt pa la 1000-1200 lei pe luna. Apoi se mai aduna diverse sporuri, e adevarat. Dar in principiu li s-au cerut aproximativ 3-4 salarii (prin 2008-2009 euro a variat intre 3,7 si 4,1).

Asta in conditiile in care toate posturile se ocupa prin concurs (scris + practica). Care concurs poate insemna fix 0, daca apare cineva cu o șpagă mai mare.

Chit ca n-o sa muncesc niciodata intr-un spital de stat din Romania, daca o sa am ocazia, o sa fac tot posibilul sa ii duc DNA-ul pe cap unui șpăgar din asta nenorocit din spitale.