De ce nu e bine sa lucrezi cu nesimtiti

Stiinta e de acord: daca lucrezi cu nesimtiti, ai sanse foarte mari sa iti faci treaba mult mai prost.

nesimtit

Ca viitor asistent medical, in 3 ani de practica mi s-a intamplat de nenumarate ori sa fiu jignit, repezit, ignorat sau tratat in general cam cu respectul pe care-l acorzi jegului de sub pantof. Acuma, nu sunt chiar fire sensibila, am incercat sa trec peste toate, in tot timpul asta m-am certat doar 1 singura data si asta pentru ca interlocutoarea mea insista sa nu-mi accepte incercarea de scuze si de terminare a conflictului. Faptul ca am mai defulat pe blog m-a ajutat oarecum.

Chiar si-asa, de fiecare data dupa ce eram tratat infect, imi dadeam seama ca fac lucrurile mai prost decat inainte. Si chit ca realizam asta, mi-era relativ greu sa ma corectez – pentru ca intram intr-un mic cerc vicios, in care ma fortam sa fiu mai atent, greseam din nou, ma enervam, greseam din nou etc.

Ei bine, o echipa de cercetatori medicali din Israel a facut si un studiu stiintific pe tema asta.

Studiu randomizat, dublu-blind, in care 24 de echipe de Terapie Intensiva Neonatologie (echipa de 1 doctor + 2 asistente) au fost impartite aleatoriu in 2 ramuri. Toate echipele au fost puse sa faca un scenariu de antrenament, in care trebuiau sa aiba grija rapid de un nou-nascut a carui stare se inrautatea rapid din cauza unei enterocolite necrozante (cauza majora de mortalitate la nou-nascut, inclusiv in medicina moderna). Personalul medical a fost anuntat ca va fi evaluat de observatori de la alt spital.

13 echipe au fost expuse la comentarii jignitoare (nu foarte grave, sa zicem) de la acesti observatori: li se spunea ca “nu sunt impresionati de calitatea medicinei in Israel” sau ca “n-ati rezista 1 saptamana acasa la noi“. Celelalte 11 echipe (ramura de control a experimentului) au fost expuse doar la comentarii neutre.

Apoi, scenariul educativ incepea, echipelor cerandu-li-se sa se ocupe de urgenta aparuta la un bebelus-manechin.

Echipele au fost filmate si performanta lor a fost evaluata de catre arbitri independenti (dublu-blind). Evaluarea a fost facuta in functie de performantele in diagnosticare, performanta in proceduri, impartasirea de informatii si cererea de ajutor la nevoie. Punctajele au fost acordate pe o scara de la 1 la 5.

Deloc surprinzator, fata de echipele neexpuse la nesimtire, performanta a fost mai slaba la diagnosticare si proceduri medicale si totul se presupune ca a inceput de la scaderea dorintei colegilor de a impartasi informatii intre ei.

“It thus seems that rudeness reduced information-sharing among the physician and the 2 nurses, which, in turn, harmed their diagnostic performance. Similarly, rudeness reduced helping among the team members, which, in turn, explained the reduction in their procedural performance.”

Un tabel cu rezultatele echipelor:

rezultate nesimtire

Data viitoare cand o sa-mi spuna cineva ceva nasol, o sa-i spun ca cercetatorii israelieni au ajuns la concluzia ca ceea ce face el imi va afecta negativ performantele, deci sa ma lase in pace. 🙂

Mai in gluma, mai in serios, e evident ca majoritatea oamenilor sunt afectati de ceea ce li se spune, oricat de mult se obisnuiesc sa ignore totul. Problema e ca nu poti elimina cu totul porcariile din jurul tau, oricat de mult ai sti ca te vor afecta – mai ales in medicina.

Studiul (nu am gasit decat abstractul pentru moment) este aici.

Am ajuns sa fac ceva ce urasc la altii?

Lucrez fara pauza de la 20 de ani. Inainte de asta, am mai muncit si in scoala generala si in liceu (ba ca ajutor la renovari/constructii, ulterior ca ghid pentru niste americani, apoi colaborator pe perioade scurte pe mici prostii de BTL). Primul job mai “de birou” a fost la 18 ani, in anul 1 de facultate, la Flamingo Computers. Am avut surpriza sa aflu ca nu mi-au facut carte de munca, desi se jurau ca o fac pentru toata lumea care sta la ei minim 1 luna (am rezistat 5).

De cand am facut prima data o munca platita, am observat o trasatura care ma deranja la alti oameni cu care munceam: munca facuta in bataie de joc. Unii o faceau pentru ca asa erau in toata viata lor (dezordonati), altii pentru ca asa credeau ca se razbuna pentru ca sunt platiti prea putin, altii o faceau pentru ca au descoperit ca altii le pot face munca lor.

whatever  - isolated text in vintage wood letterpress printing blocks

O mica variatie pe tema asta exista la oamenii care pleaca de la un job (de regula, la altul): dupa ce sunt siguri ca au asigurat un ulterior loc de munca (sau ca sunt dati afara – dar asta am vazut mult mai rar in anii mei de munca) si isi depun preavizul, aproape toti romanii cu care am interactionat eu si-au bagat picioarele in jobul actual.

Ce presupune asta?

Venit la munca la ore tarzii, facut munca asa, doar cat sa nu se zica “asta nu face NIMIC“, neatentie la ceea ce fac, stat la tigara (sau ping-pong sau altceva) cu orele, stat in birou ostentativ pe internet sau nefacand nimic, de parca au ceva de demonstrat si (foarte rar) certuri cu cei care i-au enervat de-a lungul timpului.

Din punctul asta de vedere, mi s-a parut onest ce mi-a zis la interviul pentru job un fost patron al meu: “am fost si eu angajat la mai multa lume. De fiecare data cand plecam, le spuneam ca n-are sens sa mai stau zilele de preaviz, pentru ca oricum NU o sa mai fiu concentrat pe ceea ce fac si o sa-i perturb pe colegi, deci mai bine ma lasa sa plec cat mai repede“. Imi zicea asta pentru ca eu ii spuneam ca trebuie sa astept minim 15 zile ca sa vin la noul job, preavizul normal pentru fostul loc de munca.

Atata doar ca, atunci cand a fost vorba sa plec de la ei, si el m-a rugat sa mai raman perioada de preaviz “ca sa aiba timp sa-si gaseasca alt om”.

Plus, genul asta de gandire spune cate ceva despre ce fel de om e cel cu care vorbesti. Onest (teoretic), dar care isi pune interesul propriu intotdeauna pe primul plan si care nu are prea multe valori proprii (ca responsabilitate sau profesionalism).

Tehnic vorbind, perioada preavizului e singura in care ai oarecare putere asupra angajatorului – cel care are tot timpul puterea in relatia patron-angajat. Dar ce te faci cu cei care abuzeaza de aceasta perioada?

Ideea e ca, intr-o lume mai buna (sa nu zicem ideala), din momentul in care ti-ai depus preavizul, ar trebui sa iti faci treaba la fel ca pana acum, daca mergem pe principiul “urmatorul angajator a fost convins ca esti un bun profesionist, care-si face treaba constiincios“. Altfel… de ce naiba te-ar angaja cineva?

Mai clar: cine naiba te-ar angaja, daca la interviu tu le spui “urmeaza sa mai stau 2-3 saptamani la actualul loc de munca, timp in care imi propun sa frec menta si sa fiu platit pentru asta“? Ce spune asta despre tine, in conditiile in care pana atunci ai tot spus ca “am facut si am realizat si am colaborat si am avut rezultate“. Daca as fi american, ti-as zice ca you’re full of shit!

De-a lungul timpului a trebuit sa fac (sau refac) de mai multe ori munca unor fosti colegi sau colege care au plecatsi in ultimele zile nu faceau mai nimic (bine). Pe bune de nu a fost foarte deranjant.

N-am nici o problema cu dorinta oamenilor de-a pleca si inteleg ca e nevoie de o oarecare perioada in care firma sa-si gaseasca un nou angajat.

Dar serios acum – cand ala vechi vine si isi face munca prost sau deloc, restul oamenilor devin frustrati de treaba asta. Daca tot esti platit SI nu faci nimic, macar n-o face la munca, mai degraba stai acasa si lasa-ma sa ma descurc fara sa-mi aduci aminte zilnic faptul ca eu muncesc pentru aceiasi bani pe care tu-i primesti si nu faci nimic.

Acum ajung la cazul meu. Teoretic vorbind, sunt in perioada de preaviz. Mi-am anuntat patronii de cateva saptamani deja cand va fi ultima zi de munca aici si faptul ca nu vreau sa stau nici o zi in plus. Am fost extrem de impaciuitor, i-am anuntat cu nu mai putin de 7 saptamani inainte de momentul stabilit de mine ca ultima zi de munca. Sa aiba timp sa-si gaseasca un inlocuitor, mai ales ca e mai greu sa faci angajari in miezul verii. Am facut asta din bun-simt si recunostinta pentru faptul ca m-au suportat 3 ani de zile cu job + scoala.

Eu nu vad relatia angajat-patron ca una care implica recunostinta neaparat. Sau mai rau, servilitate. Esti platit sa faci o munca pe care el trebuie s-o monetizeze, sa castige niste bani. In cazul anumitor servicii, esti platit sa faci o munca pe care stii s-o faci bine sau mai bine ca altcineva, motiv pentru care primesti un anumit salariu pe care-l negociezi si accepti in momentul angajarii. NU e loc aici decat de respect reciproc si de tinerea unor promisiuni contractuale. Angajatorul te plateste pentru munca depusa, tu o faci cat mai bine posibil – daca unul dintre cei 2 se abate de la conceptele acestea, atunci contractul ar trebui sa prevada niste conditii de pedeapsa (sau anulare).

Din principiu, vin la munca la fel ca pana acum, nu plec cand vreau eu atunci cand e munca de facut si, in general, incerc sa fiu la fel de concentrat si atent la ceea ce fac.

Atata doar ca nu-mi reuseste tot timpul. Seful meu direct mi-a facut de cateva ori observatii in ultima luna – observatii pentru care, realist vorbind, nu am nici o aparare. N-am facut-o voit, dar nu am fost la fel de atent la anumite detalii. Nu am terminat niste proiecte cu un termen-limita mai larg cat mai repede posibil. Am mai mormait atunci cand mi s-au dat niste proiecte in plus de facut.

Eu (inca) lucrez la o agentie mica de publicitate. Clientul principal, pentru care lucrez de 9 ani si ceva, era o corporatie. Asta inseamna ca tot timpul trebuie sa transpun grafic ceea ce gandesc si viseaza minim 30-40 de oameni. Zi dupa zi, luna dupa luna, an dupa an. Regulile sunt facute de client, tot clientul le incalca (majoritatea absoluta a timpului). Termenele limita sunt respectate doar de noi – si chiar si atunci ni se fac noua observatii ca “nu am terminat mai repede” (de parca am avea 4 maini si 2 capete, sa lucram concomitent la 2 calculatoare). Cerintele clientilor sunt de foarte multe ori aiuritoare. De ani de zile tot repetam anumite cerinte clare pentru anumite materiale care vin de la ei, ele vin tot timpul incomplete, incorecte si nerespectand conditiile agreate.

Cand a lovit criza, clientul avea profit imens. A negociat la sange contractul cu agentia la care lucrez, ceea ce s-a tradus in micsorarea salariului meu de-atunci cu 40%. Au continuat sa aiba profit inca 2 ani. Oricum, banii pe care i-au obtinut de la noi au fost tot timpul o mica picatura in bugetul de marketing al lor. Atata doar ca banii pierduti de mine din salariu s-au simtit imediat. Desigur, nu m-a fortat nimeni sa raman aici. Atata doar ca n-am gasit un job care sa ma plateasca mai bine (am tot zis-o, meseria de grafician e pe moarte).

In tot acest timp, clientul pozeaza in “cel mai bun prieten al colaboratorilor sai” si intr-o “companie care isi da toata silinta sa aiba niste relatii de durata cu firmele colaboratoare, bazata pe respect“. Respectul la nivel de corporatie se reduce la “iti dau cat mai putini bani, indiferent de calitatea produsului livrat“. Comentezi? Gasesc altul care munceste pe si mai putin imediat. Asta atata timp cat nu are interese ascunse vreun mic sau mare sef, atunci brusc nu se mai negociaza la sange pretul oferit de corporatie pentru ceva. Ce, credeati ca spaga si deturnarea de fonduri se poarta doar la Stat? Ha!

Ani de zile mi-am imaginat ca la finalul colaborarii mele cu corporatia-client o sa scriu un e-mail in care o sa-i adaug pe toti tampitii care au avut idei idioate de-a lungul timpului, care si-au facut munca in bataie de joc, a caror munca a trebuit s-o repar sau fac direct eu samd. Vai, ce bine m-as fi simtit.

Atata doar ca… realitatea e ca, daca faci asa ceva, nu castigi NIMIC. Ba mai rau, poate le faci rau unor oameni cu care ai muncit o gramada de ani.

Ei bine, sfarsitul carierei mele de grafician e lipsit de evenimente, atata doar ca ma descopar fiind un pic mai putin atent ca de obicei si ma deranjeaza. Pentru ca nu vreau sa devin si eu “ala care pleaca intr-un mod nesimtit“.

Mesaj pentru toti nesimtitii care se ocupa de recrutari in Romania

Inca o candidatura trimisa direct prin e-mail, inca o ignorare totala a e-mailului meu (nici un raspuns dupa 1 luna de la trimiterea lui). A cata oara mi se intampla asta, oare? Da, eImage foarte probabil ca experienta cu care ma laud in cv sa fie insuficienta. E foarte posibil ca cv-ul si scrisoarea mea de intentie sa nu fie pe gustul tau, cu oricat de multa grija le-oi fi facut si refacut eu.

Dar cat de greu o fi sa scrii un e-mail in care sa ii spui unui om ca n-ai nevoie de el? Presupunand ca anuntul tau era real – nevoia firmei care te angajeaza era reala. Cum eu nu aplic (stiu, e un calc) decat la companii/agentii de publicitate de care chiar am auzit, cu cifre de afaceri maricele si cu mai mult de 10 angajati, sansele sa fie un anunt pus “la misto” sunt destul de mici. Asadar repet: cat de greu poate fi sa raspunzi unui e-mail si sa-i spui unui om ca ii respingi candidatura lui?

A, candideaza 100-200-300 de oameni? Daca nu vrei sa primesti e-mailuri multe, nu-ti posta anuntul in 10 locuri, e atat de simplu. Oricum, in Romania nu se obisnuieste sa se raspunda in vreun fel candidaturilor facute pe site-urile de recrutare. Se citeste cv-ul (sau nu) si atat. Fraierii care se asteptau la vreun feed-back… raman fraieri. Deci ramane doar e-mailul de raspuns  pe care ar trebui sa-l dai tu, nefericita care te ocupi cu recrutarea, celorlalti fraieri, care ti-au trimis direct e-mail (pentru ca de, poate unii spera ca asa vor primi o veste).

Iti spun eu, dureaza mai putin de 10 minute sa trimiti 100 de e-mailuri cu acelasi text laconic: “Va multumim pentru candidatura, dar NU ati fost selectat pentru a participa la un interviu.” Cam cat iti ia tie sa fumezi o tigara, cand tu zici ca “muncesti“, intr-una dintre multele tale pauze.

A, mai ai si altceva de facut si ti s-a aruncat in cap sa te ocupi si de selectionarea unor candidati pentru interviu? Nu-ti bate joc de munca pe care o faci. Si nu-ti bate joc de alti oameni doar pentru ca poti sau pentru ca te simti subapreciata si/sau supraincarcata. NU, nu-ti garantez ca exista karma in lumea asta. Dar, judecand din experienta mea si a multor cunoscuti de-ai mei, nesimtirea e raspandita printre cei care fac ceea ce faci tu acum. Mai devreme sau mai tarziu vei pleca de la firma la care lucrezi. Mai devreme sau mai tarziu vei ajunge si tu sa-ti trimiti ca proasta cv-ul catre niste necunoscuti, sperand la un raspuns. O sa vezi ce frumos e sa nu-ti raspunda nimeni. O sa vezi ce bine o sa te simti dupa ce faci chestia asta de 10-20-50 de ori. O sa vezi cat de mult valoreaza, de fapt, nemasurata ta experienta profesionala.

Daca trecem de acest prim pas – raspunsul la e-mail, apare interviul. Intotdeauna cand poti tu, nu cand poate intervievatul. Pentru ca tie ti s-ar parea normal ca un coleg sa plece la miezul zilei de la locul de munca pentru a da un interviu, nu?

Trecem si peste interviu(ri). Pana la urma nu a fost selectat nefericitul. The powers that be au hotarat sa-l angajeze pe altul. A cerut mai putini bani, a parut mai destept/servil/pregatit sau pur si simplu le-a placut mai mult de fata lui/ei. Acum chiar ca nu mai ai nici o scuza sa nu trimiti 5-10 e-mailuri in care sa-i anunti pe restul candidatilor de pe short list ca n-ai nevoie de ei. Si daca tot trimiti e-mailurile alea putine, nu copia textul dintr-un manual de 2 lei. Nimanui nu-i place sa citeasca o insiruire de fraze bombastice, fortat politicoase. Fii cat de cat onesta: “altul/alta a stiut mai multe sau a cerut mai putini bani”. Revin la explicatia de mai sus. O sa ajungi si tu in situatia de-a-ti cauta de munca. O sa vezi ce bine te simti cand nu ti se va spune niciodata de ce ai fost respins, dupa ce ai avut un interviu in care ti s-a spus ca esti perfect(a) si dupa ce eventual ai dat si vreun test pe care esti sigur(a) ca l-ai trecut cu brio.

Imi adresez postul preponderent femeilor deoarece (pana acum) nu am interactionat nici macar 1 data cu un barbat aflat in pozitia de-a selectiona candidatii pentru un interviu. Interviuri am dat si cu barbati si cu femei, dar prima filtrare au facut-o NUMAI femeile.

Copyright poza: toonpool.com

Romanul e oripilat de “lipsa de civilizatie” a altui roman, dar nu de propria-i nesimtire

Daca exista cineva care crede ca un studiu din 2011 facut de un socio-psiholog (Dorin Bodea) e aiuristic, sufera de ochelari-de-cal-ită cronica. Studiul arata o desprindere totala de realitate a autoevaluarii romanului. Credem MAJORITAR ca noi ne comportam civilizat, dar cei din jurul nostru sunt TOTI niste maimute needucate. Un studiu ceva mai nou al aceluiasi socio-psiholog arata existenta aceluias derapaj intre perceptia despre sine si perceptia despre aproapele sau INCLUSIV la romanii urbani, cu un job stabil, pentru care teoretic trebuie sa ai studii superioare absolvite. Cerem de la altii sa fie bine-crescuti, dar noi scuipam pe jos, tipam si nu ne spalam pe maini cand iesim de la toaleta. Super popor!

ImageImi tot aduc aminte de articolul asta si de studiile pomenite atunci cand ma lovesc de situatii de zi cu zi:

• o asistenta medicala mi-a facut observatie (relativ intemeiat) pentru ca discutam cu colegele mele PE TEME MEDICALE (metabolism, absorbtia nutrientilor, insulina, pancreas, stomac, motilitate gastrica) de fata cu un pacient care tocmai facuse o colecistectomie. Pacient cu care intrasem in vorba mai devreme si pe care l-am descusut pe toate partile despre operatie si ingrijirea pre- si postoperatorie pe care a primit-o in spitalul unde facem practica. Avea dreptate – nu e politicos sa vorbesti despre nimic de fata cu un pacient. Dar tot ea mai devreme a ignorat total faptul ca o ruda i-a cerut EXTREM DE RESPECTUOS sa scoata 2 perfuzoare din 2 paciente dintr-o rezerva. Doamna asistenta i-a raspuns afectata ca “ajung si la dumneavoastra” si n-a ajuns la ele nici dupa 30 de minute de trecut prin toate celelalte rezerve. Cine n-a avut niciodata o perfuzie intravenoasa nu stie faptul ca dupa absorbtia a 1 punga de 250 ml de perfuzie ai o nevoie relativ puternica de a urina. Lichidele ajung mult mai repede la rinichi, sunt ultrafiltrate – se formeaza urina repede. Daca n-ai cateter urinar si punga de colectare, poti ajunge sa urinezi pe tine sau sa o iei la plimbare prin spital spre toaleta, cu perfuzia dupa tine (motiv de urlete pentru orice asistenta civilizata). Desigur, ignorarea pacientilor e semn de politete, invatata dupa zeci de ani de spital.

• sediul firmei unde lucrez e intr-o cladire interbelica. E mai ieftin si e “la moda” sa spui ca “o cladire veche stimuleaza impulsurile creative mai mult decat o cladire de birouri moderna”. Ma rog, eu zic ca e un romanism sadea, un mod de-a-ti scadea costurile, sacrificand confortul. Problema e ca avem vecini batrani. Fosti protejati ai sistemului de trista amintire, care simt ca nu mai sunt bagati in seama de nimeni. O asemenea tanti are si un plod “sarac” de aprox. 25 ani, care n-a muncit niciodata in viata lui si probabil ca nu va trebui sa munceasca niciodata – multumita protectiei mamei lui (sau matusa, sau iubita sau ce-or fi ei, nu i-am intrebat niciodata). Impreuna cresc 4 (patru) potai de 15 cm inaltime si 50 cm lungime, care latra tot timpul cand ies din hruba in care locuiesc. Cam de 3 ori in cele 8 ore petrecute la serviciu de mine. Cine a auzit vreodata un caine mic latrand stie ca e un fel de sunet nearticulat, ascutit si pe care-l auzi de la 50 m distanta. N-am nimic cu cainii in general, nici cu cainii astia personal. Doar ca tanti si domnisorul nu strang niciodata rahatul dupa ei – si pentru niste piticanii, cateii astia scot mult rahat din ei, asternut frumos pe trotuarele din jurul cladirii. Desigur, semne de civilizatie.

Problema lor cu noi vine de la faptul ca vizitatorii firmei noastre (si cateodata si unii angajati) nu inchid poarta de acces in curtea cladirii. Ceea ce inseamna ca pot iesi cateii bine-crescuti ai lor in strada nesupravegheati. Presupun ca asta e motivul lor de suparare, oricare altul e absurd. Ideea e ca ei URLA intotdeauna cand prind ori vreun angajat ori vreun vizitator: “necivilizatule, nesimtitule, de ce nu inchizi poarta, de ce nu inchid toti nenorocitii care vin la voi poarta, sunteti cei mai necivilizati oameni bla-bla” (citat cuvant-cu-cuvant). Cererea lor e relativ indreptatita, dar sa ii reprosezi altuia lipsa de civilizatie in timp ce tu zbieri din toti rarunchii precum cea mai needucata mahalagioaica e absurd. E romanesc. Si nu in ultimul rand e… necivilizat!

• alt exemplu care-mi tot vine-n cap s-a petrecut intr-un telescaun din statiunea bulgareasca de ski Bansko. Vorbeam cu o prietena de avansul major pe care-l au bulgarii in organizarea statiunilor de ski/mare fata de Romania si observam faptul ca la ei banii si managementul au venit partial de la germani si partial de la mafia locala. Un romanas, vecin de telescaun, s-a bagat in seama si a ridicat drept argument faptul ca bulgarii sunt “mai civilizati ca romanii“. La o observatie simpla a comportamentului turistului mediu roman sau bulgar (la mare sau la munte) poti ajunge la o concluzie (poate gresita) ca nu sunt cu mult diferiti (in bine sau rau). Diferenta majora vine de la organizare (mult mai multi oameni care-si fac treaba cum trebuie, de la angajati de restaurante la oameni care fac curat dupa “civilizati”). Eu i-am atras atentia ca in Romania lipsesc utilitatile de baza pe o partie sau la mare. De exemplu, toalete nu prea sunt pe partiile noastre. Avem putine partii, dar si cele nou-aparute sunt gandite aiuristic. Cum sa faci un telescaun pe varful muntelui si sa nu te gandesti ca turistii (si operatorii lui) au nevoie macar 1 data pe zi sa se duca la toaleta? Raspunsul “civilizatului” vecin de scaun: “nu e problema asta cu toaletele, te duci in padure sa urinezi, altele sunt problemele“. Pentru ca, nu e asa, urinatul in padure e semn de civilizatie.