2 ani in Anglia

Pe scurt, a fost un an al dezamagirilor, un an in care nu stiu exact daca am evoluat, am stagnat sau am involuat.

drum
Drumul coboara, urca sau ramane cam la acelasi nivel?

La fiecare intoarcere in tara ma incearca tot felul de senzatii mai ciudate. 2 sunt mai importante.

Prima ar fi cea de deja vu. Acum 2 ani petreceam revelionul in tara, apoi mergeam la snowboard in Austria, apoi paraseam tara si imi lasam sotia aici, pentru ceva ce trebuia sa fie temporar. Revelionul trecut a fost un fel de retraire a acelorasi sentimente, pentru ca sotia inca nu venea cu mine. Revelionul asta… copie leita a celui de-acum 2 ani, cu diferenta ca de data asta sotia mea se lupta cu sentimentele cu care ma luptam eu atunci – pentru ca de data asta va veni cu mine. Culmea, vom zbura in fix aceeasi zi calendaristica in care am plecat eu din tara in 2016.
Nimic nou nu se intampla, suntem condamnati sa retraim aceleasi experiente la nesfarsit?

O alta senzatie care a devenit din ce in ce mai puternica a fost cea de “strain in tara ta”. Mergi prin tot felul de locuri pe unde ai mai fost ca om nascut si crescut aici, dar ai devenit strain. Si cu fiecare drum inapoi in tara, sentimentul asta devine mai puternic.

Atunci cand pleci din tara pentru a munci in alta tara, pleci cu anumite scopuri si cu anumite idei preconcepute despre ce o sa se intample si ce crezi ca o sa obtii. Apoi te lovesti de primele probleme si incepi sa te adaptezi la noi realitati si iti modifici constant ceea ce doresti sa realizezi.

Oricum ar fi, cu siguranta acum 2 ani nici nu luam in calcul ca probabile anumite lucruri. Dar s-au intamplat.

Sa fac un rezumat al anului 2017 pentru mine.

Un fir rosu strabate anul: decizii pe care le-am luat oarecum fortat, pentru ca pe termen mediu (3-5 ani) e posibil sa ma ajute, desi pe termen scurt au insemnat nemultumiri si greutati.

Am inceput anul cu 2 decizii.

Intai am refuzat o oferta de la un spital NHS mai mic, dar mai cochet din alta suburbie (mult mai frumoasa) a Londrei. Tinand cont de cum s-a derulat restul anului, e posibil sa fi fost o decizie gresita.
Am ramas in spitalul “meu” in ideea ca aici am sanse mai mari sa obtin mai repede si o promovare si cursul care ma invarte (ca scrub nurse) prin toate specialitatile chirurgicale ale spitalului. N-am obtinut nici una, nici cealalalta. Poate in 2018. Daca plecam in ianuarie 2017 de aici, tot la statutul de “poate in 2018” as fi ajuns si in noul spital.
Ata ete.

Apoi, la finalul lui ianuarie am refuzat o alta oferta, de data asta la un spital privat mai mic, dar din zona unde locuiesc. 6000 lire in plus/an. Dar alt program de munca si limitarea numarului de cazuri pentru fiecare specialitate. Daca in NHS poti asista la aproape orice tip de operatie dintr-o specialitate, aici esti limitat la cele pentru care lumea e dispusa sa plateasca pentru a fi operati mai repede sau la cele pentru care NHS-ul nu plateste, din varii motive.
Plus, privatii nu platesc pentru un curs de perioperative (scrub) nursing, doar pentru cel de anaesthetics si cel de surgical first assistant.
Am transformat refuzul intr-un pas inainte, totusi. Am inceput sa lucrez la ei bank. Pe langa banii in plus, am strans experienta in chirurgie plastica. In afara de chirurgie plastica, am facut si ginecologie si chirurgie generala. Desi eram deja de 1 an angajat undeva unde ar fi trebuit sa fiu rotat si pe la ginecologie si chirurgie generala, aici am fost scrub prima data pentru anumite operatii pe care doar le vazusem in NHS.
M-am descurcat onorabil, dar au fost niste momente in care a trebuit sa imi accept, umil, limitarile.

Dupa primul an, in care totul parea ca e simplu si vine de la sine, e dificil sa realizezi faptul ca lumea, de fapt, inchidea ochii si accepta anumite scapari ca normale pentru cineva care e la inceput, cand tu, de fapt, nu ai devenit brusc “experimentat”.

Am avut apoi o perioada de supraincarcare cu munca, cu 32 zile muncite din 36. A fost… greu. Nu e nimic de laudat. Sigur, mi-am dublat salariul luna urmatoare (pentru ca esti platit cu intarziere de 1 luna pentru munca depusa in plus), dar nu e ceva ce-as recomanda cuiva.

Apoi am avut o perioada in care, incet-incet, am strans nemultumiri la adresa noii mele sefe. Totul s-a terminat cu o plangere “mai sus” si o intalnire de mediere. Si cu decizia mea de-a pleca din spital.

In acest timp m-am luptat si cu fragilitatea mea umana. E greu sa accepti la 33 de ani, cand fizic si (mai putin) psihic esti aproape de maximul tau, faptul ca o boala usoara te poate face sa te simti slab si patetic. Si asa am ajuns sa imi scot amigdalele.
O operatie minora, dar care e a naibii de dureroasa in prima saptamana. Si care rezolva anumite probleme, dar creeaza altele.

In timpul convalescentei a trebuit sa ma decid daca vreau sa raman in spitalul in care tocmai m-am pus rau cu o sefa si unde mi-a fost refuzat cursul pe care-l doream de cand am inceput. Alternativa era un spital mai mare, in centrul Londrei. Unde chiria + utilitatile ar fi fost mai mari cu 250 lire decat in suburbia unde stau acum. Unde ar fi trebuit sa o iau de la 0 si sa trebuiasca sa-mi conving iarasi colegii si superiorii ca sunt mai bun decat media.

Iar am decis sa raman. De data asta cu un termen-limita. Daca pana in iulie 2018 (momentul cand se aloca banii pentru cursurile de specializare care incep in septembrie) nu obtin ce-mi doresc, orice s-ar intampla, plec din spitalul meu. Eniuere. šŸ™‚

In august am aflat de faptul ca-mi pot completa studiile postliceale pana la nivel de licenta de universitate aici. Am aflat cat costa si faptul ca trebuie sa dau IELTS-ul Academic pentru ele. Dupa o pregatire minima si cu ceva noroc, am luat examenul si la final de septembrie am reinceput scoala, de data asta on-line.

In august-noiembrie am fost implicat in 4 incidente in sala de operatie, unul fiind incheiat cu investigatie, masa rotunda si o schimbare de policy la teatre. In nici unul dintre cazuri pacientii nu au avut nimic de suferit, dar fiecare a venit ca o lovitura directa in increderea mea in sine si in colegii mei. Si in imaginea despre mine pe care m-am chinuit atat de mult s-o construiesc. Cum asta vine la un an dupa ce in primele mele luni la teatre am facut o greseala majora, deja ar fi cazul sa-mi pun intrebari.

O perioada am cochetat cu ideea de-a renunta la munca la teatre si a ma muta la ITU. Nu am renuntat total la idee. Am sa revin cu o postare ulterioara in care o sa-mi descriu incidentele.

Ca sa fie finalul de an si mai frumos, in octombrie-decembrie am tot fost alocat sa lucrez cu o band 6 care este definitia de dictionar a unui bully: o persoana cu autoritate care nu accepta nici un fel de dialog, care isi desconsidera colegii si care pur si simplu iti face viata la munca extrem de neplacuta.
Nu am mai fugit de data asta, am facut plangere in scris impotriva ei pentru bullying direct la matroana, cu amenintarea voalata ca urmeaza sa merg la HR si RCN ca urmator pas.
Anul l-am terminat (in fix ultima zi de munca, pe 29/12) cu o intalnire de mediere intre noi 2, in care persoana si-a cerut scuze fara nici o tragere de inima, vizibil deranjata de toata intamplarea.
O sa revin cu o postare si despre bullying.

Ca ultime activitati facute in noiembrie-decembrie, m-am inregistrat in sfarsit la 2 agentii de plasament. O sa revin si cu o postare despre procesul asta – unul surprinzator de enervant (cel putin pentru mine).

Si, la final de an, am reusit sa strang 5 zile de munca la traumatologie-ortopedie. Plus cateva zile in spitalul secundar al trustului meu, care au insemnat chirurgie generala, urologie si un pic de chirurgie mamara. Adaugata la experienta (mai multa sau mai putina) de la ORL, Maxilofaciala, Ginecologie, Vasculara, Chirugie Generala, Stomatologie, Dermatologie.
Macar in privinta asta mi-am excedat cu mult planurile facute acum cativa ani. šŸ™‚

Pana una-alta, am avut un an plin de evenimente.

In nici un caz nu ma gandeam ca asa vor arata primii mei 2 ani de “cariera” si de viata si munca in alta tara.

Eniuei, pana una-alta mai am niste zile bune de concediu ramase. Sa vedem cum gasesc chef si timp sa scriu cele 3 postari pe care le-am mentionat mai sus šŸ™‚

Advertisements

Nu uita de ce ai ales meseria asta

Saptamana asta termina postlicealele o noua promotie de asistenti medicali din Romania. Ma uitam la postarile mele de acum 2 ani, dupa ce dadeam ultimul examen si asteptam rezultatul…

Un procent insemnat dintre asistentii medicali ori parasesc meseria, ori schimba locul de munca (si in Romania si in alte tari) in primii 2 ani dupa ce termina scoala.
Ne luptam cu responsabilitatile ingrijirii pacientilor, cu munca prea multa, cu salariile proaste, cu costurile vietii, cu unii colegi mai in varsta care ne trateaza prost, cu lipsa de respect fata de meseria noastra si cate si mai cate. Unii renunta, multi continua.

Imi aduc aminte de mine, cel de acum 2 ani. Terminasem 3 ani de scoala. 3 ani dificili, in care am jonglat cu viata personala, un job si scoala, plus voluntariat in micile vacante.
Tot ce imi trecea prin cap atunci e ca nu putea fi meseria in sine mai dificila decat anii aia 3, nu?

Sigur, multe dintre problemele mele vin din cauza deciziilor luate de mine (independent de nursing) si a faptului ca mi-am stabilit un obiectiv ceva mai dificil de rezolvat (care are legatura cu nursingul).

Oricat de multe ai face in scoala, oricat de mult te-ai implica, responsabilitatea pentru actiunile tale e limitata. Esti limitat si in ce actiuni poti face. Cunostintele iti sunt limitate.
Nimic nu mai e la fel odata ce primesti “pacientii tai” pe mana.

Nu e deloc simplu sa stii ca ai grija personal de 5-10-12 (sau mai multi) oameni, ca ar trebui sa faci tot ce-ti sta in puteri sa ii tii in viata sau sa-i faci mai sanatosi decat la inceputul zilei. Sa vezi ca faci tot ce poti, dar pacientul tot va muri. Sa trebuiasca sa faci constant cateva lucruri concomitent. Sa incepi ceva, sa vina cineva sa te intrebe ceva, altceva sa se intample in acelasi timp, sa tii cont de ce colegi ai si sa stii pe cine te poti baza pentru niste ajutor si pe cine nu, sa ai de multe ori senzatia ca esti in lupta constanta cu timpul. Sa trebuiasca sa administrezi cateodata un numar impresionant de medicament, care poate ca stii ce fac fiecare, stii ceva interactiuni si efecte adverse, dar care, intr-un final, speri ca nu au fost prescrise gresit. Sa depinzi de munca atator oameni. Sa trebuiasca sa gasesti constant solutii pentru a respecta pacientul, regulile, colegii, logica in acelasi timp – desi de multe ori se bat cap in cap unele cu altele.

Nu e deloc usor sa recunosti cand ai gresit. Pentru ca greseala ta poate oricand avea efecte foarte grave asupra unei alte fiinte umane.

De multe ori trebuie sa negociezi cu pacientul ca sa faca ceea ce i-ar fi in binele propriu. De multe ori trebuie sa fii avocatul pacientului in fata altora (fie familia lui, fie doctorii, fie colegii tai).

De multe ori te observi ingrijindu-te ca pacientii sa fie hraniti corect, sa mearga la toaleta, sa aiba suficienta odihna, sa faca anumite lucruri doar intr-un mod cat mai sanatos pentru ei. Dar de tine cine are grija? Cum te mentii sanatos daca stai in picioare si alergi de colo-colo 10-13 ore pe zi (sau pe noapte)?

De multe ori vei sta sa iti asculti pacientii si sa afli fel de fel de lucruri care pentru ei au o anumita valoare si le vei oferi suport intr-un moment dificil al vietii lor. Dar cine iti va oferi acest suport tie, in acest timp?

 
Ce te face sa continui sa faci meseria asta? Pot sa garantez ca nu salariul, cel putin nu pentru cei care supravietuiesc primilor ani, “formatori”.

Am 2 mici exemple:

  • Duminica am lucrat o tura suplimentara.

Nu o sa ma ascund, am facut-o pentru bani.
In sala de operatie, DACA nu schimbi specialitatea in care lucrezi in mod regulat, DACA nu faci operatii noi, de la un punct incolo nu prea mai inveti lucruri noi. Deci n-o mai faci pentru “experienta“.

Eniuei, pe la 10 m-au chemat la receptie, sa imi ajut colegele de la traumatologie sa verifice un pacient adus de pe sectie pentru o operatie de incizie+drenaj a unei rani infectate pe un picior. Era un roman care nu vorbea deloc engleza. Il adusesera la teatre cu o discutie purtata prin translator doar pentru consimtamant (discutie din care n-a inteles mare lucru), urmata de o vizita a anestezistului cu care s-a inteles si mai putin, cu tot serviciul lor de traducere telefonica.
I-am pus intrebarile noastre standard, dar am incercat si sa-l calmez, sa aflu un pic in plus despre el, pentru a-i castiga increderea, am ajutat anestezistul sa-i ia un interviu preop real (in care pacientul chiar intelegea ce e intrebat si de ce), i-am spus ca vom mai vorbi dupa operatie.
Pentru ca e vorba de un sofer de tir, care n-are pe nimeni in Anglia, care nu sta niciodata in tara asta decat ca sa innopteze, care n-avea pe absolut nimeni la care sa apeleze si care nu intelegea nici macar un cuvant in engleza, am trecut pe la el in fiecare zi de atunci. In ziua mea libera, am convins-o pe o colega romanca din spital (fosta mea colega de banca in postliceala) sa treaca pe la el sa vada daca e ok.
I-am dat si numarul de telefon, ceea ce a insemnat ca m-a sunat de cateva ori sa mi se planga de una-alta. Apoi si fata dansului m-a sunat ca sa afle ce stiu despre diagnostic, operatii (a fost reoperat azi) si ce prognostic are. Apoi m-am trezit ca-mi cere sa explic diagnosticul si problemele sale inclusiv patronului sau (telefonic).
Pe langa faptul ca am avut o saptamana ocupata la munca, mai am si alte griji in momentul de fata. Cu toate acestea, mi-am gasit 20-40 minute zilnic pentru el.

Toate astea pentru un necunoscut, care nici nu pot sa zic ca era neaparat “pacientul meu“. Eu lucrez la ORL/Maxilo-faciala/Vasculara, am la fel de mari tangente cu Traumatologia ca 2 angajati ai 2 firme diferite care impart acelasi sediu. Chirurgi diferiti, sali de operatie diferite, colective de asitente medicale diferite, operatii diferite – pana si sectii chirurgicale unde sunt internati pacientii postop diferite.

Toate astea ca sa pot sa zic ca plec impacat acasa, am facut ceva bine.

  • La finalul turei azi, dupa ce am stat 40 minute cu romanul nostru, la iesirea din spital de la Urgente m-am trezit oprit de o tanti pe la 50 ani.

Christian? (asa imi pronunta localnicii numele) Yeah, it is you. D’you remember me?

Dupa cateva minute de discutie, mi-am adus aminte de cine era vorba. O tanti despre care am povestit pe pagina de facebook atunci. Am avut grija de ea 1 saptamana la rand si ma tot lauda si zicea ca o sa scrie o scrisoare spitalului ca sa spuna ce bine imi fac eu meseria. Nu de asta o tin minte, ci pentru ca avea un numar impresionant de analgezice prescrise zilnic si pentru faptul ca a fugit din spitalul nostru si s-a internat in alt spital – pentru ca spunea ca doctorii nostri nu vroiau sa ii trateze problemele de sanatate. Aparent, a ajuns sa fie internata 6 luni in celalalt spital si a fost diagnosticata cu ceva, operata, apoi i-a fost montata o sonda PEG (Gastrostomie Percutana Endoscopica).
A scazut numarul de analgezice pe care le lua, a pierdut ceva greutate, arata mai sanatoasa decat o tineam minte. Ajunsese la urgente la noi pentru ca avea niste probleme cu PEG-ul.

A stat 2 minute sa-mi tot spuna ca tine minte ce treaba buna am facut ca asistent medical acum 16 (!) luni si sa ma tot laude in fata familiei ei (avea 2 fete si-un baiat cu ea). Am inceput sa rad cand si baiatul a zis grabit ca ma tine minte, si mi-am adus aminte ca si anul trecut mi s-a parut grabit si nu intelegeam de ce (are pe la 15-17 ani).

O pacienta ca multe alte paciente, de care am avut grija cu foarte multa vreme in urma, care a fost prin spitale jumatate de an anul trecut, si-a adus aminte de mine si a insistat sa-mi multumeasca pentru munca mea de atunci.

Am avut o zi incarcata, dupa mai multe zile incarcate. Am plecat de la munca obosit, dar cu zambetul pe buze si cu o amintire placuta, pe care cu siguranta o s-o tin minte.

amintiri

 

Daca ai terminat scoala saptamana asta si mi-ai devenit oficial coleg sau colega, te felicit, iti urez succes in noua ta meserie si iti doresc sa nu uiti niciodata de ce ai ales meseria asta!

O conversatie cu mine, cel de acum 5 ani

 

Din intamplare, am verificat zilele astea certificatul de finalitate a examenului de limba germana de la Institutul Goethe din Bucuresti. S-au implinit fix 5 ani de cand am dat examenul respectiv.

Intr-o succesiune rapida, in 2 saptamani toride de vara de Bucuresti, acum 5 ani, am dat examenul asta (si eram oarecum convins ca l-am luat), am dat gluma de examen pentru postliceala de asistenti medicali (l-am luat si am platit taxa pentru anul 1 in avans, pornind pe un nou drum profesional) si am aflat ca tatal meu a fost diagnosticat cu cancer pancreatic. In acelasi timp, viitoarea mea sotie (ne-am casatorit anul urmator) a dat examenul de admitere la a doua ei facultate, punand-o pe drumul care ne-a tinut la distanta (eu in Londra, ea-n Bucuresti) pentru 17 luni din acesti 5 ani.

A fost o vara-salt in necunoscut. In capul meu se invarteau constant o sumedenie de intrebari:
Oare tata va supravietui? Oare cat timp mai are de trait?
Dar oare o sa-mi placa sa fac meseria asta?
Oare vor fi 3 ani pierduti in zadar? Am mai pierdut 4 ani intr-o facultate.
Oare ce va face sotia mea dupa ce eu voi termina scoala? Va dori sa ramana in tara atunci?
Dar are sens sa invat o meserie care este si va fi foarte prost recompensata salarial in Romania?
Eu vreau sa invat meseria asta pentru a pleca din tara. Dar oare n-as putea sa lucrez si in Romania?
E o meserie cu destul de multe pericole si multe potentiale momente in care sa gresesti. Cum voi reactiona daca voi face o greseala grava?
Dar peste 3 ani o sa am peste 30 ani. E mult mai dificil sa renunti la orice cu cat timpul trece si te obisnuiesti cu situatia. E usor sa vorbesti despre emigrare, e mai greu sa si faci pasul atunci cand nu mai ai 20 de ani. Ce voi face?
Ok, plecat-plecat, tu vrei Elvetia, dar daca nu Elvetia (stii foarte bine cat de dificil e sa primesti dreptul de munca acolo), atunci unde?Ā Si de ce? Si cat timp?
Nu in ultimul rand, nu ai fost nici macar in prima tinerete tacut atunci cand o persoana abuza de autoritate in fata ta. Ce o sa faci la scoala/spital din postura de elev/invatacel? O sa inghiti orice sau o sa rabufnesti din cand in cand?

Hihi, daca as fi avut cu adevarat raspunsurile la intrebarile astea… cu siguranta mi-ar fi fost si mai greu sa iau o decizie atunci. Poate mi-a luat prea mult timp sa ajung la concluzia asta, dar cred ca e inutil sa te tii cu incapatanare de un plan anume. Este foarte bine sa ai o idee generala in cap “vreau sa fac asta, asta si asta”, dar viata are tendinta de-a-ti pune obstacole in cale si de-a te face sa iei drumuri ocolitoare, chiar daca tu vrei altceva.

Si, intr-adevar, cu cat iti pui mai multe intrebari, cu atat vei avea mai multe posibile probleme.

question everything

Daca iti pierzi prea mult timp cu frica de drobul de sare care va cadea de pe soba… problema reala esti mai degraba tu, nu pericolul teoretic.

Cu cat regreti mai mult faptul ca ceva nu se intampla cand si cum vrei tu, cu atat mai mult vei fi inutil nemultumit. Stiu, suna a truism, si, pentru a fi onest, oricum este ceva usor de spus, dar greu de pus in practica. Mai ales cand esti incapatanat.

Problema e ca, pana la un anumit punct, e bine sa fii incapatanat. E bine sa ai un masterplan in cap “vreau sa reusesc asta, pentru ca…”. Dar conteaza foarte mult cum reactionezi atunci cand vezi ca nu reusesti ceva. Cand planurile nu se indeplinesc cum vrei tu, cand totul pare incredibil de greu si de frustrant, cel mai bine e sa-ti concentrezi incapatanarea pe un singur lucru: “stiu ce vreau si stiu ca se va intampla, mai devreme sau mai tarziu, restul sunt doar cai mai drepte sau mai intortocheate pentru a ajunge acolo”.

Stiu, totul suna a bullshit motivational. Si, ca orice prostie motivationala, e foarte usor de debitat, foarte greu de pus in practica.

Ce pot sa zic despre intrebarile de acum 5 ani? Cam toate s-au dovedit a fi niste temeri inutile. Sigur, e bine sa ai o frica respectuoasa de necunoscut, dar necunoscutul tot se va petrece, indiferent de ce temeri ai sau nu.

Tata. Asa cum presupuneai, diagnosticul tatalui tau a fost nefast. Totul s-a terminat trist. A fost o experienta care te-a intarit. Si te-a ajutat sa intelegi anumite lucruri despre boala: de multe ori medicina nu poate oferi decat o ameliorare aĀ problemelorĀ si poate incerca sa faca un final asteptat mai lin. Asa e viata. Si asta te va ajuta sa relationezi un pic mai usor cu alti bolnavi atunci cand vei fi in situatia de-a avea grija de ei.

Meseria-mi place. Nu stiu ce voi crede peste 10 sau 20 de ani. Dar ce stiu acum e ca nu as putea face meseria asta daca nu mi-ar placea. Acest simtamant e greu de descrisĀ si dificil de replicat. In esenta, e o combinatie intre satisfactia pe care ti-o da un lucru bine-facut si senzatiaĀ ca ceea ce faci tu a ajutat un alt om astazi. Desigur, altii gasesc satisfactii in altceva. Problemele si nemultumirileĀ se aduna si cateodata umbresc placerea. Dar, intr-un final, nu vei putea continua fara a fi multumit de ceea ce faci.

Timp pierdut. 3 ani de scoala, 5 ani de cand ai luat decizia asta, varsta deĀ 33 ani. Timpul trece surprinzator de repede. Singurele momente in care timpul incetineste sunt atunci cand nu-faci-nimi-si-nici-nu-te-relaxezi si atunci cand trebuie sa adormi si ai prea multe ganduri in cap šŸ™‚ Timpul tinde si sa repare orice, pe masura ce se scurge, tinzi sa uiti si sa ignori orice s-a intamplat. Si mai degrabaĀ regreti faptul ca nu ai luat o decizie mai demult, decat sa regreti faptul ca ai luat o decizie acum x ani. Oricum, daca-ti place ceea ce faci, atata timp cat ceva extrem de neplacut nu se intampla, nu vei regreta niciodata trecerea timpului.

Sotia. Aici nu exista un raspuns simplu. 2 oameni aleg sa imparta bucurii si nefericiri, visuri si neimpliniri. Ce te faci cand unul isi doreste ceva si celalalt isi doreste altceva? Gasesti o cale de compromis. Mai devreme sau mai tarziu, se gaseste o solutie. Vag, nu? šŸ™‚

Desigur, banii nu sunt cel mai important lucru atunci cand faci o meserie, mai ales una mai speciala, cum e cea in care ingrijesti oameni bolnavi. Dar nu strica sa stii ca esti recompensat pentru munca ta. Chit ca in Romania meseria este inca platita prost, situatia se va schimba odata si-odata si-acolo. Pana atunci, oriunde te duci in lumea vestica, nu vei trai prost ca asistent medical. Nu te astepta la bogatii nemasurate, dar nu vei avea lipsuri. Atata timp cat muncesti.

Munca in Romania. Din pacate, aici nuĀ am un raspuns placut. Desi respect munca depusa de nenumarati oameni pe care i-am intalnit in spitale la practica, desi am incercat sa fac orice fara prejudecati, cei 3 ani de scoala pe mine m-au convins ca nu are nici un sens sa muncesc in Romania. Faptul ca am inceput lucrul imediat dupa scoala direct in strainatate mi-a intarit aceasta convingere. Pur si simplu nu as putea sa ma intorc la conditiile din Romania, la lipsa de respect din Romania si la salariile din Romania. Dar asta e problema mea personala. Asta nu inseamna ca nu inteleg de ce mai lucreaza lumea in Romania si am tot respectul pentru cei multi care fac asta cu placere si demnitate in tara lor, pentru compatriotii lor.

Greseli. E cel mai usor sa zici “nu mi se va intampla mie” pana ti se intampla si tie. Apoi… daca esti impacat cu faptul ca ai facut tot ce ti-a stat in putinta, vei trece mai departe si vei invata din asta. Totul este sa treci peste primul moment rusinos, cand tot ce-ti trece prin cap va fi “trebuie sa ascund asta cumva“. Desigur, trebuie sa ai noroc si sa nu faci ceva extrem de grav. Atata timp cat nu o faci voit, tot o sa poti trai cu tine.

Emigrare. E un pas surprinzator de dificil cand ai ceva in tara. Cand nu ai nimic, oricat de batran ai fi, daca te convingi ca vrei si poti, o vei face. Dupa aia, acomodarea e mult mai usoara daca te concentrezi pe ceva. Eu m-am concentrat pe noua meserie, pe invatatul a numeroase lucruri, pe muncit overtimeĀ samd. Ramane putin timp ca sa te deranjeze statutul tau de imigrant. Oricum, cu siguranta e mai greu s-o faci cand esti mai in varsta. O s-o faci, o sa te descurci, o sa-ti dea incredere in sine. Si certitudinea ca, orice s-ar intampla, poti s-o iei de la capat in alta parte.

Elvetia. Vezi toate explicatiile de mai sus. Nu s-a intamplat cand si cum am vrut eu. Am avut o dezamagire crunta la un interviu pentru care a trebuit sa strabat jumatate din Europa. Dar recunoasterea studiilor am obtinut-o usor, stiu ca mai devreme sau mai tarziu voi ajunge acolo. Intre timp, strang experienta (si niste bani) in Anglia.

Rabufniri in fata unor nedreptati. Capul plecat sabia nu-l taie. Niciodata nu mi-a placut zicatoarea asta, niciodata n-am trait asa. Si a fost dificil. Am acceptat multe nedreptati, dar din cand in cand am avut si rabufniri. La scoala, la practica. La spital. Tot ce pot sa spun e ca fiecare incident a parut extrem de frustrant imediat dupa ce s-a intamplat. Apoi, dupa ce l-am povestit (si m-am descarcat), l-am uitat aproape imediat. Sunt o gramada de lucruri neplacute in viata de asistent medical. Daca te lasi consumat de fiecare, curand nu mai ramane nimic din tine. Ce pot sa garantez e ca ajuta foarte mult sa povestesti si altora despre ele – asa pur si simplu iti versi amarul si apoi esti ca nou.

 

Pe scurt, ce pot sa spun este ca nu stiam ce o sa se intample in viitor acum 5 ani. Intre timp, am avut destul de multe impliniri (si esecuri – dar mai putine). Dar am ajuns sa lucrez in sala de operatii si sa fac si vad o gramada de lucruri care mi se par fascinante. Si asta compenseaza pentru orice temeri aveam de necunoscut acum 5 ani si pentru orice frustrari m-au incercat in acest timp.

 

Cine stie ce voi zice peste alti 5 ani?

 

 

 

 

Viata ca o colectie de amintiri

Am doar 32 de ani.

Statistic vorbind, fiind barbat roman, mi-am trait aproape jumatate din viata.

Desi nu mai tin minte multe lucruri (cateodata cuvinte, cateodata obiecte, cateodata intamplari mai vechi, cateodata ceva ce abia s-a intamplat), am destul de multe amintiri puternic intiparite in mintea mea.

amintiri asianfanfics.com.jpg

Tin minte cum alergam in jurul careului de final de an prin clasa a doua si imi tot cadea coronita pe jos, spre disperarea mamei. Tin minte ca cel mai bun prieten al meu in clasa a intaia si a doua a fost colega de banca si ca, dupa ce a plecat (in clasa a 3-a), am fost trist, dar mi-am gasit repede alti prieteni.

Tin minte cum am schimbat clasa cu totul la inceputul clasei a 5-a (de la B am trecut la C), pentru ca ai mei s-au speriat cand au auzit ca mi-au plecat 5 dintre colegii mai buni din clasa si au zis ca ma vor intr-o clasa mai “buna”. Evident ca nu mi-au zis si mie. M-am trezit brusc in ziua a 3-a sau a 4-a de scoala ca vine o tanti cu o alunita impresionanta pe buza si cu un ceas cu aspect de lacatel atarnat de piept si ma muta intr-o clasa noua, cu 25 de perechi de ochi noi holbandu-se la mine, “noul vostru coleg”.

Tin minte ca in spatele meu la examenul de admitere la liceu a stat viitorul meu coleg de banca din a 11a si a 12a. Si tot el a stat in spatele meu si la BAC. Si tot cu el langa mine am dat si 2 dintre cele 3 examene de admitere la facultate.

Tin minte primul meu sarut in liceu, ea (o chema Laura si era rrrĆ¢rhĆ¢ită) avea un lip-gloss cu gust de capsuni. Si folosea un parfum de la Avon.

Tin minte ce enervat am fost cand am avut un prieten bun la primul meu job intr-o agentie de publicitate, cu care mergeam la baute si prin cluburi, dar care a hotarat sa se concentreze doar pe facultate dupa ce a intrat la Teatru si Film (visul lui) si apoi nu ne-am mai vazut aproape deloc.

Tin minte o gramada de intamplari de pe terenul de baschet, lucruri deloc importante, dar care mi-au ramas in minte.

Tin minte foarte viu cum a fost prima zi cand am fost la mare cu viitoarea mea sotie, cum am stat noi o zi intreaga fara sa mancam, de ajunsesera sa zica prietenii mei de-atunci “uite, domne, ca se poate trai fara mancare, doar cu dragoste”

Tin minte si acum ziua cand am dat examenul Goethe ZD, intre scris si oral m-am intors la ai mei si tatal meu mi-a facut o friptura cu cartofi. Era ziua in care medicul de familie i-a spus ca e posibil sa aiba cancer pancreatic si ca trebuie sa i se faca noi investigatii.

Tin minte examenul la postliceala si involburarea de emotii, usurare si nesiguranta din ziua aia.

Tin minte prima zi de practica in spital. Apoi prima data cand am pus un tub nazo-gastric. Apoi prima data cand am facut o injectie i.m. Si prima data cand am pregatit un tratament i.v.

Si prima mea branula. Pfui, ce nervos eram, inconjurat de 6 colege, cu un pacient linistit, saracul, dar fara vene vizibile pe la maini. I-am montat-o undeva pe picior. Si ce mandru eram a doua zi, cand m-am intors si am vazut ca branula e inca utilizabila.

Si tin minte si prima data cand am montat un cateter urinar, la o babuta extrem de cooperanta. Si apoi a doua oara, cand vreo 6 asistente si infirmiere se stransesera in jurul meu si ma incurajau sau comentau unde trebuie sa bag tubul.

Tin minte temerile si nesiguranta ca iau o decizie buna in momentul in care m-am decis sa plec din tara.

Apoi tin minte prima mea zi in spital ca asistent medical. Si primul meu pacient care a murit si senzatia de neputinta si esec pe care am simtit-o in ziua aia. Cu tot efortul nostru, cu montare de branule, transfuzii de sange, fluide si cresterea litrajului de O2… saturatia de oxigen continua sa scada si starea pacientului se inrautatea.

Si nu uit intrebarea constanta: imi place sau nu sa fac meseria asta? O s-o fac pana la pensie sau nu?

Tin minte prima mea tura extra, in afara sectiei mele de spital. Si cat de frustrat am fost la finalul noptii aleia, dupa ce am intrat de minim cateva zeci de ori in salonul unde o pacienta apasa pe call button la fiecare cateva minute.

Si mai tin minte si noptile in care aveam 1 sau mai multi pacienti a caror stare se inrautatea, le faceam tot ce puteam, aduceam doctorii de garda la pat si abia reuseam sa ii tin in viata pana la urmatoarea tura.

Mai nou, tin minte prima zi in sala de operatii si ce dezamagit am fost cand chirurgul de vasculara a urlat la un moment dat cand n-am stiut ce sa fac “can I please get somebody who knows what he’s doing?”.

Si tin minte prima mea operatie pentru care am fost scrub nurse, in a 5-a mea zi la teatre. O amigdalectomie care a urmat unei endoscopii nazale. Rezidentul se certase cu medicul specialist pentru ca primul nu il asteptase pe cel din urma si a facut endoscopia fara sa fie si al doilea de fata si fara sa faca poze. Si toata operatia chirurgul a facut misto de rezidentul lui si l-a tot intrebat “are you sure you want that, why are you doing that, I don’t know, why don’t you do what you want, you seem to be good at that”. Si evident ca rezidentul si-a transmis nervozitatea pe mine, imi lua instrumentele de pe masa grabit, imi cerea latrat sa ii curat electrocauterul, sa ii dau altceva, era grabit si asa mai departe.

Apoi tin minte prima zi in care am fost scrub cu acelasi chirurg de vasculara din prima mea zi, 3 inchideri de varice si vena safena cu VNUS. Cat de mandru m-am simtit atunci cand mi-a zis la sfarsitul zilei “you’ve done very well“.

Si prima mea operatie majora (o mastoidectomie), pentru care numai pregatirea mi-a luat vreo 30 minute. Apoi primul FESS in care am stiut instrumentele.

Si endarterectomia de carotida la care am fost double scrub saptamana aceasta imi va ramane cu siguranta in minte. Pe langa pregatirea foarte lunga, cu siguranta nu voi uita faptul ca am reusit sa pierdem un ac si l-am cautat 2 ore, in timp ce chirurgii isi vedeau de munca lor extrem de sensibila. Si nu-l voi uita pe Eugene, studentul la Medicina care habar-n-avea sa se spele corect, dar ne-a gasit acul la final de operatie, dupa colangiografie.

 

 

Si uite asa strang amintiri de-a lungul vietii. Si sper ca voi continua sa tin minte altele ca cele de mai sus (impreuna cu toate celelalte amintiri pe care nu le-am mai mentionat aici).

De ce postarea asta?

Am primit un mesaj destul de emotionant de la o viitoare asistenta medicala, actuala infirmiera, care m-a facut sa ma gandesc un pic la amintiri si la ceea ce ne defineste.

Photo credit: asianfanfics.com

Cat de multe porcarii inutile se strang intr-o viata de om

Zilele acestea mi-am propus sa-mi pun cat de cat ordine in ce mai era de ordonat inainte de-a pleca.

Am avut niste drumuri pe la ANAF, am inchis un cont de banca, mi-am luat ramas-bun de mai multe ori, am aruncat sau dat niste lucruri…

Si am ajuns la facut bagaje. Intai am facut un bagaj mai putin important – pentru ultima vacanta inainte de a pleca la munca. Dupa vacanta mi-am pastrat 1 zi de rezolvat orice s-ar mai ivi si apoi plecarea definitiva. Si bagajul mai important.

Si am (re)descoperit cat de multe bazaconii inutile se strang in viata. Haine pe care nu le mai port, incaltari care nu mai pot fi purtate (sau nu le mai port), diverse lucruri pe care le-am luat in ideea ca ma vor ajuta (ba pentru sport, ba pentru nu-stiu-ce, ba ceva tehnologie inutila sau devenita anacronica-mult-prea-repede).

inutil

 

Si asta vine de la cineva care are putine “lucruri” (cel putin pentru standardele clasei medii din Romania) si care si-a cheltuit majoritatea banilor castigati intre 20 si 30 de ani pe vacante, cursuri, sport, carti si destul de putin pe tehnologie sau haine (care inghit bani multi inutil prea multor oameni).

Cu toate acestea, tot ma surprinde cat de multe lucruri poti strange intr-un timp scurt (10 ani nu-s decat o parte mica a vietii).

Tin minte prima mea zi de snowboard, acum fix 11 ani (fara 3 zile – era o zi de Sf. Ioan, ziua de nastere a unei colege). O iarna foarte asemanatoare cu cea de-acum.

Pe 30 decembrie jucam baschet cu prietenii in Tei, la baza sportiva “Cutezatorii”, erau 15 grade. Nu, nu mint.

Pe 6 ianuarie seara debarcam din tren la Busteni, pe un peron (evident) necuratat, unde imi ajungea zapada pana la genunchi (iarasi, nu mint).

A doua zi am zis sa incerc si eu sportul asta, doar nu era sa stau ca idiotul in casa toata ziua. Am imprumutat manusi de la un tip pe care l-am cunoscut la ziua colegei. Bootii i-am imprumutat de la un coleg. Aveam niste pantaloni de schi pe care ii cumparase cu 2 ierni inainte fratele meu, dar ii ramasasera mici. Placa am inchiriat-o, atat. Nu aveam ochelari, nu aveam geaca impermeabila, nu aveam bluza sau pantaloni termici.

2 zile m-am chinuit cu placa aia, am injurat in toate felurile posibile: intai placa, apoi zapada, apoi partia, apoi pe toti aia meseriasii care treceau pe langa mine ca si cum dansau (cam asa erau toti “colegii” de petrecere), apoi pe mine, apoi am reusit sa ma dau la vale cateva zeci de metri, apoi a inceput sa-mi placa, apoi am inceput sa cad mai rau – nici nu mai aveam energie sa injur.

A doua seara ma intorceam in Bucuresti in hanorac, cu geaca facuta mototol si bagata in ghiozdan. Era uda leaorca, am stors apa din ea, era mai putin utila decat hanoracul pentru a-mi tine de frig.

Ma dureau toti muschii posibili, fundul si genunchii erau praf de la cazaturi, dar mama-mama ce fericit eram

Asa s-a nascut pasiunea mea pentru acest sport.

Acum am 3 geci de snowboard, 3 perechi de pantaloni, 2 genti de snowboard, 2 placi, 2 perechi de manusi, bluze si pantaloni termici, protectii de spate, fund si de genunchi, 2 casti si altele. Plus cateva chestii pe care am reusit sa le vand in ultimii ani.

Ei, toate astea nu am cum sa le iau cu mine in Anglia. Cel putin nu anul asta. Nu renunt la ele, pentru ca nu renunt la pasiunea mea, dar chiar si-asa sunt atat de multe…

Si pentru toate exista un echivalent in fosta mea pasiune – pentru baschet. Pe la mama prin casa pe undeva mai sunt mai multe mingi, multe perechi de bascheti, mai multe haine de baschet samd. N-am mai jucat baschet de 2 ani.

Si astea au oarecare utilitate. Zilele astea m-am lovit de mai multe lucruri care chiar nu mai au nici o utilitate si care aproape niciodata n-au avut.

Strangem atat de multe lucruri inutile in viata.

Ultima data

… cand am plecat de la serviciu catre scoala

… cand am alergat dupa un autobuz (cel putin in Romania, sper)

bus

… cand le-am mai dat vreun ban celor de la fosta mea scoala pentru orice

… cand mai intruĀ in fosta mea scoala (din nou, sper)

… cand mai fac orice fel de xeroxuri la centrele de copiat din jurul scolii

… cand i-am mai vazut fata acra a dirigintei mele din primul an de scoala, care nu stia sa comunice decat tipand

… cand am mai intrat in secretariat, am dat buna ziua, am vorbit cu “dumneavoastra” si mi s-a raspuns cu “ce vrei?”

… cand am sunat la acelasi secretariat, am vorbit la fel de respectuos si mi s-a raspunsĀ in doi peri

… cand am mers pe jos cativa km ca sa ma intorc la serviciu, pentru ca traficul eraĀ pur si simplu blocat

Mi-am ridicat (contra cost!)Ā diploma de la scoala (certificatul de competente profesionale). Ar trebui sa fiu bucuros, cei din generatiile precedente le primeau prin primavara sau mai tarziu.

Sper ca cu asta pun punct final la 3 ani cu multe frustrariĀ dar siĀ cu niste bucurii.

drepturi imagine: tesc.edu

Picatura care a umplut paharul…

si m-a convins sa merg la sala dupa o pauza prea lunga NU a fost:

  • faptul ca sotia mea a trecut de la aluzii subtile la exclamatii dezaprobatoare cu privire la inceputul de burta care a aparut “pe mine” de cateva luni deja. Nu ca nu imi pasa de ce zice sotia, din contra, dar tot timpul imi gaseam scuze pentru a-i raspunde.
  • faptul ca a venit (mai mult sau mai putin) primavara si acum nu ma mai pot scuza cu “e prea frig afara ca sa merg la sala

  • faptul ca de azi am in sfarsit o perioada mai libera la munca si am doar practica dimineata, ceea ce imi permite sa ajung acasa pe la 17:00-18:00 dupa minim 8 luni de la ultima data cand s-a intamplat asta

  • constientizarea faptului ca am facut mult mai putina miscare in ultimele luni, dar am mancat cam la fel de multa mancare ca inainte + ceva mai multe dulciuri

  • faptul ca, desi fac 200 si ceva de flotari zilnic pentru a ma mentine intr-o minima forma, forma incepe sa se rotunjeasca pe la colturi

  • faptul ca stiu mult mai bine ca acum cativa ani ce inseamna pentru sanatate combinatia sedentarism + obezitate

  • faptul ca am iesit din zona mea de variatie a greutatii cu minim 2 kilograme (de la 20 de ani, variez, in functie de sezonul anului si de cat de mult sport fac si tipul sportului, intre 80 si 88 kg)

Nu, nu, nu.pantaloni care nu incap

Azi-dimineata am pus pe mine pantalonii de practica dupa mai putin de 2 luni de pauza si mi-au venit ficși.

Oroarea! šŸ™‚

Acum 3 veri, cand eram eu la limita minima a intervalului meu de variatieā„¢, am facut o tendinita (aparent poti face si de la prea mult alergat neincalzit dupa autobuze). Am avut 3 saptamani de tratament la institutul de recuperare fizica. Cum tocmai urma sa dau admiterea si procedurile presupuneau 20-30 de minute de lipsa de miscare, am descusut asistentii medicali de acolo pe toate partile.

Tin minte o poveste, in care mi se spunea ca niste asistente de acolo plecasera la o retea privata de sanatate si s-au intors nemultumite dupa cateva luni, pe motiv ca la noul loc de munca li se tot spunea ca talia lor “strica imaginea de profesionalism pe care vrea s-o prezinte lantul de clinici”. Stateam eu si ma gandeam “aaaa, asta n-o sa mi se intample mie niciodata”. N-am ajuns acolo, dar drumul catre acea situatie e usor si presarat cu dulciuri.

Plus, ma intreb de multa vreme cum ajung anumiti oameni pe la 30-35 de ani sa se ingrase necontrolat, desi in adolescenta/tinerete erau la greutatea ideala.

As formula un mic raspuns (fara valoare de lege, desigur): nu le mai pasa ca nu mai intra in pantalonii lor. šŸ™‚

Pentru ce am ajuns sa fiu invidios

Desi imi place unde fac practica si imi place ce fac sau sa vad – sunt invidios pe colegele mele care sunt in practica la obstetricaĀ si au intrat in sala de nasteri, unde vad si asista la nasteri.

La naiba, am ajuns sa-mi para rauĀ ca n-am vreo alte 8 ore la dispozitie, ca sa ajung si pe la Chirurgie si la Obstetrica.

Cu siguranta nu mi-a trecut prin cap la 20 de ani ca la asta o sa ajung eu sa ma gandesc la 30 de ani.

Intoarcerea acasa e intotdeauna dificila

… dar parca niciodata n-a fost asa de grea. Dintotdeauna mi-am zis ca imi trebuie minim 1 zi de acomodare cu viata de Bucuresti cand vin din strainatate. Niciodata n-am avut parte de asa ceva šŸ™‚

Am mai vizitat ceva orase din Europa (nu atat de multe pe cat as vrea, dar nu sunt chiar “neplimbat prin lume”) si de fiecare data a fost un pic dificil cand m-am intors in frumoasa noastra capitala europeana, dar intoarcerea astaĀ parca mi-a cazut greu.

A inceput in avion (si aeroport la ei), unde am nimeritĀ pe langaĀ o mama si fiul sau, adolescent prepuber (amandoi romani). Mama care il conditiona subtilĀ pe acesta pentru o viata de excese si rebeliune: “de ce nu ma asculti, da-ti jos castile cand vorbesc cu tine, da-mi telefonul sa vad ce faceai, du-te la toaleta acum, nu manca mancarea lor, lasa ca iti dau eu mancare cand ajungem,Ā de ce dormi, nu vezi ca aterizam, trezeste-te”.

Pe Otopeni, la ridicarea bagajelor, 3 curveĀ romance se laudau cu castigul din ultimele luni de “munca”, intr-o discutie presarata cu invective purtata in gura mare langa banda de returnare a bagajelor. Prostitutia* e legala in Elvetia, pentru cine nu stia. Personal, cred ca e o masura necesara si normala intr-o tara care se crede civilizata. DarĀ dupa 2 saptamani aseptice, in care singurele “injuraturi” au fost vreo 2 schaisseĀ si un bullshit scapate de niste doctori nemti mai tineri (vecini de cămin), discutia cu pricina mi-a adus aminte ca m-am intors in tara.

La statia de autobuz am vazut ca au adaugat un automat cu care poti sa-ti incarci cardul activ (cash si card) si ca nu prea mai existau combinatori taximetristi. Pasi inainte. Bine, apoi am vazut ca nu am nici un afisaj care sa-mi spuna cand vine urmatorul bus si/sau cand va pleca. Din nou, m-am obisnuit prost la ei, unde fiecare tren/bus/tramvai venea cu precizie de maxim 1 minut si totul era mentionat pe afisaje electronice care chiar functionau (nu ca alea de la tramvaiul 41, care nu mai merg de cativa ani buni).

In oras, dupa-amiaza am facut greseala sa merg in parc. Vai de capul meu cat de aglomerat era Herastraul. Nu imi plac mie in mod special multimile, dar nu am o problema cu ele. Atata doar ca imi doream un pic de liniste si aer curat (dupa 2 saptamani de asa ceva… vrei mai mult) si am gasit fix opusul. Prostia mea. šŸ™‚

La intoarcere, in autobuz, fix in capatul opus celui in care ma urcasem eu, 2 tigani i-au furat banii din buzunar unei doamne care se intorcea si ea acasa, cu fetita mica si sotul. Cand i-a confruntat pe cei 2 tigani, tiganiiĀ au facut scandal (evident) si au coborat imediat. Dupa aia, tot autobuzul s-a umplut brusc de viteji. “De ce va tineti, doamna, banii in buzunar?”. “De ce nu ati zis ceva, doamna, ca ii bateam imediat”. “Mergeti la politie, doamna, o sa ii identifice imediat”. “Bai, ce rau imi pare ca nu eram langa, ii bateam pe aia rau” (asta venea de la un grup de adolescenti care reveneau de la forbalĀ si care nu au schitat NICIĀ un gest cand au auzit tipetele doamnei la adresa tiganului care-o fura).

A doua zi, am facut cu transportul in comun 2/3 din drumul spre locul meu de munca in nu mai putin de 45 de minute. 4,5 km (pe harta). Ceva ce reusesc sa evit, de regula, daca plec la alte ore spre munca. Practic, la un ritm de vreoĀ 5,3 km/h (normal pentru un adult tanar), as fi ajuns aproape la fel de repede pe jos. Da, stiu, nu s-a inventat ieri ambuteiajul, iar in ElvetiaĀ chiar exista discutii intense pe tema “ambuteillages“. Nu stiu cum se face, dar eu n-am vazut Stau in Berna (pe Autobahn am vazut ceva aglomeratie la orele de varf, dar nu chiar Stau). Spre comparatie, de unde stateam pana la spital faceam pe ceas 25 de minute + maxim 7 minute (intervalul intre tramvaie, daca nu invatam exact ora plecarii lor, care era respectata la secunda). Distanta? 4,8 km (dintre care vreo 500 m pe jos). Uite asa pierzi lunar 22 x 40 min = aprox. 15 ore. 1 zi din viata ta activa, pierduta in trafic. In aproximativ 30 de ani de viata de munca, asta ar insemna cam 360 zile (daca nu luam in considerare cam 9 ore de somn). 1 an!

La munca, ieri am stat 8 ore (un nou record personal) ca sa prelucrez o porcarie de imagine, pe care pot sa fac pariu ca al nostru client o va inlocui peste cateva zile cu altceva. Cooperativa Munca in zadar SRL. Iar la sfarsit, cand eram imbracat sa plec la scoala, m-am trezit ca mi se cere sa fac ceva in plus, care ar fi durat 2 ore. Cu chiu, cu vai, am reusit sa negociez un termen limita pentru azi-dimineata.

La scoala – aceeasi istorie: note vom primi pe prezenta si referate, trebuie sa dam lucrari ca sa avem note, desi ni s-au predat doar 1Ā –Ā 2 (rar) cursuri introductive, trebuie sa semnam hartii peste hartii, sa facem copii xerox dupa niste “suporturi de curs” pe care nu se uita jumatate din clasa deloc (in loc sa ni se predea efectiv cursurile cu pricina) si asa mai departe.

Well, nu pot sa inchid decat cu o poza cu un dublu-curcubeu, un fenomen vizual foarte rar intalnit (sau fotografiat), via sciencenews.org. Pentru ca viata merge inainte. šŸ™‚

curcubeu dublu

*Pentru cine e interesat de o poveste despre birocratia in Elvetia si prostitutie, recomand articolul asta. Un proprietar de bordel a fost acuzat de politia locala de faptul ca folosea lucratoare profesioniste in domeniul asta – fara ca ele sa fi avut permis de munca pentru asa ceva (ele se declarauĀ selbststƤndig – un fel de liber-profesionist, si foloseau infrastructura clubului pentru munca prestata, un lucru nepermis).

De la niste romani din Berna am auzit ca ar fi fost un mic scandal in presa locala (nu am gasit link) de curand pentru ca niste romance ar fi fost angajate direct de un proprietar de bordel – ceea ce contravenea cu legile locale, care spun ca localnicii si ceilalti membri EU au prioritate la angajare in Elvetia, in orice job (in fata romanilor/bulgarilor). Deci proprietarul a fost acuzat ca NUĀ a demonstrat in prealabil faptul ca nu existau prostituate locale sau din UE care sa doreasca sa munceasca la el. Un fel de “they took’r jobs” (vechi fan South Park, deh).

N-as fi crezut…

Daca la 20 de ani cineva mi-ar fi spus urmatoarele lucruri, cu siguranta nu l-as fi crezut:

  1. Ca la aproape 30 de ani va trebui din nou sa ma ingrijorez din cauza notelor si a prezentei la ore; ca va trebui sa fac referate din nou; ca voi da din nou lucrari; ca imi va pasa de media mea generala.

  2. Ca la varsta asta o sa ma trezesc cu noaptea in cap, o sa traversez Bucurestiul… ca sa ajung intr-un spital pentru a invata meserie.

  3. Ca o sa ma indragostesc de o femeie frumoasa, ea de mine si ca o sa ma si casatoresc cu ea!

  4. Ca o sa ajung sa castig 1000 euro/luna la doar cativa ani dupa ce am terminat facultatea, dar apoi o sa ajung sa castig mult mai putin dupa doar cateva luni si ca o sa ajung ulterior sa ma gandesc destul de serios la a accepta sa muncesc pentru vreo 1000 lei ca Asistent Medical.

  5. Ca o sa ajung sa ma priveasca cu superioritate sau mila o gramada de lumeĀ doar pentru ca urmez cursurile unei scoli postliceale.

  6. Ca o sa trebuiasca sa accept faptul ca nu am suficiente cunostinte pentru a merita respect si ca trebuie sa invat o gramada de lucruri noi macar pentru a ma simti suficient de stapan pe mine incat sa cer respect.

  7. Ca tot ceea ce am invatat pana la varsta asta nu valoreaza aproape nimic. Ca aproape toate cunostintele acumulate de-a lungul unor lungi aniĀ de munca nu-mi vor folosi aproape deloc de-acum incolo si ca oricum in curand nu vor mai valora mai nimic pe piata muncii.

  8. Ca majoritatea colegilor mei de clasa din liceu vor fi mai bine sau mult mai bine platiti decat mine, desi eu am inceput sa muncesc de la 18 ani iar ei pe la 22-23.

  9. Ca la varsta asta o sa ajung sa am dureri de spate mai puternice si mai dese decat mama mea, care a nascut 3 copii,Ā are peste 60 de ani si a fost toata viata ei supraponderala.

  10. Ca nu voi mai juca baschet decat extrem de rar dar ca in schimb marea mea pasiune va fi snowboardul.

  11. Ca din 3 frati, fratele care are cunostintele cele mai putine de limba engleza va ajunge sa emigreze in SUA.

  12. Ca din 4 baieti mari si lati din seria mea de la ASE, desi eu aveam cele mai bune rezultate la invatatura si am inceput primul sa muncesc, eu am ajuns cel mai nemultumit de jobul lui si cel mai prost platit la (aproape) 30 de ani.

  13. Ca o sa invat limba germana din proprie initiativa. Ca o sa ajung sa-mi imbunatatesc limba franceza jucandu-ma 1 an de zile un joc tampit on-line. Ca voi invata si niste italiana, dar nu voi retine mai nimic, din cauza adoptarii unei metode defectuoase de a o invata.

  14. Ca voi avea un blog, de care-mi va si păsa.

  15. Ca viitorul meu pe termen mediu si lung va fi… o mare necunoscuta.

Cea mai mare teama a mea

Pana acum 2-3 ani era doar “intr-un viitor nu foarte indepartat, din cauza evolutiei tehnologiei, jobul meu va putea fi facut de orice amarat care a deschis de cateva ori calculatorul, ori voi fi fortat sa lucrez pe bani foarte putini, ori voi ramane fara job, somer la 30 si ceva – 40 de ani”. Cam ca ludiții din secolul XIX: din cauza evolutiei tehnologice (aparitia razboaielor de tesut automate), breasla tesatorilor din Anglia s-a vazut pusa in fata unei situatii greu de acceptat: ceea ce ei faceau inainte intr-o perioada indelungata de timp, dupa ce treceau printr-un lung si greu proces de ucenicie, acum putea face orice om, dupa o pregatire de cateva zile.

De cand am inceput scoala, acum fix 1 an, s-au mai adaugat griji la lista: “daca diploma de postliceala va deveni inutila peste cativa ani – in conditiile in care facultatile de medicina cresc numarul de locuri la asistenti medicali – CE VOI FACE?“, “daca dupa ce termin scoala ma voi gasi in situatia de-a accepta sa muncesc ca asistent medical incepator pentru salariul minim pe economie sau sa continui sa muncesc ca grafician pe un salariu de cateva ori mai mare – CE VOI FACE?” si nu in ultimul rand “daca voi fi dat afara de la actualul loc de munca (cine vrea un angajat care pleaca destul de des inainte de terminarea programului normal – chit ca-si termina munca la timp si nu-si face treaba in bataie de joc?) sau daca voi fi pus in concediu fara plata (pe motiv de lipsa de clienti platitori, ca in cazul altui coleg) – CUM VOI TRAI PANA TERMIN SCOALA, in conditiile in care de aproape 4 ani de zile n-am avut decat 1 oferta concreta de job platit acceptabil – asta dupa cateva zeci de interviuri si sute de candidaturi depuse la nenumarati angajatori“.

Ā 

Acum, ca sa fiu clar, nu stau ca “vițelul blĆ¢nd” (cum zicea un profesor de la facultate) si astept sa-mi cada satarul in moalele capului. De invatat, incerc sa invat tot timpul mai mult decat ce mi se preda si sa aflu cat mai multe lucruri in plus. M-am zbatut un pic si la anulĀ voi face 5 saptamani de practica in strainatate (ceea ce-mi aduce alte probleme de logistica pe cap – cum o sa-mi iau atatea zile de concediu fara sa-mi pierd serviciul). Am incercat sa-mi fac ceva cunostinte prin spitale. M-am documentat si in privinta altor joburi (care nu sunt platite cu salariul minim pe economie) unde as avea o sansa sa ma angajez cu diploma mea, peste 2 veri.

Cu toate acestea, nu pot sa nu ma gandesc la “ce s-ar intampla daca toate temerile mele s-ar adeveri – daca mi-am atins deja apogeul in viata si totul va fi doar din ce in ce mai greu?“. Copyright imagine: brainyquotes.com

Image

Greu e sa nu poti sa-i spui unui om ca greseste

Ok, abia am terminat anul 1. Mai am de invatat incredibil de multe lucruri. Asta e foarte frustrant – faptul ca nu ma pot baza pe un bagaj de cunostinte vast in domeniul asta (Medicina).

Chiar si asa, anumite lucruri sunt ‘baza‘ in Nursing si in general in Ingrijirea unui pacient. Majoritatea absoluta a asistentelor pe care le-am intalnit NU folosesc manusi. Doar atunci cand stiu (rare cazuri) ca un pacient are hepatita B sau C isi mai pun manusi. In rest… administrarea tratamentelor medicamentoase, montarea branulelor, recoltarea de sange se face predominant fara manusi (din ce am vazut eu in cele 4 spitale si 5 sectii pe unde am facut practica pana acum). Majoritatea si-au fabricat diverse scuze. Cele mai corecte sunt atente sa ne atraga atentia sa nu ne obisnuim sa facem cum fac ele, ci sa facem totul pe cat posibil “ca la carte”. Adica sa ne spalam pe maini corect, sa purtam manusi, sa fim atenti sa schimbam acele, sa nu folosim acul cu care am tras medicamentele pentru tratamentul unui pacient la un al doilea pacient samd

Greseli majore n-am prea vazut pana acum. Ac folosit la administrarea intramusculara/subcutanata la 2 pacienti n-am vazut. Seringi folosite pentru administrarea directa a tratamentelor la 2 pacienti n-am vazut.

Dar am vazut foarte des:

ā€¢ asistente care intra in contact cu sangele unui pacient si apoi doar se sterg pe mana (fara manusa) cu un pic de spirt si trec mai departe la alt pacient

ā€¢ ace folosite pentru a intepa flacoanele cu ser/ringer sau pungile cu glucoza/ser pe sus,Ā pentru a introduce substante medicamentoase suplimentare, adica nu prin cauciucul de jos, care exact pentru asta este – un lucru asupra caruia ni se atrage atentia in mod repetat prin manuale. Asepsia cu siguranta nu e perfecta pe nici un flacon din ala, deci tot timpul exista riscul unei infectii nosocomiale.

ā€¢ ace lasate necapisonate prin caruturile de tratament, ace pe care dupa aia asistenta le foloseste ca sa introduca diverse medicamente in flaconul/punga de perfuzie.

ā€¢ ace folosite (asta e mai rar) pentru a trage antibiotic pentru un pacient si apoi refolosite pentru a pune alt tratament (nu neaparat cu antibiotic) altui pacient. E adevarat, in general sunt intrebati pacientii inainte de fiecare tratament daca sunt alergici la ceva. Dar din nou, antibioticul n-ar trebui sa ajunga in nici un caz in contact cu un pacient considerat posibil alergic la el, o treaba subliniata prin manualele de Nursing.

ā€¢ manipularea tratamentelor oncologice (citostatice) – care sunt in proportie importanta substante carcinogene – FARA MANUSI

Astea sunt doar chestii relativ mai grave pe care le-am observat. Ce ma enerveaza cel mai tare e ca nu pot sa ii atrag atentia unei asistente pe care o vad ca face asa ceva. Pe multe nici macar nu le pot intreba “dar eu stiam din manualul X ca nu trebuie sa facem asta, pentru ca…“. Nu sunt genul care corecteaza pe altii fara sa isi bazeze afirmatia pe o informatie achizitionata dintr-o sursa considerata ‘de incredere’. Multe sunt foarte suparacioase. Am gasit si cateva asistente care erau foarte pricepute si mai recunosteau ca nu fac toate lucrurile chiar ca la carte, pe care le puteam intreba orice lucru mi se parea mie ca e ciudat (fata de ce tineam minte din manuale) si care imi si explicau lucrurile apoi. Dar acestea au fost doar 3 pana acum. Deloc surprinzator, tot ele erau cele care isi asumau cele mai putine riscuri si care faceau 99% dintre lucruri apraope “ca la carte”.

Cel mai enervant e ca, fiind in practica sau in voluntariat, depind foarte mult de asistente. Trebuie sa invat multe lucruri, dar trebuie sa fiu si foarte atent la ce invat – sa nu ma obisnuiesc sa fac lucruri gresit. Problema e ca, daca ii atrag atentia unei asistente intr-un moment nefericit, pe tura ei n-o sa mai fac nimic, niciodata. Greu e sa depinzi constant de altii, pe de alta parte, e o meserie pe care n-o poti invata ‘din carti’, tot timpul trebuie sa lucrezi pe un pacient, supervizat. Daca as fi lasat nesupervizat, e foarte probabil ca as face o gramada de tampenii, deci TREBUIE sa fiu supervizat. Neplacuta situatie.

La baschet

Aseara am fost prima data la baschet dupa 1 an de zile de pauza fortata*.

Intr-o sala ca oricare alta din Bucuresti, 1 data sau de 2 ori pe saptamana se strang 10-20 de oameni in toata firea pentru a juca baschet. Pe unii dintre ei ii stiu de 12-16 ani (din liceu/facultate). Pe unii ii stiu de pe terenurile de baschet (comunitatea de jucatori de baschet nu e atat de mare precum pare). Pe unii nu-i cunosc. Cu toate acestea, e interesant sa observi cateva lucruri:

– evolutia (sau involutia) oamenilor pe masura ce imbatranesc. Aici vin oameni care erau printre cei mai buni atleti in liceu/facultate. Unii jucau pe la echipe de baschet din liga A/B de baschet (asta nu spune multe – nivelul baschetului profesionist n-a fost niciodata extraordinar la echipele de pluton la noi). Dupa 8 ani (mai mult sau mai putin) de ‘incadrare pe piata muncii’, majoritatea numai a atleti nu mai arata. Unii au burti mai mici sau mai mari, chelie, altii nu mai rezista la mai mult de 2 jocuri de cate 10 minute.

– mi se pare incredibil cati nervi se pot strange in anumiti oameni care teoretic n-au atat de multe griji pe cap. Oameni cu un job caldut, masina, casa etc. incep sa tipe si sa se enerveze de la un fault pe care cu siguranta l-au facut si ei de-a lungul vietii si care cu siguranta n-a fost ‘dur‘. Daca la 16-20 de ani te mai astepti la nervi, de, nu stii sa-ti controlezi inca psihicul, iei fiecare fault drept un afront personal, reactii de copil la un adult de 30-35 de ani mi se pare absurde.

– e foarte interesant cum niste oameni care sunt foarte calmi la locurile lor de munca, unde se comporta foarte ‘corect’, devin niste masini de injurat (unii chiar violenti) atunci cand se intalnesc cu fostii lor colegi/prieteni din liceu/facultate, intr-un mediu relativ competitiv. Daca as sti mai multe despre psihologie si psihicul uman, as putea sa-mi dau cu parerea mai corect pe tema asta. Ma voi documenta šŸ™‚

– e trist faptul ca poti fi cat de cat in forma fizica buna, dar daca nu alergi sau nu faci un efort sustinut aerob mai des – se duce pe apa sambetei orice dram de rezistenta pe care-l aveai. Da, te incalzesti, da, faci toate lucrurile pe care le faceai dintotdeauna inainte de-a incepe sa joci baschet – dar rezistenta, capacitatea de-a alerga atac/aparare minute in sir se duce repede. Imbatranirea e un proces trist.

– daca nu mai joci baschet deloc o perioada indelungata, nu uiti sa bati mingea, nu uiti sa arunci la cos, nu uiti sa te demarci sau sa faci marcaj om-la-om sau zona. Dar cu siguranta nu o sa joci ‘bine’, cel putin nu primele zile. E foarte frustrant sa intri pe teren si sa vezi ca esti praf fata de altii – desi nici aia nu par ei cine stie ce jucatori.Ā 

*De-a lungul timpului am primit coate in coaste, in burta, in ochi, am avut ochi vineti, zgarieturi lungi pe toata mana sau pe fata, am primit capete in gura, mi-am muscat limba pana la sange de mai multe ori, o data am luat bataie de la jumatate de curte de liceu – pentru ca l-am troznit pe un prost care mi-a pus mana in gat dupa ce a cerut fault (pe care tot el il facuse). Cu toate astea, am continuat sa joc baschet (mai rar decat la 18 ani, dar macar jucam).

Ei bine, dupa ce am “primit” un deget puternic in ochiul drept (la care am si o miopie maricica) si am facut o microfractura de retina anul trecut – am ramas cu o frica destul de mare. Chit ca totul s-a rezolvat destul de repede cu un tratament nu foarte dureros. Frica de a sta din nou pe o masa de operatie cu un laser pozitionat pe ochiul meu (sau mai rau – daca microfractura ar fi evoluat in ruptura si dezlipire de retina si orbire) a lasat ceva urme in mintea mea. Asta si din cauza ca de cand sunt mic, nu m-am temut de multe lucruri, dar ideea de a ramane orb din cauza unui factor extern m-a speriat dintotdeauna. Cine stie ce film am vazut cand eram prea mic si influentabil si am ramas cu sechele toata viata. Uite asa te tampesti fara sa-ti dai seama šŸ™‚

Trilogii

Note to self: cand ai putin timp liber, ar fi bine sa alegi sa citesti carti
image
de fictiune care nu sunt parti ale unei trilogii, sau cvadrilogii, sau mai rau!
A, ar fi de asemenea o idee buna sa fiu in stare sa abandonez cititul unei carti care nu-mi place sau ma enerveaza prea mult!

Diferenta dintre ce ne dorim sa se intample si ce se intampla in realitate

Cum te descurci atunci cand ceea ce speri si-ti doresti si visezi sa se intample de fapt n-are mari sanse sa se intample? Toata logica din lume nu-mi poate oferi un raspuns la asta. Pornesti de mic cu convingerea ca poti invata orice, poti face orice, trebuie doar sa-ti doresti sa faci asta cu adevarat. Esti bombardat cu fraze tampite ‘urmeaza-ti visul, traieste-ti viata, indrazneste sa visezi’. Intr-un final tot la ‘fii mediocru si taci’ ajungi.

Asa-numitul ‘wishful thinking’ sau romanescul ‘a trai cu capul in nori’. Ne formam niste convingeri si luam decizii in functie de ce ne-am dori sa se intample (ceva placut, de regula), nu ceea ce ratiunea, realitatea sau dovezile practice ne dicteaza. Rezultatul este unĀ proces psihologic: cognitive bias. Noi ii zicem distorsiune cognitiva.

Pornim totul de la o presupunere si de aici incolo ne inchipuim ca presupunerea are valoare de adevar. Problema apare atunci cand realitatea ne infirma presupunerea noastra optimista si ne loveste in cap cu… duritate? Cum treci de blazare, frustrare si furie la faptul ca nu pari sa evoluezi in nici un fel si toata viata ta a fost si este o mare risipa?

Aparent, este vorba de un ciclu al ‘visarii/fanteziei’: cand incepem un drum ghidati de un vis, initial totul pare sa mearga bine (etapa visarii), dar pentru ca aceasta inchipuire nu prea poate fi impacata cu realitatea, urmeaza o etapa a frustrarii, cand incercam din rasputeri sa mentinem aparenta de normalitate si sa ramanem pe calea noastra fantezista. Apoi urmeaza o etapa a cosmarului, cand realitatea ne preseaza si totul pare sa mearga din rau in mai rau, culminand cu etapa exploziei in realitate, cand fantezia se destrama si realitatea ii ia locul (sau asa zice un jurnalist/scriitor/istoric englez – C. Booker).

Bai, ce-mi plac toate lucrurile astea pe care le poti afla de pe internet foarte repede. Iti descriu simplu CAM TOT ceea ce faci gresit. Dar niciodata nu ofera si o solutie (in afara de ‘consult a specialist’).

Image

Ā 

Viata de chirias – cautarea unei locuinte

Image
Mobila ‘clasica’ – varianta toamna ’50

Caut de vreo 3 saptamani un apartament ‘dragut’ in care sa ma mut cu chirie. Procesul asta extrem de enervant.

Romanii chiar nu stiu valoarea banilor pe care-i castiga. Atunci cand salariul mediu in Bucuresti e pe la 2000 lei, sa platesti chiria medie de 250 euro pentru 1 garsoniera si 300 euro pentru 2 camere mi se pare absurd. Cu cati bani mai poti TRAI daca mai mult de 50% din salariul tau pentru care muncesti 1 luna il cheltuiesti din prima zi a lunii, inainte sa incepi sa-ti platesti intretinere, abonamente si mancare? Bla-bla, atata este nivelul pietei, ‘decat sa-l inchiriez pe mai putin, mai bine-l tin gol’, bla-bla. Nivelul pietei e dat de prostia chiriasilor si de foamea agentilor imobiliari si nu in ultimul rand de nesimtirea proprietarilor.

Cateva aspecte care ma scot din sarite pe mine:

toti proprietarii lucreaza numai cu agentii. Unii au ajuns atat de comozi incat lasa absolut totul la alegerea agentului. Daca Gigel-Agentel nu are chef, nu vezi casa. O vezi cand vrea el, nu cand poti tu (de parca el te plateste pe tine). Daca incerci sa schimbi orele de vizionare (cine durerea mea poate pleca la 15:00 de la munca oricand?) incepe cu ‘nu sunteti o persoana serioasa, deci nu am de gand sa mai fac vreo vizionare’. Daca esti onest si ii spui ca vrei sa vezi apartamentul, se supara, de parca in fiecare zi te muti si e normal sa te hotarasti din prima vizionare a primei locatii. 50% dintre agentii imobiliari contactati au o singura fraza “mai am x vizionari azi, daca veniti cu banii, il puteti inchiria, daca nu, nu”. Statistic vorbind, e imposibil ca fix in acelasi moment in care eu imi caut un apartament sa isi caute atat de multi oameni chirie incat toate ofertele posibile din 4 cartiere diferite sa fie ‘fully booked’. Pentru niste oameni care presteaza o meserie de intermediar care poate fi ‘sarit’ usor, Ā majoritatea au un comportament execrabil cu cei care le platesc un comision mare. In opinia mea 125-150 euro inseamna foarte multi bani (judecand dupa salariile romanesti).

romanii isi supraapreciaza produsul pe care-l vand. Toate vagaunele care n-au mai vazut lumina soarelui de acum 60 de ani sunt ‘mobilate clasic’. Daca proprietarul s-a simtit inventiv si a cumparat 1 canapea si 2 dulapuri de la Ikea sunt ‘mobilate ultramodern’. Daca au 10 tigani (2 perechi vazute la vizionare) pe scara si intrarea se face prin ghena sunt ‘pozitionate intr-o zona linistita’. Faptul ca aceste vagauni au fost populate cu romani care si-au cheltuit banii munciti din greu pentru a sta in niste conditii neplacute spune multe despre valoarea pe care o dam banilor si caminului propriu

toti tampitii si-au spart zidurile de prin case si au facut bucatarii open-space. Dupa ce au vazut filmele americane de la inceputul anilor 90, au ajuns la concluzia ca o sufragerie mare, in care se mananca si exista si o bucatarie e tot ce si-ar putea dori analfabetul care abia are bani de-o ceapa. Asa ca avem majoritar apartamente de 2 camere cu bucatarii open-space. Ca de, nimeni nu mai gateste in ziua de azi. Cand or ajunge toti mancatorii de fast-food la 40 de ani sa aiba probleme cardiace, ulcer si tot felul de boli pe care parintii lor le aveau la 60 de ani – sa se gandeasca cu bucurie la viata ‘ca in filme’ din tineretea lor ‘zbuciumata’ cand si-au cheltuit banii cu cap si n-au mancat ceva (teoretic) mai sanatos.

Ā 

Daca pana nu de mult ma miram cum e posibil ca o generatie intreaga de romani sa-si ipotecheze viitorul achizitionand niste apartamente minuscule pentru o gramada de bani pe care nu-i au si pe care nu i-ar strange niciodata in viata lor – dupa cautarile astea pentru un apartament m-am lamurit: nu mai vor sa stea in casa nasoala a altora si sa plateasca pentru asta, vor doar sa stea in casa lor nasoala si sa plateasca bancii pentru asta (avand falsa idee ca sunt acum ‘proprietari’).

Super tara, super locuitori.