Este oare fericirea conditionata de asteptarile omului?

Image

Am citit un articol de pe Huffington Post ieri (de unde am luat si mica ecuatie de mai sus). Desi nu reuseste sa acopere anumite aspecte importante, ca orice articol care se chinuie sa explice prin generalizari situatia unui esantion imens de oameni, aduce in discutie niste concepte foarte interesante. Concepte (despre fericire) care ma tot framanta si pe mine de ceva ani buni (inclusiv pe blog).

Mi se pare interesant faptul ca, desi articolul in cauza incearca sa descrie o generatie intreaga de americani, multe dintre ideile enuntate in el se pot aplica la nivel global – inclusiv in amarata Romanie.

Parintii mei, ca multi alti parinti, au preferat sa creada ca toti copiii lor sunt speciali si ne-au crescut spunandu-ne tampenia asta. Eu, fiind si nascut cand ei aveau o varsta mai inaintata, am avut un statut un pic privilegiat in ochii lor. Rezultatele bune la invatatura n-au facut decat sa toarne paie pe foc: “da, mamica, esti special, tie Dumnezeu ti-a dat o minte asa de agera, fata de a altora”. Teoria cu “invata cat mai mult, ia note bune si totul va fi bine” a ricosat repede atunci cand am descoperit ca nu intotdeauna este felicitat sau ‘premiat’ cel care invata cel mai bine si ca nu exista meritocratie nici macar in scoala generala. A urmat o perioada in care am considerat ca nu mai e necesar sa invat la fel de multe lucruri, pentru ca oricum tot nu castig nimic. Unii psihologi numesc asta efectul suprajustificarii:

The overall effect of offering a reward for a previously unrewarded activity is a shift to extrinsic motivation and the undermining of pre-existing intrinsic motivation. Once rewards are no longer offered, interest in the activity is lost; prior intrinsic motivation does not return, and extrinsic rewards must be continuously offered as motivation to sustain the activity.

Ceea ce ma aduce (dupa ceva ani) in punctul actual. In epoca in care traim avem acces nu numai la enorm de multe informatii ci si la multe false motivatii, bagate pe gat fortat de industria entertainment-ului (de ex.: “uite ce casa mare iti poti face, trebuie doar sa ai o cariera de succes“). Multumita internetului si retelelor sociale, ne formam foarte usor o imagine distorsionata despre multi cunoscuti. Imaginea este alimentata de felul in care-si prezinta viata (daca judeci dupa pozele postate pe retelele sociale, ai zice ca toata lumea este doar fericita tot timpul, sau doar in concediu, sau doar facand lucruri grozave). O idee inerent gresita – e practic imposibil ca in lumea de azi absolut toti cunoscutii unei persoane sa fie 100% fericiti cu viata lor, munca lor, familia lor etc. Daca adaugi asta la o perceptie deja negativa despre tine si viata ta, poti ajunge foarte usor sa suferi de ceea ce unii numesc “facebook depression“. Ceea ce se poate traduce prin “invidia este usor hranita de retele de socializare”.

Concluziile articolului cu care am inceput (nu-ti pierde ambitia, ignora viata-care-pare-foarte-frumoasa a vecinului si accepta faptul ca nu esti special doar pentru ca ti s-a zis asta foarte des – ci ca trebuie sa muncesti pentru a dovedi asta) sunt destul de bune. Judecand dupa numarul de vizualizari si partajari pe internet ale articolului, nu sunt singurul care crede asta.

Totul depinde de cum actioneaza fiecare atunci cand i se arata ca vede gresit lucrurile si ca trebuie sa-si schimbe un pic perspectiva asupra vietii.

Ce urasc cel mai mult la un interviu

Anul trecut am aplicat pentru un post la Metro Romania. Da-i si suna-ti cunoscutii, incearca sa afli cam cat se ofera pentru postul ala, daca e ‘dinainte ocupat‘, fa-ti scrisoare de intentie in romana si engleza, reverifica-ti cv-ul, documenteaza-te etc. Apoi am mers la interviu. 15 minute cu un referent HR plictisit de viata, care-mi explica mie ce face Metro Romania aici din 1996, desi abia i-am explicat ca am si colaborat cu niste departamente de-ale lor la niste proiecte de-a lungul anilor. Da-i si pune-i intrebari inteligente. Apoi peste 30 de minute cu creatura (si cu HR-istul de fata). 30 de minute de demonstrat unei persoane total lipsita de cunostinte tehnice ca sunt persoana potrivita pentru ceea ce vor ei. Pentru ca la sfarsit sa imi comunice cu zambetul pe buze “da, ca sa fiu sincera cu tine, sa stii ca eu deja alesesem pe cineva pentru postul asta, dar am zis sa te chem si pe tine… asa“. N-am injurat femei in viata mea, dar in momentul ala mi-a fost cel mai greu din viata mea sa ma stapanesc sa nu imi incalc unul dintre principiile de viata. Si dupa toate astea, a trebuit sa ies in caldura verii bucurestene si sa ma intorc la munca sa-mi termin treaba pentru ziua aia.

Mi-am jurat ca n-o sa mai aplic in viata mea la un job in domeniul asta sau la vreo corporatie. Nu face niciodata promisiuni pe care nu le poti tine, nu? Hăhăhă.

Te aranjezi, afli cat mai multe posibil de acasa despre interlocutor, firma etc., iti pregatesti cateva idei pe care sa te bazezi in caz ca te blochezi, apoi te duci la interviu.

Acolo, pentru 10-20-30 de minute (cel mai lung la care am participat – fara vreun test – a Imagedurat cam 50 de minute) te vinzi cat mai bine. Faci tot posibilul sa le demonstrezi interlocutorilor ca esti destept, ca esti omul potrivi pentru ei, ca esti mai bun decat toti ceilalti si ca nu esti o sursa de probleme pentru ei, ci de solutii.

Dupa asta urmeaza partea cea mai enervanta. Nu, nu eventualele teste ale aptitudinilor, alea mi-au placut intotdeauna. Iesirea din bula in care te bagi in timpul interviului. Nu mai trebuie sa fii atent la tot ce spui, nu mai trebuie sa privesti un interlocutor in ochi, nu mai trebuie sa fii atent la tot ce debiteaza un necunoscut (desi poate stiai deja ce-ti zice sau pur si simplu nu te intereseaza), nu mai trebuie sa-ti pese de ce opinie isi formeaza un necunoscut despre tine. De multe ori, cand ies dintr-un interviu, ma simt ca un scufundator care trebuie sa iasa la suprafata dupa un timp petrecut sub apa si care are dificultati in a se readapta cu presiunea atmosferica.

Ok, nu m-am scufundat niciodata, nu stiu pe pielea mea cum te simti cand trebuie sa treci prin represurizare, camere hiperbarice samd. Dar imi imaginez ca e dificil si intr-o masura… asemanator.

 

Romanii nu stiu sa rasplateasca o persoana corect pentru o munca prestata

Am o matusa pensionata de curand. A crescut mai multi copii la viata ei. Femeie fara facultate, care a absolvit un liceu “economic” prin anii 70. De curand, printr-o cunostinta, a primit o oferta sa fie bona pentru plodul (mai mic de 3 ani) unei femei care are o functie de conducere intr-o banca din top 10 dupa active in Romania. Venitul oferit: 2000 lei/luna. Evident ca “la negru”.

Intamplator, in aceeasi perioada, un cunoscut a aplicat pentru o pozitie de ofiter de credite la banca unde sus-numita muncea. Om care a absolvit Finante-Banci, care a lucrat in Raiffeisen pentru vreo 9 ani, dupa care si-a luat un an sabatic. Cum anul sabatic e bun in special pentru cei care au o suma bunicica pusa deoparte, acum era in cautare de job, pentru ca nu mai avea bani. Salariul oferit: 1200 lei/luna net, cu posibilitatea de a avansa la 1300 lei dupa 6 luni.

Acuma, sunt adevarate urmatoarele lucruri:

• 2000 lei nu e o suma mare, daca vrei sa aiba cineva grija de cea mai importanta fiinta din viata ta.

• 1200 lei + toate taxele inseamna aproximativ 2000 lei costuri totale pentru angajator.

• una e suma pe care o persoana o ofera din buzunarul propriu altcuiva, alta e o suma oferita de o entitate-persoana juridica. E o comparatie un pic fortata.

• putem spune ca exista absolventi de facultati economice in exces si ca exista bone ‘cu experienta’ putine. Deci legea cererii si a ofertei se manifesta pe ambele piete ale muncii.

Problema vine de la faptul ca aceeasi persoana este in masura sa evalueze cu cat trebuie platit cineva pentru 2 munci diferite. Si considera ca o persoana cu studii superioare si experienta extinsa intr-un domeniu trebuie sa primeasca 60% din cat ar trebui sa primeasca o persoana fara nici un studiu in “domeniul” in care munceste, pe care n-o recomanda decat o descriere facuta de o terta persoana si atat.

Raman la concluzia ca in tara noastra doar prostii incearca sa invete ceva in sistemul nostru de invatamant. 

Lucruri pe care le urasc la meseria de grafician (1)

Viitoarea mea FOSTA meserie.

Dupa o dimineata intreaga in care am refacut munca de mantuiala a unor prostalai simteam ca am nevoia sa-mi astern in scris nemultumirea. Am citit undeva ca o nemultumire neexprimata intotdeauna duce la acumularea de sentimente negative, care vor exploda la un moment dat. Dar exprimarea lor (in scris sau vorbit) intotdeauna ajuta. Un fel de “serenity now, insanity later” din Seinfeld combinat cu pseudo-psihologie. E plin internetul de articole de genul asta 🙂

E incredibil cat de tampiti pot fi niste oameni care vor sa vanda ceva si care cateodata chiar au succes in vanzari. Stiu ei (cumva – le-a spus cineva, au citit pe undeva candva) ca pentru a vinde MAI MULT trebuie sa aiba si un mesaj de marketing ‘tradus’ intr-o forma vizuala de un fel sau altul. Cu aceasta informatie importanta vin la diverse persoane/agentii de publicitate si cer cate-n luna si-n stele. Doar ca, in opinia lor, munca asta poate fi facuta de absolut oricine si merita sa fie remunerata cu aproape nimic sau sa fie facuta pro bono, pe cat posibil.

• Pe de-o parte avem clienti-scârțari de Romania. Daca ei vand un produs ieftin, cu o marja relativ mica de profit, orice furnizor al lor trebuie sa accepte sa munceasca pentru venituri mici. Intai cer oferte de pret de la nspe agentii, vad ca ce vor ei e cam scump, pana la urma se hotarasc sa faca treaba in-house, cu un băiat “care le are cu grafica pă care îl știu io”. Iese o varza infecta cu care apoi vand fix nimic si se mira de ce n-au succes, doar au aplicat ei ce au citit ca ‘se face’ pentru vanzari mai multe.

• Pe de alta parte avem clienti care se cred mai destepti decat sunt. “Vreau ca aceasta pagina sa-mi transmita WOW!”, “vreau sa-mi curga apa-n gura cand ma uit la aceasta pagina”, “vreau sa arate ca o revista glossy”. Asta pentru niste carnati sinistri, cu carne de sobolan si praf in ei. Sau pentru o revista infecta, tiparita pe hartie de 50 g/mp (aproape hârtie igienica). Sau pentru a promova un cascaval de 15 lei/kg, facut din grasimi vegetale si alte porcarii. Adica au o mare deconectare a cerintelor fata de ce vand in realitate. Nu pluseaza pe ce ii diferentiaza de competitie, ei doar cer ceva ce au vazut ca merge in alte situatii.

• Cei mai tari sunt aia care nu stiu ce vor, carora nu le place nimic din ce faci, nu-ti ofera decat clisee atunci cand le ceri detalii si care nu sunt niciodata multumiti. De regula mai sunt si rau-platnici. “Ce, ai muncit? Aia e munca? Mie nu mi-a placut, nu-ti dau nici un ban.”

 

• E adevarat, avem pe de-alta parte niste graficieni/agentii de publicitate care prind un prostalau si-l pun sa plateasca o suma cat mai mare. Putini se gandesc la ‘repeat business’ si la venituri constante. Mulgem vaca pe cat posibil acum, pentru ca mai incolo poate fuge la alt mulgator. Cand pleaca la ‘pasuni’ mai ieftine, clientul de regula pleaca cu coada-ntre picioare. Am vazut cazuri in care se refuza sa i se ofere proprietatea lui, pentru care a platit (fisierele-sursa) pentru site-uri, cataloage, pliante samd. Pe principiul “da-ma in judecata”. Afaceristi de Romania.

 

Tin minte cum mi-am pierdut o jumatate de duminica incercand sa le explic unor baieti de bani gata cat i-ar costa proiectul lor. Pe scurt, vroiau sa-si faca o revista glossy, cu continut, cu interviuri luate unor VIP-uri din Bucuresti, in care sa-si SI promoveze agentia lor de turism de 2 lei. Tipar glossy, distributie, redactare, tehnoradactare, totul pentru maximum 1200 euro. Baieti care n-au vrut sa mearga in alta parte decat la cafeneaua de la Radisson SAS pentru ca in alte parti era “prea ieftin”. Baieti care aveau 2 telefoane de cate 700 euro fiecare. Dar care considerau ca toata munca asta trebuie sa coste maxim 1200 euro. Habar-n-aveau ca numai hartia (netaiata, nelipita) i-ar costa 100 euro. Ce, continutul se plateste? Scriau ei. VIP-urile cer bani? Ete na, atunci isi puneau prietenii sa raspunda la 3 intrebari si gata articolul. Ce, articolul trebuie scris de un redactor? Rahat, asta nu puteam face eu? Layoutul revistei facut de la 0 se plateste? Nu pot copia ceva?

Intr-un final si-au facut niste fluturasi la 300 lei si un site de 2 bani. Nu cu mine, evident.

Alt caz din ultimul an a fost cand m-am chinuit sa conving o țoapă, fiica de interlopi care vroia sa-si faca o afacere, ca pentru eticheta de produse + sigla si tot ce mai era nevoie TREBUIA SA PLATEASCA. Era o necunoscuta pentru mine, dar se astepta sa-i lucrez pe gratis astea. Conducea un Porsche Cayenne, dar i se parea scump sa plateasca 200 euro pentru o munca de creatie de cateva zile.

Nemultumitii care nu fac nimic

Toata lumea se plange de ceva in Romania. Invatamantul nu merge, sanatatea e la pamant, politicienii fura, totul e scump etc. Corect.

Dar nu inteleg cum tot timpul nimeni nu face nimic. Inclusiv cei care sunt in masura sa faca ceva! Politicienii intotdeauna vor da vina pe ‘ailalti’ pentru ce nu pot face ei, profesorii intotdeauna nu se simt vinovati de nimic (sistemul e de vina), elevii intotdeauna nu cred ca e vina lor ca termina 12 clase si nu sunt in stare sa promoveze un examen macar cu nota de trecere samd.

Exemplul meu: Mircea Timofte, seful reales al OAMGMAMR. Ales pentru a 2-a oara ca sef al unui ONG… de stat (cu responsabilitati delegate de stat) – Ordinul Asistenţilor Medicali Generalişti, Moaşelor şi Asistenţilor Medicali din România care are ca obiect de activitate controlul şi supravegherea exercitării profesiei de asistent medical generalist.

Daca facem cateva cautari mai specializate pe google, vom observa ca numitul domn are doar cateva idei fixe pe care le disemineaza oricarui jurnalist dispus sa il intervieveze:

1. Nu exista exod de asistenti medicali din Romania, deoarece avem si asa prea multi asistenti medicali produsi anual de diversele forme de educatie sanitara din Romania. Oricum pleaca numai asistenti bine pregatiti.

2. Asistentii medicali din Romania (in special cei din ultimele promotii) sunt in general PROST instruiti.

3. Proaspetii absolventi medicali romani nu au pregatire practica la finalizarea scolii.

4. Exista foarte multi asistenti medicali romani care sunt foarte bine pregatiti.

Aceleasi lucruri le spune de 4 ani incoace. Afirmatia 1 se contrazice cu ea insasi… si cu 2 si 4. Afirmatia 3 se contrazice cu a 4-a si cu prima.

Acum, trecand peste contradictii, e usor sa te plangi, dar de ce nu faci ceva pentru a schimba aceasta situatie? Scolile postliceale sunt acreditate de Ministerul Invatamantului si de cel al Sanatatii. Daca actul de predare e incomplet sau eronat la una dintre ele (sau la mai multe), sa fie inchisa. La finalul scolii trebuie sustinut un examen. Daca absolventii sunt nepregatiti, asta inseamna si ca acest examen nu le evalueaza corect competentele. Sa devina mai greu. Daca sunt prea multi absolventi, sa se ceara un examen de admitere mai greu sau un proces strict de selectie intre anii 1 si 2 sau intre 2 si 3.

Daca in 4 ani nu si-a schimbat cu nimic discursul negativist, inseamna ca nu organizatia pe care o conduce nu a schimbat nimic in privinta temelor mentionate. Atunci de ce este reales? Pentru a nu face nimic in continuare dar a se plange cu succes?

Respingere la angajare

Toata viata mea profesionala am avut probleme cu lipsa totala a motivelor oneste pentru care candidatura mea pentru un anume post a fost respinsa (in cel mai bun caz primeam niste mesaje standard, culese din vreo carte tampita de HR sau traduse din germana mot-a-mot – in functie de firma la care aplicam).

Ieri mi s-a spus cel mai onest si aiurea motiv pentru care nu eram potrivit pentru un job: persoana (un mic sefulet) m-a vazut ce fel de om sunt (intamplator am mers intr-o vacanta de 1 saptamana impreuna) si considera ca nu m-as incadra in echipa lui de detepisti. De ce? Nu din cauza (eventuala a lipsei) cunostintelor tehnice, din cauza unui temperament violent sau mai stiu eu ce alt motiv. Ci pentru ca nu sunt betivan, afemeiat si nu injur. Deci nu m-as incadra in departamentul de grafica al unei agentii de publicitate mari din Bucuresti pe motivul asta.

 

Inca un motiv in plus sa fug din domeniul asta mancand pamantul. Au mai ramas aproximativ 30 de luni.

Evolutia profesionala sau Angajarile la romani (I)

Sau “De ce nu cred ca voi mai evolua mai mult in meseria pe care o fac de mai mult de 8 ani

Pe parcursul vietii ‘profesionale’, omul munceste pentru a fi platit si pentru eventualele beneficii pe care le aduce statutul de angajat (asigurare de sanatate, asigurari sociale in primul rand si apoi toate prostiile materiale pe care unii angajatori le ofera pentru ‘fidelizare’). Cum de la an la an viata e mai scumpa si nevoile adultului cresc pe masura ce creste in varsta, orice angajat normal spera ca ii va creste si salariul pe masura ce acumuleaza mai multe cunostinte, vechime, responsabilitati in meseria lui.

Ca or fi si oameni care se multumesc cu putin toata viata lor si gandesc “e mai bine sa ai un salariu mic decat sa n-ai nimic” nu neg. Dar oamenii aia nu au motiv, in opinia mea, sa se planga daca nu le ajung banii pentru a-si satisface anumite pofte sau nevoi. Te multumesti din start cu putini bani, atunci indura-ti soarta!

Revenind, daca vrei sa-ti creasca salariul, ar cam trebui sa inveti sa faci lucruri noi, sa iti creasca eficienta (viteza) cu care faci lucrurile simple (vechi) si in general sa te implici in munca ta. Sau cel putin asa iti impuie capul toate site-urile de recrutare, cartile, media, anturajul etc. Realitatea e ca, cu exceptia a 2-3 categorii de angajati foarte specializati (programatori, ingineri, consultanti financiari si domenii conexe), poti sa inveti tu toate tampeniile din lumea asta, sa te implici in toate porcariile posibile, sa iti pese de produsul finit al muncii tale de nu mai poti, sa inveti o limba-doua straine in plus, salariul in cel mai bun caz nu-ti scade. Sau daca-ti creste, creste cu cateva procente minuscule anual (daca ai noroc).

Negocierile salariale se fac in ultima vreme numai pe principiul “nu-ti place salariul de aici, pleaca, gasesc altul imediat care va primi MAI PUTIN”. Atunci pui mana si cauti. Site-uri de recrutare, cunoscuti, rude, oriunde poti gasi un job la care sa te pricepi si de unde sa speri ca vei primi mai multi bani pentru ceea ce stii sa faci foarte bine si unde vechimea si experienta ta sa fie respectate.

In domeniul meu, grafica pe calculator, salarii mari se ofera doar persoanelor foarte creative. Nu conteaza ca ei nu prea accepta sa faca si treaba mai exacta pe care grafica pe calculator o cere (pre-press, comunicare cu tipografia, paginare exacta etc.). Sunt pusi sa faca si lucrurile pe care pana acum cativa ani refuzau sa le faca (sau nu se astepta nimeni sa le faca) si li se tranteste eternul “nu-ti convine, pleaca”. Asta ma lasa pe mine, sarmanul grafician cu minte ordonata, rationala si mai putin creativa… pe dinafara.

Singurele firme care mai ofera salarii relativ mari (pentru Romania) in domeniul meu – graficienilor (DTP) sunt ori agentiile mari de publicitate, ori multinationalele. La multinationale exista o sumedenie de destepti prin departamentele de HR care pun niste cerinte tampite (ei cauta un grafician, dar pun filtre de experienta in ‘marketing’ sau ‘IT/Software’. Ca sa nu vorbim ca ei cer niste lucruri total rupte de realitatea din piata: experienta peste 4-6 ani si diploma de studii superioare in domeniu – cand majoritatea absoluta a graficienilor cu experienta din piata nu au studii in domeniu (graficieni, nu creativi/arti). Cat despre agentiile de publicitate mari – acolo nu se intra decat prin cunostinte (sau pile). Pe langa ca nu isi pun niciodata anunturi pe site-urile de joburi, angajarea se face numai si numai prin word-of-mouth. NU stii pe nimeni, nu o sa te angajeze o agentie de publicitate gen Ogilvy.

Cam atat pentru azi, urmeaza sa povestesc si cateva din experientele mele placute la angajari.