Viata ca o colectie de amintiri

Am doar 32 de ani.

Statistic vorbind, fiind barbat roman, mi-am trait aproape jumatate din viata.

Desi nu mai tin minte multe lucruri (cateodata cuvinte, cateodata obiecte, cateodata intamplari mai vechi, cateodata ceva ce abia s-a intamplat), am destul de multe amintiri puternic intiparite in mintea mea.

amintiri asianfanfics.com.jpg

Tin minte cum alergam in jurul careului de final de an prin clasa a doua si imi tot cadea coronita pe jos, spre disperarea mamei. Tin minte ca cel mai bun prieten al meu in clasa a intaia si a doua a fost colega de banca si ca, dupa ce a plecat (in clasa a 3-a), am fost trist, dar mi-am gasit repede alti prieteni.

Tin minte cum am schimbat clasa cu totul la inceputul clasei a 5-a (de la B am trecut la C), pentru ca ai mei s-au speriat cand au auzit ca mi-au plecat 5 dintre colegii mai buni din clasa si au zis ca ma vor intr-o clasa mai “buna”. Evident ca nu mi-au zis si mie. M-am trezit brusc in ziua a 3-a sau a 4-a de scoala ca vine o tanti cu o alunita impresionanta pe buza si cu un ceas cu aspect de lacatel atarnat de piept si ma muta intr-o clasa noua, cu 25 de perechi de ochi noi holbandu-se la mine, “noul vostru coleg”.

Tin minte ca in spatele meu la examenul de admitere la liceu a stat viitorul meu coleg de banca din a 11a si a 12a. Si tot el a stat in spatele meu si la BAC. Si tot cu el langa mine am dat si 2 dintre cele 3 examene de admitere la facultate.

Tin minte primul meu sarut in liceu, ea (o chema Laura si era rrrârhâită) avea un lip-gloss cu gust de capsuni. Si folosea un parfum de la Avon.

Tin minte ce enervat am fost cand am avut un prieten bun la primul meu job intr-o agentie de publicitate, cu care mergeam la baute si prin cluburi, dar care a hotarat sa se concentreze doar pe facultate dupa ce a intrat la Teatru si Film (visul lui) si apoi nu ne-am mai vazut aproape deloc.

Tin minte o gramada de intamplari de pe terenul de baschet, lucruri deloc importante, dar care mi-au ramas in minte.

Tin minte foarte viu cum a fost prima zi cand am fost la mare cu viitoarea mea sotie, cum am stat noi o zi intreaga fara sa mancam, de ajunsesera sa zica prietenii mei de-atunci “uite, domne, ca se poate trai fara mancare, doar cu dragoste”

Tin minte si acum ziua cand am dat examenul Goethe ZD, intre scris si oral m-am intors la ai mei si tatal meu mi-a facut o friptura cu cartofi. Era ziua in care medicul de familie i-a spus ca e posibil sa aiba cancer pancreatic si ca trebuie sa i se faca noi investigatii.

Tin minte examenul la postliceala si involburarea de emotii, usurare si nesiguranta din ziua aia.

Tin minte prima zi de practica in spital. Apoi prima data cand am pus un tub nazo-gastric. Apoi prima data cand am facut o injectie i.m. Si prima data cand am pregatit un tratament i.v.

Si prima mea branula. Pfui, ce nervos eram, inconjurat de 6 colege, cu un pacient linistit, saracul, dar fara vene vizibile pe la maini. I-am montat-o undeva pe picior. Si ce mandru eram a doua zi, cand m-am intors si am vazut ca branula e inca utilizabila.

Si tin minte si prima data cand am montat un cateter urinar, la o babuta extrem de cooperanta. Si apoi a doua oara, cand vreo 6 asistente si infirmiere se stransesera in jurul meu si ma incurajau sau comentau unde trebuie sa bag tubul.

Tin minte temerile si nesiguranta ca iau o decizie buna in momentul in care m-am decis sa plec din tara.

Apoi tin minte prima mea zi in spital ca asistent medical. Si primul meu pacient care a murit si senzatia de neputinta si esec pe care am simtit-o in ziua aia. Cu tot efortul nostru, cu montare de branule, transfuzii de sange, fluide si cresterea litrajului de O2… saturatia de oxigen continua sa scada si starea pacientului se inrautatea.

Si nu uit intrebarea constanta: imi place sau nu sa fac meseria asta? O s-o fac pana la pensie sau nu?

Tin minte prima mea tura extra, in afara sectiei mele de spital. Si cat de frustrat am fost la finalul noptii aleia, dupa ce am intrat de minim cateva zeci de ori in salonul unde o pacienta apasa pe call button la fiecare cateva minute.

Si mai tin minte si noptile in care aveam 1 sau mai multi pacienti a caror stare se inrautatea, le faceam tot ce puteam, aduceam doctorii de garda la pat si abia reuseam sa ii tin in viata pana la urmatoarea tura.

Mai nou, tin minte prima zi in sala de operatii si ce dezamagit am fost cand chirurgul de vasculara a urlat la un moment dat cand n-am stiut ce sa fac “can I please get somebody who knows what he’s doing?”.

Si tin minte prima mea operatie pentru care am fost scrub nurse, in a 5-a mea zi la teatre. O amigdalectomie care a urmat unei endoscopii nazale. Rezidentul se certase cu medicul specialist pentru ca primul nu il asteptase pe cel din urma si a facut endoscopia fara sa fie si al doilea de fata si fara sa faca poze. Si toata operatia chirurgul a facut misto de rezidentul lui si l-a tot intrebat “are you sure you want that, why are you doing that, I don’t know, why don’t you do what you want, you seem to be good at that”. Si evident ca rezidentul si-a transmis nervozitatea pe mine, imi lua instrumentele de pe masa grabit, imi cerea latrat sa ii curat electrocauterul, sa ii dau altceva, era grabit si asa mai departe.

Apoi tin minte prima zi in care am fost scrub cu acelasi chirurg de vasculara din prima mea zi, 3 inchideri de varice si vena safena cu VNUS. Cat de mandru m-am simtit atunci cand mi-a zis la sfarsitul zilei “you’ve done very well“.

Si prima mea operatie majora (o mastoidectomie), pentru care numai pregatirea mi-a luat vreo 30 minute. Apoi primul FESS in care am stiut instrumentele.

Si endarterectomia de carotida la care am fost double scrub saptamana aceasta imi va ramane cu siguranta in minte. Pe langa pregatirea foarte lunga, cu siguranta nu voi uita faptul ca am reusit sa pierdem un ac si l-am cautat 2 ore, in timp ce chirurgii isi vedeau de munca lor extrem de sensibila. Si nu-l voi uita pe Eugene, studentul la Medicina care habar-n-avea sa se spele corect, dar ne-a gasit acul la final de operatie, dupa colangiografie.

 

 

Si uite asa strang amintiri de-a lungul vietii. Si sper ca voi continua sa tin minte altele ca cele de mai sus (impreuna cu toate celelalte amintiri pe care nu le-am mai mentionat aici).

De ce postarea asta?

Am primit un mesaj destul de emotionant de la o viitoare asistenta medicala, actuala infirmiera, care m-a facut sa ma gandesc un pic la amintiri si la ceea ce ne defineste.

Photo credit: asianfanfics.com

Cat de multe porcarii inutile se strang intr-o viata de om

Zilele acestea mi-am propus sa-mi pun cat de cat ordine in ce mai era de ordonat inainte de-a pleca.

Am avut niste drumuri pe la ANAF, am inchis un cont de banca, mi-am luat ramas-bun de mai multe ori, am aruncat sau dat niste lucruri…

Si am ajuns la facut bagaje. Intai am facut un bagaj mai putin important – pentru ultima vacanta inainte de a pleca la munca. Dupa vacanta mi-am pastrat 1 zi de rezolvat orice s-ar mai ivi si apoi plecarea definitiva. Si bagajul mai important.

Si am (re)descoperit cat de multe bazaconii inutile se strang in viata. Haine pe care nu le mai port, incaltari care nu mai pot fi purtate (sau nu le mai port), diverse lucruri pe care le-am luat in ideea ca ma vor ajuta (ba pentru sport, ba pentru nu-stiu-ce, ba ceva tehnologie inutila sau devenita anacronica-mult-prea-repede).

inutil

 

Si asta vine de la cineva care are putine “lucruri” (cel putin pentru standardele clasei medii din Romania) si care si-a cheltuit majoritatea banilor castigati intre 20 si 30 de ani pe vacante, cursuri, sport, carti si destul de putin pe tehnologie sau haine (care inghit bani multi inutil prea multor oameni).

Cu toate acestea, tot ma surprinde cat de multe lucruri poti strange intr-un timp scurt (10 ani nu-s decat o parte mica a vietii).

Tin minte prima mea zi de snowboard, acum fix 11 ani (fara 3 zile – era o zi de Sf. Ioan, ziua de nastere a unei colege). O iarna foarte asemanatoare cu cea de-acum.

Pe 30 decembrie jucam baschet cu prietenii in Tei, la baza sportiva “Cutezatorii”, erau 15 grade. Nu, nu mint.

Pe 6 ianuarie seara debarcam din tren la Busteni, pe un peron (evident) necuratat, unde imi ajungea zapada pana la genunchi (iarasi, nu mint).

A doua zi am zis sa incerc si eu sportul asta, doar nu era sa stau ca idiotul in casa toata ziua. Am imprumutat manusi de la un tip pe care l-am cunoscut la ziua colegei. Bootii i-am imprumutat de la un coleg. Aveam niste pantaloni de schi pe care ii cumparase cu 2 ierni inainte fratele meu, dar ii ramasasera mici. Placa am inchiriat-o, atat. Nu aveam ochelari, nu aveam geaca impermeabila, nu aveam bluza sau pantaloni termici.

2 zile m-am chinuit cu placa aia, am injurat in toate felurile posibile: intai placa, apoi zapada, apoi partia, apoi pe toti aia meseriasii care treceau pe langa mine ca si cum dansau (cam asa erau toti “colegii” de petrecere), apoi pe mine, apoi am reusit sa ma dau la vale cateva zeci de metri, apoi a inceput sa-mi placa, apoi am inceput sa cad mai rau – nici nu mai aveam energie sa injur.

A doua seara ma intorceam in Bucuresti in hanorac, cu geaca facuta mototol si bagata in ghiozdan. Era uda leaorca, am stors apa din ea, era mai putin utila decat hanoracul pentru a-mi tine de frig.

Ma dureau toti muschii posibili, fundul si genunchii erau praf de la cazaturi, dar mama-mama ce fericit eram

Asa s-a nascut pasiunea mea pentru acest sport.

Acum am 3 geci de snowboard, 3 perechi de pantaloni, 2 genti de snowboard, 2 placi, 2 perechi de manusi, bluze si pantaloni termici, protectii de spate, fund si de genunchi, 2 casti si altele. Plus cateva chestii pe care am reusit sa le vand in ultimii ani.

Ei, toate astea nu am cum sa le iau cu mine in Anglia. Cel putin nu anul asta. Nu renunt la ele, pentru ca nu renunt la pasiunea mea, dar chiar si-asa sunt atat de multe…

Si pentru toate exista un echivalent in fosta mea pasiune – pentru baschet. Pe la mama prin casa pe undeva mai sunt mai multe mingi, multe perechi de bascheti, mai multe haine de baschet samd. N-am mai jucat baschet de 2 ani.

Si astea au oarecare utilitate. Zilele astea m-am lovit de mai multe lucruri care chiar nu mai au nici o utilitate si care aproape niciodata n-au avut.

Strangem atat de multe lucruri inutile in viata.

Ultima data

… cand am plecat de la serviciu catre scoala

… cand am alergat dupa un autobuz (cel putin in Romania, sper)

bus

… cand le-am mai dat vreun ban celor de la fosta mea scoala pentru orice

… cand mai intru in fosta mea scoala (din nou, sper)

… cand mai fac orice fel de xeroxuri la centrele de copiat din jurul scolii

… cand i-am mai vazut fata acra a dirigintei mele din primul an de scoala, care nu stia sa comunice decat tipand

… cand am mai intrat in secretariat, am dat buna ziua, am vorbit cu “dumneavoastra” si mi s-a raspuns cu “ce vrei?”

… cand am sunat la acelasi secretariat, am vorbit la fel de respectuos si mi s-a raspuns in doi peri

… cand am mers pe jos cativa km ca sa ma intorc la serviciu, pentru ca traficul era pur si simplu blocat

Mi-am ridicat (contra cost!) diploma de la scoala (certificatul de competente profesionale). Ar trebui sa fiu bucuros, cei din generatiile precedente le primeau prin primavara sau mai tarziu.

Sper ca cu asta pun punct final la 3 ani cu multe frustrari dar si cu niste bucurii.

drepturi imagine: tesc.edu

Picatura care a umplut paharul…

si m-a convins sa merg la sala dupa o pauza prea lunga NU a fost:

  • faptul ca sotia mea a trecut de la aluzii subtile la exclamatii dezaprobatoare cu privire la inceputul de burta care a aparut “pe mine” de cateva luni deja. Nu ca nu imi pasa de ce zice sotia, din contra, dar tot timpul imi gaseam scuze pentru a-i raspunde.
  • faptul ca a venit (mai mult sau mai putin) primavara si acum nu ma mai pot scuza cu “e prea frig afara ca sa merg la sala

  • faptul ca de azi am in sfarsit o perioada mai libera la munca si am doar practica dimineata, ceea ce imi permite sa ajung acasa pe la 17:00-18:00 dupa minim 8 luni de la ultima data cand s-a intamplat asta

  • constientizarea faptului ca am facut mult mai putina miscare in ultimele luni, dar am mancat cam la fel de multa mancare ca inainte + ceva mai multe dulciuri

  • faptul ca, desi fac 200 si ceva de flotari zilnic pentru a ma mentine intr-o minima forma, forma incepe sa se rotunjeasca pe la colturi

  • faptul ca stiu mult mai bine ca acum cativa ani ce inseamna pentru sanatate combinatia sedentarism + obezitate

  • faptul ca am iesit din zona mea de variatie a greutatii cu minim 2 kilograme (de la 20 de ani, variez, in functie de sezonul anului si de cat de mult sport fac si tipul sportului, intre 80 si 88 kg)

Nu, nu, nu.pantaloni care nu incap

Azi-dimineata am pus pe mine pantalonii de practica dupa mai putin de 2 luni de pauza si mi-au venit ficși.

Oroarea! 🙂

Acum 3 veri, cand eram eu la limita minima a intervalului meu de variatie™, am facut o tendinita (aparent poti face si de la prea mult alergat neincalzit dupa autobuze). Am avut 3 saptamani de tratament la institutul de recuperare fizica. Cum tocmai urma sa dau admiterea si procedurile presupuneau 20-30 de minute de lipsa de miscare, am descusut asistentii medicali de acolo pe toate partile.

Tin minte o poveste, in care mi se spunea ca niste asistente de acolo plecasera la o retea privata de sanatate si s-au intors nemultumite dupa cateva luni, pe motiv ca la noul loc de munca li se tot spunea ca talia lor “strica imaginea de profesionalism pe care vrea s-o prezinte lantul de clinici”. Stateam eu si ma gandeam “aaaa, asta n-o sa mi se intample mie niciodata”. N-am ajuns acolo, dar drumul catre acea situatie e usor si presarat cu dulciuri.

Plus, ma intreb de multa vreme cum ajung anumiti oameni pe la 30-35 de ani sa se ingrase necontrolat, desi in adolescenta/tinerete erau la greutatea ideala.

As formula un mic raspuns (fara valoare de lege, desigur): nu le mai pasa ca nu mai intra in pantalonii lor. 🙂

Pentru ce am ajuns sa fiu invidios

Desi imi place unde fac practica si imi place ce fac sau sa vad – sunt invidios pe colegele mele care sunt in practica la obstetrica si au intrat in sala de nasteri, unde vad si asista la nasteri.

La naiba, am ajuns sa-mi para rau ca n-am vreo alte 8 ore la dispozitie, ca sa ajung si pe la Chirurgie si la Obstetrica.

Cu siguranta nu mi-a trecut prin cap la 20 de ani ca la asta o sa ajung eu sa ma gandesc la 30 de ani.

Intoarcerea acasa e intotdeauna dificila

… dar parca niciodata n-a fost asa de grea. Dintotdeauna mi-am zis ca imi trebuie minim 1 zi de acomodare cu viata de Bucuresti cand vin din strainatate. Niciodata n-am avut parte de asa ceva 🙂

Am mai vizitat ceva orase din Europa (nu atat de multe pe cat as vrea, dar nu sunt chiar “neplimbat prin lume”) si de fiecare data a fost un pic dificil cand m-am intors in frumoasa noastra capitala europeana, dar intoarcerea asta parca mi-a cazut greu.

A inceput in avion (si aeroport la ei), unde am nimerit pe langa o mama si fiul sau, adolescent prepuber (amandoi romani). Mama care il conditiona subtil pe acesta pentru o viata de excese si rebeliune: “de ce nu ma asculti, da-ti jos castile cand vorbesc cu tine, da-mi telefonul sa vad ce faceai, du-te la toaleta acum, nu manca mancarea lor, lasa ca iti dau eu mancare cand ajungem, de ce dormi, nu vezi ca aterizam, trezeste-te”.

Pe Otopeni, la ridicarea bagajelor, 3 curve romance se laudau cu castigul din ultimele luni de “munca”, intr-o discutie presarata cu invective purtata in gura mare langa banda de returnare a bagajelor. Prostitutia* e legala in Elvetia, pentru cine nu stia. Personal, cred ca e o masura necesara si normala intr-o tara care se crede civilizata. Dar dupa 2 saptamani aseptice, in care singurele “injuraturi” au fost vreo 2 schaisse si un bullshit scapate de niste doctori nemti mai tineri (vecini de cămin), discutia cu pricina mi-a adus aminte ca m-am intors in tara.

La statia de autobuz am vazut ca au adaugat un automat cu care poti sa-ti incarci cardul activ (cash si card) si ca nu prea mai existau combinatori taximetristi. Pasi inainte. Bine, apoi am vazut ca nu am nici un afisaj care sa-mi spuna cand vine urmatorul bus si/sau cand va pleca. Din nou, m-am obisnuit prost la ei, unde fiecare tren/bus/tramvai venea cu precizie de maxim 1 minut si totul era mentionat pe afisaje electronice care chiar functionau (nu ca alea de la tramvaiul 41, care nu mai merg de cativa ani buni).

In oras, dupa-amiaza am facut greseala sa merg in parc. Vai de capul meu cat de aglomerat era Herastraul. Nu imi plac mie in mod special multimile, dar nu am o problema cu ele. Atata doar ca imi doream un pic de liniste si aer curat (dupa 2 saptamani de asa ceva… vrei mai mult) si am gasit fix opusul. Prostia mea. 🙂

La intoarcere, in autobuz, fix in capatul opus celui in care ma urcasem eu, 2 tigani i-au furat banii din buzunar unei doamne care se intorcea si ea acasa, cu fetita mica si sotul. Cand i-a confruntat pe cei 2 tigani, tiganii au facut scandal (evident) si au coborat imediat. Dupa aia, tot autobuzul s-a umplut brusc de viteji. “De ce va tineti, doamna, banii in buzunar?”. “De ce nu ati zis ceva, doamna, ca ii bateam imediat”. “Mergeti la politie, doamna, o sa ii identifice imediat”. “Bai, ce rau imi pare ca nu eram langa, ii bateam pe aia rau” (asta venea de la un grup de adolescenti care reveneau de la forbal si care nu au schitat NICI un gest cand au auzit tipetele doamnei la adresa tiganului care-o fura).

A doua zi, am facut cu transportul in comun 2/3 din drumul spre locul meu de munca in nu mai putin de 45 de minute. 4,5 km (pe harta). Ceva ce reusesc sa evit, de regula, daca plec la alte ore spre munca. Practic, la un ritm de vreo 5,3 km/h (normal pentru un adult tanar), as fi ajuns aproape la fel de repede pe jos. Da, stiu, nu s-a inventat ieri ambuteiajul, iar in Elvetia chiar exista discutii intense pe tema “ambuteillages“. Nu stiu cum se face, dar eu n-am vazut Stau in Berna (pe Autobahn am vazut ceva aglomeratie la orele de varf, dar nu chiar Stau). Spre comparatie, de unde stateam pana la spital faceam pe ceas 25 de minute + maxim 7 minute (intervalul intre tramvaie, daca nu invatam exact ora plecarii lor, care era respectata la secunda). Distanta? 4,8 km (dintre care vreo 500 m pe jos). Uite asa pierzi lunar 22 x 40 min = aprox. 15 ore. 1 zi din viata ta activa, pierduta in trafic. In aproximativ 30 de ani de viata de munca, asta ar insemna cam 360 zile (daca nu luam in considerare cam 9 ore de somn). 1 an!

La munca, ieri am stat 8 ore (un nou record personal) ca sa prelucrez o porcarie de imagine, pe care pot sa fac pariu ca al nostru client o va inlocui peste cateva zile cu altceva. Cooperativa Munca in zadar SRL. Iar la sfarsit, cand eram imbracat sa plec la scoala, m-am trezit ca mi se cere sa fac ceva in plus, care ar fi durat 2 ore. Cu chiu, cu vai, am reusit sa negociez un termen limita pentru azi-dimineata.

La scoala – aceeasi istorie: note vom primi pe prezenta si referate, trebuie sa dam lucrari ca sa avem note, desi ni s-au predat doar 1 – 2 (rar) cursuri introductive, trebuie sa semnam hartii peste hartii, sa facem copii xerox dupa niste “suporturi de curs” pe care nu se uita jumatate din clasa deloc (in loc sa ni se predea efectiv cursurile cu pricina) si asa mai departe.

Well, nu pot sa inchid decat cu o poza cu un dublu-curcubeu, un fenomen vizual foarte rar intalnit (sau fotografiat), via sciencenews.org. Pentru ca viata merge inainte. 🙂

curcubeu dublu

*Pentru cine e interesat de o poveste despre birocratia in Elvetia si prostitutie, recomand articolul asta. Un proprietar de bordel a fost acuzat de politia locala de faptul ca folosea lucratoare profesioniste in domeniul asta – fara ca ele sa fi avut permis de munca pentru asa ceva (ele se declarau selbstständig – un fel de liber-profesionist, si foloseau infrastructura clubului pentru munca prestata, un lucru nepermis).

De la niste romani din Berna am auzit ca ar fi fost un mic scandal in presa locala (nu am gasit link) de curand pentru ca niste romance ar fi fost angajate direct de un proprietar de bordel – ceea ce contravenea cu legile locale, care spun ca localnicii si ceilalti membri EU au prioritate la angajare in Elvetia, in orice job (in fata romanilor/bulgarilor). Deci proprietarul a fost acuzat ca NU a demonstrat in prealabil faptul ca nu existau prostituate locale sau din UE care sa doreasca sa munceasca la el. Un fel de “they took’r jobs” (vechi fan South Park, deh).

N-as fi crezut…

Daca la 20 de ani cineva mi-ar fi spus urmatoarele lucruri, cu siguranta nu l-as fi crezut:

  1. Ca la aproape 30 de ani va trebui din nou sa ma ingrijorez din cauza notelor si a prezentei la ore; ca va trebui sa fac referate din nou; ca voi da din nou lucrari; ca imi va pasa de media mea generala.

  2. Ca la varsta asta o sa ma trezesc cu noaptea in cap, o sa traversez Bucurestiul… ca sa ajung intr-un spital pentru a invata meserie.

  3. Ca o sa ma indragostesc de o femeie frumoasa, ea de mine si ca o sa ma si casatoresc cu ea!

  4. Ca o sa ajung sa castig 1000 euro/luna la doar cativa ani dupa ce am terminat facultatea, dar apoi o sa ajung sa castig mult mai putin dupa doar cateva luni si ca o sa ajung ulterior sa ma gandesc destul de serios la a accepta sa muncesc pentru vreo 1000 lei ca Asistent Medical.

  5. Ca o sa ajung sa ma priveasca cu superioritate sau mila o gramada de lume doar pentru ca urmez cursurile unei scoli postliceale.

  6. Ca o sa trebuiasca sa accept faptul ca nu am suficiente cunostinte pentru a merita respect si ca trebuie sa invat o gramada de lucruri noi macar pentru a ma simti suficient de stapan pe mine incat sa cer respect.

  7. Ca tot ceea ce am invatat pana la varsta asta nu valoreaza aproape nimic. Ca aproape toate cunostintele acumulate de-a lungul unor lungi ani de munca nu-mi vor folosi aproape deloc de-acum incolo si ca oricum in curand nu vor mai valora mai nimic pe piata muncii.

  8. Ca majoritatea colegilor mei de clasa din liceu vor fi mai bine sau mult mai bine platiti decat mine, desi eu am inceput sa muncesc de la 18 ani iar ei pe la 22-23.

  9. Ca la varsta asta o sa ajung sa am dureri de spate mai puternice si mai dese decat mama mea, care a nascut 3 copii, are peste 60 de ani si a fost toata viata ei supraponderala.

  10. Ca nu voi mai juca baschet decat extrem de rar dar ca in schimb marea mea pasiune va fi snowboardul.

  11. Ca din 3 frati, fratele care are cunostintele cele mai putine de limba engleza va ajunge sa emigreze in SUA.

  12. Ca din 4 baieti mari si lati din seria mea de la ASE, desi eu aveam cele mai bune rezultate la invatatura si am inceput primul sa muncesc, eu am ajuns cel mai nemultumit de jobul lui si cel mai prost platit la (aproape) 30 de ani.

  13. Ca o sa invat limba germana din proprie initiativa. Ca o sa ajung sa-mi imbunatatesc limba franceza jucandu-ma 1 an de zile un joc tampit on-line. Ca voi invata si niste italiana, dar nu voi retine mai nimic, din cauza adoptarii unei metode defectuoase de a o invata.

  14. Ca voi avea un blog, de care-mi va si păsa.

  15. Ca viitorul meu pe termen mediu si lung va fi… o mare necunoscuta.